Originea latină şi vechimea românilor pe aceste meleaguri este subliniată în istoriografia

Evului Mediu. Primii autori aparţin lumii bizantine, unde identitatea etnică a românilor era bine
cunoscută. Într-un tratat militar, Strategikon (secolul al VII-lea), datorita limbii, aceştia erau
numiti romani, termen întâlnit mai târziu şi la împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul
(912-959) care, în lucrarea sa Despre administrarea imperiului, preciza că „aceştia se mai
numesc şi romani pentru că au venit din Roma şi poartă acest nume până în ziua de astăzi”.
Acest aspect a fost confirmat în cronica sa de Ioan Kynnamos, care a străbătut teritoriile nord-
dunărene: ,,se zice că sunt veniţi demult din Italia”.

La cumpăna mileniilor I și II ale erei creștine, își făceau intrarea în istorie, odată cu
menționarea lor în izvoarele scrise, descendenții romanității din răsăritul Europei. Din această
epocă și până în zilele noastre, românii, de la nord de Dunăre, din spațiul vechii Dacii, și vlahii,
de la sud de fluviu, din Peninsula Balcanică, au reprezentat și continuă să reprezinte singurele
ramuri ale romanității orientale.

Primele informații despre modul în care erau percepuți vlahii în societatea bizantină ne
sunt transmise de cronicarii bizantini ai secolului al XI-lea. În lucrarea sa Sfaturi și povestiri,
cronicarul thessaliot Kekaumenos (sec. XI) ne furnizează asemenea informații despre vlahi.
Astfel, într-o Diatribă împotriva vlahilor, acesta conturează o imagine eminamente negativă a
vlahilor.

În viziunea cronicarului thessaliot, „neamul vlahilor este cu totul necredincios și stricat”,

nu are „credință dreaptă nici față de Dumnezeu, nici față de împărat, nici față de rudă sau de
prieten”, este un neam care „umblă pe toți să-i înșele și minte strașnic și fură mult”, este nedemn
de încredere și sprejur, întrucât „jurându- se zilnic cu jurăminte preaînfricoșate față de prietenii
săi și călcându- și ușor [jurămintele] și făcând și frății de cruce și cumetrii și închipuindu- și că
prin acestea va înșela pe cei simpli și deoarece n-a păstrat niciodată credință față de cineva”.

Totodată, susține cronicarul bizantin, vlahii „sunt foarte fricoși, având inimă de iepuri, iar
îndrăzneala pe care o au vine și ea tot din frică”. Plecând de la aceste constatări proprii,
cronicarul bizantin le dă conaționalilor săi următorul sfat, în care întărește trăsăturile negative ale
vlahilor adăugându-le și altele, precum ticăloși, prefăcuți și trădători:

„Și dacă va avea loc vreo răscoală și ei se vor preface că au [față de voi] dragoste și
credință, jurându-se pe Dumnezeu că vor păzi-o, să nu-i credeți. Căci e mai sănătos pentru voi ca
nici să-i puneți să jure îndeobște, nici voi să nu le dați jurământ, ci săi supravegheați [cu grijă] ca
pe niște ticăloși, fie că jură, fie că primesc jurământ. Trebuie așadar să nu ai încredere în ei
nicidecum, însă prefăte și tu că le ești prieten. Iar dacă va fi vreodată răscoală în Bulgaria (thema
bizantină Bulgaria, n.n.), […], chiar dacă ei vor mărturisi căți sunt prieteni și chiar dacă-ți vor
jura [asta], să nu-i crezi.”
 Intrarea spaţiului românesc în sfera de interese a Romei şi a misionarilor ei face ca
papalitatea să ia cunoştinţă despre existenţa românilor. Mai târziu, odată cu desfăşurarea luptei
antiotomane a Ţărilor Române, interesul european faţă de români a sporit, manifestându-se în
preocupările umaniştilor faţă de originea şi istoria acestora. Poggio Bracciolini a fost printre
primii umanişti care au afirmat originea romană a poporului român. Pe lângă numeroase
elemente comune limbii latine şi romane, el a constatat existenţa la românii nord-dunăreni a unei
tradiţii referitoare la descendenţa lor dintr-o colonie fondată de Traian.

În 1438, Flavio Biondo, într-o dezbatere cu Leonardo Bruni, a afirmat că limba vulgară
era derivată din latină, care fusese apoi coruptă și murdărită de influențele barbare pe parcursul
Evului Mediu. Prin urmare, limba vulgară era considerată o limbă bastardă și barbară, foarte
îndepărtată de standardul latinului clasic. Bruni, în schimb, a crezut că limba vulgară din vremea
sa era o limbă antică, lipsită de barbarisme, deoarece deriva din vulgara din perioada romană,
care era la vremea aceea diferită de limba literaturii. În contextul acestei controverse asupra
limbii latine, în 1450, Poggio a afirmat că limba vorbită de poporul Imperiului Roman a fost
latina, luând de exemplu diferitele forme de latină păstrate în dialectul orașului Roma, în limba
spaniolă și în cea valahă, spunând astfel:

„După cum se spune, Traian a lăsat o colonie în rândul sarmaților nordici care, trăind în
mijlocul atâtor barbarii, păstrează încă o mare parte din vocabularul latin, lucru observat de
italienii veniți de acolo. Ei zic oculum, digitum, manem, panem, din care se pare că latinii, care
au rămas acolo ca coloniști, foloseau limba latină.”

Surse:

- https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/07/21/romanitatea-romanilor-in-viziunea-
istoricilor/
- https://ro.wikipedia.org/wiki/Poggio_Bracciolini#cite_note-11
- https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/bizantinii-despre-romani-sunt-soldati-
viteji-dar-aliati-nesiguri
- Manual pentru clasa a XII-a, Editura Gimnasium, 2007;