ESEU COMPLET

- precizarea unei autonomii locale din spațiul românesc din secolele al IX-lea – al XIV-lea și
menționarea a două caracteristici ale acesteia;

- prezentarea unui fapt istoric referitor la implicarea unei instituții centrale din spațiul românesc în
diplomația din secolul al XIV-lea;

- menţionarea a două conflicte militare în care sunt implicați reprezentanți ai unei instituții centrale
din spațiul românesc din secolul al XV-lea;

- formularea unui punct de vedere referitor la atitudinea reprezentantului unei instituții centrale din
spațiul românesc față de relațiile internaționale din secolul al XVI-lea şi susţinerea acestuia printr-un
argument istoric.

Societatea românească de la începutul mileniului II gravita în jurul obştii rurale, bazat pe

proprietatea comună a pământului, cu propria ierarhie socială, cu o incipientă clasă feudală, plătind
tribut statului sau unei puteri politico-militare vremelnice.

Primele informaţii despre formaţiunile statale româneşti ne sunt date pentru începutul
secolului X, de către Gesta Hungarorum a lui Anonymus ce vorbeşte în Transilvania de
voievodatele/ducatele lui Gelu, Glad şi Menumorut. Acestea sunt localizate în interiorul spaţiului
transilvan, în Banat şi Crişana, opunându-se expansiunii maghiare. Un secol mai târziu ofensiva
maghiară are de a face cu opoziţia luiAhtum urmaş al lui Glad ce stăpânea Banatul şi Crişana şi ceea a
lui Gyla/Gyula/Geula urmaş al cuceritorului Tuhutum ce stăpânea intregul spaţiu al depresiunii
transilvane. Ambii sunt vasali Bizanţului şi se opun, fără succes cuceriri iniţiate de regele Ştefan cel
Sfânt.

Marea invazie tătaro-mongolă a produs distrugeri, dar în acelaşi timp a oprit expansiunea
maghiară şi polonă, permiţând o mai bună cristalizare a formaţiunilor prestatale de la sud de Carpaţi.
Diploma cavalerilor ioaniţi, colonizaţi de regii maghiari în Banatul de Severin menţiona existenţa
voievodatelor lui Litovoi(nordul Olteniei şi Ţara Haţegului) şi Seneslau(Argeş, Muscel, Dâmboviţa şi
Făgăraş), acnezatelor lui Ioan şi Farcaş (pe cursul Oltului sud carpatin). După eşecul tentativei de
independenţă a lui Litovoi din perioada 1275-1277, documentele îl menţionează în 1324 ca mare
voievod şi unificator peBasarab, fiul lui Tihomir şi urmaş al lui Seneslau. Unificarea teritoriilor sud
carpatice pe fondul vidului de putere în Ungaria şi Balcani este desăvârşită militar prin victoria
împotriva lui Carol Robert de Anjou în1330 la Posada. Nicolae Alexandru consolidează statul îi
extinde graniţele spre est la nord de gurile Dunării, crează mitropolia ortodoxă de la Argeş(1359) şi se
apropie de puterile balcanice. Vladislav I Vlaicu desăvârşeşte instituţiile statului, bate monedă şi
respinge un atac maghiar.

Spaţiul est carpatic se află în atenţia Poloniei şi Ungariei, în contextul luptei antitătare.
Regele maghiar Ludovic I cel Mare, creează în nord-vestul Moldovei o marcă militară cu capitala la
Baia, condusă de voievodul român maramureşan Dragoş de Bedeu. Pe fondul luptei antimaghiare are
loc trecerea în Moldova a conducătorului maramureşan, voievodul Bogdan de Cuhea împreună cu
oamenii săi. Acesta va prelua conducerea luptei reuşind să obţină îndependenţa ţării. Urmaşii săi
Laţcu, Petru I Muşat şi Roman I - precizarea unei autonomii locale din spațiul românesc din secolele al
IX-lea – al XIV-lea și menționarea a două caracteristici ale acesteia; - prezentarea unui fapt istoric
referitor la implicarea unei instituții centrale din spațiul românesc în diplomația din secolul al XIV-lea;
- menţionarea a două conflicte militare în care sunt implicați reprezentanți ai unei instituții centrale
din spațiul românesc din secolul al XV-lea; - formularea unui punct de vedere referitor la atitudinea
reprezentantului unei instituții centrale din spațiul românesc față de relațiile internaționale din
secolul al XVI-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric. Muşat, vor consolida instituţiile
statului, se vor apropia de Polonia şi vor desăvârşi unificarea teritorială.

