Introducere

Necesitatea abordării unei asemenea teme „Provincia Dacia şi relaţiile cu barbarii”,

comportă mai multe aspecte. Mai întâi trebuie abordată succint problema caracterului stăpânirii
romane în Dacia.
Astfel, cucerirea Daciei de către romani, încheiată la 106, prezintă importanţă prin
deschiderea unei noi epoci în istoria societăţii umane pe teritoriul ţării noastre.
Ca urmare a înfrângerii dacilor, romanii se înstăpânesc pe cea mai mare parte a ţinuturilor
locuite de acestea.
Prin actul cuceririi Daciei de către romani, dezvoltarea strălucită a culturii daco-getice care
luase un avânt deosebit, societatea daco-getică atingând stadiul sclavagismului începător este
brusc întreruptă.
Romanii introduc în Dacia sclavagismul dezvoltat, alcătuit ca şi în restul Imperiului cu
forme de organizare economico-sociale care-i sunt caracteristice.
O dezvoltare independentă a culturii şi societăţii geto-dacice continuă în regiunile
periferice ale Daciei, rămase necucerite de romani, în ţinuturile dacilor liberi.
Stăpânirea romană în Dacia nu a avut un caracter distructiv, chiar dacă s-a sprijinit pe o
armată numeroasă şi pe un puternic sistem de apărare, pe coloniştii şi veteranii aduşi de
împăratul Traian.
Dimpotrivă, epoca stăpânirii romane în Dacia a însemnat un progres din punct de vedere al
evoluţiei societăţii faţă de epoca precedentă.
Cultura materială şi spirituală e ridicată la o treaptă superioară. Viaţa economică se
intensifică, se întemeiază oraşe, se construiesc drumuri, se exploatează bogăţiile subsolului şi
ale solului, se cioplesc monumente din piatră, scrisul capătă o anumită răspândire etc.
Imperiul roman a avut privilegiul unor conducători străluciţi precum Traian, Hadrian,
Marcus Aurelius care au înţeles necesitatea strategică a provinciei Dacia, considerată ca un
pinten în coasta năvălirilor barbare.
Populaţia autohtonă daco-romană, romanică, a venit în contact cu migratorii, care au lăsat
anumite dovezi ale trecerii lor prin Dacia, fiind influenţată într-o mai mică sau mai mare
măsură dezvoltarea societăţii locale; totuşi această problemă devine foarte importantă privind
aspectul formării ulterioare a poporului român şi limbii române.
„Dacia romană şi relaţiile cu barbarii”, reprezintă o problemă fundamentală a istoriei
României şi a poporului român.
Problemele abordate aici reprezintă elementele fundamentale care ne definesc ca popor,
spre exemplu; etapele şi amploarea romanizării, continuitatea daco-romană după retragerea
aureliană, relaţiile cu populaţiile barbare, schimburile şi importurile de cultură materială.
 Toate acestea ne reprezintă pe noi, poporul român, urmaşii acestor strămoşi daco-romani şi
ne dă speranţa că ne vom păstra identitatea într-o ipotetică lume a globalizării şi poate, a
uniformizării planetare.

