I.

Etnogeneza

Etnogeneza românilor reprezintă un eveniment istoric fundamental in istoria noastră

naţională, întrucât arată cum s-a format civilizaţia noastră. Ea a fost un proces
complex, îndelungat la care au contribuit statalitatea dacică şi creşterea puterii
acesteia, cucerirea Daciei de către romani, colonizarea, romanizarea dacilor,
continuitatea populaţiei daco-romane in condiţiile convieţuirii cu populaţiile
migratoare, răspândirea creştinismului, ducând în final la crearea unei etnii
distincte în spaţiul central-sud-est european.
Teritoriul pe care a avut loc acest proces complex rămâne, „problema cea mai grea
din istoria limbii române” după părerealui Ov. Densusianu. În principiu, discuţia
rămâne înca deschisă, dar până acum cele trei teorii despre geneza etnolingvistică
românescă sunt:
1.Teoria originii nord si sud dunărene – Susţinută de istorici şi de
filologi:Puşcariu, Al. Rosetti şi confirmată de diversitatea dovezilor istorice,
arheologice şi lingvistice. Această teorie afirmă că procesul de etnogeneză a
poporului român şi a limbii române a avut loc pe un întins teritoriu romanizat,
care cuprindea regiuni situate la nordul şi la sudul Dunării: Dacia si Dobrogea,
sudul Pannoniei, Dardania, Moesia Inferioară şi Moesia Superioară iar Dunărea a
fost un hotar administrativ, politic şi strategic ce a permis mobilitatea
populaţiei si a favorizat menţinerea caracterului unitar al limbii române.
2.Teoria originii nord-dunărene – Avansată de personalităţi ilustre ale culturii
româneşti vechi şi moderne: Cantemir, P. Maior, B. P. Haşdeu. Această teză nu a
beneficiat de demonstraţii ştiintifice convingătoare şi de aceea are numai valoare
istorică.
3.Teoriile originii sud-dunărene – a fost suţinută şi de savanţi români, dar mai
ales de autori străini. Ei susţineau că formarea poporului român şi a limbii române
la sudul Dunârii a avut loc ca urmare a părăsirii Daciei prin retragerea aureliană.
Fr. J. Sulzer spunea că „actualii vlahi nu se trag din volohii ori din bulgarii lui
Nestor şi incă mai puţin din romanii din Dacia lui Traian, că, prin urmare, ei nu
trebuie consideraţi aborigeni, ci ca un popor care a venit aici in timpuri mai
târzii” sau că „valahii au luat fiinţă in Moesia, Tracia şi in regiunile de acolo
de primprejur, nu în Dacia”.
În secolul al XIX-lea, Robert Roessler reia aceeaşi teorie, fixând trecerea
românilor la nordul Dunării la sfârşitul secolului al XII-lea şi în „timpul imediat
următor”. În lucrarea sa Robert Roessler afirma că dacii au fost omorâţi în masă
după 106, insă anumite dovezi găsite (1000 de localităţi, inscripţii din alte
provincii romane ce atestă prezenţa soldaţilor de origine dacă) dovedesc faptul că
dacii nu dispăruseră după anul 106 ci şi-au continuat existenţa în acelaşi
teritoriu.

II.Originea limbii romane

Originea limbii române este legată de procesul de formare a poporului român. Mulţi
specialişti consideră că limba română provine din limba latină a
romanităţii, latina vorbită în părţile de est ale Imperiului Roman. Face parte,
deci, din familia limbilor romanice, dintre care unele au devenit limbi naţionale
(italiana, franceza, spaniola, portugheza, româna), altele au rămas limbi regionale
(catalana în Spania, sarda în insula Sardinia, din Italia, dialectele retoromane în
Elveţia) sau au dispărut (dalmata).
Potrivit lingvistului Al. Rosetti, limba română: “este limba latină vorbită
neîntrerupt in partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene
(Dacia, Pannonia de sud, Dardania, Moesia Superioară si Inferioară), din momentul
pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre”.