Formaţiunile existente în secolele XI-XII sunt unificate în Ţara Cavarnei de către despotul
Balica(1346-1354) şi transformată într-o forţă politică locală de către Dobrotici(1354-1386).
Ivanco(1386-1391) se desprinde de Bizanţul muribund şi dispare în lupta cu turcii, teritoriul
dobrogean fiind inclus Ţării Românneştă, până în 1420 de Mircea cel Bătrân. După această dată
Dobrogea trece până în 1878 sub stăpânirea imperiului Otoman.

Voievodul Transilvaniei exercita puterea în 7 comitate, organisme de administraţie de model

occidental, bucurându-se de o largă autonomie faţă de regalitate. Coloniştii saşi şi secui, aşezaţi din
motive militare şi economice în sudul şi estul provinciei, dispuneau de o organizare autonomă în 7
scaune şi 2 districte, respectiv 7 scaune. Românii îşi menţineau organizarea autonomă în 30 de
districte de margine Instituţiile sunt de factură occidentală, cu specificitate pentru comitate, dar şi
pentru saşi şi secui. Voievodatul se bucură de autonomie şi autoguvernare, trecând după 1541 sub
suzeranitate otomană. Catolicizare şi maghiarizarea nobilimii româneşti este dublată de impunerea
după răscoala din 1437 a sistemului naţiunilor(medievale) privilegiate şi introducerea în a doua
jumătate a secolului XVI a principiului religiilor recepte, ambele excluzând pe românii majoritar ţărani
de rit ortodox. Habsburgii vor iniţia din interese personale prin Diploma leopoldină – 1701, crearea
bisericii Greco-catolice, ce a permis accesul unor români la studii, contact cu occidentul şi dezvoltarea
conştiinţei naţionale. H. Structuri instituţionale – Ţara Românească şi Moldova

Instituţiile se structurează în secolele XIV-XV, după clasicul model occidental, dar cu

particularităţile locale. Instituţia centrală este DOMNIA, electiv ereditară pentru Basarabi şi Muşatini,
deţinătoarea puterii economice, politice, militare, juridice, fiscale şi religioase. Ea era dublată de
SFATUL DOMNESC, format iniţial din toţi boierii şi apoi de boierii cu dregătorii, ce asigurau aparatul
administrativ-militar şi juridic, la care se adaugă ADUNAREA STĂRILOR PRIVILEGIATE şi ierarhia
bisericească ortodoxă condusă de mitropolit, dar subordonată domniei.. Perioada fanariotă
marchează pierderea autonomiei militare şi de politică externă, transformarea domniei într-o funcţie
administrativă egală cu paşa cu 2 tuiuri. Vânzarea tronului şi grecizarea sfatului şi bisericii, este
dublată de generalizarea corupţiei, a vânzării-cumpărării funcţiilor, multiplicarea servituţiilor,
funcţiilor, dărilor, maximizarea venalităţii, corupţiei şi decăderii puterii domneşti.

ESEU COMPLET

Plan:

-Precizarea unui secol în care a fost abordată ideea romanității românilor;

-Precizarea unei cauze a implicării istoricilor în abordarea romanității românilor;

-Menționarea a două idei prin care istoricii au susținut romanitatea românilor;

-Menționarea a doi istorici care au abordat problema;

 -Formularea unui punct de vedere referitor la rolul ideii romanității românilor în scrierile istoricilor și
susținerea acestuia printr-un argument istoric.

Ideea romanității românilor este una fundamentală pentru istoria noastră, fiind elementul
care ne definește indentitatea lingvistică și culturală. La baza acestei idei stau câteva elemente
demonstrate de studiile istorice : că românii au o descendenţă romană, că pe teritoriul fostei Dacii a
existat o continuitate a daco-romanilor şi apoi a românilor, că indiferent unde au locuit a existat o
unitate de neam şi limbă a românilor. A vorbi despre romanitatea românilor înseamnă deci a face
referire la toate aceste elemente.