2
 1. Noţiunea de „barbar”
Octavian Augustus este acela care a stabilit graniţa statului roman pe Dunăre, aşa cum în
trecut, Caesar stabilise graniţa pe Rin.
Când Augustus a devenit conducătorul Romei, aceştia abia stăpâneau Munţii Alpi, Munţii
Balcanici(Haemus), în zona greacă, a unor fâşii de coastă pe lângă Marea Adriatică şi Marea
Neagră1.
Nicăieri teritoriul romanilor nu ajungea la Dunăre, marele fluviu european care separa
Europa Sudică de cea Nordică, nordul Italiei, oraşele comerciale Illyricum şi Pont, ţinuturile
civilizate ale Macedoniei şi Daciei fiind expuse permanent expediţiilor deja ale triburilor
barbare, vecine.
Expansiunea romană este mult încetinită după înfrângerea lui Varus în pădurea
Teutoburgică(anul 9 d. Hr.) şi stopată în vremea lui Tiberius(14-37).
O primă consecinţă a fost uniformizarea teritoriilor aflate sub influenţa romană, zona
flexibilă de contact a „statelor clientelare” germanice de pe Rin devenind în mare măsură
teritoriu provincial2. Drept urmare, hotarele imperiale devin mai bine precizate pe teren.
Această demarcaţie, mai clară şi mai strictă va contribui la creşterea gradului de control
imperial.
Dincolo de această linie de demarcaţie, clar conturată pe Rin şi Dunăre, se întindeau
teritoriile locuite de numeroase neamuri germanice, celtice, dacice, sarmatice.
Din punct de vedere juridic, acestea erau considerate de romani – în secolele II-III d. Hr. –
„extra fines Imperii”.
Populaţiile din această zonă, erau catalogate sub denumirea generică de „barbari”, adică
neromani. Cuvântul „barbarus”, împrumutat de la greci, care-i denumeau astfel pe romani, a
primit ulterior – printr-o glisare de sens – un înţeles original, opunând altor popoare pe greci şi
pe romani.
Eticheta de „barbari”, aplicată celor care nu vorbeau latineşte sau greceşte, a generat
sentimentul apartenenţei la o comunitate bine diferenţiată, închisă de frontiere etno-lingvistice
şi cu un mod de viaţă diferit3.

1
W. Will, Römische „Klientel-Randstaaten” am Rheim? Eine Bestandsaufnahme, in Bönner Jahrbücher, Bonn,
1987, pag. 1-62
2
E. Frézouls, Leux deux politiques de Rome face aux barbares d’apres Ammian Marcellin, in Crise et
redressement dans les provinces europeenés de l’Empire, Strassburg, 1983, pag. 175-197
3
A. A. Lund, Zum Germanenbild der Römer. Eine Einführung in die antike Etnographie, Heidelberg, 1990,
pag. 3-55

3
 Odată cu încetarea expansiunii Imperiului Roman (secolele II-III d. Hr.), barbarii vecini îşi
pierd caracterul ambiguu pe care îl avuseseră strămoşii lor, consideraţi, în perspectiva unei
ipotetice cuceriri, potenţialii provinciali de mâine.
Individualizarea diferitelor „gentes barbarae” şi amplasarea lor geografică ne-a fost
transmisă prin operele istoricilor şi geografilor antici.
Localizarea teritioriilor locuite de triburile barbare este una făcută cu un mare grad de
relativizare, datorită organizării politice şi sociale a lumii barbare, care nu depăşise etapa tribală
şi nu ajunsese la constituirea statului(dacii fiind o excepţie printre populaţiile de la frontierele
nordice).
„Societatea tribală” care presuspune existenţa clanurilor, avea o coeziune efemeră, triburile
sau confederaţiile având dimensiuni fluctuante, implicit teritoriile pe care le ocupau, aveau
limite imprecise, modificate de la o perioadă la alta4.
Societatea barbară era foarte instabilă, situaţie agravată deseori, în momentele deplasărilor
masive a unor grupuri de populaţii situate iniţial, la mare distanţă de frontiera romană 5.
Reacţia declanşată în lanţ, îşi făcea simţită – în cele din urmă – presiunea asupra
Limesului. Aceste deplasări de populaţii, au produs confuzie printre cei interesaţi în epocă, în
Imperiul Roman, de situaţia etno-geografică a Europei de Nord.
Noţiuni precum: GERMANIA, SCYTHIA, SARMATIA...utilizate în izvoarele istorice
aveau un interes geografic general6.
După reforma lui Caracalla(212 - „Constitutio Antoniniana” – se acordă drept de cetăţenie
romană tuturor locuitorilor Imperiului; ca urmare venitul statului va creşte substanţial, măsura
având în primul rând o conotaţie fiscală), uniformizarea provinciilor a crescut.
Cu timpul percepţia romană asupra lumii barbare nordice cunoaşte o generalizare geo-
politică exprimată prin noţiunea „BARBARICUM”, opusă celei de „ROMANIA” globală.
Mult timp s-a crezut că acest termen a intrat în vocabularul limbii latine cel mai devreme în
a doua jumătate a secolului al IV-lea d. Hr.
Recent(în anul 1991) în Bulgaria la Preslav, s-a descoperit o inscripţie ridicată de un
„beneficiarius consularis” al legiunii I Italica Alexandriana, care mulţumeşte zeilor că a fost
protejat într-o misiune în „Barbaricum”(„eius multis periculis in barbarico liberatus...”).