În timp, limbile s-au modificat, iar atunci când s-au acumulat multe transformări
(fonetice, gramaticale şi lexicale), astfel încât varianta de origine nouă nu mai e
înţeleasă de vorbitori, se poate vorbi de o limbă nouă. Transformările sunt un
fenomen continuu şi gradual şi nu e uşor să fixăm praguri dar se consideră
că procesul de constituire a limbilor romanice s-a încheiat în secolul al IX-lea,
iar pentru română, s-au propus mai multe date: formarea limbii române ar fi durat
până în secolele VI – VII sau VIII – IX.
Limba română a menţinut structura limbii latine, în structura gramaticală română s-
au conservat din latină clasele de declinare ale substantivului, pronumele
personal, tipurile de adjective, numeralele de la 1 la 10, clasele de conjugare ale
verbelor, cele mai multe moduri şi timpuri, principalele conjuncţii şi prepoziţii.
În vocabular sunt de origine latină cuvinte care denumesc noţiuni, obiecte,
acţiuni, însuşiri fundamentale (relaţii de rudenie, părţi ale corpului uman,
elemente naturale, plasarea în timp şi spaţiu etc.) şi care sunt frecvente în
vorbire.
Dezvoltate în condiţii diferite, limbile romanice au suferit influenţa
substratului (limba vorbită de populaţiile cucerite) şi a altor limbi cu care
populaţia cucerită a venit în contact în cursul secolelor. În cazul limbii române,
substratul îl constituie limba daco – geţilor, din familia limbilor trace
(indoeuropeană), din care nu s-au consemnat cuvinte în scris.
In prima faza a dezvoltării ei, limba română veche este cunoscută sub numele de
„limba română comună”, ”protoromână”, ”tracoromână”, ”straromână”. Această limbă nu
este nici atestata, nici cunoscuta documentar şi refacută de filologi prin studii
comparative. Aşezarea bulgarilor şi a slavilor în jurul poporului vorbitor de limba
română face ca unitatea limbii române comune să se spargă şi să apară diferite
dialecte precum:
Daco-român
Aromân
Istroromân
Meglenoromân

III.Influente
Cea mai puternică influenţă asupra limbii române este cea slavă şi încep din
secolul al VI-lea odată cu migraţia slavilor pe teritoriul de la sud de Dunăre. S-
a exercitat pe cale populară – prin contacte cu populaţii slave, dar şi pe cale
cultă, prin slavonă, care era limba bisericească şi a cancelariei în Ţările Române.
Unele dintre împrumuturile slave populare au devenit cuvinte din fondul principal,
esenţiale până astăzi – ceas, dragoste, a iubi, muncă, prieten, prost, a sfârşi, a
trăi, vorbă.
Împrumuturile din maghiară nu sunt foarte numeroase, dar cuprind cuvinte din
lexicul fundamental – gând, oraş, fel, etc.
Influenţa greacă veche se exercită asupra limbii române în secolele al VII-lea şi
al VIII-lea, datorită relaţiilor cu Imperiul Bizantin. Cuvintele greceşti pătrund
direct (arvună, catarg, flamură, mătase, stol, triastă, zale) sau mai târziu, până
în secolul al XII-lea, prin intermediul limbii slave (busuioc, comoară, corabie,
crin, dafin, hârtie, livadă ).
In secolul al XVIII-lea, în limba română pătrund cele mai multe împrumuturi din
turcă. Lexicul turcesc, care marchează epoca şi care nu se va păstra decât în mică
măsură în secolele ulterioare este cel legat de administraţie, de ceremoniile şi
divertismentele curţii: liliac, lalea, acadea, cafea, geam, cazan, saltea.
După perioada de tranziţie reprezentată de Şcoala Ardeleană, la sfârşitul secolului
al XVIII-lea, începe epoca modernă din istoria limbii române, caracterizată prin
unificare şi modernizare.