La fel ca şi celelalte popoare romanice din Europa, cum ar fi francezii, italienii, spaniolii, şi
românii vorbesc o limbă care se bazează pe limba latină. Argumentele în sprijinul acestei afirmaţii
sunt că aproximativ 60-70 % din fondul principal de cuvinte sunt de origine latină, dar şi că structura
gramaticală a limbii române este de origine latină. De altfel la baza formării limbii române stau două
procese importante, romanizarea dacilor şi mai apoi asimilarea migratorilor, dintre care slavii au fost
cei mai importanţi. Totul a început prin romanizarea provinciilor Dacia şi Moesia, stăpânite de romani
o lungă perioadă de timp. Dacia a devenit provincie romană în 106, iar Dobrogea se adaugă acestei
provincii în 46 d.Hr. Între 271 şi 275 romanii retrag din Dacia armata şi administraţia, dar procesul de
romanizare asupra populaţiei daco-romană rămasă pe loc la nord de Dunăre continuă până în 602,
odată cu venirea masivă a slavilor la sudul Dunării. Prin asimilarea migratorilor de către daco-romani,
procesul de etnogeneză românească se desăvârşeşte, lucru petrecut până în secolul al VIII-lea.

Ideea romanităţii românilor este menţionată apoi în secolul al XV-lea de către umaniştii
italieni (Poggio Bracciolini, Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini, Antonio Bonfini ) care încercau
astfel să arate moştenirea civilizaţiei antice, dar şi în secolul al XVI-lea, odată cu răspândirea ideilor
umaniste în spaţiul românesc. Acestea determină apariţia tiparului şi a scrisului în limba română,
ceea ce arată conştiinţa romanităţii la români.

O cauză a implicării istoricilor în abordarea romanității românilor ar fi că fiecare popor este

interesat să afle cât mai multe despre modul în care a luat naştere. Fiecare naţiune doreşte să
cunoască în mod cât mai precis cine au fost strămoşii săi şi cum a apărut pe scena istoriei.

Primii autori români care și-au pus problema originii poporului din care făceau parte au fost
cronicarii din secolul al XVII-lea, Grigore Ureche, Miron Costin și Stolnicul Constantin Cantacuzino.
Grigore Ureche, în Letopisețul Țării Moldovei și Miron Costin în De neamul moldovenilor vorbesc
despre originea noastră latină. De la Râm ne tragem și cu a lor cuvinte ni-i amestecat graiul. Stolnicul
Constantin Cantacuzino în Istoria Țării Românești a subliniat continuitatea de viață a dacilor sub
stăpânire romană, unitatea şi continuitatea lor. Odată cu cronicarii moldoveni şi munteni,
cunoscători ai scrierilor umaniste, chestiunea unanimităţii este Plan: -Precizarea unui secol în care a
fost abordată ideea romanității românilor; -Precizarea unei cauze a implicării istoricilor în abordarea
romanității românilor; -Menționarea a două idei prin care istoricii au susținut romanitatea românilor;
-Menționarea a doi istorici care au abordat problema; -Formularea unui punct de vedere referitor la
rolul ideii romanității românilor în scrierile istoricilor și susținerea acestuia printr-un argument istoric.
transferată din sfera tradiţiei în cea a istoriografiei, pentru ca Şcoala Ardeleană să facă din aceasta o
armă în lupta de emancipare naţională şi socială a românilor transilvăneni. Până în secolul al XVIII-
lea, continuitatea românilor în ţinuturile carpato-dunărene era considerată un fapt normal şi logic. A
fost elaborat Supplex Libellus Valachorum (1791), memoriu prezentat Curţii de la Viena, în care se
subliniază că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmaşi ai coloniştilor lui Traian.
 In această atmosferă a fost lansată “teoria imigraţionistă” a lui Franz Sulzer, din Istoria Daciei
Transalpine, potrivit căreia românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia, aceasta fiind părăsită în
întregime odată cu retragerea aureliană. Prin urmare, românii s-au născut ca popor la sud de Dunăre,
undeva între bulgari şi albanezi, de la care au preluat influenţe în limbă, precum şi credinţa ortodoxă.
Prin teoria sa, Sulzer sfida părerea unanimă din cultura şi ştiinţa istorică europeană care îi considera
pe români urmaşi ai romanilor lui Traian. Netemeinicia afirmaţiilor lui Sulzer a fost reliefată de
reprezentanţii Şcolii Ardelene (S. Micu, Gh. Şincai, P. Maior, I. Budai-Deleanu), dar şi de cărturarii saşi
(L. Toppeltinus, J. Troster). Mai târziu, după realizarea dualismului austro-ungar (1867),
imigraţionismul este readus cu şi mai multă tărie în dezbaterile istoricilor de către un geograf
austriac, Robert Roesler. Teoria lui Sulzer este reluată şi îmbogăţită în lucrarea Studii româneşti.
Cercetări asupra istoriei vechi a românilor şi va fi denumită “roesleriană”. Ideile principale susţinute
de aceasta caută să demonstreze exterminarea dacilor în urma războaielor cu romanii, cauză care a
contribuit şi la dispariţia vechilor toponimii dacice; romanizarea nu se putea efectua în cei 165 de ani
de stăpânire romană, iar, pentru că dacii rămaşi în viaţă traiau izolati, Dacia a rămas pustie la
retragerea aureliană; poporul roman şi limba română s-au format în sudul Dunării.