4
Gh. Bichir, Les sarmates au bas Danube, in Dacia, vol. XXI, 1977, pag. 167-195
5
C. Opreanu, Dacia Romană şi Barbaricum, Timişoara, 1998, pag. 12-13
6
Termenul Germania libera, folosit în istoriografie cu înţeles geografic, este modern şi n-a fost utilizat în
antichitate decât în context politic concret(Schnurbein, Erdrich, 1992, pag. 8-10) în sensul de „liberă faţă de
stăpânirea politică romană”. Din punct de vedere geografic teritoriile locuite de germani dar neincluse în Imperiul
Roman sunt numite Megale’ Germania(Ptolemeu, 221, 8). Forma latinizată ar fi deci Germania Magna(cf. Alföldi,
1997)

4
 Inscripţia în cauză datează din timpul lui Severus Alexander(225-235), cel mai târziu în
primul sfert al secolului al III-lea d. Hr. Prin „Barbaricum” erau desemnate(fără deosebire)
ţinuturile locuite de barbari, aflate dincolo de linia de demarcaţie a frontierei romane 7.
Pe de altă parte termenul de „BARBARICUM” defineşte un alt model social decât cel
desemnat de către „ORBIS ROMANUS”. Acest înţeles a fost cristalizat spre mijlocul secolului
al IV-lea d. Hr., când apare menţionat în lucrări cartografice şi istorice, termenul
conceptualizându-se8.
Un alt aspect deosebit de important, care merită analizat e situaţia frontierei romane ca
zonă de contact între lumea romană şi „BARBARICUM”, precum şi clarificarea noţiunii de
LIMES. În istoriografia modernă se conturează două direcţii de interpretare:
a) unii consideră Dunărea drept o barieră care făcea parte dintr-un sistem
defensiv complex, elaborat „ştiinţific”; acest mod de a înţelege lucrurile duce la o manieră de
interpretare „defensivistă” a raporturilor dintre Imperiu şi „Barbaricum”.
b) cea de-a doua viziune, mai credibilă, deşi este la fel de restrictivă, susţine
că fluviile despărţitoare sau capetele de pod din „Barbaricum”, erau relevante ca frontiere,
numai în planul administrativ-birocratic, eventual în combinaţie cu aspectele economice şi
culturale. Aceasta este o viziune „expansionistă” asupra politicii externe a Imperiului Roman.
Avantajul acesteia este că sunt depăşite judecăţile făcute doar prin prisma factorului miliatar în
tratarea rolului funcţional al frontierelor romane.
De la Th. Mommsen, sistemul de apărare utilizat de-a lungul hotarelor imperiale, începând
cu secolul I d. Hr., a intrat în istoriografie sub denumirea de LIMES9.
Astăzi, această noţiune desemnează fie:
a) ansamblul structurilor defensive permanente
b) o organizare militară şi adminstrativă formală, amplasată la marginile Imperiului
Roman.
Mommsen a avansat ipoteza că LIMES-ul a avut întotdeauna o structură duală, el constând
dintr-o fâşie de teren delimitată şi marcată pe ambele laturi, de o „graniţă interioară”, respectiv
de una, „exterioară”10.
Această definiţie a fost larg acceptată. Studiile mai recente au adăugat un plus de subtilitate
în interpretare, pe o bază documentară mai amplă şi mai diversificată. Limitele antice au
constat în zone, între o line de graniţă şi o zonă de frontieră existând diferenţe considerabile.
Linia de graniţă se separă, reprezentând o limită de ordin birocratic şi administrativ. Zona de
7
A. Alföldi, A got mozgalom és Dacia feladása, in Egyetemes Philologiai Közzlöny, 1930, pag. 315
8
T. Sarnowski, Barbaricum und ein Bellum, in Zeitscrift für Papyrologie und Preslav Epigraphik, Bonn, 87,
1991, pag. 137-144
9
Th. Mommsen, Der Begriff des Limes, in Gesammelte Schriften, V, 1908, pag. 456-469
10
G. Formi, s.v limes, in Diz Epigr, IV, 2,107, 1959