Alfabetul chirilic este înlocuit cu alfabetul latin, în câteva etape (în 1828
IonHeliade Rădulescu simplifică sistemul scrierii chirilice într-o variantă care se
adapta pronunţării româneşti; între 1836 şi 1844 s-au creat alfabete de tranziţie
în care literele latine înlocuiau treptat caracterele chirilice; documentele
oficiale din timpul domnieie lui Alexandru Ioan Cuza instituie prin lege folosirea
alfabetului latin, în 1860 în Muntenia şi în 1862 în Moldova ).
În secolul al XIX-lea, vocabularul limbii române se modernizează prin împrumuturi
masive din limbile romanice (în primul rând din franceză, dar şi din italiană) şi
din latină (Împrumuturi din franceză: şampanie, restaurant, birocraţie, abajur,
abandon, caiet, etc.)
Între influenţele perioadei moderne se numără şi germana (mai ales în Transilvania)
şi rusa (la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea,
în Moldova şi Ţara Românească).
Împrumuturi din germană: şurub, şniţel, bilaz, cartof, pantof, şnur, halbă.

IV.Scrisul si tipariturile
În Ţara Românească şi în Moldova, limba de cultură – a cancelariei şi a bisericii –
a fost, în secolele al XIII-lea – al XV-lea, slavona, folosită în scris în texte
religioase, în hotărâri domneşti, acte juridice, scrisori, cronici. S-au păstrat
texte redactate în slavonă pe teritoriul românesc, din secolul al XIV-lea (cel mai
vechi act păstrat datează din 1374). În unele dintre aceste texte apar cuvinte
româneşti ( nume de familie, porecle, toponime –Arbure, Bălaur cel logofăt, Roman
Blândul etc. ). În Transilvania, devenită parte a regatului maghiar, catolic, limba
de cultură a fost – din secolul al XII-lea – latina (medievală), păstrată în
inscripţii şi documente. Limba serviciului religios ortodox era însă tot slavona.
Primul text scris in limba română cu o atestare certă este o scrisoare de la 1521 a
lui Neacşu din Câmpulung. E foarte posibil să se fi scris româneşte şi înainte, dar
textele nu s-au păstrat. Prin textele scrise s-a construit treptat limba română
literară, varianta cultă a limbii române. Pe teritoriul nostru primele carţi
tipărite aparţin diaconului Coressi si ucenicilor, iar prima traducere integral a
bibliei este realizată de Şerban şi Radu Greceanu şi cunoscută sub numele de
“Biblia de la Bucureşti” .

V. Latinitatea şi dacismul

Fundamentele culturii române au fost descrise, înţelese, şi valorificate diferit

de-alungul secolelor de oameni de ştiinţă care au evidenţiat fie componenta romana,
fie pe cea dacica, fie interacţiunea lor. Astfel, pe temeiul demersului de afirmare
a identităţii etnice şi al disputelor privitoare la originea poporului român şi a
limbii române, se dezvoltă cu timpul două concepte şi două curente de
idei, Latinitatea şi dacismul
Latinitatea limbii române
Romanizarea lingvistică, fundamentală şi decisivă pentru apariţia limbii române, a
constat în învăţarea limbii latine de către populaţia autohtonă.
Generalizarea latinei a determinat fenomenul contrar, de regres şi de eliminare
treptată a limbii materne, traco-dacă. Durata romanizării în Dacia nu coincide cu
durata stăpânirii romane, aproximativ 170 de ani, cuprinşi între 106 – 274 / 275.
Romanizarea s-a dovedit a fi un fenomen ireversibil iar consecinţele acesteia au
fost de natură etno-lingvistică.