Teoria roesleriană a fost combătută cu succes de lucrările istoricilor români B.P. Haşdeu şi A. D.
Xenopol. Mai târziu, investigaţiile ştiinţifice conduse de marii noştri istorici şi lingvişti – N. Iorga, V.
Pârvan, C. Daicoviciu, Gh.I. Brătianu, Al. Rosetti, C. C. Giurescu, alături de cercetarea arheologică, au
făcut progrese remarcabile, infirmând teoria imigraţionistă.

Ideea romanității are și acum un rol foarte important în scrierile istorice. Înainte de anii 1989
însă, nu a fost tratat ca un lucru cert, mai ales începând cu secolul al XVIII-lea, când Ardealul era sub
conducere maghiară. În această perioadă Școala Ardeleană a fost cea care susținea drepturile
naționale ale românilor ardeleni, prin reprezentanți ca Inocențiu Micu-Klein, Gheorghe Șincai sau
Petru Maior. Secolul al XIX-lea este cel în care s-a consolidat conștiința românilor, iar opere care
ajutau la înțelegerea fenomenului au apărut după anii 1918. Pe perioada comunistă, datorită
sovietizării culturii și a naționalismului agresiv, problema romanității a cunoscut denaturări și
exagerări, însă după 1989 acesta s-a echilibrat, romanitatea românilor fiind acceptată ca un lucru
cert, care nu mai necesită alte demonstrații.

Precizaţi care este importanţa domniei lui Cuza?

Domnia lui Al. I. Cuza a însemnat crearea statului român modern, iar prin măsurile pe pe care le-a
întreprins a dus la dezvoltarea principalelor instituţii ale statului.

ESEU COMPLET

Elaboraţi, în aproximativ douã pagini, un eseu despre evoluţia statului român, în secolele al XIX-lea -
al XX-lea, având în vedere:

- precizarea unui eveniment desfãşurat pe plan internaţional care a influenţat constituirea statului
român modern, în secolul al XIX-lea;
 - prezentarea unui eveniment desfãşurat pe plan extern care a permis afirmarea României în relaţiile
internaţionale ale secolului al XIX-lea şi menţionarea unei consecinţe, pentru statul român, a acestui
eveniment;

- menţionarea unui eveniment, din secolul al XX-lea, care a favorizat realizarea României Mari şI a
douã acţiuni prin care românii şi-au îndeplinit obiectivul naţional;

- formularea unui punct de vedere referitor la evoluţia statului român, în secolele al XIX-lea şi al XX-
lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

Secolul al XVIII-lea şi prima jumătate al secolului al XIX-lea au marcat intrarea societăţii

româneşti într-o nouă fază a evoluţiei sale istorice, identificată prin apariţia semnelor modernizării şi
afirmarea conştiinţei necesităţii unităţii politice naţionale. Statul român modern, înainte de a deveni
o realitate instituţională, a existat ca proiect politic- proiect care a fost raportat întotdeauna la
realităţile autohtone, pe deoparte şi la raportul de forte dintre marile puteri vecine, pe de altă parte.