5
frontieră uneşte şi integrează neamuri diferite din punct de vedere cultural 11. Important este ce
au înţeles romanii prin acest termen de LIMES.
În timpul Republicii, Cicero sau Caesar denumeau graniţele statului „fines” sau
„termini”12. Termenul „LIMES” apare folosit pentru prima oară în epoca imperială timpurie.
Autorii secolului I şi începutul secolului al II-lea(Veleius, Tacitus, Frontinus etc.) îl
utilizează cu sensul: DRUM MILITAR sau FÂŞIE DE TEREN, de-a lungul căreia înaintează o
coloană militară. Termenul „limes” este prezent şi cu înţelesul „hotar terestru”, deosebit de
unul riveran.
Astfel, se desprinde o importantă concluzie şi anume că, în secolele I-II, termenul „limes”
apare întotdeauna definit din punct de vedere geografic, fără a fi legat de ceva anume construit
cu scopuri defensive. El nu indică încă structuri defensive permanente. La sfârşitul secolului al
II-lea şi începutul secolului al III-lea termenul e menţionat în sensul de: ţinut de frontieră
delimitat.
Abia în secolul al IV-lea, termenul „limes”, este asociat frecvent cu numele unor
provincii(la genitiv), desemnând hotarele(graniţele) acestora.
Evoluţia de sens de la „drum militar”, în contextul de ofensivă, la „linie de hotar”, cu
conotaţii defensive, sugerează o oarecare ambiguitate a acestuia, chiar în antichitate 13.
O linie de edmarcaţie între Imperiu şi Barbaricum era însă o realitate de necontestat. La
început, aceasta a fost mai clară de-a lungul marilor fluvii: Rin, Dunăre. Apoi, va fi completată
prin bariere artificiale(ex: între Rin şi Neckar sau cele din nordul Britanniei...); de cele mai
multe ori acestea nu erau eficiente deoarece unde nu existau cursuri, au fost construite
ignorându-se topografia zonei. Este o dovadă că alegerea direcţiilor acestor linii de demarcaţie,
era o problemă în primul rând de ordin administrativ.
Aplicarea acestor linii pe teren însemna însă o delimitare „de iure” a teritoriului roman.
Există însă multe situaţii în care garnizoane romane au fost plasate dincolo de linia de
demarcaţie, în Barbaricum precum:
- în faţa valului lui Hadrian şi a celui lui Antoninus Pius din Britannia;
- în faţa sectorului Odenwald-Neckar din Germania;
- în faţa limesului panonic de la Iza-Leanyvar sau la Musov;
Deşi relativ-frecvente, aceste situaţii nu semnificau extinderea teritoriilor unor provincii de
graniţă, ci doar extinderea competenţei guvernatorilor provinciilor imperiale şi în virtutea
deţinerii de IMPERIUM.14

11
B. Isaac, op. cit., pag. 125-147
12
Ibidem, pag. 126
13
J. Whittaker, Les frontieres de l’Empire Roumain, Paris, 1989
14
I. Piso, Fasti Provinciae Daciae I. Die senatorischen Amtsträger Antiquitas, Reiche I, Band 43, Bonn, 1993

