HIDROGRAFIA

I. ASPECTE GENERALE ALE HIDROGRAFIEI EUROPEI

Factorii determinanţi ai repartiţiei apelor curgătoare şi stătătoare în Europa sunt relieful şi clima;
astfel, relieful variat, cu altitudini moderate, climatul variat privind umiditatea sau uscăciunea, explică existenţa
numeroaselor râuri, cu lungimi şi debite foarte diferite.
Cele mai mari fluvii europene, atât în ceea ce priveşte lungimea cât şi debitul, sunt Volga şi Dunărea,
urmate de Ural şi Nipru, ca lungime şi de Peciora şi Rhin, ca debit.
Multe dintre fluviile Europei se varsă prin delte (Volga, Dunărea, Vistula, Rhinul, Padul, Tibru, Rhônul),
altele prin estuare (Elba, Tamisa, Loara, Garronne), sau prin limanuri (Nistru) şi lagune (râurile noastre
dobrogene).
Majoritatea râurilor şi fluviilor europene se varsă în apele Oceanelor Atlantic şi Arctic (cu mările lor
mărginaşe), astfel că cea mai mare parte a continentului se încadrează în categoria regiunilor exoreice. Cea mai
mare regiune endoreică (fără legătură hidrografică cu Oceanul Planetar) a continentului nostru este sud-estul
Câmpiei Est-Europene, drenată de apele care se varsă în Marea Caspică (Volga, Ural).
Regimul de scurgere al râurilor variază în cursul anului în funcţie de condiţiile climă şi de relief. În
spaţiul european există râuri cu un regim complex şi cu regim simplu de scurgere
Râurile cu regim complex străbat regiuni variate d.p.d.v. morfologic şi climatic, reprezentând şi artere
importante de navigaţie şi energie; cele mai importante dintre acestea sunt: Dunărea, Rhinul, Elba, Rhônul.
Râurile cu regim simplu se diferenţiază în mai multe tipuri, în funcţie de variaţia debitului:
• Tipul nordic (arctic) se alimentează predominant din zăpezi(regim de alimentare nival), având cele mai
mari debite primăvara, la topirea zăpezilor; o parte din an aceste râuri sunt afectate de fenomenul de
îngheţ, durata acestuia crescând de la sud către nord, spre zonele de vărsare; exemple: Peciora, Dvina de
Nord, Neva;
• Tipul atlantic (vestic) se alimentează predominant din ploi (regim de alimentare pluvial), iar regimul
scurgerii este relativ echilibrat, datorită unei mari uniformităţi a distribuţiei precipitaţiilor în toate
anotimpurile; se remarcă totuşi debite mai mari iarna şi la începutul primăverii, când şi precipitaţiile sunt
mai bogate; exemple: Sena, Loara, Tamisa;
• Tipul mediteranean se alimentează aproape exclusiv din ploi şi se caracterizează prin debite mici vara
(se poate ajunge la secare în cazul unor râuri mici) şi ape mari iarna, când se pot produce viituri
puternice; exemple: Tibru, Salso, Ebru, Segura, Alfios;
• Tipul central-european cuprinde râuri lungi, cu debite mari la sfârşitul primăverii şi începutul verii, ca
urmare a topirii zăpezilor şi a ploilor de primăvară (regim de alimentare pluvio-nival); exemple: Elba,
Odra, Vistula;
• Tipul est-european este specific râurilor din câmpiile întinse ale Europei de Est, având debite oscilante,
foarte mici atât vara (datorită climatului continental excesiv), cât şi iarna (datorită îngheţului); debite
bogate sunt primăvara; exemple: Volga, Don, Nipru.