Proiectul politic care a dus la modernizarea societăţii româneşti şi realizarea României Mari este
definitivat însa de revoluţia de la 1848. Pregătite de reprezentanţii Partidei Naţionale, programele
politice elaborate în teritoriile româneşti aveau în vedere un tip de guvernare bazată pe principiile
suveranităţii poporului, separării puterilor în stat, responsabilităţii ministeriale, precum şi drepturi şi
libertăţi cetăţeneşti în sens modern. După 1848, ideea de unire a cuprins întreg poporul român.
Marile puteri, întrunite în Congresul de pace de la Paris - în anul 1856, ca urmare a Războiului Crimeii
(1853-1856), au luat în discuţie problema unirii principatelor şi statutul juridic al acestora. În ţară,
programul politic unionist a fost adoptat în rezoluţiile Adunărilor ad-hoc – 1857. Dorinţele românilor
(autonomia principatelor, unirea într-un singur stat sub numele de România, prinţ străin,
neutralitatea statului, adunare legiuitoare reprezentativă) au fost supuse atenţiei reprezentanţilor
celor şapte mari puteri garante, întruniţi în Conferinţa de la Paris din 1858. Aceasta conferinţă s-a
soldat cu o Convenţie prin care Marile puteri se implicau atât în unirea principatelor cât şi în
modernizarea noului stat. Convenţia de la Paris (1858) menţinea suzeranitatea Porţii şi garanţia
colectivă a Marilor Puteri, iar Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei urmau să aibă fiecare câte
un domnitor, un guvern şi o adunare legislativă proprie. Se înfiinţau două instituţii comune: Comisia
Centrală de la Focşani şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza la
5, respectiv 24 ian 1859, deschidea una dintre perioadele cele mai intense în reforme şi înnoiri din
istoria modernă a românilor astfel statul s-a consolidat prin reforma agrară, reforma electorală,
reforma învăţământului, Codul Civil, Codul Penal, Legi de organizare a armatei şi a administraţiei.

O perioadă deosebit de importantă pentru procesul de modernizare a statului român este

inaugurată de Constituţia din 1866 şi aducerea pe tron a lui Carol de Hohenzollern. Într-un răstimp de
48 ani de domnie s-au înregistrat progrese noi: au apărut partidele politice, statul şi-a dobândit
independenţa în 1878, a fost proclamat Regatul României la 1881, s-a instalat rotativa
guvernamentală şi s-au făcut demersuri importante în direcţia realizării României Mari.

În plan internaţional Statul Român modern începe să joace un rol activ. Între 1875-1878 Criza
orientală înregistrează un nou capitol. Sub pretextul „protejării fraţilor creştini”, în 1876 Rusia
intenţiona să se amestece în războiul declanşat de sârbi şi muntenegreni împotriva Imperiului
Otoman. România a întrevăzut în această situaţie ocazia de a obţine independenţa printr-o alianţă cu
Rusia. Refuzată iniţial, alianţa româno-rusă s-a concretizat prin Convenţia de la 4 aprilie 1877. Rusia
dădea asigurări cu privire la respectarea integrităţii României, iar România permitea armatei ruse să
treacă în Bulgaria. Înfrângerea forţelor ruseşti la Plevna a determinat solicitarea intervenţiei grabnice
a României în război. Sacrificiile făcute de România pe câmpul de luptă din Bulgaria aveau să fie
răsplătite prin recunoaşterea independenţei sale de către Tratatul de Pace de la Berlin, semnat la 1
iulie 1878. Un merit major al Congresului de la Berlin (pe lângă recunoaşterea independenţei) este de
a fi adus în componenţa statului Român Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor; în acest fel
România dobândea deschiderea la Marea Neagră şi şansa de a se dezvolta economic şi politic pe un
alt nivel.

Primul Război Mondial (1914-1918), pentru România a avut caracterul unui război de întregire a
neamului. Deşi a necesitat mari sacrificii, dezideratul naţional s-a împlinit prin actele de la 27 martie
1918 (când Sfatul Ţării de la Chişinău a decis unirea Basarabiei cu România) de la 28 noiembrie 1918
(când Congresul General al Bucovinei a hotărât unirea acestei provincii cu România) şi de la 1
decembrie 1918 când în cadrul Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia românii din Ardeal au adoptat
Rezoluţia de unire a Transilvaniei cu România.

Prin actul de la 1 decembrie 1918 s-a desăvârşit astfel procesul de constituire a Statului Naţional
Unitar Român. În istoria românilor, anul 1918 reprezintă triumful idealului naţional.

În secolul al XIX-lea şi prima jumătate din al XX-lea spaţiul românesc a cunoscut o perioada de
accelerată modernizare, realizarea statului naţional român ieşirea lui de sub suzeranitate otomană,
ieşirea de sub stăpânire străină a Dobrogei, Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei şi Banatului,
constituirea Statului Naţional Unitar. Modernizarea societăţii româneşti a fost un proces ireversibil,
evidenţiat prin reforme de natură politică, economică şi socială. În perioada interbelică România a
ajuns, astfel, un exemplu privind sistemul politic democratic, echilibrul promovat în relaţiile
internaţionale şi dezvoltarea economică accentuată.