Latinitatea este un curent de idei referitor la originea latină a unui neam.Ideea
latinităţii, concept imperativ de afirmare a identităţii etnice îndeosebi în
Transilvania, dar receptat şi ca o firească necesitate de cunoaştere a originilor,
de legitimare a unui popor în faţa istoriei, a avut un timp îndelungat de
cristalizare şi de consolidare, începând cu marii cronicari şi cărturari din
secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce),
apoi de stolnicul Constantin Cantacuzino şi de Dimitrie Cantemir şi atingând un
punct de apogeu în epoca Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru
Maior).
Alături de idei valoroase – unitatea şi continuitatea românilor şi combaterea
teoriei imigraţioniste, a originii sud-dunărene, necesitatea adoptării alfabetului
latin – ei promovează şi evidente exagerări – originea pur romană a poporului român
şi a limbii, cu urmări în tendinţele de purificare a limbii de elementele nelatine,
perpetuate până spre sfârşitul secolului al XIX-lea.

Opinii ce sustin latinitatea limbii

Nicolaus Olahus este primul care afirmă unitatea de neam, de origine şi de limbă a
românilor din cele trei ţări în lucrarea Ungaria, scrisă în limba latină la
Bruxelles şiterminată in 1536.
El afirmă că: „Valahii sunt creştini, numai că, urmând pe greci, se deosebesc de
biserica noastră catolică în privinţa purcederii duhului Sfânt şi a altor articole
mai puţin importante. […] Moldovenii au aceaşi limbă, obiceiuri şi religie ca
şi muntenii, se deosebesc numai prin imbrăcăminte. […] Limba lor şi a celorlalţi
valahi a fost cândva romană, căci ei sunt copiii din Roma.
În cultura românească, meritul intâietăţii în afirmarea ideii de latinitate a
limbii materne ii revine lui Grigore Ureche (1590-1647). El a fost
primul cronicar moldovean de seamă, care a demonstrat latinitatea limbii române,
într-un capitol din lucrarea sa, „Letopiseţul Ţării Moldovei”, consacrat special
acestei probleme şi intitulat „Pentru limba noastră moldovenească”.El spunea ca:
„de la Rîm (Roma) ne tragem; şi cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul”.
Pentru a convinge cititorii deacest adevăr el accentuează unele paralelisme
lexicale latin-romane: „De la ramleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis;
carne, ei zic caro; găina, ei zic galina; muiarea, mulier; fameia, femina; părinte,
pater; al nostru, noster si altele multe den limba latinească, că de ne-am socoti
pre ămaruntul, toate cuvintele le-am inţelege” (Letopiseţul Ţării Moldovei).
Lui Grigore Ureche îi urmează alţi scriitori şi lingvişti care susţin înlucrările
lor sorgintea latină a limbii române.
În „ Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească”, cronicarul Miron
Costin realizează o sinteză a schemei structurii limbii române: „Unde trebuiasă fie
Deus, avem Dumnezeu sau Dumnezeu, al mieu în loc de meus, aşa s-a stricat limba;
unde era coelum, avem cierul; homo – omul; frons – frunte; angelus – indzierul.
Unele cuvinte au rămas chiar întregi: barba – barba, aşa şi luna, iar altele foarte
mici deosebiri. În plus, s-au mai adăugat mai târziu şi puţine cuvinte ungureşti.
În sfârşit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au adăugat şi puţine cuvinte
slavoneşti.”.
Iar în opera „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşiilor”, aşa cum
indică şi titlul, cronicarul îşi propune să scoată „lumii la vedere felul neamului,
din ce izvor şi seminţe sînt ulăcuitorii ţărei noastre, Moldovei şi Ţării
Munteneşti şi românii din ţările ungureşti.” El dovedeşte că precum şi alte
neamuri: „ franţozii – galii, turcii – otomani, ungurii – huni, aşa şi românii
poartă numele romanilor.”
Au susţinut ideea originii pur latine a limbii române, cerând scrierea cu alfabet
latin şi scrierea etimologică: Samuil Micu şi Gheorghe Şincăi. Ei propun eliminarea
cuvintelor de altă origine şi înlocuirea lor cu neologisme latineşti.