6
 Alegerea marilor fluvii ca linii de demarcaţie în antichitate, au reprezentat în fapt, iniţiativa
de ordin administrativ-birocratic, neexistând termen de comparaţie cu graniţele statelor
moderne.
În ceea ce priveşte ridicarea unor lucrări artificiale, care să delimiteze teritoriul roman,
epoca lui Hadrian marchează un moment de apogeu, reprezentat în primul rând de celebrul zid
din nordul Britanniei.
Acesta nu era destinat însă să separe, ci să delimiteze, rolul său fiind axat pe controlul
circulaţiei peste linia de demarcaţie. Crearea unor asemenea linii de demarcaţie cu puncte
controlate de trecere a polarizat treptat, grupuri tot mai importante de barbari spre aceste zone 15.
Legăturile economice regulate între cei aflaţi în spatele castrelor şi cei situaţi în faţa lor, au
condus spre interese economice comune, bazate pe schimburile complementare. La o analiză
mai atentă, ceea ce ar putea însemna separaţie s-a estompat cu timpul, transformându-se într-o
zonă de tranziţie. Tocmai de aceea, existenţa unei zone fără populaţie(„no man’s land”), în faţa
zonei de demarcaţie nu a putut fi aplicată decât, poate, temporar. Cercetările arheologice nu au
dovedit o asemenea situaţie.
Ca o concluzie la cele afirmate mai sus, LIMES-ul a reprezentat în secolele I-III o frontieră
în adevăratul înţeles, o zonă cu trăsături specifice. Linia de demarcaţie constituită din fluvii,
palisade, ziduri, castre – era doar o componentă a frontierei. Dincolo de esenţa militară, limesul
reprezenta o zonă de contact, unde se desfăşura un mod de viaţă specific cu mult înainte de
instituţionalizarea limitanei-lor în vremea lui Constantin cel Mare 16.

2. Raporturile cu „barbarii”
Înaintea abordării acestei probleme, se cuvine să clarificăm pe scurt raporturile dintre
autohtonii daci şi cuceritorii romani, pentru a avea o imagine cât mai completă asupra
problematicii avute în vedere17.

15
H. Schönberger, The Roman Frontier in Germany, on archaeological survey, in Journal of Roman Studies,
London, 1969, pag. 144-197
16
J. Wittaker, op. cit., pag. 32-33
17
K. Randsborg, The First Millenium in Europe and The Mediterranean An Archaelogical Essay, Cambridge,
1993, pag. 185

7
 Este unanim recunoscut că cea mai mare parte a Daciei lui Decebal, cucerită cu efortul
celor două crâncene războaie(101-102 şi 105-106) şi transformată de Traian în provincie
romană(anul 106) a fost desprinsă din lumea popoarelor aşa-zise barbare de la nordul Dunării şi
încadrată organic în comunitatea social-economică, politico-administrativă şi culturală a
Imperiului Roman.
De aici înainte, până la Aurelian, când aparatul de stat a fost retras la sud de
Dunăre(274/275), istoria Daciei ocupate de romani nu este decât istoria unei provincii a
Imperiului. Romanii au introdus în Dacia relaţiile sociale, formele proprii de organizare
politică, militară şi administrativă, cultura şi civilizaţia lor, limba latină, adică întregul sistem
de organizare şi felul de viaţă roman provincial18.
Noile structuri social-economice şi politico-organizatorice, formele de viaţă şi produsele
romane de tot felul ajunse în Dacia, au venit în contact cu populaţia dacică, cu vechile ei forme
de organizare, cu civilizaţia, moravurile şi tradiţiile locale. Rezultă că în teritoriile romane de la
nordul Dunăriii se întâlneau două sisteme socio-economice diferite, două civilizaţii cu nivel
inegal de dezvoltare19.
Romanitatea Daciei, are un pronunţat caracter occidental; ea se constată în planul şi
organizarea internă a oraşelor, în construcţia tipică a edificiilor publice şi private(apeducte,
terme, amfiteatre) în adoptarea divinităţilor din pantheonul roman şi organizarea religioasă a
comunităţilor, în domeniul artelor, fără a mai vorbi de restul culturii materiale, preponderent de
sorginte romană provincială.
Cu toată colonizarea romană masivă, o romanizare durabilă nu se putea realiza fără
integrarea masivă a băştinaşilor20.
Daco-geţii prin relaţiile economico-politice şi culturale avute cu statul roman înaintea
cuceririi au avut capacitatea de a recepta relativ rapid civilizaţia romană de nivel mijlociu,
reuşind însuşirea mult mai uşor a limbii latine populare. Privită în totalitatea ei, cultura
materială a Provincie Dacia este romană prin excelenţă, cu oarecare coloratură locală,
imprimată de componenta autohtonă mai ales în olărie, caracterul aşezărilor rurale şi în
sistemul funerar. Au loc mutaţii de ordin lingvistic, etnic, de habitus spiritual, mod de gândire
şi viaţă21.
Este de admis că autohtonii daci, care foloseau cultura materială romană şi aveau obiceiuri
de la cuceritori, au ajuns să vorbească latineşte de timpuriu, depăşind o fază anterioară de