ESEU COMPLET

- numirea a două definiri conceptuale referitoare la secolul al XX-lea;

- menționarea factorilor şi a carenţelor vieţii politice şi a societăţii, care să ateste caracteristici ale
democraţiuei interbelice româneşti;

- prezentarea unor fapte/evenimente care au marcat trecerea de la democraţie la regimuri

totalitare;

- menționarea unei asemănări şi a unei deosebiri între ideologiile statului de drept şi cel totalitar;

- formularea unui punct de vedere referitor la impactul negativ al regimului autoritarist în România și
susținerea acestuia printr-un argument istoric.

Secolul al XX-lea a fost numit „secolul extremelor” întrucât a reprezentat o perioadă istorică în care
s-au afirmat regimuri politice diverse, alternând între statul de drept şi statul totalitar. După 1918,
regimurile politice democratice erau dominante. Situaţia se schimbă după 1930, când regimurile de
mână forte, de extremă dreaptă, totalitare, erau în expansiune.

Secolul al XX-lea a fost numit şi „secolul dezastrelor” datorită celor două războaie mondiale (1914-
1918 şi 1939-1945) cât şi perioadei postbelice, numită „Războiul rece”.
 După Primul Război Mondial, factori ai dinamicii societăţii româneşti care au contribuit la
afirmarea democraţiei au fost de natură geo-politică, demografică, legislativă, institiţională,
economico-socială, de schimbări de mentalităţi, în învăţământ şi cultură. Să ne amintim de integrarea
provinciilor unite, în 1918, la Vechiul Regat (Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana şi
Maramureş), de transformarea statului român într-o ţară medie europeană, din punct de vedere
teritorial şi demografic, de introducerea votului universal şi adoptarea Constituţie din 1923, de legile
de unificare, de legea rurală, de pluralismul politic, marcat de dispariţia unor partide (cele
conservatoare), apariţia şi fuziunea unor partide, chiar şi a celor extremiste, de transformarea
Mitropoliei în Patriarhie, de autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. Complexitatea vieţii politice
româneşti a fost dată de integrarea partidelor politice din teritoriile unite în 1918, confruntările de
idei şi multiplicările ofertelor politice, de mutaţii în mantalitatea colectivă şi afirmarea spiritului civic,
de eliminarea rotativei guvernametale şi organizării periodice a alegerilor paralmentare, de
diversificarea mijloacelor de informare.

Societatea românească interbelică a fost tarată şi de carenţe ale democraţiei, precum:

subictivismul unor politicieni, abuzurile administraţiei în alegeri, dizolvarea Parlamentului (regele a
dizolvat de opt ori Parlamnetul prin decret regal, înainte de termenul legal de 4 ani), legea primei
electorale din 1926 (Partidul care obţinea minimum 40% din voturi primea 50% din totalul
mandatelor în Adunarea Deputaţilor (prima electorală), cealaltă jumătate se împărţea proporţional
între toate partidele, inclusiv cel câştigător) sistemul „răsturnat” de guvernare: prin care regele
numea guvernul, dizolva Parlamentul, se schimba administraţia care organiza alegerile, exagerările
presei, cenzura, demagogia, starea de asediu, amesteculregelui Carol al II-lea în actul de guvernare
pentru a introduce regimul de autoritate monarhică, ascensiunea organizaţiilor de extremă dreaptă,
şantajul, crimaasasinatul politic (prim-miniştrii I.G. Duca în 1933 şi Armand Călinescu în 1939 şi
savantul Nicolae Iorga în 1940).

După anul 1918 a avut loc în Europa şi în România o amplă confruntare de idei privind evoluţia
politicoeconomică a fiscărui stat. S-au construit ideologii şi practici politice care au reprezentat
ameninţări la adresa regimului democratic, ca de exemplu: bolşevismul/comunismul (apărut în Rusia
în 1917, avîndu-i ca promotori pe Lenin şi Troţki şi continuator pe Stalin) – regim de extremă stângă;
fascismul instalat în Italia, prin „marşul asupra Romei” organizat de Benito Mussolini, în octombrie
1922 şi nazismul/naţional-socialismul instalat în Germania, în 1933, când în urma alegerilor
parlamentare, Hitler a fost numit cancelar – regimuri de extremă dreaptă.

