Originea si evolutia limbii romane

DEFINIŢIA LIMBII ROMÂNE

Limba română este limba latină vorbită neîntrerupt timp de două mii de ani în nordul şi
în sudul Dunării, într-un mediu oriental (trac, grec, slav, turc).
„Limba română este limba latină vobită în mod neîntrerupt în partea orientală a
Imperiului roman cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, PAnonia de sud,
Dardania, Moesia inferioară şi superioară) din momentul pătrunderii limbii latine în
aceste provincii şi până în zilele noastre”

2. PERIOADA DE FORMARE A LIMBII ROMÂNE (etape)

I Razboaiele daco-romane

– primele lupte de cucerire a dacilor: anul 88 e. n. (Tapae, împăratul Domitian )

– continuate de împăratul Traian (101 – 102, 105 – 106)
– procesul de transformare a Daciei în provincie romană durează aprox. 165 de ani
– în timpul celor 165 de ani de colonizare, soldaţii şi negustorii romani care îşi
încheiau stagiul, erau răsplătiţi cu acordarea de privilegii (acordarea de pământ, de
drepturi cetăţeneşti)
– în anul 212 împăratul Caracalla semnează „Constitutio Antoniana” prin care dacii
devin cetăţeni romani, ca urmare a faptului că şi-au însuşit limba latină şi modul roman
de viaţă.
– între 101 şi 271 e. n. este o perioadă de bilingvism (dacă şi romană) Limba latină s-a
impus fiind o limbă mai perfecţionată, ca urmare a superiorităţii culturale a acesteia.

II  271 e.n. retragerea Aureliană

-garnizoanele se retrag la sud de Dunăre iar Dacia încetează să mai fie

provincie romană
-între 271 e.n. şi sec al VI -lea vorbim despre perioada de formare a limbii
române. Este perioada în care cuvintele de origine latină se transformă sub
acţiunea unor legi riguroase de transformare fonetică. Acest proces este
ferm şi riguros, de vreme ce termenii de origine slavă care pătrund în limbă
în această perioadă nu suferă astfel de transformări.
III Limba română comună

între secolele al VI-lea şi al IX-lea este perioada limbii române comune

– limba română comună se vorbeşte la nordul şi la sudul Dunării, pe
teritoriul fostelor provincii romane: Dacia, Moesia, Iliria, Panonia,
Dardania
– în această perioadă se separă grupul etnic al aromânilor, care coboară
treptat spre sud, sub presiunea grupurilor slave şi maghiare din podişul
Panoniei.
– tot în această perioadă limba română îşi defineşte trăsăturile care o
disting de celelalte limbi romanice:
– schimbarea unor vocale („a” „i”) din cuvinte latine, sub influenţa limbii
dace, în „ă” şi „î”; ex. : manus/ mănu/ mână, fontana/ făntănă/ fântână
-modificarea timbrului vocalei accentuate, ceea ce a dus la crearea de
diftongi; ex: lat lege/ rom. veche: leage/ rom lege
– tendinţa de a închide timbrul vocalelor; ex.: dentem/ dinte, gula / gură,
aqua/ apă;
– palatalizarea ocluzivelor labiale (lat petiolus/ rom chicior)
– afereza lui a : lat. aranea/ rom. râie, lat. autumnus/ rom toamnă
 IV. perioada românei literare vechi se înscrie între sec. al XIII-lea şi sec. al
XVIII- lea
– începe odată cu primele manuscrise şi continuă cu primele tipărituri.
Este limba textelor religioase a cronicilor, a primelor pagini literare, ale
scriitorilor umanişti
V.perioada limbii române moderne începe în sec. al XIX – lea cu primele
texte ale marilor scriitori clasici care au oferit modelele limbii române
literare moderne

