Latinitate si Dacism

de Cristea Rares
Prof. coordonator:Chirita Diana
 I. Etnogeneza
Etnogeneza românilor reprezintă un eveniment istoric
fundamental in istoria noastră naţională, întrucât arată
cum s-a format civilizaţia noastră. Ea a fost un proces
complex, îndelungat la care au contribuit statalitatea
dacică şi creşterea puterii acesteia, cucerirea Daciei de
către romani, colonizarea, romanizarea dacilor,
continuitatea populaţiei daco-romane in condiţiile
convieţuirii cu populaţiile migratoare, răspândirea
creştinismului, ducând în final la crearea unei etnii
distincte în spaţiul central-sud-est european.
1.Teoria originii nord si sud dunărene – Susţinută de istorici şi de filologi: Puşcariu, Al. Rosetti şi confirmată
de diversitatea dovezilor istorice, arheologice şi lingvistice. Această teorie afirmă că procesul de etnogeneză a
poporului român şi a limbii române a avut loc pe un întins teritoriu romanizat, care cuprindea regiuni situate
la nordul şi la sudul Dunării: Dacia si Dobrogea, sudul Pannoniei, Dardania, Moesia Inferioară şi Moesia
Superioară iar Dunărea a fost un hotar administrativ, politic şi strategic ce a permis mobilitatea populaţiei si a
favorizat menţinerea caracterului unitar al limbii române.
2.Teoria originii nord-dunărene – Avansată de personalităţi ilustre ale culturii româneşti vechi şi moderne:
Cantemir, P. Maior, B. P. Haşdeu. Această teză nu a beneficiat de demonstraţii ştiintifice convingătoare şi de
aceea are numai valoare istorică.
3.Teoriile originii sud-dunărene – a fost suţinută şi de savanţi români, dar mai ales de autori străini. Ei
susţineau că formarea poporului român şi a limbii române la sudul Dunârii a avut loc ca urmare a părăsirii
Daciei prin retragerea aureliană. Fr. J. Sulzer spunea că „actualii vlahi nu se trag din volohii ori din bulgarii
lui Nestor şi incă mai puţin din romanii din Dacia lui Traian, că, prin urmare, ei nu trebuie consideraţi
aborigeni, ci ca un popor care a venit aici in timpuri mai târzii” sau că „valahii au luat fiinţă in Moesia,
Tracia şi in regiunile de acolo de primprejur, nu în Dacia”.
• În secolul al XIX-lea, Robert Roessler reia aceeaşi teorie, fixând trecerea românilor la nordul Dunării la
sfârşitul secolului al XII-lea şi în „timpul imediat următor”. În lucrarea sa Robert Roessler afirma că dacii au
fost omorâţi în masă după 106, insă anumite dovezi găsite (1000 de localităţi, inscripţii din alte provincii
romane ce atestă prezenţa soldaţilor de origine dacă)  dovedesc faptul că dacii nu dispăruseră după anul 106
ci şi-au continuat existenţa în acelaşi teritoriu.
 II) Originea Limbii Romane
Originea limbii române este legată de procesul de formare a poporului român. Mulţi specialişti consideră că limba română provine din limba latină a
romanităţii, latina vorbită în părţile de est ale Imperiului Roman. Face parte, deci, din familia limbilor romanice, dintre care unele au devenit limbi
naţionale (italiana, franceza, spaniola, portugheza, româna), altele au rămas limbi regionale (catalana în Spania, sarda în insula Sardinia, din Italia,
dialectele retoromane în Elveţia) sau au dispărut (dalmata).
Potrivit lingvistului Al. Rosetti, limba română: “este limba latină vorbită neîntrerupt in partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile
dunărene (Dacia, Pannonia de sud, Dardania, Moesia Superioară si Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în
zilele noastre”.
În timp, limbile s-au modificat, iar atunci când s-au acumulat multe transformări (fonetice, gramaticale şi lexicale), astfel încât varianta de origine
nouă nu mai e înţeleasă de vorbitori, se poate vorbi de o limbă nouă. Transformările sunt un fenomen continuu şi gradual şi nu e uşor să fixăm
praguri dar se consideră că procesul de constituire a limbilor romanice s-a încheiat în secolul al IX-lea, iar pentru română, s-au propus mai multe
date: formarea limbii române ar fi durat până în secolele VI – VII sau VIII – IX.
Limba română a menţinut structura limbii latine, în structura gramaticală română s-au conservat din latină clasele de declinare ale substantivului,
pronumele personal, tipurile de adjective, numeralele de la 1 la 10, clasele de conjugare ale verbelor, cele mai multe moduri şi timpuri,
principalele conjuncţii şi prepoziţii. În vocabular sunt de origine latină cuvinte care denumesc noţiuni, obiecte, acţiuni, însuşiri fundamentale
(relaţii de rudenie, părţi ale corpului uman, elemente naturale, plasarea în timp şi spaţiu etc.) şi care sunt frecvente în vorbire.