In cadrul statului de drept, ideologiile care s-au manifestat înainte de Primul Război Mondial au
fost liberalismul şi conservatorismul; în sistemul politic din România interbelică, ideologiile
democratice: neoliberalismul şi ţărănismul au coexistat cu curente extremiste, naţionalismul legionar
şi comunismul.

Neoliberalismul a fost promovat de Partidul Naţional Liberal (PNL) şi reprezenta interesele

burgheziei industriale şi financiare, intelectuali şi meseriaşi. Doctrina economică a liberalilor urmărea
să dezvolte industria naţională prin realizarea politicii „prin noi înşine”; evoluţia societăţii să se
realizeze prin respectarea echilibrului social, iar în plan politic era adeptă a democraţiei
parlamentare. Organul central de presă era „Viitorul”. Un rol important în conducerea PNL l-au avut
liderii politici Ion I.C. Brătianu, Vintilă Brătianu, I.G. Duca, C.I.C. Brătianu (Dinu Brătianu). Ca
teoreticieni s-au remarcat Ştefan Zeletin, Vintilă Brătianu, Mihail Manoilescu. În practica politică, PNL
s-a remarcat prin guvernările din 1922-1926, 1927-1928 şi 1933-1937, în timpul cărora au elaborat
Constituţia din 1923 şi legile de unificare.
 Ţărănismul a fost promovat de Partidul Ţărănesc, care s-a înfiinţat în 1918 şi reprezenta
interesele lumii satului.Prin fuziunea cu Partidul Naţional Român din Transilvania, la 10 octombrie
1928 s-a creat al doilea mare partid al ţării, Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢ). Ca lideri politici,
interesele PNŢ au fost reprezentate de Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Alexandru Vaida-Voevod. Această
teorie a fost promovată de Constantin Stere, Virgil Madgearu, Gh. Zane. Organul central de presă al
PNŢ era „ Dreptatea”. Doctrina susţinea, până la fuziunea din 1928, primatul ţărănimii, ca o clasă
omogenă şi independentă, iar în plan politic urmărea crearea statului ţărănesc prin teza „luptei de
clasă”a ţărănimii şi muncitorimii împotriva „burgheziei oligarhice”. Noul partid şi-a întemeiat
principiul economic pe doctrina „porţilor deschise” iar în plan politic pe respectarea democraţiei
parlamentare. În practica politică, PNŢ s-a remarcat prin guvernările din 1928-1931, 1932-1933,
militând pentru apărarea regimului democratic, dar acceptând şi permiţând venirea lui Carol în ţară,
în 1930.

La polul opus, au apărut şi curente extremiste: naţionalismul şi comunismul.

Evoluţia politică a naţionalismului s-a exprimat prin mişcarea de extremă dreaptă, a legionarilor.
Organismele întemeiate în perioada interbelică au fost: Liga Apărării Naţional-Creştine (înfiinţată în
1923 de A.C. Cuza), Legiunea Arhanghelului Mihail (creată de Corneliu Zelea Codreanu, în 1927),
Garda de Fier (secţie politică a Legiunii Arhanghelului Mihail, activând între 1930-1933), „Totul
pentru Ţară” (ce va activa între 1934-1940 având ca lideri pe Ion I. Moţa, C. Papanace, gen. C-tin
Cantacuzino Grăniceru) şi Partidul Naţional Creştin, creat în 1935, prin fuziunea LANC cu Partidul
Naţional Agrar (Oct. Goga). Principiile de bază ale mişcării legionare făceau referire la ortodoxie,
naţionalism şi tradiţionalism. Ele promovau antisemitismul, anticomunismul şi misticismul. Erau
adepţii regimului totalitar, considerând regimul democartic parlamentar şi partidele politice cauza
tuturor relelor din România. Pentru atragerea cetăţenilor legionarii foloseau diverse modalităţi:
procesiuni religioase, repararea unor construcţii religioase, organizarea taberelor de muncă, a
cantinelor şi magazinelor pentru muncitori şi propaganda prin ziare precum „Pământ strămoşesc”,
„Buna Vestire”, „Cuvântul”, „Axa”. Adepţi ai regimului totalitar, ei propuneau soluţii radicale precum
ştergerea datoriilor făcute la bănci şi cămătari, stârpirea hoţiei şi folosind formaţiuni paramilitare
recurgeau la violenţă şi asasinatul politic. La alegerile parlamentare din 1937, legionarii - prin partidul
„Totul pentru Ţară”- s-au clasat pe locul III, cu 15,58% din voturi.