Samuil Micu este cel care, încercând să dovedească provenienţa latină a românilor,
conchide că acest lucru reiese din patru elemente: „întâiu din scriitori, a doua
din obiceiuri, a treia din limbă, a patra din nume.”
Asemenea lui Samuil Micu, Gheorghe Şincai, în opera „Hronica românilor şi a mai
multor neamuri…”, încearcă să dovedească orginea romană a poporului român: „Din
partea coloniei, carea au remas în Dachia Veche… s-au prăsit apoi toţi românii cîţi
sînt de-a stînga Dunărei, cum cură în Marea Neagră; iară din partea coloniei carea
s-au trecut Dunărea şi s-au aşezat în Dachia cea Noao, aşişderea şi din romanii
precarii i-au adus Marele Constantin din Trachia, Machidonia şi Thessalia, s-au
prăsit românii cei ce sînt de-a dreapta Dunărei, carii s-au numit după aceaia, amu
vlahi, amu cotzo, sau cuzo-vlahi, iară mai pre urmă ţinţari, tocma cum s-au numit
şi ceii ce au remas de-a stînga Dunărei, întîiu români, apoi abotriţi, după aceaia
comani şi paţinachite, mai pre urmă munteni, moldoveni, mărgineni, mocani, frătuţi;
ci ori cum s-au numit, sau se numesc şi acum, tot de o viţă şi porodiţă sînt, adecă
romani de sînge, precum firea şi vîrtutea îi mărturiseaşte (…)”.
În cultura noastră, Dimitrie Cantemir, este unul dintre cei mai erudiţi
umanişti.Reluând o temă a cronicarilor moldoveni, lucrarea „Hronicul vechimei a
romano-moldo-vlahilor” înfăţişează trecutul îndepărtat al poporului nostru,
originea comună a tuturor românilor. El afirmă că “sântem urmaşii unui popor care a
creat ocivilizaţie şi o cultură clasică”.
„Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor„ este ultima operă a lui Dimitrie
Cantemir, ce infaţişează concepţia savantului asupra formării poporului român şi a
limbii române, tratând, cu o documentare extrem de bogată, de peste 150 de izvoare,
originile poporului român şi evoluţia sa până la al doilea descălecat, momentul
întemeierii celor două ţări române, Muntenia şi Moldova.
Stolnicul Constantin Cantacuzino, în opera sa „Istoria ţării româneşti” vorbeşte,
deasemenea, despre originea românilor, susţinând ca aceştia sunt descendenţii
romanilor rămaşi în Dacia, afirmând astfel continuitatea daco-romana la nordul
Dunării:
„Iară noi înt-alt chip de ai noştri şi de toţi câţi sunt rumâni, ţinem şi credem,
adeverindu-ne den mai aleşii şi mai adeveriţii bătrâni istorici şi de alţii mai
încoace, că valahii, cum le zic ei, iarănoi, rumânii, sîntem adevăraţi romani în
credinţă şi în bărbăţie, den carii Ulpie Traian i-au aşezat aici în urma lui
Decheval, dupre ce tot l-au supus şi l-au pierdut; şi apoi alt şi alalt tot
şireagul împăraţilor aşa i-au ţinut şi i-au lăsat aşezaţi aici şi dintr-acelora
rămăşiţă sătrag pănă astăzi rumânii aceştea. Însă rumânii înţeleg nu numai ceştea
de aici, ce şi den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sînt, şi moldovenii, şi toţi
cîţi şi într-altă parte să află şi au această limbă, măcară fie şi cevaşi mai
osebită în nişte cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iară
tot unii sînt. Ce dară pe aceştea, cum zic, tot romani îi ţinem, că toţi aceştea
dintr-o fântână au izvoît şi cură”.