Lacurile sunt numeroase şi variate, ca mod de formare, întindere şi volum. Cele mai multe şi mai mari se
află în regiunile afectate de glaciaţiunea cuaternară din nordul Europei; astfel, în Peninsula Scandinavă şi în
nordul Câmpiei Ruse există câteva sute de mii de lacuri glaciare, cele mai cunoscute fiind Ladoga şi Onega (în
Rusia), Vanern, Vattern, Mallaren (în Suedia), Saimaa, Inari (în Finlanda, unde există peste 55000 de lacuri
glaciare); lacurile glaciare sunt numeroase şi pe munţii înalţi, chiar dacă au suprafeţe mult mai mici decât cele
de calotă, mai mari şi mai cunoscute fiind Hornindals (cel mai adânc lac din Europa =514 m, în Norvegia)
Geneva (Leman), Neuchatel, Constantza (Bodensee), Como, Garda, Maggiore şi cele din Carpaţii noştri.
Alte tipuri de lacuri naturale, după geneza cuvetei lacustre, sunt:
• lacuri tectonice – Balaton, Caspica, acestea făcând parte din categoria lacurilor relicte; Ohrid, Prespa (la
graniţa Albaniei cu Macedonia);
• lacuri vulcanice – fie de crater, cum sunt L. Sfânta Ana, Godivelle d’ en Haut (în Masivul Central
Francez), fie de tip maare – în regiunea Eiffel din Masivul Şistos Renan, în Islanda, în Italia (Bolsena,
Trassimeno);
• lacuri carstice – formate în doline şi polii, mai multe în Alpii Dinarici;

1
 • lacuri de origine fluviatilă – limanuri, de luncă, în delte;
• lacuri litorale, de tip limanuri maritime şi de tip lagună.
Din categoria lacurilor antropice, cele mai numeroase sunt lacurile de acumulare ale hidrocentralelor;
cele mai mari s-au construit în Europa răsăriteană, pe Volga (Samara, Volgograd), pe Dunăre (Porţile de Fier I),
pe Don (Ţimleansk).

II. HIDROGRAFIA ROMÂNIEI cuprinde ca principale unităţi acvatice: Dunărea, râurile interioare,
lacurile, apele subterane şi apele marine adiacente litoralului românesc.
În ţara noastră, relieful şi clima au rolul determinant în definirea caracteristicilor reţelei hidrografice;
este vorba de • caracterul dominant radiar al râurilor ce se desprind din inelul carpatic şi se îndreaptă către
regiunile exterioare mai joase, de • descreşterea treptată a densităţii reţelei hidrografice care este maximă în
zona montană şi minimă în zona periferică, de câmpie şi de • diferenţierile regimurilor de alimentare,
predominante fiind cele pluviale şi nivale.
Dunărea colectează 98% din râurile de pe teritoriul ţării noastre, majoritatea acestora (cca. 70%)
trăgându-şi izvoarele din Carpaţi. Lungimea totală a râurilor de pe teritoriul ţării noastre este de aproape 115000
km.
Dunărea este al doilea fluviu al Europei, cu o lungime a cursului de 2860 km şi o suprafaţă a bazinului
hidrografic de 805 300 km², adică 8% din suprafaţa Europei. Are o scurgere complexă, care-i asigură o creştere
a debitului mediu de la 1 920 m³/s (la Viena), la 2 944 m³/s (la Belgrad), până la 6 470 m³/s (la intrarea în
Deltă).
Dunărea izvorăşte din Munţii Pădurea Neagră (de sub vârful Kandel, prin pâraiele Brigach şi Brege),
bazinul său hidrografic se întinde pe teritoriul a 14 ţări, cursul său străbate, până la vărsarea în Marea Neagră,
teritoriul a 10 ţări şi 4 capitale; este navigabilă în aval de Ulm, adică aprox. 90% din tot cursul , României
revenindu-i 45% din întreg cursul navigabil.; prin canalele Main- Rhin şi Cernavodă-Constanţa se realizează o
legătură navigabilă mai scurtă, pe continent, între Marea Nordului (portul Rotterdam) şi Marea Neagră (portul
Constanţa).
De la izvoare până la vărsare, diferenţierile morfohidrografice ale Dunării impun împărţirea cursului
acesteia în trei sectoare distincte:
 Cursul superior sau sectorul alpin (1060 km lungime) se desfăşoară de la izvoare până la Bratislava.
În acest sector, fluviul primeşte o serie de afluenţi din Alpi – Gunz, Mindell, Riss, Wurm, Isar, Inn;
dintre aceştia, Innul este cel mai mare, având la vărsare un debit de 810 m³/s, cu mult mai mare decât cel
al Dunării în această secţiune (660 m³/s); în aval de orăşelul Ulm, cursul Dunării devine navigabil.
 Cursul mijlociu sau sectorul panonic (725 km lungime) se desfăşoară între Bratislava şi Baziaş. În
acest sector, Dunărea primeşte cei mai importanţi afluenţi din întreg bazinul său: Drava, Sava (cu 1 460
m³/s este cel mai mare dintre toţi afluenţii Dunării), Tisa, Morava; la Baziaş, la intrarea în ţara noastră,
debitul mediu anual ajunge la 5 300 m³/s.
 Cursul inferior sau sectorul pontic sau românesc se desfăşoară de la Baziaş până la vărsare, pe o
distanţă de 1 075 km. De-a lungul sectorului românesc, Dunărea prezintă patru subsectoare cu
caracteristici distincte:
• Subsectorul Defileului Dunării tăiat în Carpaţi între Baziaş şi Gura Văii (144 km), fiind
cel mai lung defileu din Europa; construirea sistemului hidroenergetic şi de navigaţie
Porţile de Fier (intrat în producţie în anul 1971);
• Subsectorul Gura Văii – Călăraşi (al luncii) se desfăşoară printre Câmpia Română şi
Podişul Prebalcanic, cu o vale asimetrică; panta mică a favorizat formarea de ostroave în
albia minoră, iar lunca se lărgeşte treptat, între 4 şi 13 km; lacul Porţile de Fier II.
• Subsectorul bălţilor, între Călăraşi şi Brăila, unde caracteristica principală este lărgimea
luncii, care creşte până la 20 km; aici Dunărea curge printre Câmpia Română şi Podişul
Dobrogei, despărţindu-şi cursul în câte două braţe principale, care includ între ele Balta
Ialomiţei şi Insula Mare a Brăilei.
• Subsectorul Brăila – Marea Neagră, numit şi Dunărea maritimă, deoarece aici pot
pătrunde nave mai mari, maritime, cu un pescaj de până la 7 m; între Brăila şi

