Universitatea „Al. I.

Cuza”
Facultatea de Istorie
Forma de învăţământ I.D
Anul III

Roma şi statele
elenistice
Materia: Relaţiile Internaţionale în Epoca Elenistică

Prof. univ. dr. : Lucreţiu-Ion Bârliba

Student: Bejan Andrei-Nicolae

1
 După moartea regelui Antigonos Doson, din anul 221 î.Hr., la conducerea statului
Macedoniei vine Filip al V-lea, care a avut o domnie de 42 de ani, din anul 221 î.Hr. şi până în
anul 179 î.Hr. În anul 217 î.Hr., după un război de 3 ani împotriva etolienilor, denumit război al
alianţelor1, Macedonia având ca aliată Liga aheeană, îşi îndreaptă privirea spre vest, unde atunci
când află despre distrugerea romanilor de către Hannibal (luptele de lângă lacul Trasimene),
încheie pacea cu Etolia, pentru a începe lupta împotriva Romei. Cauza care a determinat
începerea ostilităţilor dintre Roma şi Macedonia, a fost intervenţia militară a romanilor în bazinul
Adriaticii şi în Ilyria, ce a dus la neliniştea macedonienilor, fapt pentru care, în anul 215 î.Hr.,
regele Filip al V-lea, încheie un tratat de alianţă cu Hannibal2.

După încheierea alianţei cu Hannibal, Filip, începe să desfăşoare acţiuni militare în Ilyria,
care în acel timp devenise deja o sferă romană de influienţă şi unde romanii aveau de acum o
serie de puncte de sprijin3. Romanii, ducând lupte grele împotriva Cartaginei, nu puteau trimite
soldaţi în Peninsula Balcanică, care să lupte cu macedonienii şi din această cauză, au încercat să
stabilească contacte diplomatice cu grecii din Liga Etoliană, care puteau opune resistenţă lui
Filip. Ulterior, acestei ligi, i se vor alătura, un număr de oraşe-stat, cât şi regatul Pergam. Dar
până la acest punct, Filip al V-lea, pusese stăpânire pe o parte din Ilyria şi ajunsese la Adriatică
în momentul în care Hannibal ocupase Tarentul4.

După încheierea acestui război îndelungat şi obositor, rezultatele nu sunt spectaculoase,

în anul 205 î.Hr. încheindu-se Pacea de la Phoinike, care nu aduce modificări remarcabile în
sistemul raporturilor de forţe din bazinul Adriaticii, dar în schimb influienţa Romei în Balcani
creşte. După acest război, regele Filip al V-lea, vroia să îşi consolideze poziţiile în est, ceea ce
duce la ostilităţile cu Pergamul şi Rhodosul, acestea apelând la ajutorul Romei, fiind îngrijorate
de politica expansionistă dusă de Macedonia, care îşi extinsese controlul asupra coastelor sudice
ale Traciei şi în Hellespont.

1
V. I. Cuzişcin, V. Potlog, Istoria Greciei Antice, Trad. A. Creţu, C. Drumov, T. Sandu, Chişinău, Editura Universitas,
1992, p. 334.
2
Ligia Bârzu, Rodica Ursu Naniu, Florica Bohâlţea Mihuţ, Istoria Romei Antice, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2004, p. 66.
3
V. I. Cuzişcin, V. Potlog, Istoria Greciei Antice, Trad. A. Creţu, C. Drumov, T. Sandu, Chişinău, Editura Universitas,
1992, p. 334.
4
Eugen Cizek, Istoria Romei, Editura Paidea, Bucureşti, 2002, p. 108.

2
 Roma, care a învins prin lupte grele Cartagina, principalul său oponent în Mediterana
Occidentală, acum avea posibilitatea de a se amesteca cât mai des în treburile greceşti. Prin
urmare, senatul roman decide să trimită o flotă pe coasta Epirului, pentru a atrage atenţia lui Filip
al V-lea. Roma se v-a folosi din greu de pretextul apărării cetăţilor greceşti, în prima jumătate a
secolului al II-lea î.Hr, fără însă să manifeste vreun interes real la sfârşitul acestei perioade, în
acest sens, ci doar în scopul personal, acela de a-i slăbi pe duşmanii din Orient şi de a obţine
posibilitatea de amestec permanent în treburile grecilor.