LATINITATEA LIMBII ROMÂNE. PROBLEMA CONTINUITĂŢII

– caracterul latin al limbii române este dat de vocabularul esenţial (fondul

principal de cuvinte) şi de structura gramaticală, care sunt latine
– 90 % din cuvintele din fondul principal de cuvinte sunt de origine latină
-cuvinte care denumesc părţi ale corpului omenesc (dinte / dentis, ochi/
oculum, ureche / auricula)
– termeni religioşi (Dumnezeu / domine deus, creştin/ cristianus, biserică /
basilica)
– ocupaţii de bază (semăna/ seminare, grâu/ granem, vacă/ vaca)
– grade de rudenie (mama/ mater, fiu/ filius, familie, bărbat, soră)
– toponime: Dunăre, Retezat, Napoca, Olt
– onomastic㪠Liviu, Octavian, Letiţia, Ovidiu, Tiberiu
Teoria continuităţii , fondată pe un set de dovezi ştiinţifice, confirmă şi
susţine că în perioada cuprinsă între sfârşitul secolului al III-lea şi secolul
al XIII-lea, pe teritoriul romanizat al fostei Dacii, existenţa populaţiei daco-
romane latinofone, apoi a românilor, a fost neîntreruptă
Nu se verifică ipoteza exterminării populaţiei autohtone de către romani,
nici a vidului demografic produs după retragerea aureliană
Dovezi lingvistice
– În dacoromână (nu şi în dialectele sud Dunărene) s-au păstrat cuvinte de
origine latină care desemnează realităţi specifice (aur, păcură)
– Păstrarea unor vechi termeni latineşti numai în vestul ţării demonstrează
existenţa în acea zonă, a unei populaţii intens romanizate (ai/usturoi, june/
tânăr, nea/ zăpadă, păcurar/ cioban, pedestru/ sărac)
– În componenţa vocabularelor specializate pe domenii fundamentale de
activitate şi spiritualitate (agricol, păstoresc, creştin) intră cuvinte latineşti.
Ele demonstrează existenţa pe acest teritoriu a unei civilizaţii de tip rural ţi
a unei populaţii romanizate de tip sedentar
c. Dovezi prin raţionament
– Cuceritorii romani nu au exterminat niciodată o populaţie autohtonă,
practicând colonizarea şi asimilarea culturii şi civilizaţiei autohtone în
formele evoluate de cultură şi civilizaţie romană
– Dacia oferea multe resurse materiale şi reprezenta un punct strategic în
calea năvălirilor barbare. Exterminarea in masă ar fi scăzut drastic nivelul
de exploatare şi capacitatea militară in această provincie.
– nu se justifică exodul ăn masă, după retragerea aureliană, de vreme ce
teritoriul coloniei romane din Dacia oferea condiţii favorabile de existenţă
– ar fi fost inexplicabil exodul ulterior, la nord de Dunăre, al aceleiaşi
populaţii . În plus, deplasarea de la sud la nord este total nespecifică istoriei
migraţiilor. Istoricii au demonstrat că migraţiile au urmat două posibile
trasee: de la nord la sud şi de la est la vest. vest.
Dialectul daco-român este vorbit de o populaţie de peste 23 milioane pe teritoriul
vechii Dacii, dar şi ca limbă naţională de peste 10 milioane de români din Rep.
Moldova, Bucovina de nord, Banatul sârbesc, Ungaria.
Limba naţională a statului român s-a constituit pe baza acestui dialect. Pe baza lui s-a
format limba română literară, care este aspectul cel mai îngrijit al limbii române.
Graiuri incluse în dialectul daco-român: moldovean, muntean, oltean, bănăţean,
crişan, maramureşan.
2. Dialectul macedo-român este vorbit de romînii din macedonia (oraşele Niş,
Skoplije, în munţii Pindului şi munţii Olimp unde alcătuiesc grupuri etnice distincte) În
acest dialect s-au realizat o literatură şi o cultură originală.
3. Dialectul megleno- român este vorbit de românii din Bulgaria şi Grecia, de pe
valea fluviului Mariţa.
4. Dialectul istro-român este vorbit de românii din peninsula Istria din nordul mării
Adriatice, pe teritoriul foste Iugoslavii.
Limba română comună/ primitivă (sec. VI – IX) nu este atestată, nici
cunoscută documentar. Particularităţile ei au fost identificate prin metoda
reconstrucţiei lingvistice, fondată pe comparaţia cu etimoanele latineşti
(cuvintele de origine). Cu toate acestea, majoritatea istoricilor şi filologilor
acceptă ipoteza că „Torna, torna, fratre” ar putea reprezenta cel mai vechi
eşantion de limba română în devenire(sec. VI) atestat documentar.*

* Apare în Cronografia lui Theophanes Confessor (sec VII – IX) într-un

pasaj în care relatează despre o expediţie armată bizantină din anul 587
d.Hr.. Cele trei cuvinte ar fi fost rostite de un soldat în limba „părinţilor”,
cu intenţia de a semnala unui camarad pierderea bagajului. Fiind înţeleasă
şi de ceilalţi soldaţi recruţi din rândul populaţiei romanizate sud dunărene,
adresarea a fost înţeleasă în mod greşit drept semnal de retragere.