Evocarea romantică a înfruntării dintre daci şi romani; Momentul zero al
etnogenezei
Pentru Mihai Eminescu, etnogeneza se situează în seria fenomenelor primordiale
ilustrate de universul său poetic: cosmogonia şi sociogeneza, creaţia lumii şi
creaţia omului, a societăţii umane. Dacia este, în poezia lui Eminescu, imaginea
ideală a statului arhaic, generator de sacralitate. Mai toată poezia eminesciană de
inspiraţie istorică se află în genere în amplul poem din 1872 ,,Memento mori”.
În ,,Memento mori” evocarea epocilor se realizează la limita visului cu istoria şi
cu filosoficul.Şi el susţine ideea latinităţii: „Da, de la Roma venim, scumpi şi
iubiţi compatrioţi – din Dacia Traiană! Se cam ştersese diploma noastră de nobleţă:
limba însă am transcris-o din buchiile voastre gheboşite de bătrâneţe în literile
de aur ale limbelor surori. Cam degenerase arborele nostru genealogic cu câte o
codiţă străină, dar îl vom curăţi de toateuscăturile.
2.Dacismul
Unde este istoria noastră, istoria pierdută? Chiar am fost un popor mic şi
neînsemnat? Nu, cu siguranta. Să ne amintim că suntem singurii care nu am atacat
vreodată un alt popor, că pentru noi a fost o datorie sfântă să neapărăm pământul
pe care Zeii ni l-au dăruit. Noi ne-am născut aici, şi aici vom muri. Să ne amintim
de strămoşii noştri Pelasgi, despre care istoria oficială nu ne mai învaţă nimic,
de Traci şi mai apoi de Daci şi de Valahi. Indiferent de numele ce ni l-am dat sau
care ni s-a dat, suntem aceiaşi. Să nu uităm să fim mândrii de trecutul nostru, de
spiritul nostru ce e mai presus de trupurile trecătoare.
Dacismul este un curent ideologic autohton, afirmat la începutul secolului al XX –
lea, şi caracterizat prin exagerarea contribuţiei dacilor în etnogeneza românească.
Opinii ce susţin dacismul
În multe din poeziile sale, G. Coşbuc a evocat trecutul glorios al poporului nostru
din cele mai vechi timpuri si până în zilele lui. El vede istoria ca o luptă
neîncetată pentru libertate socială şi naţională.Simboluri umane ale acestei lupte
sunt Decebal, legendarul Gelu,Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu (,,Decebal către
popor”, ,,Moartea luiGelu”, ,,Paşa Hassan”, ,,Oştenii lui Tudor”).
În ,,Decebal către popor”, regele formulează cunoscuta maximă atribuită dacilor: „E
rău destul că ne-am născut”, numai pentru a sublinia că viaţa în stare de robie ar
mări chinul: „Mai vrem şi-al doilea rău?”. De aceea, Decebal, cheamă intreg poporul
dac la luptă împotriva cotropitorilor romani. Lupta inseamnă jertfă, moarte demnă.
„Din zei de-am fi scoborâtori
C-o moarte tot sîntem datori
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş ingîrbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câne-nlănţuit.”
„Eu nu mai am nimic de spus
Voi braţele jurând le-aţi pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lânga noi!”
Mircea Eliade
Autor a 30 de volume stiințifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18
limbi și a circa 1200 de articoleși recenzii cu o tematică extrem de variată,
foarte bine documentate.
În lucrarea ,,De la Zalmoxis la Gengis Han” („De la Zalmoxis laGenghis Han”)-1910,
autorul a evidenţiat rolul tradiţiilor religioase populare ,,într-o istorie cu
adevărat universală a religiilor”(M. Eliade).
În lucrare sunt discutate originile religioase ale numelui etnic al dacilor,
vânătoarea rituală şi întemeierea Moldovei, mitologia morţii din ,,Mioriţa”,Cultul
lui Zalmoxis.