Aliată cu liga Etolică, Roma întreprinde campanii în zona Epirului şi în Macedonia, cu

succese iniţiale, dar de mică importanţă 5 . În Peninsula Balcanică, debarchează o numeroasă
armată romană în frunte cu consulul T. Quinctius Flamininus, acesta obţinând aderarea Ligii
aheene, Spartei şi Beoţiei la coaliţia romano-greacă antimacedoniană.

Tot acest consul, în anul 197 î.Hr. reuşeşte să pătrundă în Thessalia şi, prin victoria de la
Kynoskephalai (în greceşte Capetele câinelui), Macedonia pierde toate posesiunile din Grecia,
din Asia Mică, aceasta devenind vasală Romei, neputând să aibă un număr mai mare de 5000 de
oşteni în armată, interzicându-i-se de a mai folosi elefanţii în luptă, plătind pe deasupra şi o
despăgubire de război în valoare de 1000 de talanţi6. În anul 196 î.Hr., Flamininus a declarat
solemn la jocurile istmice „libertatea grecilor” de sub stăpânirea macedoniană7.

Etapa următoare din istoria Greciei este legată de războiul început între Roma şi regatul
Seleucid al lui Antioh al III-lea, numit şi cel Mare, din cauza Eladei, deoarece, acesta din urmă
după ce a refăcut forţa monarhiei strămoşilor săi, se străduia să-şi extindă teritoriile, ameninţând
Grecia. Convins de faptul că i se vor alătura în luptă cetăţile greceşti aflate sub conducerea
Romei, Antioh trece cu o armată mică, în Europa în anul 192 î.Hr., însă doar Liga etoliană, trece
de partea sa, aheenii şi Filip susţinând Roma. Antioh este înfrânt la Termopile şi zdrobit definitiv

5
Ligia Bârzu, Rodica Ursu Naniu, Florica Bohâlţea Mihuţ, Istoria Romei Antice, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2004, p. 67.
6
Ibidem.
7
V. I. Cuzişcin, V. Potlog, Istoria Greciei Antice, Trad. A. Creţu, C. Drumov, T. Sandu, Chişinău, Editura Universitas,
1992, p. 335.

3
în Asia Mică de către armata romană, în anul 190 î. Hr., urmând ca Grecia să treacă iarăşi în
posesiunea romană8. Lui Filip al V-lea, deşi îi erau destul de grele condiţiile păcii cu Roma,
reuşeşte să-şi refacă potenţialul economic şi militar, prin valorificarea minelor de aur din Pangeu,
ocupând din nou, oraşele greceşti de pe coasta Traciei (Enos, Maronea, Philipopolis). Alianţele
cu populaţiile stabilite în zona mijlocie a Dunării (scordiscii, odrizii şi bastarnii) asigurau
Macedoniei o bună poziţie în Balcani, permiţând reluarea politicii de control al cetăţilor greceşti,
creând astfel, motive suficiente de îngrijorare pentru romani9.

După moartea lui Filip al V-lea, pe tronul Macedoniei vine fiul său, Perseu, care a domnit
din anul 179 î.Hr. până în anul 168 î.Hr. Un nou război între Roma şi Macedonia v-a începe cu
cucerirea Thessaliei, în anul 171 î.Hr., de către armatele consulului Licinius Crassus.

Acţiuni hotărâtoare au loc în anul 168 î.Hr., atunci când consulul P. Aemilius Paulus se
impune în faţa lui Perseu, la Pydna, în pofida ajutorului primit de acesta de la odrizi, armata
macedoniană fiind zdrobită în luptă. Regele Perseu şi fiul său sunt capturaţi şi exilaţi în oraşul
Alba Fucens din Italia, întregul tezaur al Macedoniei fiind confiscat de către puterea romană,
cetăţenii romani fiind scutiţi de plata tributurilor, mai bine de un secol.