Dezvoltate în condiţii diferite, limbile romanice au suferit influenţa substratului (limba vorbită de populaţiile cucerite) şi a altor limbi cu care
populaţia cucerită a venit în contact în cursul secolelor. În cazul limbii române, substratul îl constituie limba daco – geţilor, din familia limbilor trace
(indoeuropeană), din care nu s-au consemnat cuvinte în scris.
In prima faza a dezvoltării ei, limba română veche este cunoscută sub numele de „limba română comună”, ”protoromână”, ”tracoromână”,
”straromână”. Această limbă nu este nici atestata, nici cunoscuta documentar şi refacută de filologi prin studii comparative. Aşezarea bulgarilor şi a
slavilor în jurul poporului vorbitor de limba română face ca unitatea limbii române comune să se spargă şi să apară diferite dialecte precum:
1.Daco-român
2.Aromân
3.Istroromân
4.Meglenoromân
 III) Influente
Cea mai puternică influenţă asupra limbii române este cea slavă şi încep din secolul al VI-
lea odată cu migraţia slavilor pe teritoriul de la sud de Dunăre. S-a exercitat pe cale
populară –  prin contacte cu populaţii slave, dar şi pe cale cultă, prin slavonă, care era
limba bisericească şi a cancelariei în Ţările Române. Unele dintre împrumuturile slave
populare au devenit cuvinte din fondul principal, esenţiale până astăzi – ceas,
dragoste, a iubi, muncă, prieten, prost, a sfârşi, a trăi, vorbă.
Împrumuturile din maghiară nu sunt foarte numeroase, dar cuprind cuvinte din lexicul
fundamental – gând, oraş, fel, etc.
Influenţa greacă veche se exercită asupra limbii române în secolele al VII-lea şi al VIII-lea,
datorită relaţiilor cu Imperiul Bizantin. Cuvintele greceşti pătrund direct (arvună,
catarg, flamură, mătase, stol, triastă, zale) sau mai târziu, până în secolul al XII-lea, prin
intermediul limbii slave (busuioc, comoară, corabie, crin, dafin, hârtie, livadă ).
In secolul al XVIII-lea, în limba română pătrund cele mai multe împrumuturi din turcă.
Lexicul turcesc, care marchează epoca şi care nu se va păstra decât în mică măsură în
secolele ulterioare este cel legat de administraţie, de ceremoniile şi
divertismentele curţii: liliac, lalea, acadea, cafea, geam, cazan, saltea.
Alfabetul chirilic este înlocuit cu alfabetul latin, în câteva etape (în 1828
Ion Heliade Rădulescu simplifică sistemul scrierii chirilice într-o variantă care se
adapta pronunţării româneşti; între 1836 şi 1844 s-au creat alfabete de tranziţie
în care literele latine înlocuiau treptat caracterele chirilice; documentele oficiale
din timpul domnieie lui Alexandru Ioan Cuza instituie prin lege folosirea
alfabetului latin, în 1860 în Muntenia şi în 1862 în Moldova ).
În secolul al XIX-lea, vocabularul limbii române se modernizează prin împrumuturi
masive din limbile romanice (în primul rând din franceză, dar şi din italiană) şi
din latină (Împrumuturi din franceză: şampanie, restaurant, birocraţie, abajur,
abandon, caiet, etc.)
Între influenţele perioadei moderne se numără şi germana (mai ales în
Transilvania) şi rusa (la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al
XIX-lea, în Moldova şi Ţara Românească).
Împrumuturi din germană: şurub, şniţel, bilaz, cartof, pantof, şnur, halbă.
 IV) Scrisul si tipariturile
În Ţara Românească şi în Moldova, limba de cultură – a cancelariei şi a bisericii – a fost,
în secolele al XIII-lea – al XV-lea, slavona, folosită în scris în texte religioase, în
hotărâri domneşti, acte juridice, scrisori, cronici. S-au păstrat texte redactate în
slavonă pe teritoriul românesc, din secolul al XIV-lea (cel mai vechi act păstrat
datează din 1374). În unele dintre aceste texte apar cuvinte româneşti ( nume de
familie, porecle, toponime –Arbure, Bălaur cel logofăt, Roman Blândul etc. ). În
Transilvania, devenită parte a regatului maghiar, catolic, limba de cultură a fost – din
secolul al XII-lea – latina (medievală), păstrată în inscripţii şi documente. Limba
serviciului religios ortodox era însă tot slavona.
