Romanizarea a fost un proces istoric lingvistic şi cultural deosebit de

complex, desfăşurat în etape şi în condiţii specifice, prin acţiunea unor

factori cu acţiune vizibilă şi urmări dovedite (administraţia, armata,
veteranii, coloniştii etc.) și a unor factori cu acțiune mai puțin vizibilă (stilul
de viață roman). Romanizarea Daciei a fost rezultatul unei acţiuni
îndelungate în domeniile politic, economic, social, cultural şi spiritual.
Romanizarea a fost, în esenţa ei, un fenomen lingvistic, prin acţiunea
următorilor factori:

- Administrația
- Armata
- Veteranii
- Coloniștii
- Urbanizarea
- Activitatea economică
- Dreptul
- Cultura
- Religia

Coloniștii: colonizarea a fost o acţiune dirijată de statul roman.

Eutropius (sec. IV d.Hr.) spune că romanii au adus colonişti în Dacia „din
toată lumea romană pentru popularea oraşelor şi cultivarea ogoarelor”, mai
exact din Hispania, Gallia, Noricum, Pannonia, Illyricum și Africa, dar n-au
fost opriţi nici cei care au sosit „ pe cont propriu”. Aceştia au avut un rol
deosebit în dezvoltarea meşteşugurilor, mineritului, agriculturii şi
urbanizării, fiind promotorii unor relaţii active cu autohtonii prin intermediul
limbii latine populare și, așezați in grupe mari separate, acești colonisti
devin un adevărat focar al romanizării. Erau întâlniţi mai ales la sat,
cunoscut ca și „vicus”, care avea o reţea stradală şi un centru civic.

Dacia avea terenuri întinse ce aşteptau a fi cultivate şi mai ales

desţelenite deoarece la vremea respectivă 80% din teritoriul României
actuale era acoperit de pădure. Prima măsură, cea oficială a fost remarcată
prin însăşi lăsarea la vatră şi fixarea celor care au locuit în zona Ulpia
Traiana, după cum trebuie amintiţi coloniştii aduşi din zona dalmată,
specialişti în minerit. Ultimii au fost cei care au creat nucleul aşezărilor de
profil din zona auriferă. Poate că şi în alte zone în care se exploatau diferite
minereuri sau a carierelor de marmură, piatră etc. Fără îndoială că şi-au
găsit un bun loc de viaţă diferiţi meşteşugari sau colonişti care au început
exploatarea sistematică şi foarte modernă pentru acele vremuri a
pământului în aşa numitele „ferme agricole” (villa rustica). Ultimele trebuie
văzute inclusiv la nivelul prelucrării primare a produselor pământului. Altfel
spus, unităţi de microproducţie ce aveau ca scop deservirea pieţei, mai
puţin subzistenţa proprietarilor. Deci asistăm la o deschidere a pieţei, o
potenţare a producţiei agrare şi nu numai.

Armata: a avut un rol esenţial în apărarea provinciei şi consolidarea

vieţii romane. Armata romană a avut un efectiv numeros, apreciat la 40-
50.000 de militari, compus din legiuni, constitute din cetăţeni romani şi
trupe auxiliare, formate din provinciali de diferite etnii, între care singurul
mijloc de comunicare a fost limba latină populară (vulgară). Dacia a fost
împânzită cu un puternic sistem de castre, turnuri de observaţie şi valuri de
apărare, limes-uri. In apropierea acestor castre au luat fiinţă aşezări numite
canabae, armata jucând un rol însemnat în procesul de urbanizare şi în
evoluţia demografică a provinciei.

Lista unităţilor staţionate este extrem de lungă. În marea lor

majoritate erau unităţi auxiliare celor două legiuni – XIII Gemina şi V
Macedonica. Aceste unităţi auxiliare dar şi cele două legiuni au avut un rol
imens în transformarea fundamentală ce a avut drept rezultantă
romanizarea. În primul rând prin ceea ce numim astăzi drept recrutarea
locală. Altfel spus, soldaţii căzuţi în lupte sau din alte motive, cei lăsaţi la
vatră au fost înlocuiţi cu bărbaţi din rândul populaţiei locale. Nimeni nu şi-a
pus problema aducerii unor britani, gali sau din rândul altor populaţii, din
rândul cărora se recrutaseră iniţial unităţile auxiliare, în momentul în care
se simţea nevoia completării golurilor apărute din varii motive. Ca atrare
într-o unitate, să zicem cohorta a II de hispani (cohors II Hispanorum) în
locul celor lasaţi la vatră sau a celor căzuţi nu se aduceau bărbaţi din
provinciile hispanice. Dincolo de faptul că încă din 107-109 existaseră chiar
unităţi recrutate dintre daci imediat după încheierea războaielor. Ştim, de
pildă că a existat o cohortă a III-a de daci (cohors III Dacorum). Logic
trebuiau să existe, obligatoriu, prima şi a doua.Este adevărat aceasta,
cohorta a III-a nu a staţionat în Dacia. După cum mai ştim că, la un
moment dat a existat o cohortă a VI-a cea „ nouă” de al Cumidava (cohors
VI Nova Cumidavensium) ceea ce implică faptul că existau alte cinci unităţi
şi faptul că era o cohortă nouă, adică existase anterior alta mai veche.

Săpăturile arheologice în mediul militar roman au demonstrat, fără

nicio îndoială, prezenţa dacică. Iar prezenţa unor daci în cadrul unităţilor
militare ale armatei romane implica un serviciu militar de lungă durată (22
-25 de ani) învăţarea, am spune obligatorie, a comenzilor în limba latină, a
modului de viaţă tipic, a folosirii instrumentarului cotidian. Iar la final,
obţinerea celei mai de preţ recompense, cetăţenia romană pentru fostul
soldat şi pentru familia sa în cazul în care avea o familie. Pe lângă un gen
de „pensie” sau, după caz a impropiretăririi cu un lot destul de mare. Al
doilea element demn de remarcat este apariţia şi dezoltarea unor aşezări
civile pe lângă castrele romane (kanabae în limbajul de specialitate) care
au devenit, în timp, sate. O listă a celor mai vechi sate româneşti de astăzi
este foarte strâns legată chiar de existenţa fortificaţiilor romane, iar acestea
nu erau chiar puţine. Până acum cunoaştem cel puţin 107-108 fortificaţii
certe. Să nu uităm că unităţile militare auxiliare aveau între 500 şi 1000 de
oameni! Adică tot atâţia purtători ai civilizaţiei romane tipic provinciale. Nu
excludem nici prezenţa legiunilor care au generat, cel puţin pentru Dacia
apariţia a trei oraşe. În primul rând cele două care au ajuns mai apoi
Apulum (Alba Iulia) şi, mai apoi, după 160 Potaissa (Turda) Dacă adăugăm
şi prezenţa unor foşti militari colonizaţi în zona Ulpia Traiana tabloul începe
să prindă contur.