2
 Pătlăgeanca, Dunărea curge printr-o singură albie, iar de la Pătlăgeanca, unde începe
spaţiul deltaic, fluviul se desparte în cele trei braţe.
Râurile României asigură un volum de scurgere de 37 mild. m³, care se adaugă la cele 170 mild. m³ ale
Dunării (la Baziaş); cu cele mai mari bazine hidrografice sunt: Siretul (42 830 km²), Prutul (28 396 km²),
Mureşul (27 830 km²), Oltul (24 050 km²), Someşul (15 015 km²).
Râurile României, tributare în totalitate Mării Negre, aparţin bazinului hidrografic al Dunării (98% din
totalul râurilor), cu excepţia câtorva mici râuri dobrogene, care se varsă în lacurile litorale şi ale căror bazine
hidrografice reprezintă doar 2% din suprafaţa ţării.
Regimul scurgerii este determinat de poziţia geografică şi deci de caracteristicile climei, cu debite mari
de primăvară (40 – 50% din volumul scurgerii anuale) şi cele mai mici ape la sfârşitul verii şi începutul toamnei.
Viituri se pot produce în orice anotimp, dar cele mai puternice sunt cele din perioada topirii zăpezilor.
Râurile României au fost împărţite în mai multe grupe hidrografice, în funcţie de poziţia lor geografică,
de principalii colectori şi de regimul scurgerii:
• Grupa de nord-vest cuprinde afuenţii de nord ai Tisei – Vişeu, Iza, Tur;
• Grupa de vest cuprinde râuri mari colectate tot de Tisa – Someşul (cu Someşul Mare şi Someşul Mic
ce trece prin Cluj-Napoca), Crişurile (cu Crişul Repede ce trece prin Oradea, Crişul Negru, Crişul Alb),
Mureşul (ce trece prin Tg.Mureş, Alba Iulia, Deva şi Arad, iar principalii afluenţi sunt: Târnava Mică şi
Târnava Mare din C.O., Sebeşul şi Streiul din C.M., Arieşul şi Ampoiul din Apuseni) şi Bega (ce trece
prin Timişoara, fiind singurul râu canalizat pentru navigaţie din ţara noastră);
• Grupa de sud-vest cuprinde râului Banatului colectate direct de Dunăre – Timişul, Bârzava (ce trece
prin Reşiţa), Caraşul şi Nera;
• Grupa de sud cuprinde râuri mari, majoritatea cu izvoare în Carpaţi, afluenţi direcţi ai Dunării – Cerna,
Jiul (trece prin Tg.Jiu şi Craiova; principalii afluenţi – Motru şi Gilort), Oltul (trece Miercurea Ciuc, Sf.
Gheorghe, Rm. Vâlcea şi Slatina; principalii afluenţi – Râu Negru, Cibin, Lotru, Olteţ), Argeşul (trece
prin Piteşti; principalul afluent – Dâmboviţa, ce trece prin Bucureşti), Ialomiţa (trece prin Târgovişte şi
Slobozia; principalul afluent – Prahova); râuri mai mici cu izvoare în podiş sau chiar în câmpie – Vedea
cu Teleorman, Mostiştea, Călmăţuiul.
• Grupa de est cuprinde bazinele bazinele hidrografice ale Siretului şi Prutului, râuri mari ce se varsă în
Dunăre lângă Galaţi. Siretul are cei mai mulţi afluenţi pe dreapta – Suceava, Moldova, Bistriţa (cel mai
mare afluent), Trotuş, Buzău; singurul afluent de pe partea stângă este Bârladul. Principalul afluent al
Prutului este Jijia, cu afluentul său Bahluiul, ce trece prin Iaşi.
• Grupa sud-estică cuprinde micile râuri dobrogene (Casimcea, Slava, Teliţa, Taiţa) ce se varsă în
lacurile litorale de pe ţărmul Mării Negre.