2.Între sec IX şi XIII are loc un îndelungat proces de scindare a populaţiei

româneşti în viitoarele grupuri dialectale, sub influenţa stabilirii masive a
populaţiilor slave la sudul Dunării. Influenţa maghiară, care acţionează
abia în sec. al XII.lea, afectează numai daco-româna, semn că la această
dată grupurile aromânilor, istro-românilor şi megleno- românilor erau
deja separate.

3. Între sec al XIII-lea şi al XVI-lea apar primele elemente de limba română

în documente slavo-române (inscripţii, documente de cancelarie, scrieri
istoriografice slavone despre istoria românilor, scrieri religioase originale)
NAtura acestor scrieri este justificată de faptul că slavona a fost adoptată ca
limba oficială a relaţiilor administrative şi a serviciului divin. Există aprox
400 de cuvinte româneşti în scrierile slavone. Există şi documente latineşti,
mai ales în Transilvania, unde limba latină revine ca limbă savantă şi mijloc
de răpândire a culturii medievale. Domenii : biserica catolică, servicii
diplomatice, cancelarii voievodale şi locale.

4.Între sec. al XVI-lea şi sec al XVIII-lea vorbim despre epoca veche a limbii
române ca limbă de cultură. Aceasta începe în 1521 cu Scrisoarea lui Neacşu
din Câmpulung şi se încheie cu apariţia primei gramatici româneşti
tipărite: Elementa linguae daco-roamnae sive valachicae de Samuil Micu şi
Gh. Şincai (apariţie simbolică a Şcolii Ardelene care marchează trecerea
spre epoca modernă a culturii naţionale)

5. primele tipărituri în limba română: diaconul Coresi (Catehismul 1559

1560) înlesnesc eliminarea treptată a slavonei ca limbă de cultură. („În
sfânta besearecă mai bine e a grăi 5 cuvinte cu înţeles decât 10 mie de
cuvinte neînţelese în limba striină”)

– Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, datată cu exactitate de N. Iorga (29

– 30 iunie 1521) este adresată lui Johannes Benkner, judele Braşovului, şi
avertiza asupra unei posibile incursiuni a turcilor peste Dunăre. Textul
arată deprinderi exersate de scris în limba română.

– scrieri religioase originale sau traduse din slavonă, greceşte, maghiară

(sec XVI) apar mai ales în vestul ţării, reprezentând o incercare de
subminare a autorităţii limbii slavone.

– între acestea, textele rotacizante (sec XV sau XVI) : Psaltirea

Hurmuzachi, Psaltirea Voroneţeană, Codicele Voroneţean şi Psaltirea
Şcheiană păstrează o particularitate a graiului vechi din Transilvania şi
Bucovina, anume modificarea lui n intervocalic în r (bire, adură, lumiră).

– textele coresiene (11 la număr) au circulat sub formă tipărită, punând la

dispoziţie texte fundamentale de cult religios (Liturghier,
Tetraevangheliar). În aceste texte predomină particularităţile dialectale
munteneşti, care oferă o formă cursivă şi îngrijită de limbă română. Este
momentul în care graiul muntenesc începe să se impună ca limbă literară
(forma oficială, cea mai îngrijită şi normată a unei limbi) . O contribuţie
majoră la impunerea graiului muntenesc drept limbă literară o constituie
traducerea integrală în acest grai a Bibliei (Biblia de la Bucureşti 1688)

– sec al XVII-lea este epoca de maximă înflorire a culturii medievale

româneşti: * scrierile istoriografice ale cronicarilor moldoveni (Miron
Costin, Grigore Ureche, Ion Neculce)

* primul scriitor român, Dimitrie Cantemir

* cărţi religioase originale (Varlaam, Antim Ivireanul)

* cărţi juridico- adimistrative (Îndreptarea legii, 1652)

* cărţi laice populare cu conţinut eroic şi moralizator (Alexandria, 1620).