Vasile Pârvan
A fost istoric, arheolog, epigrafist şi eseist român ce s-a preocupat îndeosebi de
arheologie, preistorie şi istoria civilizaţiei greco-romane. În scopul rezolvării
problemelor legate de istoria Daciei, a organizat o serie de săpături sistematice,
iar pe baza rezultatelor parţiale ale săpăturilor ascris Getica (1926), cea mai
importantă lucrare a sa,o vastă sinteză istorico-arheologică, prin care a readus în
prim-planul cercetării istorice rolul politic şi cultural al daco-geţilor.
El afirma că ,,spre deosebire de restul tracilor, careerau politeişti geţii se
arată în credinţele lor henoteişti”. În legătură cu menţiunea grecilor, că zeul
geto-dacilor avea un nume, el spune că aceştia i-au zis zeului dincer când
Zamolxis, când Gebeleizis, nume care, e de părere că sunt,,simple atribute
explicative ale puterii ori înfăţişării divinităţii.”
Asemănarea dintre daci şi românii de astăzi
Privind Columna lui Traian, vedem obiceiuri care au rămas în tradiţia poporului
nostru până astăzi: construcţia caselor de la munte, portul nostru popular – care
este acelaşi astăzi ca şi cel dăltuit în piatră, pe columnă.
Este ştiut că ţăranii noştri mai poartă şi azi, în multe zone ale ţării, aceeaşi
îmbrăcăminte cadacii de pe columna lui Traian. Asemănarea dintre îmbrăcămintea
dacilor şi portul popular românesc a fost recunoscută pânăşi de către Şcoala
Ardeleană.
Asemănarea la port a dacilor cu românii înseamnă, de fapt, o recunoaştere implicită
acontinuităţii daco-geţilor în Dacia şi după cucerirea şi colonizarea romană.
VI. Tracomania
Tracomania este un fenomen apărut in perioada interbelica şi în ultimii ani ai
comunismului, şi care, aşa cum îi spune şi numele, constă într-o manie tracică,
exagerarea importanţei tracilor în vederea elucidării unor dileme istorice şi
culturale.
Ca şi în perioada interbelică, tracomania nu era o simplă nebunie a unor
fantezişti, ci expresia culturală a unei politici care urmărea izolarea României şi
care, în vremea comunismului, fiind susţinută de partid, devenise politică de stat.
Ea face parte din ceea ce Adrian Marino numeşte „obstacolele” în calea
europenizării. Curentul tracoman s-a manifestat violent în perioada interbelică,
fiind cultivat de cei care reprezentau tendinţele totalitare în România.Revista
„Săptămâna” patronată de Eugen Barbu a tipărit o serie de articole inspirate de
Iosif Constantin Drăgan în care era proclamată originea noastră tracică.
Mai apoi, şi Adrian Păunescu, continuându-şi acţiunea antinaţională, a susţinut
teoriile tracomane ,conchizând că „istoria României trebuie rescrisă” în spiritul
tracomaniei.
Concluzii
limba română este o limbă de origine latină, iar această afirmaţie poate fi
susţinută cu argumente lexicale, morfologice şi sintactice;
Substratul limbii române este reprezentat de limba daco-geţilor, din care s-au
păstrat foarte puţini termeni, mai ales pentru că nu există documente scrise şi
inscripţii din această perioadă;
Pocesul de romanizare a fost un proces ireversibil; prin contopirea celor două
civilizaţii (dacică si romană) s-a format populaţia daco-romană, care stă la baza
formării poporului roman şi a limbii române.
Temelia limbii şi a poporului român o reprezintă conceptele de latinitate şi
dacism.
LATINITATEA este un „curent apărut în lingvistica şi în filologia românească în
secolul XIX,care a demonstrat caracterul latin al limbii române. El a atras prin
prestigiul istoric al imperiului roman, prin puterea şi calităţile politico-
militare ale romanilor .
DACISMUL este un “curent in istoriografia autohtonă, afirmat la inceputulsecolului
al XX-lea prin mitizarea contribuţiei dacilor la formarea poporului român şi in
general la istoria universală. El a atras prin misterul unei civilizaţii mai putin
cunoscute şi fascinaţia arhaicului.