18
I. Glodariu, Relaţiile comerciale ale Daciei cu lumea elenistică şi romană, Cluj-Napoca, 1974, pag. 60-72
19
S. Sanie, Civilizaţia romană la est de Carpaţi şi romanitatea pe teritoriul Moldovei(secolele II î. Hr.- secolul
III d. Hr.), Iaşi, 1981, pag. 98-106
20
V. Lică, Relaţiile politice şi juridice ale Romei cu geto-dacii până la anul 106 d. Hr., teză de doctorat, ms.,
1993, pag. 156-158
21
E. Dörner, Dacii şi sarmaţii din secolele II-III d. Hr. în vestul României, în Apulum, IX, 1971, pag. 681-692

8
bilingvism, practicat în mediul familial şi în relaţiile particulare; latina fiind cunoscută şi
folosită în toate straturile sociale impunându-se ca singura limbă de comunicare.
Dacia s-a integrat organic în romanitatea Imperiului pe toate planurile, chiar dacă
romanizarea a fost neuniformă.
Romanizarea dacilor a fost un proces real, profund şi durabil, în secolul al III-lea,
diferenţele etnice între noii veniţi şi autohtoni, vechile adversităţi dintre daci şi noii lor stăpâni
dispăruseră, existând posibilităţi certe de colaborare22.
Cucerirea romană, cu toate scăderile caracteristice oricărei subjugări de popoare libere, a
marcat totuşi un progres pe scara evoluţiei istorice generale. Orânduirea sclavagistă a desfiinţat
vechile structuri locale, formele de viaţă romane substituindu-le treptat, acestea creând ulterior
noi perspective şi sinteze etnice benefice.
Imperiul Roman aplica eticheta de „barbar” atât triburilor de daci libere, cele mai apropiate
de graniţele provinciei Dacia(costobocii, carpii, dacii mari), cât şi populaţiilor alogene(sarmaţii,
goţii, gepizii, avarii, etc.).
Relaţiile cu barbarii au fost atât paşnice cât şi războinice23.
Între dacii din interiorul provinciei şi cei rămaşi în afara ei se vor păstra legături strânse şi
trainice, toate zonele rămase în afara provinciei continuând să graviteze spre Dacia romană, ca
o consecinţă imediată a acestora. Legăturile de familie s-au amplificat, s-au întreţinut contacte
multiple, chiar dacă unele elemente din interiorul provinciei se vor refugia în lumea
barbară(este vorba despre acei „latrones gentibus”).
Dacii din afara provinciei au iniţiat la intervale diferite de timp atacuri asupra Daciei
romane, care au vizat la început îndepărtarea stăpânirii romane, iar mai târziu bogăţiile
acumulate în interiorul ei. La aceste expediţii s-au asociat uneori şi alte populaţii aflate aproape
de frontierele Imperiului, în principal cu diferite seminţii sarmatice şi germanice.
Continuarea tradiţiilor dacice este caracteristica tuturor regiunilor neocupate de romani,
manifestându-se deopotrivă în ocupaţiile şi activităţile economice, în modul de organizare şi în
arhitectura aşezărilor precum şi în unele produse de artă; olăritul se practica la fel ca-n perioada
anterioară cuceririi romane cu înnoiri datorate vecinătăţii cu lumea romană.
Civilizaţia dacilor liberi a interferat cu civilizaţia romană şi daco-romană, ceea ce va
facilita ulterior includerea populaţiei de daci liberi în amplul proces de romanizare. Atât în
perioada stăpânirii romane, cât şi după retragerea aureliană, procesul de interferernţă a fost unul
continuu, între cele două zone nu a existat o graniţă rigidă, care să fi izolat definitiv populaţia
daco-romană a provinciei de cea a dacilor liberi.

