Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Etnogeneza
Originea limbii române este legată de procesul de formare a poporului român. Mulţi
specialişti consideră că limba română provine din limba latină a
romanităţii, latina vorbită în părţile de est ale Imperiului Roman. Face parte,
deci, din familia limbilor romanice, dintre care unele au devenit limbi naţionale
(italiana, franceza, spaniola, portugheza, româna), altele au rămas limbi regionale
(catalana în Spania, sarda în insula Sardinia, din Italia, dialectele retoromane în
Elveţia) sau au dispărut (dalmata).
Potrivit lingvistului Al. Rosetti, limba română: “este limba latină vorbită
neîntrerupt in partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene
(Dacia, Pannonia de sud, Dardania, Moesia Superioară si Inferioară), din momentul
pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre”.
În timp, limbile s-au modificat, iar atunci când s-au acumulat multe transformări
(fonetice, gramaticale şi lexicale), astfel încât varianta de origine nouă nu mai e
înţeleasă de vorbitori, se poate vorbi de o limbă nouă. Transformările sunt un
fenomen continuu şi gradual şi nu e uşor să fixăm praguri dar se consideră
că procesul de constituire a limbilor romanice s-a încheiat în secolul al IX-lea,
iar pentru română, s-au propus mai multe date: formarea limbii române ar fi durat
până în secolele VI – VII sau VIII – IX.
Limba română a menţinut structura limbii latine, în structura gramaticală română s-
au conservat din latină clasele de declinare ale substantivului, pronumele
personal, tipurile de adjective, numeralele de la 1 la 10, clasele de conjugare ale
verbelor, cele mai multe moduri şi timpuri, principalele conjuncţii şi prepoziţii.
În vocabular sunt de origine latină cuvinte care denumesc noţiuni, obiecte,
acţiuni, însuşiri fundamentale (relaţii de rudenie, părţi ale corpului uman,
elemente naturale, plasarea în timp şi spaţiu etc.) şi care sunt frecvente în
vorbire.
Dezvoltate în condiţii diferite, limbile romanice au suferit influenţa
substratului (limba vorbită de populaţiile cucerite) şi a altor limbi cu care
populaţia cucerită a venit în contact în cursul secolelor. În cazul limbii române,
substratul îl constituie limba daco – geţilor, din familia limbilor trace
(indoeuropeană), din care nu s-au consemnat cuvinte în scris.
In prima faza a dezvoltării ei, limba română veche este cunoscută sub numele de
„limba română comună”, ”protoromână”, ”tracoromână”, ”straromână”. Această limbă nu
este nici atestata, nici cunoscuta documentar şi refacută de filologi prin studii
comparative. Aşezarea bulgarilor şi a slavilor în jurul poporului vorbitor de limba
română face ca unitatea limbii române comune să se spargă şi să apară diferite
dialecte precum:
Daco-român
Aromân
Istroromân
Meglenoromân
III.Influente
Cea mai puternică influenţă asupra limbii române este cea slavă şi încep din
secolul al VI-lea odată cu migraţia slavilor pe teritoriul de la sud de Dunăre. S-
a exercitat pe cale populară – prin contacte cu populaţii slave, dar şi pe cale
cultă, prin slavonă, care era limba bisericească şi a cancelariei în Ţările Române.
Unele dintre împrumuturile slave populare au devenit cuvinte din fondul principal,
esenţiale până astăzi – ceas, dragoste, a iubi, muncă, prieten, prost, a sfârşi, a
trăi, vorbă.
Împrumuturile din maghiară nu sunt foarte numeroase, dar cuprind cuvinte din
lexicul fundamental – gând, oraş, fel, etc.
Influenţa greacă veche se exercită asupra limbii române în secolele al VII-lea şi
al VIII-lea, datorită relaţiilor cu Imperiul Bizantin. Cuvintele greceşti pătrund
direct (arvună, catarg, flamură, mătase, stol, triastă, zale) sau mai târziu, până
în secolul al XII-lea, prin intermediul limbii slave (busuioc, comoară, corabie,
crin, dafin, hârtie, livadă ).
In secolul al XVIII-lea, în limba română pătrund cele mai multe împrumuturi din
turcă. Lexicul turcesc, care marchează epoca şi care nu se va păstra decât în mică
măsură în secolele ulterioare este cel legat de administraţie, de ceremoniile şi
divertismentele curţii: liliac, lalea, acadea, cafea, geam, cazan, saltea.
După perioada de tranziţie reprezentată de Şcoala Ardeleană, la sfârşitul secolului
al XVIII-lea, începe epoca modernă din istoria limbii române, caracterizată prin
unificare şi modernizare.
Alfabetul chirilic este înlocuit cu alfabetul latin, în câteva etape (în 1828
IonHeliade Rădulescu simplifică sistemul scrierii chirilice într-o variantă care se
adapta pronunţării româneşti; între 1836 şi 1844 s-au creat alfabete de tranziţie
în care literele latine înlocuiau treptat caracterele chirilice; documentele
oficiale din timpul domnieie lui Alexandru Ioan Cuza instituie prin lege folosirea
alfabetului latin, în 1860 în Muntenia şi în 1862 în Moldova ).
În secolul al XIX-lea, vocabularul limbii române se modernizează prin împrumuturi
masive din limbile romanice (în primul rând din franceză, dar şi din italiană) şi
din latină (Împrumuturi din franceză: şampanie, restaurant, birocraţie, abajur,
abandon, caiet, etc.)
Între influenţele perioadei moderne se numără şi germana (mai ales în Transilvania)
şi rusa (la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea,
în Moldova şi Ţara Românească).
Împrumuturi din germană: şurub, şniţel, bilaz, cartof, pantof, şnur, halbă.
IV.Scrisul si tipariturile
În Ţara Românească şi în Moldova, limba de cultură – a cancelariei şi a bisericii –
a fost, în secolele al XIII-lea – al XV-lea, slavona, folosită în scris în texte
religioase, în hotărâri domneşti, acte juridice, scrisori, cronici. S-au păstrat
texte redactate în slavonă pe teritoriul românesc, din secolul al XIV-lea (cel mai
vechi act păstrat datează din 1374). În unele dintre aceste texte apar cuvinte
româneşti ( nume de familie, porecle, toponime –Arbure, Bălaur cel logofăt, Roman
Blândul etc. ). În Transilvania, devenită parte a regatului maghiar, catolic, limba
de cultură a fost – din secolul al XII-lea – latina (medievală), păstrată în
inscripţii şi documente. Limba serviciului religios ortodox era însă tot slavona.
Primul text scris in limba română cu o atestare certă este o scrisoare de la 1521 a
lui Neacşu din Câmpulung. E foarte posibil să se fi scris româneşte şi înainte, dar
textele nu s-au păstrat. Prin textele scrise s-a construit treptat limba română
literară, varianta cultă a limbii române. Pe teritoriul nostru primele carţi
tipărite aparţin diaconului Coressi si ucenicilor, iar prima traducere integral a
bibliei este realizată de Şerban şi Radu Greceanu şi cunoscută sub numele de
“Biblia de la Bucureşti” .
V. Latinitatea şi dacismul