TESTUL 6

= Antrenament Istorie =

SUBIECTUL I
1. Documentul internațional din 1945 precizat în sursa A este „Declarația
privind Europa Eliberată”.

2. „În toamna anului 1945, Partidul Comunist și aliații acestuia au devenit

din ce în ce mai puternici, pe măsura intensificării luptei politice în
România.”

3. Sursa A: Petru Groza

Sursa B: Gheorghe Gheorgiu-Dej

4. B

5. Cauza: „Din cauza lipsei de popularitate a partidului lor”

Efect: „Conducătorii comuniștilor romțni nu aveau (...) nicio dorință să
lase alegerea guvernului în seama electoratului”

6. Un fapt istoric din politica internă a României postbelice care a avut loc
în primul deceniu după 1945, în afara celor la care se referă sursa B, a
fost desființarea partidelor politice și înființarea partidului unic.
O informație referitoare la acest fapt a fost înscenarea de la Tămădău,
din iulie 1947, care s-a încheiat cu arestarea liderilor PNȚ și scoaterea
partidului în afara legii. La sfârșitul anului 1947, Partidul Național
Liberal s-a autodizolvat.
A doua informație se referă la fuzionarea Partidului Comunist Român
(PCR) cu Partidul Social Democrat (PSD) și formarea Partidului
Muncitoresc Român (PMR), ca partid unic din 1948 și până în 1965,
când își va schimba denumirea în PCR (Partidul Comunist Român).
Al doilea fapt istoric din politica internă a României în întervalul
precizat este abdicarea regelui Mihai din 30 decembrie 1947.
 O informație referitoare la acest fapt istoric este că, după abdicare,
regele Mihai a plecat în exil, monarhia constituțională a fost înlăturată
și statul a devenit Republica Populară Română.
A doua informație este că organizarea țării după abdicarea regelui s-a
făcut conform Constituției din 1948.

7. Două acțiuni politice desfășurate în perioada 1965-1985, în România, au

fost adoptarea Constituției din 1965 și apelarea la mijloace de
constrângere a populației (măsuri represive, cenzura – prin intermediul
Securității).

SUBIECTUL II
1. Principele României precizat în sursa dată este Carol I.
2. Evenimentele din sursa dată se desfășoara în secolul al XIX-lea.
3. „Actul fundamental” adoptat în România în 1866 este Constituția din
1866.
O prevedere a acesteia cu privire la învățământul este că precizează
„Principiul privind libertatea, obligativitatea și gratuitea învățământului
primar (...) fusese menținut”.
4. O informație referitoare la presă este că se garanta „libertatea presei,
astfel că, pentru apariția ziarelor, nu mai devenea necesară o autorizație
prealabilă”.
A doua informație este că: „Erau categoric interzise cenzura, (...)
suspendarea sau suprimarea publicațiilor”.
5. Un punct de vedere referitor la Senat este că modalitatea de alegere a
membrilor acestuia se modifică în 1866 față de 1864.
Cele două informații care susțin acest punct de vedere sunt: „Dacă în
precedentul Statut (1864) (...) Senatul era compus din membri de drept
și persoane numite de Șeful Statului, în 1866, (...) putea fi ales senator
orice român care beneficia de drepturi civile și politice, era domiciliat în
România, avea vârsta de minim 40 de ani și un venit de 800 de galbeni”
și „Membrii Senatului erau aleși de două colegii: unul rural (...), iar
celălalt urban”.
6. Un proiect politic elaborat în spațiul românesc în perioada 1848-1858,
care a contribuit la Constituirea statului român modern, este
reprezentat de Rezoluțiile Adunărilor ad-hoc din 1857.
 Deoarece Marile Puteri, prin Tratatul de pace de la Paris, au vrut să afle
oficial dacă românii din Moldova și Țara Românească doresc să se
unească, au fost convocate Adunările ad-hoc. Alcătuite din
reprezentanți ai tuturor categoriilor sociale libere, aceste adunări
consultative s-au încheiat cu adaptarea unor rezoluții cu conținut
asemănător, atât în Moldova, cât și în Țara Românească.
Astfel, aceste rezoluții arătau ferm dorința de unire a Principatelor într-
un stat sub denumirea de „România”, la conducere urmând să vină un
prinț străin dintr-o familie domnitoare a Europei, ai cărui moștenitori
să fie crescuți în religia țării.
În concluzie, Marile Puteri întrunite la Paris în cadrul Conferinței din
1858, ținând cont de dorința pentru unire manifestată oficial de românii
din Moldova și Țara Românească, vor decide condițiile unirii acestora
prin actul numit „Convenția de la Paris”.

SUBIECTUL III
Autonomiile locale și organizarea instituțională în spațiul românesc, în
intervalul secolelor al IX-lea – al XVII-lea, au fost influențate atât de factorii
interni, cât și de cei externi.

Astfel, în secolele IX-XI, izvoarele istorice menționează, în spațiul

intracarpatic, cinci autonomii locale sub forma voievodatelor conduse de: Gelu,
Glad, Menumorut, Ahtum și Gyula.

O asemănare între aceste autonomii este că toate s-au format prin unirea
obștilor sătești. O altă asemănare este că acestea au fost conduse de voievozi, cu
atribuții militare, administrative, judiciare și funciare.

În ceea ce privește spațiul dintre Carpați și Dunăre, viitorul stat medieval

Țara Românească, există două aspecte politice din secolul al XIII-lea care trebuie
menționate: în primul rând, de relevat este existența formațiunilor politice pre-
statale amintite în „Diploma Cavalerilor Ioaniți” din 1247, apoi încercarea eșuată
de unificare a formațiunilor politice prestatale, pornită de către voievodul Litovoi
care era sprijinit de fratele său, Bărbat, de la sfârșitul secolului al XIII-lea.

Referitor la instituțiile centrale din spațiul românesc extracarpatic, un fapt

istoric relevant desfășurat în a doua jumătate a secolului al XIV-lea a fost
întemeierea Mitropoliei în anul 1359. Aceasta a avut sediul la Argeș și a fost
întemeiată de Nicolae Alexandru, care a domnit între anii 1352-1364 și care a fost
fiul lui Basarab I.

Un punct de vedere referitor la organizarea instituțională din spațiul

intracarpatic, între secolele XVI-XVII, este că a fost puternic influențată de
expansiunea teritorială a Imperiului Otoman.

Astfel, după victoria turcilor de la Mohacs în anul 1526, Imperiul Otoman

ocupă Ungaria, pe teritoriul căreia va organiza, în mare parte, pașalâcul de la
Buda. De asemenea, în Transilvania se va face simțită dominația otomană, care se
înstaurează începând cu 1541, când spațiul intracarpatic românesc a fost
organizat ca Mare Principat autonom, sub suzeranitate otomană. Dominația
otomană va dura până în 1699, când are să fie înlocuită cu dominația austriacă.

Așadar, organizarea instituțională din spațiul intracarpatic a fost

influențată de expansiunea otomană din secolul al XVI-lea, pentru ca, exact la
sfârșitul secolului al XVII-lea, să fie influențată de cea austriacă.

În concluzie, autonomiile locale și organizarea instituțională în spațiul

românesc în secolele IX-XVII a fost determinată atât de factorii interni cât și de
cei externi, în special Marile Puteri vecine: Imperiul Otoman și cel Austriac.