După această înfrângere, Macedonia încetează să mai existe ca stat unitar, fiind împărţită
în patru republici sau zone autonome. Le era interzis acestor districte să mai facă comerţ între ele
şi orice alte relaţii, inclusiv stabilirea de căsătorii, însă fiecare regiune, din cele patru, era
condusă de o adunare locală, beneficiind de o oarecare autonomie. Cu acest prilej se
definitivează cucerirea romană a Illyriei, fiind stabilit controlul în Epir, supus unei despăgubiri
importante de război10.

În Grecia continuă procesul de dezintegrare şi declin politic, conflictele sociale devenind

mai aprige, un astfel de proces, cuprinzând şi republicile macedoniene. În anul 149 î.Hr. un
oarecare Andriscos, care se dădea drept fiul lui Perseu, a ridicat o răscoală împotriva Romei.
Răscoala aceasta a fost sprijinită de păturile cele mai sărace ale populaţiei din Macedonia,

8
Ibidem.
9
Ligia Bârzu, Rodica Ursu Naniu, Florica Bohâlţea Mihuţ, Istoria Romei Antice, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2004, p. 68.
10
Ibidem

4
armatele romane ale lui P. Cornelius Scipio Aemilianus (fiul natural al învingătorului de la
Pydna, intrat prin adopţie în familia Scipionilor), şi apoi ale pretorului L. Caecilius Metellus,
supunând definitiv statul macedonian, transformat în provincie romană, condusă de un
proconsul.

După ce Roma îşi instaurase ferm dominaţia asupra Greciei, făcând din Macedonia o
provincie, romanii nu mai aveau nevoie de serviciile Ligii aheene, aliatul său cel mai credincios
din Grecia, care rămase să fie unica forţă cât de cât importantă în Elada. Profitând de conflictele
interioare a le ligii, romanii au declarat că Sparta, Argosul, Orchomenos, Heracleea să iasă din
componenţa ligii.

La conducerea Ligii aheene a venit Critolaos, strategul ahean, care profitând de faptul că
cea mai mare parte a armatei romane era blocată de operaţiile din Hispania şi din Africa, cheamă
Grecia să se ridice la luptă împotriva Romei, făgăduind săracilor iertarea datoriilor, şi de
asemenea eliberând mulţi oameni din sclavie. Critolaos se aliază cu beoţienii şi înaintează până
la Termopile. Lucius Mummius, secondat de trupele din Macedonia şi aflându-se în fruntea a
două legiuni romane, îl ucide pe Critolaos11.

Noul strateg ahean, în anul 146 î.Hr. se străduieşte să reziste romanilor în bătălia de la
Leucopetra, adică la Porţile Corintului, însă sunt învinşi de trupele lui Mummius, care ocupă
Corintul fără efort. Oraşul este jefuit de soldaţii romani, locuitorii fiind ori masacraţi, ori vânduţi
ca sclavi, şi cetatea este incendiată din temelii. Distrugerea Corintului, a fost destinată stopării
complete a turbulenţei manifestate adesea în Grecia.12 Ligile sunt pe deplin desfiinţate şi Grecia
este anexată ca provincie romană, sub numele de Achaia, iar regimurile democratice, înlocuite cu
regimuri oligarhice. De acum înainte Grecia îşi pierduse orice importanţă politică.

În concluzie, aşa după cum se poate observa, Roma a profitat la maxim de oportunitatea
acordată de regatele Pergamului şi Rhodosului, de a le acorda libertate pentru a cuceri regatele
elenistice. De asemenea, Roma a profitat şi de faptul că aceste regate elenistice se luptau unele
cu altele, în loc să formeze o alianţă împotriva aceluiaşi duşman.

11
Eugen Cizek, Istoria Romei, Editura Paidea, Bucureşti, 2002, p. 112.
12
Ibidem.

5
Bibliografie

 Bârzu, Ligia; Ursu Naniu, Rodica; Bohâlţea Mihuţ, Florica, Istoria

Romei Antice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2004;
 Cizek, Eugen, Istoria Romei, Editura Paidea, Bucureşti, 2002;
 Cuzişcin, V. I.; Potlog, V. Istoria Greciei Antice, Trad. A. Creţu,
C. Drumov, T. Sandu, Chişinău, Editura Universitas, 1992.