Viziunea istoricilor asupra romanității românilor

(Subiectul III, pagina 154)

Romanitatea românilor a fost și este un subiect amplu dezbătut, originile

poporului român și ale limbii române reprezentând un element vital în conștiința
românească și identitatea națională. Secole de-a rândul, cronicari, oameni istorici și
geografi au întocmit lucrări și cercetări pe această temă, dorind să demonstreze
continuitatea romană pe teritoriul Daciei după retragerea aureliană din anul 271.

Una dintre cauzele abordării romanității românilor de către istoricii străini a

fost trezirea conștiinței populației pentru a opri expansiunea otomană, Țările
Române jucând un rol important în cruciadele antiotomane. Astfel, dovedirea
romanității românilor le dădea acestora un motiv în plus pentru a lupta alături de
statul papal și celelalte țări răsăritene. O altă cauză a abordării acestui subiect a fost
acela de a combate orice drepturi ale românilor din Transilvania, istoricii austrieci
ai secolelor al XVII-lea - al XVIII-lea contestând cu îndârjire romanitatea
românilor. Atât istoricii care au afirmat, cât și cei care au infirmat romanitatea
românilor și-au urmărit scopurile personale, fie de a angrena Țările Române în
lupte, fie de a știrbi românilor drepturile lor fundamentale. Astfel, secolul al XVIII-
lea reprezintă momentul în care românii din Transilvania au început să lupte pentru
propriile drepturi politice refuzate de „națiunile privilegiate”, iar în anul 1744 este
redactat memoriul „Supplex Libellus” de către Inochentie Micu, prin care se cere
reprezentarea națiunii române în viața publică, larga reprezentare a clerului în
Dietă și un post de consilier în Guberniu („să nu se hotărască nimic de noi fără de
noi și în absența noastră”), precum și înființarea de școli la toate nivelurile. Mai
târziu, în anul 1791 a fost elaborat de către reprezentanții Școlii Ardelene (precum
Samuel Micu, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu, ș.a.m.d.) programul național
„Supplex Libellus Valachorum”, în care se subliniază că românii sunt cei mai
vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmași ai coloniștilor lui Traian.

În această atmosferă este creată teoria imigraționistă, care nega romanitatea

românilor, și teoria continuității. Teoriei imigraționiste i s-au pus bazele de către
Franz Sulzer, care a redactat lucrarea „Istoria Daciei Transalpine” în anul 1781,
urmărind să ofere argumente care să combată dorința de emancipare a românilor
din Transilvania. Un secol mai târziu, în 1867, se formează dualismul austro-ungar
iar principatul Transilvaniei este anexat Ungariei. Imperiul Habsburgic devine
imperiul Austro-Ungar, fapt ce îi dă motive lui Robert Roesler să dezvolte teoria
imigraționistă în lucrarea ”Studii românești. Cercetări cu privire la istoria veche a
românilor”, în anul 1871.

Teoria sa susține printre altele că dacii au fost exterminați în urma

războaielor daco-romane din anii 101-102, 105-106, împăratul roman Aurelian ar
fi retras în 271 întreaga populație de la sud de Dunăre, perioada de la cucerirea
Daciei până la retragerea aureliană nu a fost suficientă pentru ca românii să se
romanizeze, la venirea în Transilvania a ungurilor ținutul era complet pustiu,
nelocuit, și că românii ar fi emigrat în secolul al XIII-lea la nord de Dunăre,
provenința lor fiind balcanică. 

Teoria continuității a reprezentat răspunsul românilor la teoria imigraționistă

a lui Roesler. Primii istorici români care iau atitudine faţă de teoria imigraţionistă
sunt Bogdan Petriceicu Haşdeu şi George Barițiu. B. P. Hașdeu susține în lucrările
sale continuitatea daco-romană după retragerea aureliană și continuitatea românilor
în cursul Evului Mediu la nord de Dunăre, precum și supraviețuirea elementului
autohton geto-dac în urma cuceririi Daciei.

A. D. Xenopol a dat cea mai viguroasă replică imigraționiștilor. În lucrarea

„Teoria lui Roesler. Studiu asupra stăruinței românilor in Dacia Traiană”, din
1884, acesta contestă teoria lui Robert Roesler, susținând, printre altele, că
procesul de romanizare a continuat după retragerea romană prin intermediul
creștinismului și al menținerii legăturilor cu Imperiul Roman la sud de Dunăre, că
există numeroase dovezi ale continuității dacilor și daco-romanilor, că este
evidentă caracterul romanic al poporului român, dar și că mărturiile lui Anonymus
și ale altor cronicari medievali maghiari sau bizantini arată că poporul român a
existat la nord de Dunăre înainte ca maghiarii să se așeze în aceste locuri.

Istoricii români din prima jumătate a secolului al XIX-lea revin cu noi

argumente pentru a combate teoria imigraționistă. Astfel, Vasile Pârvan aduce
numeroase izvoare arheologice în sprijinul continuității în lucrarea sa „Getica” din
1926, Nicolae Iorga afirmă sinteza daco-romană în cadrul romanității orientale, iar
Gheorghe Brătianu realizează o sinteză a argumentelor istorice, geografice,
arheologice, etnografice și lingvistice care combat teoria imigraționistă. Lucrarea
sa, „O enigmă și un miracol istoric: poporul român” din 1937 este până astăzi cea
mai complexă lucrare pe această temă.

După cel de-al Doilea Război Mondial, teoriile staliniste despre caracterul
“imperialist” al “stăpânirii sclavagiste romane” şi despre importanţa civilizatoare a
slavilor în istoria Europei capătă amploare. În perioada comunistă, istoriografia
românească insistă foarte mult pe slavi și pe contribuția lor la crearea poporului
român și a culturii românești. În perioada lui Gheorghe Gheorghiu Dej, Mihail
Roller, conduce grupuri mari de istorici care publică manuale formulate conform
ideologiei vremii, ideilor marxist-leniniste, fiind astfel un instrument de
îndoctrinare şi propagandă comunistă, a P.M.R. Tot Roller pune accentul pe
influența slavă în formarea etnică a poporului român, precizând că limba română ar
fi o limbă slavonă. Mai mult decât atât, romanii sunt numiți „cotropitori”, iar
plecarea lor din Dacia – „eliberare”.

În epoca lui Nicolae Ceauşescu a fost privilegiat elementul dac în

comparaţie cu cel roman deoarece în propaganda comunistă, romanii erau
consideraţi „asupritori”. Au existat lucrări care susțineau că dacii sunt primul
popor din lume (protocronism) sau că Ceauşescu este urmaşul lui Burebista. Mai
mult, au fost falsificate dovezi istorice pentru a dovedi continuitatea daco-romană.

Studierea romanității românilor este extrem de importantă, deoarece aduce

în prim plan originea poporului român și identitatea națională, combătându-se
astfel falsele teorii privind etnogeneza românească, elaborate în alt scop decât cel
științific. Un argument în acest sens este activitatea Școlii Ardelene, care a luptat
pentru respectarea drepturilor românilor din Transilvania, elaborând si primul
program politic modern al acestora – „Supplex Libellus Valachorum”.

În concluzie, romanitatea românilor este un subiect care a interesat de-a

lungul veacurilor istorici români și străini deopotrivă, unii dorindu-și să apere
numele și integritatea românească, alții dimpotrivă, s-o denigreze, urmărindu-și
scopul personal. Cu toate acestea, dovezi concrete au fost aduse în favoarea
romanității poporului și limbii române, ajutându-ne să ne găsim locul în istorie.