Cronicari romani

Lupse Tudor
 Grigore Ureche
• Născut pe la 1590 sau 1595, Grigore a fost fiul
lui Nestor Ureche, boier instruit deținând funcții
politice importante la sfârșitul veacului al XVI-lea, în
repetate rânduri purtător de solii la Poarta
Otomană, mare vornic al Țării de Jos pe vremea
domniei lui Eremia Movilă. A avut ca frate pe Nicolae
Ureche spătarul.
• Cronicarul de mai târziu a învățat carte
la Lwów, Uniunea statală polono-lituaniană, la Școala
Frăției Ortodoxe, unde a studiat istoria, geografia,
limbile clasice latina și greaca, retorica și poetica.
Reîntors în țară, a participat la viața politică mai întâi
ca logofăt, apoi spătar.
• În vremea domniei lui Vasile Lupu, a fost unul
dintre sfetnicii apropiați ai acestuia, mare spătar, iar
din anul 1642, urmând calea părintelui său, a
ajuns mare vornic al aceleiași Țări de Jos.
• A murit în anul 1647 în satul Goești din ținutul
Cârligăturii  și a fost înmormântat într-o criptă de
la mănăstirea Bistrița din Moldova.
Grigore Ureche

• Letopisețul Țării Moldovei (titlul original: Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au

descălecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până
la Aron vodă) a fost scris spre sfârșitul vieții; se crede că Grigore Ureche ar fi muncit la el
între anii 1642-1647. Baza informativă a cronicii au constituit-o scrierile slavone de curte,
cronica Poloniei a lui Joachim Bielski și o cosmografie latină. Valoarea ei constă în
integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică.
• Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseț din simplul pretext „ca sî nu se înece ... anii
cei trecuți“ și să lase urmașilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de
demult, dar și din grija ca aceștia să nu rămână „asemenea fiarelor și dobitoacelor celor
mute și fără minte“. E de accentuat importanța pe care o acordă cronicarul istoriei în
trezirea și creșterea conștiinței naționale a poporului, Letopisețul Țării
Moldovei constituind începutul istoriografiei în limba română.
• Versiunea originală a circulat într-un mediu foarte restrâns și s-a pierdut foarte de
timpuriu, la baza tuturor copiilor ulterioare din a doua jumătate a sec. al XVII-lea și până
astăzi stând versiunile interpolate ale lui Simion Dascălul. Alți copiști, ca Misail Călugărul
și Axinte Uricariul au adăugat la rîndul lor unele pasaje. Majoritatea interpolărilor au fost
identificate, unele chiar de Miron Costin. Astăzi se păstrează 22 de copii manuscrise,
conținînd integral sau parțial cronica lui Ureche. Prima publicare a textului s-a făcut în
1852, de către Mihail Kogălniceanu.
 Ion Neculce
• Ion Neculce s-a născut în anul 1672, în satul 
Prigorenii Mici (azi Ion Neculce) din județul Iași. Tatăl său
a fost Enache Neculce vistiernicul, se pare grec de origine
[7]
, iar mama - Catrina era fiica vistiernicului Iordache
Cantacuzino și a Catincăi Bucioc.[8]
• Al doilea soț al Catrinei a fost Enache (Ienachi)
grămăticul, tatăl vitreg al cronicarului. În anul 1686, un
podghiaz polon (podghiaz sau poghiaz = grup de ostași
care execută o incursiune pe teritoriul străin cu scopul de
a jefui) a ars conacul familiei de la Prigoreni și l-a ucis pe
Enache. Catrina cu copiii (mai avea două fete) a fost
nevoită să plece în Țara Românească, pentru a se
adăposti la rudele de acolo, la stolnicul Constantin
Cantacuzino. Ea mai era însoțită de mama ei,
Iordăchioaia, și de fratele ei, Iordachi stolnicul.[9]
• În 1691 se întoarce în Moldova, unde capătă slujba de
postelnic. În 1700 era vătaf de aprozi, apoi devine vel-agă
( mare agă, rang boieresc, echivalent șefului poliției),
fiind însărcinat cu găzduirea solului polon Rafael
Leszczynski în Iași. În aceeași perioadă s-a căsătorit cu
Maria, fiica biv-hatmanului Lupu Bogdan,nepoată de soră
a lui Dimitrie Cantemir.
Ion Neculce

• Lucrarea de căpătâi a lui Neculce - în afară de compilarea cronicilor anterioare -

este Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin
Mavrocordat. Lucrarea cuprinde evenimentele din 1662 până la 1743, la care a fost mai
totdeauna părtaș sau le-a cunoscut de aproape. Cel mai probabil, cronicarul și-a început
lucrul la Letopiseț după anul 1732, când avea deja cca 60 de ani și a lucrat la Letopiseț
până în anul 1744.
• În prefața lucrării, autorul relatează că până la Duca-Vodă el s-a condus de diferite
izvoare aflate pe la alții, "iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea, la
domnia lui Ion Vodă Mavrocordat, nici de pre un izvor a nimănui, ce am scris singur
dintru a mea știință, câte s-au tâmplat de au fost în viața mea. Nu mi-au trebuit istoric
străin să cetesc și să scriu că au fost scrise în inima mea".
• Letopisețul este precedat de câteva file ce poartă titlul: "O samă de cuvinte ce sîntu
audzite din om în om, de oameni vechi și bătrâni și în letopiseții nu sînt scrise...". Aici se
cuprind o serie de tradiții relative la diferiți domni și care ulterior au format subiectele
legendelor și poemelor din literatura noastră modernă, precum: Daniil
Sihastru de Bolintineanu, Aprodul Purice de Negruzzi, Altarul mănăstirii
Putna de Alecsandri, Cupa lui Ștefan de Bolintineanu, Dumbrava
roșie de Alecsandri, Visul lui Petru Rareș de Alecsandri ș.a. Aproape toți domnii, despre
care vorbește Neculce în cursul cronicii sale, au câte un scurt portret sau câte o
caracteristică.
 Miron Costin
• Miron Costin s-a născut în anul 1633, ca fiu al lui Iancu
Costin (cf. Vita Constantini Cantemyrii ar fi avut origini
sârbești) și al Saftei, fiica lui Ionașco Coarteș. Iancu
Costin a fost postelnic al doilea sub Radu Mihnea și
hatman sub domnitorii Alexandru Iliaș și Moise Movilă
totodată a fost un apropiat al domnului Miron
Barnovschi, care era rudă cu soția sa. Îl însoțise pe
voievod la Țarigrad, unde acesta fu ucis în 1633, din
cauza pârelor vornicului Vasile Lupu. Iancu Costin a fost
eliberat din închisoare ca să înmormânteze trupul
decapitat și a fost ispravnic pentru averea lăsată de
Barnovschi.
• Deținea moșii în Polonia (în apropiere de Bar), unde a
rămas din 1634 până la moartea sa în 1650. În acest
an are loc o invazie în Crăie a turcilor, care îi târăsc în
luptă și pe munteni și pe moldoveni. Hatmanul Costin,
pentru a-i face pe turci să se retragă, vestește că oști
cazace vin în ajutorul leșilor. Vicleșugul reușește,
dar Abaza-pașa află adevărul și pune gând rău domnului
și hatmanului. Moise Movilă vodă și Iancu Costin fug în
Polonia împreună cu familiile.
Miron Costin

• Viața Lumii - este prima sa operă originală, un poem filozofic pe tema fortuna labilis, scris cam în aceeași perioadă cu
psalmii lui Dosoftei. În Predoslovia voroavă la cititor prezintă scopul lucrării: de a arăta în românește ce este stihul.
Opera pune în circulație mai multe motive: timpul trecător și ireversibil, viața ca vis, amintirea, soarta nedreaptă.
Unele versuri au avut un ecou considerabil în literatura noastră veche, fiind amintite în aproape toate compunerile
lirice ale vremii: „A lumii cînt cu jale cumplită viața/ Cu griji și primejdii cum este și ața/ Prea subțire și-n scurtă vreme
trăitoare/ O lume vicleană, o lume-nșelătoare.” Finalul operei este moralizator: dacă viața lumii este o iluzie, singura
consolare a omului este credința în Dumnezeu.
• Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche – vornicul - continuă cronica lui
Ureche din 1594 până în 1661, anul morții lui Ștefăniță Lupu. La elaborarea Letopisețului, Miron Costin s-a folosit pe
larg de o serie de lucrări ale istoricilor transilvăneni și polonezi: Laurențiu Toppeltin, „Despre originea și
căderea transilvănenilor”, episcopul de Przemysl Paul Piasecki, autorul cronicii Chronika gestorum in Europa
singularium, precum și scriitorii poloni Gvagnin-Paszkowski, Otwinowski și Twardowski (cf. N. Iorga, op. cit. p. 320).
Opera are în ultima parte un caracter memorialistic. Tonul narațiunii este mai puțin senin, pentru că trăiește vremuri
grele. Letopisețul s-a păstrat în 56 de copii manuscrise. N. Manolescu, în Istoria critică à literaturii române desprinde
următoarele trăsături ale operei:
• caracter mai modern decît al cronicii lui Ureche: explică fenomenele istorice din punct de vedere economic, politic și
social;
• folosirea frecventă a dialogului: opera e plină de conversații fermecătoare și de replici extraordinare. Vasile Lupu,
informat despre trădarea unui boier, exclamă: „În zadaru această slujbă acum; să-mi hie spus acestea pînă era în Iași
logofătul.”;
• aplecarea spre culisele istoriei: comunică, atunci cînd știe, bîrfele și stratagemele diplomatice, anticipîndu-l
pe Neculce prin portretele precise. Ștefan Tomșa al II-lea este un domnitor crud care ține pe lîngă el un călău
„pierzător de oameni”, credulitatea lui Vasile Lupu apare în antiteză cu ipocrizia sfetnicului său Gheorghe Ștefan etc;
• stilistica frazei: fraza este lungă și plină de cadențe, cu verbul la sfîrșit, după model latin.
Biografie:
• www.wikipedia.org