Primul text scris in limba română cu o atestare certă este o scrisoare de la 1521, a
lui Neacşu din Câmpulung. E foarte posibil să se fi scris româneşte şi înainte, dar
textele nu s-au păstrat. Prin textele scrise s-a construit treptat limba română literară,
varianta cultă a limbii române. Pe teritoriul nostru primele carţi tipărite aparţin
diaconului Coressi si ucenicilor, iar prima traducere integral a bibliei este realizată
de Şerban şi Radu Greceanu şi cunoscută sub numele de “Biblia de la Bucureşti” .
 (Primul text scris in limba romana)

(Alfabetul Chirilic)
 V) Latinitatea si Dacismul
Fundamentele culturii române au fost descrise,
înţelese, şi valorificate diferit de-alungul secolelor de
oameni de ştiinţă care au evidenţiat fie componenta
romana, fie pe cea dacica, fie interacţiunea lor. Astfel,
pe temeiul demersului de afirmare a identităţii etnice
şi al disputelor privitoare la originea poporului român
şi a limbii române, se dezvoltă cu timpul două
concepte şi două curente de idei, Latinitatea şi
dacismul
1.Latinitatea limbii române
Romanizarea lingvistică, fundamentală şi decisivă pentru apariţia limbii române, a constat în învăţarea
limbii latine de către populaţia autohtonă.
Generalizarea latinei a determinat fenomenul contrar, de regres şi de eliminare treptată a limbii
materne, traco-dacă. Durata romanizării în Dacia nu coincide cu durata stăpânirii romane,
aproximativ 170 de ani, cuprinşi între 106 – 274 / 275. Romanizarea s-a dovedit a fi un fenomen
ireversibil iar consecinţele acesteia au fost de natură etno-lingvistică.
Latinitatea este un curent de idei referitor la originea latină a unui neam.Ideea latinităţii, concept
imperativ de afirmare a identităţii etnice îndeosebi în Transilvania, dar receptat şi ca o firească
necesitate de cunoaştere a originilor, de legitimare a unui popor în faţa istoriei, a avut un timp
îndelungat de cristalizare şi de consolidare, începând cu marii cronicari şi cărturari din secolele al
XVI-lea şi al XVIII-lea (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce), apoi de stolnicul Constantin
Cantacuzino şi de Dimitrie Cantemir şi atingând un punct de apogeu în epoca Şcolii Ardelene
(Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior).
Alături de idei valoroase – unitatea şi continuitatea românilor şi combaterea teoriei imigraţioniste, a
originii sud-dunărene, necesitatea adoptării alfabetului latin – ei promovează şi evidente exagerări –
originea pur romană a poporului român şi a limbii, cu urmări în tendinţele de purificare a limbii de
elementele nelatine, perpetuate până spre sfârşitul secolului al XIX-lea.
2.Dacismul
Unde este istoria noastră, istoria pierdută? Chiar am fost un popor mic şi
neînsemnat? Nu, cu siguranta. Să ne amintim că suntem singurii care
nu am atacat vreodată un alt popor, că pentru noi a fost o datorie
sfântă să neapărăm pământul pe care Zeii ni l-au dăruit. Noi ne-am
născut aici, şi aici vom muri. Să ne amintim de strămoşii noştri
Pelasgi, despre care istoria oficială nu ne mai învaţă nimic, de Traci şi
mai apoi de Daci şi de Valahi. Indiferent de numele ce ni l-am dat sau
care ni s-a dat, suntem aceiaşi. Să nu uităm să fim mândrii de trecutul
nostru, de spiritul nostru ce e mai presus de trupurile trecătoare.
Dacismul este un curent ideologic autohton, afirmat la începutul
secolului al XX – lea, şi caracterizat prin exagerarea contribuţiei
dacilor în etnogeneza românească.
 Concluzii
• limba română este o limbă de origine latină, iar această afirmaţie poate fi susţinută cu
argumente lexicale, morfologice şi sintactice;
• Substratul limbii române este reprezentat de limba daco-geţilor, din care s-au păstrat
foarte puţini termeni, mai ales pentru că nu există documente scrise şi inscripţii din
această perioadă;
• Pocesul de romanizare a fost un proces ireversibil; prin contopirea celor două civilizaţii
(dacică si romană) s-a format populaţia daco-romană, care stă la baza formării poporului
roman şi a limbii române.
• Temelia limbii şi a poporului român o reprezintă conceptele de latinitate şi dacism.
• LATINITATEA este un „curent apărut în lingvistica şi în filologia românească în secolul
XIX,care a demonstrat caracterul latin al limbii române. El a atras prin prestigiul istoric al
imperiului roman, prin puterea şi calităţile politico-militare ale romanilor .
• DACISMUL este un “curent in istoriografia autohtonă, afirmat la inceputulsecolului al XX-
lea prin mitizarea contribuţiei dacilor la formarea poporului român şi in general la istoria
universală. El a atras prin misterul unei civilizaţii mai putin cunoscute şi fascinaţia
arhaicului.