Comunismul a fost ideologia extremei stânga, reprezentată prin Partidul Comunist Român (PCR).
Urmărea instaurarea dictaturii proletariatului, lichidarea proprietăţii private, considera România „stat
multinaţional”şi instiga la tulburări şi revolte antistatale. A fost interzis prin lege, în 1924, datorită
ideilor antinaţionale. Între 1924-1944 a funcţionat în ilegalitate, având un impact redus asupra
populaţiei de la oraşe şi sate. Funcţionând ca o secţie a Internaţionalei a III-a Comuniste (condusă de
Moscova), PCR a avut un singur lider român: Gheorghe Cristescu. Din 1931 a pus bazele ziarului
„Scânteia”.

Un element important este cel care se referă la dinamica regimului politic. În perioada
interbelică, România a parcurs drumul de la regimul democratic (1918-1938) la un regim de
autoritate monarhică (instaurat de regele Carol al II-lea între 1938-1940); apoi un regim de dictatură,
cu două etape: militaro-legionar (guvern Ion Antonescu şi legionarii, între septembrie 1940 –ianuarie
1941) şi dictatură militară (guvernarea Ion Antonescu, între februarie 1941- august 1944). În Europa,
la 1918, existau 28 de ţări cu regimuri democratice (monarhie sau republică) şi o ţară comunistă
(Rusia Sovietică, din 1922, URSS). În perioada postbelică, statele din zona centrală şi sud-estul
Europei au intrat, datorită înţelegerii dintre Puterile Aliate (SUA. Marea Britanie şi URSS), sub
dominaţie sovietică, cu unregim totalitar, de extremă stângă. Ţările comunizate de Moscova aveau
un nivel submediocru de dezvoltare economoco-socială şi aplicau reţeta partidului unic, partidulstat.
În România se constată o slabă coeziune socială, lipsa elementelor constitutive ale societăţii civile,
nivel de trai scăzut, rămânerea în urmă din punct de vedere economic. În perioada de după 1989,
ţările satelite, aflate în sfera de influenţă comunistă a URSS, au trecut la înfăptuirea de reforme
democratice, au elaborat constituţii. România a revenit, în plan intern, la valorile democraţiei:
libertate, toleranţă, pluralism politic, separaţia puterilor în stat, respect faţă de lege, unitate în
diversitate, iar în plan extern, a aderat la NATO-în 2004 şi a intrat în UE – în 2007.

Studiind principiile regimurilor statale putem constata deosebiri fundamentale între regimurile
democratice şi regimurile totalitare, în plan economic (economie de piaţă, bazată pe cerere-ofertă –
economie centralizată şi planificată) , politic (pluripartidism – monopartidism), cetăţenesc
(respectarea – încălcarea libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti), cultural (libertatea de opinie – cultul
personalităţii), social ( nivel de trai în raport cu importanţa socială a muncii – egalitatea în sărăcie).

În istorie sunt cunoscute diverse acţiuni de instaurare a regimurilor totalitare, precum revoluţia
combinată cu lovitura de stat (în 1917, în Rusia), marşuri asupra capitalei (în 1922, în Italia), alegeri
parlamentare (în 1933, în Germania), impunerea din exterior a regimului comunist (după 1945, de
către URSS), lovituri de stat, puse la cale de serviciile de contrainformaţii (în epoca postbelică, de
către SUA).

Regimul autoritarist şi, apoi, totalitar, instaurat în România a condus la schimarea regimului
statului de drept, de tip monarhic. Regimul comunist era impus de puterea de la Răsărit. În perioada
regimului de autoritate monarhică impus de regele Carol al II-lea, România a suferit grave pierderi
teritoriale (Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţei, nord-vestul Transilvaniei). În perioada
regimurilor comuniste, dirijate de Moscova şi realizate de Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceuşescu,
impactul negativ a constat în lichidarea elitei politice şi culturale şi înlocuirea cu nomenclatura
comunistă, lichidarea proprietăţii private şi trecerea la naţionalizarea întreprinderilor, etatizarea
băncilor şi colectivizarea agriculturii. Prin revenirea la democraţie după 1989, se demonstra astfel că
regimurile totalitare sunt depăşite şi se deschidea calea spre un nou stadiu istoric.