CARACTERIZAREA LUI HARAP-ALB

Harap-Alb este personajul principal, pozitiv și real al basmului care îi poartă numele. Modalitățile
de caracterizare ale personajului sunt atât directe – de către autor („fiul craiului, boboc in felul sau”), de
cal („nu te știam așa fricos”), de Sfânta Duminică („slab de înger”, „mai fricos decât o femeie”) – cât și
indirecte, prin comportament, limbaj și atitudine.
Încurajat de Sfânta Duminică, cea care îi spune că este predestinat să ajungă împărat „cum nu a
mai stat altul pe fața pământului, așa de iubit, de slăvit și de puternic”, el pornește într-o călătorie
periculoasă însoțit de calul din tinerețe al tatălui său, o călătorie care va avea un rol major în
transformarea sa din copil în băiat.
Harap-Alb dă în primul rând dovada de loialitate, având calitatea de a își ține cuvântul față de
spân, căruia îi jură să îl slujească. Curajul și ambiția îi dau puterea de a trece peste obstacole și de a
împlini sarcinile primite. Milostiv și bun la suflet, personajul ajută pe oricine întâlnit în cale (pe albine),
fără interese ascunse și fără a aștepta nimic în schimb.
Pe lângă toate aceste calități, Harap-Alb are și defecte, lucru atipic pentru un personaj de basm.
În prima parte a călătoriei sale, el se dovedește naiv și credul, căzând în capcana spânului. El încalcă
sfaturile tatălui său, de a se feri de „omul spân”, însă are capacitatea de a-ți asuma responsabilitatea
faptelor săvârșite și de a-și respecta obligațiile, nu din teama de a fi ucis ci ca urmare a unei solide
educații căpătate din copilărie.
Spre deosebire de alte personaje de basm, Harap-Alb nu deține nici o putere supranaturală, el
bazându-se pe sfaturile și pe ajutorul celor din jur pentru a depăși obstacolele apărute. Probele la care
spânul îl supune pe Harap-Alb formează un drum inițiatic, pe parcursul căruia flăcăul este desprins de
încercările vieții. În acest sens, creația literară observă cum rolul spânului este acela de pedagog
deghizat, ajutându-l pe tânăr să se maturizeze.
Harap-Alb are capacitatea de a-și face prieteni adevărați, cum sunt Gerilă, Flămânzilă, Ochilă,
Setilă sau Păsări-Lați-Lungilă, capabili sa îl ajute la nevoie, folosindu-și calitățile supranaturale, care nu
sunt altceva decât trăsăturile dominante de caracter pe care le poate avea orice om. Această capacitate
de a-și face prieteni provine dintr-o străveche filozofie de viață, conform căreia omul nu poate trăi
singur.
O altă modalitate de caracterizare este numele personajului, oximoron format prin alipirea
termenilor „harap”, însemnând „rob”, slugă de culoare neagră și „alb”, care este simbolic. Prima parte a
numelui „harap” desemnează latura cunoscută a personajului care, după jurământul din fântână devine
sluga spânului. Al doilea termen, „alb”, indică latura ascuns a tânărului și ar putea indica nemurirea (în
unele tradiții, Insula Alba este un sălaș de nemurire). Acest al doilea termen ar mai putea avea
semnificația de „cel ce răspândește lumină”, cea care observă acest lucru fiind Sfânta Duminică, cea
care, atunci când este adus capul cerbului ucis, afirmă că „se părea că Harap-Alb soarele cu el aducea”.
Moartea din finalul basmului este simbolică, ea fiind un ritual de purificare și chiar o trecere prin
partea religioasă – care cere ca orice persoană să își purifice sufletul -, iar reînvierea devine semnul
dobândirii unei noi identități. Fata de împărat îl readuce la viață, deci iubirea învinge moartea. Această
iubire este și ultimul pas pe care eroul trebuie să îl facă pentru a deveni bărbat.
Personajul lui Creanga este un personaj atipic, ieșind oarecum din schema clasică a unui
personaj de basm popular: are calități, dar și defecte, are de-a face cu un personaj malefic, interpretat
de spân, însă nu se luptă cu acesta și nici nu-l ucide. Supus unui proces de modelare și formare a ființei,
el ajunge, la sfârșitul basmului, „marele împărat” prezis de Sfânta Duminică.