Cronicarul Grigore Ureche s-a născut cam în 1590, în familia lui Nistor Ureche, mare boier, care a deținut

mari
demnități (mare logofăt, guvernator al Moldovei și chiar regent) și care a avut un rol important în Moldova,
participând la înscăunarea sau detronarea unor domnii. A avut o avere uriașă: 52 sate întregi, 45 părți de sate,
45 fălci de vie, 17 moșii, prisăci în toată Moldova, precum și bijuterii de aur și argint, blănuri și alte veșminte
scumpe.
A locuit alternativ în Moldova și Polonia (unde deținea, de asemenea, moșii întinse, fiind nobil polon). A ctitorit cu
soția sa, Mitrofana, mănăstirea Secul. A murit în 1647.
„Letopisețul Țării Moldovei” a fost scris de Grigore Ureche în ultimii ani ai vieții, fiind o operă neterminată.
Cronica lui începe cu anul întemeierii Moldovei, 1359, „când s-au descălecat țara” și se oprește în 1594, „când
au venit Lobodă cu oaste căzăcească și au gonit pre Aron Vodă și au ars târgul Iașii V. Leato 7103”.
Pentru a reconstitui istoria celor două sute de ani, Grigore Ureche a folosit câteva izvoare: [Kronika Preska (1597
– Cracovia)], „Cronica poloneză” a lui Ioachim Bielski pe care o numește „letopisețul leșesc”, din care extrage
datele referitoare la Moldova. A mai folosit și manualul de istorie și geografie al lui Gerard Mercator (ediția a
zecea din 1630), pe care l-a numit „letopisețul latinesc”, din care a luat denumirea Schithia dată Moldovei, s-a
inspirat și din „letopisețul moldovenesc” al lui Eustratie Dragoș și, după 1587 până în 1594, inserează mărturiile
tatălui său și tradițiile vremii.
Până când Mihail Kogălniceanu a tipărit „Letopisețul Moldovei”, acesta a circulat în copii manuscrise. Cronica lui
Ureche a fost copiată și de Simion Dacălul, Misail Călugărul și Axinte Uricariul, care au introdus în original
anumite interpolări.
Cronicarul Grigore Ureche, aidoma predecesorilor săi, scrie nu numai pentru a informa, ci mai ales pentru a
educa prin operă pe urmași „să fie de învățătură, despre ceale reale să se ferească și să socotească, iar dupre
ceale bune să urmeze și să învețe și să îndirepteze”, expresie a unei îndatoriri patriotice obligatorie pentru orice
scriitor care vrea ca poporul său să pășească pe treapta culturii și moralei.
Letopisețul începe cu legenda întemeierii Moldovei și domnia lui Dragoș, apoi, printr-o înșiruire, amintește pe
Sas, fiul lui Dragoș (patru ani și jumătate), apoi fiul lui Sas – Lațco (opt ani), Bogdan (șase ani), Pătru (fiul lui
Bogdan – 16 ani), Roman-Vodă (trei ani), Ștefan (șapte ani). Mai pe larg este prezentată domnia lui Alexandru
cel Bătrân. Insistă cu amănunte asupra sinodului de la Florența (1432) și asupra victoriei moldovenilor asupra
cavalerilor teutoni (1422) la Marienburg. Luptele dintre fiii lui Alexandru cel Bătrân, Ștefan, Iliaș, Pătru, sunt
sintetizate într-o pagină. Cronicarul acordă cel mai mare spațiu domniei lui Ștefan cel Mare, prezentată diferit de
cele ale predecesorilor – ce rămâne primul biograf al marelui domn, căruia i-a făcut succint un portret fizic (nu
mare de stat) și unul moral – accentuând marile calități de conducător de țară, mare meșter în arta războiului,
harnic, dar și impulsiv, conducător omniprezent, viteaz, care a apărat țara cu vitejie și dragoste față de poporul
care l-a plâns ca pe un părinte. Pierderea lui a fost plânsă și de natura țării: „peste vară au fost ploi greale și
puvoaie de ape”. Sunt prezentați apoi urmașii direcți – Bogdan, Petru Rareș, apoi Iliaș, Tomșa, Alexandru
Lăpușneanu, Despot-Vodă, Ion-Vodă cel Cumplit și ceilalți până la Aron Vodă.
Din cronica lui Grigore Ureche s-au inspirat Vasile Alecsandri [„Imn lui Ștefan cel Mare”, „Dumbrava Roșie”
(poem istoric), „Despot-Vodă – dramă]; Costache Negruzzi („Alexandru Lăpușneanu” – nuvelă istorică); Bogdan
Petriceicu Hasdeu („Ion-Vodă cel Cumplit” – monografie istorică); Barbu Ștefănescu Delavrancea ( „Apus de
Soare” – dramă istorică); Mihail Sadoveanu („Frații Jderi”, „Nicoară Potcoavă”, „Șoimii” – romane istorice).
Miron Costin s-a născut în 1633 si a fost fiul hatmanului Iancu Costin şi al Saftei din cunoscuta familie de boieri
a Movileştilor din Moldova. In 1634 Iancu Costin cu întreaga sa familie a fost nevoit să se refugieze în Polonia,
salvîndu-şi viaţa de mînia turcilor. Aici ei au obţinut cetăţenia (indigenatul) polonez şi includerea în şleahta
poloneză. În timpul aflării în Polonia, viitorul cronicar, îşi face studiile la colegiul iezuit din oraşul Bar. Ajuns la
maturitate, Miron Costin devine un om de o aleasă cultură, un adevărat politolog, posedînd în aceeaşi măsură
limbile română, polonă, ucraineană, slavă veche şi latină. Se întoarce în tara abia la începutul anilor ’50, unde în
scurtă vreme urcă virtiginos pe scara unor înalte dregătorii boiereşti pînă la cea de logofăt, pe care a ocupat-o
din 1675 pînă la sfîrşitul anului 1683, cînd se retrage din activitatea de stat.
Îndeplinind multe funcţii pe lîngă domnii moldoveni, M. Costin a fost martor şi în acelaşi timp participant
la multe evenimente din istoria Ţării Moldovei, pe care în mare parte le-a reflectat în cronica sa. În 1683, după
înfrîngerea oastei otomane, M. Costin, ca participant la asediul Vienei (în tabăra otomană) a fost făcut prizonier
de către regele Poloniei Ian Sobieţki, care-I pune la dispoziţie unul din castelele sale de lîngă oraşul Stryi, unde
cronicarul a desfăşurat o activitate cărturărească timp de aproape doi ani. După ce i s-a permis repatrierea, M.
Costin nu a mai reuşit să capete încrederea domnului Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie Cantemir, care
printr-o învinuire neîntemeiată l-a condamnat la moarte în 1691.
M. Costin a lăsat posterităţii o bogată moştenire spirituală cărturărească. Principala sa operă este
Letopiseţul Ţării Moldovei. Letopiseţul este împărţit în 22 de capitole neintitulate, iar acestea în paragrafe,
numite “zaciale“, şi cuprinde o descriere desfăşurată a istoriei ţării între anii 1595-1661, încheindu-se cu
relatarea morţii lui Ştefăniţă Vodă Lupu şi înmormîntarea sa. Înzestrat cu o înaltă măiestrie de povestitor, Miron
Costin a rămas în primul rînd istoric, căutînd să-şi întemeieze opera sa istorică pe o largă bază documentară. La
elaborarea cronicii sale cărturarul a apelat pe larg la un şir de lucrări ale istoricilor transilvăneni şi polonezi: L.
Topeltin, “Despre originea şi căderea transilvănenilor“, P. Piaseţki “Cronica celor mai mai însemnate
evenimente din Europa (1568-1638)“, A. Guagnini, “Descrierea Sarmaţiei europene” etc.
Începînd cu evenimentele din 1633, M. Costin apelează frecvent la amintirile şi impresiile proprii,
letopiseţul căpătînd într-o măsură oarecare un aspect de memorii, mai cu seamă cînd este vorba de domniile
lui Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan.
O altă operă importanta scrisa de el este “Cronica Moldovei şi a Munteniei“, scrisă în 1677. În cîteva
mici capitole autorul descrie cuceririle romane în Dacia, precum şi un şir de vestigii ale culturii materiale ce
atestă dominaţia romană în Bazinul carpato-dunărean; prezintă date convingătoare cu privire la originea latino-
romanică a limbii materne, se opreşte succint la legenda despre Dragoş, la credinţele şi superstiţiile
moldovenilor, înşiruie ţinuturile, rîurile şi oraşele Ţării Moldovei. În timpul prizonieratului în Polonia, M. Costin
scrie “Poiema polonă” în versuri (limba poloneză), în care proslăveşte originea romană a poporului său, deplînge
soarta grea a contemporanilor săi sub dominaţie turcilor, exprimîndu-şi încrederea că vor fi în stare să
izbîndească în lupta pentru libertate cu ajutorul regelui polon.
În ultimii ani de viaţă, Miron Costin a lucrat asupra unei alte opere intitulată “De neamul
moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor“. Opera contstă din 17 capitole, în care autorul vorbeşte
despre Imperiul Roman, despre Dacia şi cucerirea acesteia de către Traian, despre strămutarea
populaţiei româneşti din Maramureş în Moldova, despre cetăţile moldovene, despre îmbrăcămintea,
obiceiurile şi datinile moldovenilor etc. Scopul urmărit de autor constă în a artăta originea nobilă
romană a poporului său, precum şi originea comună latină a tuturor românilor, comunitatea limbii lor
numită limba română, care de asemenea este de origine latină. Drept argumente, Miron Costin aduce
nu numai izvoare scrise, ci şi mostre arheologice, epigrafice, numismatice şi etnografice.
Miron Costin a continuat cronologic nu numai letopiseţul lui Grigore Ureche, ci şi unele dintre ideile de
bază ale precursorului său. Dintre acestea face parte şi ideea originii romano-latine a comunităţii şi unităţii de
neam a poporului său. Miron Costin a dezvoltat această concepţie în primul rînd în cunoscuta sa operă “De
neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor“, scrisă prin anii 70-80 ai secolului XVII, precum şi două
lucrări mai mici de limbă poloneză: “Cronica Ţării Moldovei şi a Munteniei” şi “Istoria în versuri polone despre
Moldova şi Ţara Românească“.
 Ion Neculce s-a născut în anul 1672, în satul Prigorenii Mici (azi Ion Neculce) din județul Iași. Tatăl său
a fost Enache Neculce vistiernicul, se pare grec de origine, iar mama – Catrina era fiica vistiernicului Iordache
Cantacuzino și a Catincăi Bucioc.
Al doilea soț al Catrinei a fost Enache (Ienachi) grămăticul, tatăl vitreg al cronicarului. În anul 1686, un
podghiaz polon (podghiaz sau poghiaz = grup de ostași care execută o incursiune pe teritoriul străin cu scopul
de a jefui) a ars conacul familiei de la Prigoreni și l-a ucis pe Enache. Catrina cu copiii (mai avea două fete) a
fost nevoită să plece în Țara Românească, pentru a se adăposti la rudele de acolo, la stolnicul Constantin
Cantacuzino. Ea mai era însoțită de mama ei, Iordăchioaia, și de fratele ei, Iordachi stolnicul.
În 1691 se întoarce în Moldova, unde capătă slujba de postelnic. În 1700 era vătaf de aprozi, apoi
devine vel-agă ( mare agă, rang boieresc, echivalent șefului poliției), fiind însărcinat cu găzduirea solului polon
Rafael Leszczynski în Iași. În aceeași perioadă s-a căsătorit cu Maria, fiica biv-hatmanului Lupu Bogdan,nepoată
de soră a lui Dimitrie Cantemir.
Sub Antioh Cantemir a înaintat până la rangul de vel spătar, și, după ce a stat retras un timp, a fost
făcut mare hatman (1710-1711) de către Dimitrie Cantemir, la trecerea acestuia de partea lui Petru cel Mare și a
luat parte la războiul rușilor cu turcii.
După ce rușii au pierdut războiul, în bătălia de la Stănilești (1711), Neculce a trecut cu Cantemir în
Rusia și a stat acolo câțiva ani, până la 1719, după care, capătă învoirea de a intra în Moldova , sub domnul
Mihai Racoviță. „Atunce [zice Neculce] și mie mi s-au isprăvit ferman de la Poartă de pace. Și-am venit la
pământul mieu, zăbovind în străinătate 9 ani, 2 ani la Moscu și 7 ani în Țara Leșească, cu multe valuri și supăr,
care nu le mai poci înșira cu condeiul meu” A trăit la moșia sa din Boian.
A primit marea dregătorie de vel vornic al Țării de Sus, acordată de Grigore al II-lea Ghica, în 1731. A
murit după 1744, lucru ce se dovedește prin ultimele cuvinte ale cronicii lui, unde spune că Constantin
Mavrocordat, fiind scos din domnia Moldovei, nu a stat mazilit nici un an întreg, ci a fost numit în Muntenia, ceea
ce s-a întâmplat în anul 1744.
Lucrarea de căpătâi a lui Neculce – în afară de compilarea cronicilor anterioare – este Letopisețul Țării
Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat. Lucrarea cuprinde
evenimentele din 1662 până la 1743, la care a fost mai totdeauna părtaș sau le-a cunoscut de aproape. Cel mai
probabil, cronicarul și-a început lucrul la Letopiseț după anul 1732, când avea deja cca 60 de ani și a lucrat la
Letopiseț până în anul 1744.
În prefața lucrării, autorul relatează că până la Duca-Vodă el s-a condus de diferite izvoare aflate pe la
alții, „iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea, la domnia lui Ion Vodă Mavrocordat, nici de
pre un izvor a nimănui, ce am scris singur dintru a mea știință, câte s-au tâmplat de au fost în viața mea. Nu mi-
au trebuit istoric străin să cetesc și să scriu că au fost scrise în inima mea”.
In fruntea „Letopisețului”, Neculce așează 42 de legende sub titlul „O samă de cuvinte”, care conțin
tradiții populare auzite „din om în om” (sau poate citite în alte letopisețe). Farmecul legendelor constă în
conținutul educativ, epicul cuminte, narațiunea simplă, fluentă, evocatoare a modului de a povesti al poporului
nostru. Ion Neculce este astfel întâiul culegător de folclor care, prin felul în care povestește, a oferit literaturii
culte subiecte, evenimente, personaje, scriitorii inspirându-se din legendele sale. Vasile Alecsandri a versificat
legenda întemeierii mânăstirii Putna: „Altarul mânăstirii Putna”; „Movila lui Burcel”, „Dumbrava Roșie”, „Visul lui
Petru Rareș” au fost, de asemenea, inspirate din „Cuvintele” lui Neculce.
Letopisețul său este o altă dovadă a originalității scriiturii lui Neculce, conferită de faptul că a fost
martorul istoriei contemporane lui. Deși era grec de origine, Ion Neculce îi urăște pe fanarioții care, prin lăcomia
lor proverbială, exploatau fără milă țările române.
Sensibil la nevoile țării, n-a ascuns expolatarea nemiloasă a oamenilor. Condamnă rapacitatea turcilor
și blestemă pe domnii care instituie impozite excesive („nimic nou sub soare!”). Cu spiritul său acut de observație
și cu filosofia vârstei la care scrie, Neculce alege din noianul datelor aspctele esențiale pe care le înfățișează
corect, ca un adevărat scriitor realist, cu atașament sau sarcasm, comprehesiune sau revoltă, cu duioșie sau
ironie, dând iluzia maximă a realității. Are atitudine nuanțată față de domnitori, în funcție de fire, caracter, fapte,
relații cu boierii și poporul. Există în cronică pagini dramatice sau pline de haz sau tragicomice care fac din opera
lui Neculce o lectură plăcută și după aproape trei sute de ani! Darul de povestitor este completat fericit de acela
al portretizării figurilor evocate, însușire de romancier.