Lacurile, în număr de circa 3 450, au în general suprafeţe mici, sunt foarte variate ca mod de formare şi
sunt repartizate în toate unităţile geografice. Mai mult de 60% dintre lacuri sunt de origine naturală, fiind
răspândite pe toate treptele de relief, începând din zona litorală, până pe culmile înalte montane (vezi tabelul de
mai jos). În categoria lacurilor antropice se includ lacurile de acumulare (Porţile de Fier şi Ostrovu Mare pe
Dunăre, Izvorul Muntelui pe Bistriţa, Vidraru pe Argeş, Vidra pe Lotru, Stânca-Costeşti pe Prut), iazurile şi
heleşteiele (Dracşani – în Câmpia Moldovei, Geaca, Cătina – în Câmpia Transilvaniei, Cefa – în Câmpia
Crişurilor).

Marea Neagră este situată în sud-estul Europei şi comunică, prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele, cu
Marea Egee şi, prin srâmtoarea Kerci, cu Marea Azov. Are o suprafaţă de 413 490 km², o lungime a ţărmurilor
de 4 340 km, o peninsulă importantă în nordul bazinului – Crimeea, câteva golfuri (Odessa, cel mai mare,
Varna, Burgas, Sinope), puţine insule (Şerpilor, Sacalin, Kefken) şi un relief cu o platformă litorală extinsă în
nord şi nord-vest, un taluz continental ce coboară abrupt de la 200 m la 1 600 m şi o zonă cu cele mai mari
adâncimi în partea central-sudică (adâncimea maximă 2 245 m).
Originalitatea M.N. constă în lipsa curenţilor verticali, care a determinat existenţa a două straturi de apă
cu proprietăţi diferite (limita dintre acestea fiind la adâncimea de 180 – 200 m). Salinitatea apelor variază la
suprafaţă, de la 5 - 10‰ în nord-vest, la 18 - 20‰ în partea centrală; în schimb, stratul de adâncime, sub 200 m,

3
are salinitatea de 22‰ şi un conţinut ridicat de hidrogen sulfurat, lipsit de vieţuitoare. Apele înregistrează o
dinamică activă prin valuri, curenţi determinaţi de vânt.

Identificaţi de pe harta fluviile europene, notate cu cifre de la 1 la 17 şi 20, precum şi lacurile marcate cu 18 şi 19
şi scrieţi-le pe caietele voastre.

4
Nume si prenum
Clasa: