Marii cronicari Moldoveni:

1. Grigore Ureche
2. Miron Costin
3. Ion Neculce
 Cronicarii enumerați au avut o valoroasă contribuţie în domeniul istoric:

Miron Costin a avut tendința de-a ne convinge că datorită cunoașterii scrisului-noi putem afla
ce-a fost în timpurile îndepărtate, cunoaștem domniile și viața țării din trecutul istoric.
De asemenea Grigore Ureche, este primul care ne motivează și stabilește caracterul
formator al istoriei precizat în opera sa. („să rămâie feciorilor şi nepoţilor; să le fie învăţătuă,
despre cele răle să se ferească şi să socotească, iar despre cele bune să urmeze şi să înveţe şi să
se îndreptieze” – preciza Grigore Ureche).

Ei şi-au asumat libertatea propriilor gânduri şi sentimente, apropiindu-se de istorie cu

conştiinţa responsabilităţii faţă de adevar. Prin urmare, informaţiile nu au fost preluate la
întâmplare, ci s-au conturat după diferite izvoare. Încerând să redea componentele de bază,
conținutul și procesul faptele istorice auzite sau culese din tradiția orală- într-un anumit spațiu
și timp determinat.
 Această idee de a contura în scris anumite fapte istorice, s-a născut datorită primelor forme ale
isotriografiei, care au fost: inscripţiile în limba slavonă de pe pietrele de mormânt , aşezat de
Ştefan cel Mare, în amintirea strămoşilor săi, în Bisericile de la Rădăuţi şi Putna.

Ştefan poate fi considerat chiar iniţiatorul istoriografiei noastre, deoarece în timpul domniei lui a
fost scrisă prima cronică propriu – zisă (Cronica lui Ştefan cel Mare) continuată în secolul al
XVI(16) – lea de letopiseţele slavone ale lui Macarie, Eftimie şi Azarie.

Activitatea cronicăricească a ajuns la strălucire în secolul al XVIII (18)– lea prin câteva
personalităţi ca:
Grigore Ureche, Miron Costin, Radu Greceanu, Ion Neculce.

Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce şi cronicarii munteni definesc valoarea multiplă a
istoriei: documentară, instructivă, educativă, ca izvor de inspiraţie.
Miron Costin, cu convingerea omului integrat pe deplin conştiinţei de neam, spunea:
„Letopiseţele nu sântu numai să le citească omul să ştie ce au fost în vremuri trecute, ce mai multu
să hie învăţătură”.
În contunuare voi vorbi despre unul din Marii Cronicari Moldoveni- Grigore Ureche
Opera capitală a lui Grigore Ureche, pe care a început-o pe la mijlocul anilor `30 ai sec. al XVII-lea (17),
este Letopiseţul Ţării Moldovei de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viaţa domnilor care scrie de
la Dragoş-Vodă pănă la Aron-vodă, începând cu cel de-al doilea descălecat până la domnia lui Aron Vodă. (1359-
1595).
S-a inspirat dintr-un letopiseţ autohton şi din „cărţi streine” - polone şi latine.
Însă - nucleul îl constituie domnia personalității măreaţe a neamului nostru- Ștefan cel Mare (1457 - 1504).

Lui Ștefan, îi sunt dedicate cele mai multe pagini din letopiseț, într-un joc de lumini și umbre, căci cronicarul nu
omite să-l judece uneori (de exemplu îl consideră mai curând un războinic- de dragul războiului decât un patriot).

Celebru este finalul portretului, în care moartea voievodului este prezentată secvențial:
a) portretul fizic, („om nu mare de stat”) și cel moral, alcătuit dintr-o enumerare de însușiri: impulsiv („mînios și
degrabă a vărsa sînge nevinovat”), uneori nedrept cu boierii („deseori la ospețe omorîia fără giudeț”), dar bun
gospodar („și lucrul său îl știa a-l acoperi”), neîntrecut strateg („la lucruri de războaie meșter”), știind să-și
transforme chiar înfrîngerea în victorie („…că știindu-se căzut gios se rădica deasupra învingătorilor”);
A specificat și sentimentele poporului la moartea lui Ștefan (jalea, intrarea în legendă a domnitorului);
 Portretul făcut de Grigore Ureche lui Ştefan cel Mare are rolul de a emoţiona cititorul,
pentru a-i prezenta acestuia figura celebrului domnitor. Trăsăturile fixate de Grigore Ureche
marelui voievod au fost urmate aproape întocmai în creaţiile scriitorilor noştri, ceea ce
dovedeşte intuiţia excepţională a cronicarului asupra caracterului domnitorului.
Portretul lui Ştefan cel Mare este cel mai clasic din literatura noastră veche. Nu lipseşte
nimic din ceea ce trebuie pentru a ne evoca dinaintea ochilor portretul, mai ales sufletesc, al
marelui Ştefan; şi totuşi niciun cuvânt de prisos.Nimic nu se poate suprima fără a-i distruge
farmecul literar.
Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseț din simplul pretext „ca sî nu se înece ...
anii cei trecuți“ și să lase urmașilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii
de demult, dar și din grija ca aceștia să nu rămână „asemenea fiarelor și dobitoacelor
celor mute și fără minte“.  E de accentuat importanța pe care o acordă cronicarul istoriei în
trezirea și creșterea conștiinței naționale a poporului, Letopisețul Țării
Moldovei constituind începutul istoriografiei în limba română.
Versiunea originală a circulat într-un mediu foarte restrâns și s-a pierdut foarte de
timpuriu, la baza tuturor copiilor stă versiunile lui Simion Dascălul. 
Ureche ne relatează că în ceea ce priveşte datele istorice documentare, nu a aflat izvoare
scrise decât începând cu anul 1352, cu domnia lui Dragoş Vodă, „descălecătorul”
Moldovei. Letopiseţul său se va opri în anul 1594, la domnia lui Aron Vodă. Letopisețul
începe cu o „predoslovie a descălecării”, care, după cum are grijă însuşi Dascălul să ne-o
ateste.

Cu toate că dispune de puţine informaţii, motivaţia pentru care scrie acest letopiseţ este
aceea de a da mărturisi despre istoria ţării, care să rămână învăţătură urmaşilor. A cercetat
atât izvoare istoriografice româneşti, cât şi străine încercând să argumenteze stratul latin.
El încearcă să nu se lase influenţat de sentimente deşi e conştient de faptul că ţara este
aşezată „în calea răotăţilor”. În lipsa unor documente scrise şi în condiţiile unei atitudini de
denigrare pe criterii etnice a românilor, din partea unor vecini, în opinia lui Ureche, românii
şi mai ales muntenii, au păstrat o conştiinţă exemplară a originii lor latine şi a unităţii
etnice a locuitorilor celor 3 părţi: Muntenia, Moldova şi Ardeal.
Vorbeşte despre originea latinească a limbii „că de la Râm ne tragem”, despre faptul că în
Ardeal locuiesc mai mult români decât unguri şi despre izvorul etnic comun şi latin al
românilor din Ardeal şi Moldova „de la un loc sântu cum moldovenii şi toţi de la Râm se
trag”.
 

Cărturarul a trebuit să facă eforturi enorme pentru a crea prima operă istoriografică în limba română.
El spunea ca „A scrie cel dintâi în limba în care vorbesc de când lumea ai tăi şi tu însuţi înseamnă a trece
un prag important”.
Trebuia de creat o nouă sintaxă şi un nou vocabular, o structură narativă, o combinare dintre modul de
exprimare scris şi cel oral, dintre popular şi cult. Ureche operând după modelele latine, slave ori poloneze,
deoarece la mijlocul secolului al XVII-lea (17) nu exista un precedent românesc.

Într-un capitol intitulat Pentru limba noastră moldovenească, el remarcă influența altor limbi, limba
noastra amestecată cu al vecinilor de prin prejur”.
Afirmă descendența romană („de la Rîm ne tragem”) și face unele apropieri etimologice între cuvintele
românești și cele latinești („…de la latini: pîne, ei zic panis; carne, ei zic caro; fămeia- ei zic femina;
părinte- pater; al nostru- noster și alte multe din limba lătinească, că de-am socoti pre amănunțit , toate le
vom înțălege”.

A întîmpinat greutăți de exprimare pentru că nu a avut un model de cronică în limba română, de aceea
frazele sunt mai greoaie, amestecînd sintaxa slavă cu cea orală românească.
 Ureche se caracterizează printr-o caldă dragoste de ţară, printr-un deosebit simţ de
demnitate, printr-un spirit de măsură şi claritate şi printr-un fin discernământ critic.

O altă trăsătură ce îl defineşte este lipsa de măsură şi de simţ critic; dar coexistenţa acestor
doua personalităţi conferă operei un stil sobru, concis, clasic cu amănunte si precizie în acelaşi
timp.

El prezintă oamenii evidenţiind particularităţile lor definitorii, trăsătura lor morală

dominantă si ecoul faptelor lor.

Marele merit al lui Ureche îl constituie iniţierea portretului literar, folosit cu iscusinţă,
descrierea tablourilor de natură, pe fundalul cărora se desfăşoară evenimentele istorice.
Scopul cărţii nu este unul academic, ci patriotico-educativ. Limbajul simplu şi pitoresc,
pildele şi proverbele, naraţiunea fac cronica accesibilă şi de învăţătură generaţiilor care vor
urma.
 Miron Costin
Miron Costin(1633-1691) continuă cronica lui Grigore Ureche, însă se află sub puternica
influenţă a instabilităţii politice din epocă, deoarece, în cei 38 de ani petrecuţi în Moldova,
cronicarul a fost martor direct la succedarea a 19 domnitori.
Această atmosferă sumbră, pesimistă domină şi Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-
vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche.

Miron Costin la fel ia în dezbatere ideile de bază despre începuturile poporului nostru,
îşi începuse letopiseţul Tării Moldovei (1595-1661) cu descălecarea lui Dragoş,
El avusese la început intenția să urzească istoria Moldovei pe un plan vast, așa cum
văzuse în istoriografia polonă, de la originile neamului până în zilele lui:
„Fost-au în gândul mieu, iubite cetitoriule, să fac letopisețul țării noastre Moldovei din
descălecatul ei cel dintâiu, carele au fost de Traian împăratul, și urzisem și începătura
letopisețului;
 Are un stil instruit, cultivat, cu idei universal valabile. 
Letopiseţul este împărţit în 22 de capitole neintitulate, iar acestea în paragrafe,
numite ”zăciale”, şi cuprinde o descriere desfăşurată a istoriei țării.
Limba cronicii lui Miron Costin are ca model limba vie a poporului, cu o construcţie
savantă a frazei, care arată influenţa limbii latine.
 Letopisețul aduce în atenția cititorului o vreme foarte zbuciumată, cu rapide
schimbări de domni, încât tristețea cronicarului, adesea exprimată în fața cititorului,
trebuie înțeleasă: 
”Ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de
griji și suspinuri.”
Miron Costin povesteşte evenimentele după izvoare polone şi după tradiţii interne, de
la sfârşitul domniei lui Vasile Lupu.
El rezervă un spaţiu mai larg în cronică a domniei lui Vasile Lupu, domn cărturar, care
intenţiona să domnească şi în Ţara Românească.
 
 Aducând în letopseț evenimente din viața lui Vasile Lupu, la nunta lor, care Petru
Movila a fost nașul lor, la care le-a spus cuvîntarea Duhovnicească.
Un capitol separate al cronicilor lui Miron este dedicate fiului lui Vasile Lupu,-
Ştefăniţă Lupu, aflânduse într-o luptă ordinară se imbolnăvește de o boală numită
Lungare, dupa care a a decedat. Lungarea fiind o asemanare cu Ciuma.
Letopsetul are o mare valoare documentară caci pentru anii 1561 aceasta este unica
sursă internă pentru evenimentele care au avut loc in perioada Dacă.
Pe plan literar opera o întrece pe al lui Ureche prin aspectul memorialistic, cronicarul
povesteşte faptele la care el însuşi a fost martor şi părtaş. Această parte a cronicii are mai
mult înfăţişarea unor memorii. El aduce în literatura română povestirea moralizatoare şi
ilustrativă specifică Renaşterii moderne.
O întrece pe al lui Ureche și prin punctele de vedere pe care le are Miron față de unele
personalități istorice și evenimentele pe care le-a abordat.
 „Miron Costin foloseşte primul în literatura noastră toposul fantastic,
fantastic deţinea pentru el sensul de exagerare a unei însuşiri malefice.
Diversitatea ipostazelor omeneşti îl îndeamnă pe Miron Costin să apeleze nu
o dată la comparaţia cu animale. Timuş, ginerele lui Vasile Lupu, are „faţa
numai de om, iară toată hirea de hiară”, în ideea de rudimentaritate. Vasile
Lupu, în schimb, „era ca un leu şi la hire şi la trup.” Proverbul „lupul părul
schimbă, iară nu hirea” e aplicat lui Alexandru Iliaş;
Măştile animaliere, presupunând nu tendinţa de alegorizare, cât mai ales
prioritatea acordată observaţiei vizuale.

Forța principală a creatorului Miron stă in Naratiune, fiindcă letopsețul nu

este o simplă inseruire a evenimentelor cronologice, ci este o îmbinare, este un
mester iscusit în redarea scenelor de lupte, războaielor la care a participat.
Istoria critică à literaturii române desprinde următoarele trăsături specifice ale
operei:
1.Are un caracter mai modern decît al cronicii lui Ureche: explică fenomenele istorice
din punct de vedere economic, politic și social;

2.Este folosit frecvent dialogul: opera e plină de conversații fermecătoare și de replici

extraordinare. Vasile Lupu, informat despre trădarea unui boier, exclamă: „În zadaru
această slujbă acum; să-mi hie spus acestea pînă era în Iași logofătul.”;

3.Aplecarea spre culisele istoriei: comunică, atunci cînd știe, bîrfele și stratagemele
diplomatice, anticipîndu-l pe Neculce prin portretele precise. Ștefan Tomșa al II-lea este un
domnitor crud care ține pe lîngă el un călău „pierzător de oameni”, credulitatea lui Vasile
Lupu apare în antiteză cu ipocrizia sfetnicului său Gheorghe Ștefan etc;

4.Stilistica frazei: fraza este lungă și plină de cadențe, cu verbul la sfîrșit, după model
latin.
Lucrarea Neamului moldovenilor- pentru elaborarea acestei opera a folosit diverse izvoare
A avut dorința de a lasă urmașilor niște scrieri care ne-ar vorbi despre începuturile noastre,
-Primul capitol fiind intitulat de Italia, referinduse la vechimea ei, care este mai veche decât Roma.
-Cpitolul 2 este dedicat impărăției rimului. Expune legenda întemeierii Romei- Romulus sir emus
-Al 3 Capitol se refera la intemeierea Daciei. Dacia care ocupă principatele române. Descrind vechile hotare a
Daciei. Despre răzvoaile daco-române.
În aceasta lucrare Miron se adreseaza lui Simon Dascalul, sii zice de unde atitea femei talharițe pentru a crea
și a naște un popor întreg?
Neamul modlovenilor ar fi o opera neterminată, care cuprinde niște date succinte despre perioadele Barbare.
Înca o lucare fiind Poemul VIATA LUMII, în care autorul ne explică niște aspect ce țin de intoducerea
literaturii române.
Sopul lucrării: de a arăta în românește ce este stihul., cum trebuie sa fie scrise cuvintele. Opera pune în
circulație mai multe motive: timpul trecător și ireversibil, viața ca vis, amintirea, fortuna labilis (soarta
alunecoasă).
Miron abordează timpul ca un lucru care trece repede, și viata- subțire ca ața. „A lumii cînt cu jale cumplită
viața/ Cu griji și primejdii cum este și ața/ Prea subțire și-n scurtă vreme trăitoare/ O lume vicleană, o lume-
nșelătoare.”
Important pentru Miron a fost, ceea ce lăsăm în urma noastră, fiinca noi suntem trecători, și rămânem în
memorie prin lucrarile si operele noastre.
Finalul operei este moralizator: dacă viața lumii este o iluzie, singura consolare a omului este credința în
Dumnezeu.

Miron Costin a mai scris lucrari în poloneza:

-Cronica Polonă, oferă informații despre istoria moldovei-Poloniei, din trecutul îndepărtat, informatii despre
istoria Daciei, cucerirea ei de valul lui Trăian. Un capitol despre limba românească, în care prezintă originiea
limbii române.
 Ion Neculce
Ion Neculce, el a fost primul care a pus baza istoriei (1972), pe timpul lui au avut loc
foarte multe razboaie ,pe timpul căreia a fost omorât tatal sau vitrig. În urma căreia ei
au plecat în țara Românească- ajungând în familia Stolnicului , anume aici cercetătorii
cred că și-ar fi făcut studiile. Prima lui slujbă fiind cea de postelic .
Căsătoria sa la a dus într-o familie suficient de bună, fiindcă s-a căsătorit cu nepoata lui
Dimitrie Cantemir.
Aduce o anumita pozitie în sociecate, având ocazia sâ participe la cele mai importante
evenimte care au avut loc în Moldova.
El este cel care a plecat cu Dimitrie Cantemir în Rusia, din fericire el s-a reîntors
acasă peste 9 ani de zile. Doi ani petrecuți în Rusia și șapte ulterior în Polonia.
Nu le permiteau sa se întoarcă în țară, intrigile Polonezilor.
Dupa ce revine ocupă un post de Judecator de Divan.
Una dintre cele mai de seama opere scrise de Ion Neculce a fost ”Letopisetul Tarii Moldovei,
de la Dabija Voda pana la a doua domnie a lui Constantin Voda Mavrocordat”, 1661-1743.
Letopisetul, fiind o continuare a cronicii lui Miron Costin, este o opera memorialistică,
bazată în principal pe faptele trăite de autor. Fiind un atent observator al grelei stări în care se
aflau țările române.
Neculce acuză dominația otomană și pe fanarioți de relele ce apăsau epoca.
Dragostea față de pământul românesc, stors de bogății fară milă, de cei ce erau datori să
vegheze asupra lui, l-au făcut sa exprime cu mult patetism și multă durere:
“Oh! Saraca Tara Moldovei, ce narocire de stăpâni c-acestia ai avut! Ce sorți de viață ți-
au căzut!”
Opera scrisă la vârsta de 60 de ani, prin urmare, cei aproape 70 de ani dintre cei ilustraţi în
Letopiseţ coincid cu viaţa lui, iar evenimentele le-a consemnat „singur, dintru a sa ştiinţă”.

Ion Neculce, descrie una dintre cele mai dramatice perioade din istoria românilor, în opera
Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Mavrocordat
relatează despre domnia lui Dimitrie Cantemir, (1710-1711), fiind nucleul operei.

Prima parte este scrisa din memoria bătrânilor boieri , iar începând cu domnia lui
Dimitrie Cantemir, el povestete cele trăite și văzute de el. In care trezeste aspectul moralistic,
nu ridica în slavi persoanele favorite, laude, ci pe de altă parte nu aruncă cu nuroi în dușmani.
Pe Dabija Vodă îl vede un domn generos și atent la cei din jurul său, un om bun, blând
care nu era capabil să faca vre-un rău, ci dimpotrivă atunci cînd se așeza la masă ,el impărțea
bucatele Domniei, celorlalți.
Evenimentele istorice povestite nu se bazează pe documente, transpune informaţii
fără a utiliza o multitudine de surse istorice pentru că toate le purta în inima sa, fapt
ce dă cronicii un caracter subiectiv. El se axează mai mult pe propriile trăiri şi
percepţii.

Talentul de povestitor al lui Ion Neculce este remarcabil, el fiind considerat de G.

Călinescu un Ion Creangă al literaturii vechi. Opera lui Ion Neculce a constituit o
permanentă sursă de inspiraţie pentru scriitorii de mai târziu, Vasile Alecsandri,
Mihail Sadoveanu.

De asemenea în faţa cronicii, Ion Neculce aşează 42 de legende istorice, sub titlul O
samă de cuvinte despre care spune că sunt „audzite din om în om, de oameni vechi şi
bătrâni, şi în letopiseţu nu sunt scrise” şi care ilustrează evenimente ce au cutremurat
„săraca Ţară Moldovă”. Cronicarul acordă legendelor o anumită valoare
documentară, dar, ca un adevărat scriitor, îl lasă pe cititor să aprecieze veridicitatea
întâmplărilor povestite, „cine va ceti şi le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede,
iară bine va fi; cine precum îi va fi voia, aşa va face”.
 
Legendele au în centrul lor figuri ale unor domnitori precum Ştefan cel Mare, Petru Rareş sau
Vasile Lupu; portretele acestora sunt realizate prin surprinderea unei singure trăsături, prin
intermediul unui limbaj amuzant şi ironic, şi prin strecurarea efectului moralizator.

Reproduce portretul lui Ştefan cel Mare se recompune din cele nouă legende care deschid
culegerea „O samă de cuvinte”, fiind realizat pe linia trasată de cronicarul Grigore Ureche.
Iar în cuprinsul cronicii o şesime este rezervată lui Dimitrie Cantemir.

Ion Neculce a creat o operă durabilă printr-o forţă artistică surprinzătoare, prin arta
naraţiunii şi prin arta portretului, având, între cronicari, măiestria pe care Ion Creangă o va
desăvârşi: „Numai Creangă, dintre scriitorii ulteriori a mai putut strecura în ţesătura frazei
atâtea zicale şi maxime, ca Neculce, al cărui meşteşug în a povesti în pilde, ori a imita
vorbiri”.
 În Letopisețe se desprinde manifestarea reală a Binelui care constă în apărarea
creştinismului. Autorii descriu aceste manifestări, când domnitorii sau alţi mari demnitari,
inclusiv boierimea, se pronunţau în apărarea celor mai sfinte lucruri, fapte – apărarea
creştinismului. Ei au reprodus evenimente când suveranii ţărilor creştine se uneau la lupta
comună împotriva turcilor, pe care-i numeau „păgâni”.
Cronicarii dezaprobă vrajba dintre creştini; dintre moldoveni şi polonezi (Ieşi), dintre
moldoveni şi unguri, precum şi, îndeosebi, vrajba dintre Ţările Române creştine.

Ei îi acuză pe domnitorii creştini, care îi lăsau pe moldoveni singuri în faţa turcilor

păgâni ─ adevăraţii duşmani ai întregii creştinătăţi.
Fiind oameni credincioşi şi adepţi fideli ai creştinismului, cronicarii considerau
învăţătura lui Hristos ca cea mai dreaptă şi cea mai adevărată.
De aceea, în viziunea lor, apărarea creştinismului era o datorie sfântă a oricărui om
cu adevărat credincios şi cu dragoste de Dumnezeu.