22
M. Macrea, Istoria politică a provinciei Dacia, în Istoria României, Tratat, vol. I, Bucureşti, pag. 160
23
Bogdan Cătăniciu, Muntenia în sistemul defensiv al Imperiului Roman. Secolele I-III d. Hr., Alexandria,
1997, pag. 75-83

9
 Au existat şi relaţii paşnice între lumea romană şi cea din imediata vecinătate a graniţelor
ei considerată „barbară”, chiar dacă triburile libere ale dacilor mărginaşi erau înrudite cu cele
din interiorul provinciei. Un exemplu concret ar fi descoperirea celor peste 75 de tezaure
monetare găsite în spaţiul carpic.
Schimburile comerciale, circulaţia monetară, chiar prezenţa armatei romane în castrele
transalutane vine în sprijinul ideii enunţate anterior, apropiind pe dacii liberi de modul de viaţă
roman24.
Semnificative în această privinţă sunt descoperirile de ceramică, unelte şi arme romane din
aşezările şi necropolele de la Mătăsaru, Curcani, Socetu, etc. Dintre acestea se remarcă vasele
de producţie locală de la începutul secolului al III-lea cu inscripţie latină ele constiuind dovezi
clare despre cunoaşterea limbii latine.
Dincolo de forţa militară, diplomaţia romană a fost utilizată complementar pentru
protejarea statului roman faţă de ameninţările directe sau potenţiale din afara frontierei.
Decalajul între nivelul de dezvoltare al civilizaţiei romane şi cel al societăţii barbare, pe de
o parte, precum şi instabilitatea social-politică a lumii barbare, pe de altă parte, au determinat
statul roman, în special în epoca imperială, să utilizeze un instrumentar variat în punerea în
practică a diplomaţiei faţă de Barbaricum. Sursele literare ne oferă informaţii privind relaţiile
Romei cu regatele orientale de sorginte elenistică25.
Întrucât au existat o serie de constante în atitudinea imperială faţă de cei de peste limes,
indiferent de amplasarea lor geografică, istoriografia modernă a încercat deseori să aducă la un
numitor comun relaţiile juridico-diplomatice ale Romei cu externae gentes.
Prima şi cea mai surprinzătoare tentativă în acest sens a aparţinut lui J. Klose 26. Urmărind
istoria statelor de la marginea Imperiului, el a încercat să demonstreze pentru vestul şi centrul
Europei, existenţa unui sistem de „state periferice”, ce se întindea în faţa limes-ului(sau chiar în
intra fines) asigurând securitatea Imperiului faţă de primejdiile externe mai îndepărtate.
Lucrarea lui J. Klose a avut un impact deosebit asupra istoriografiei perioadei romane, în
pofida criticilor şi obiecţiilor de fond ce i s-au adus, ecoul ei resimţindu-se şi astăzi. Klose a
consacrat în limbajul istoriografic termenul de „Klientel-Randstaaten”, alături de mai vechiul
„Klientel-Vertrag”27.
De atunci, până astăzi, raporturile paşnice de natură diplomatică ale Imperiului cu barbarii
au fost botezate „relaţii clientelare”. Această expresie convenţională utilizată de istoriografia
24
Al. Săşianu, Moneda antică în vestul şi nord-vestul României, Oradea, 1980, pag. 210-213
25
D. Braund, Rome and the Friendly King. The Character of the Client Kingship, London&Canberra, 1984, pag.
234-238
26
M. Zahariade, On the Date of the Coming of Legion XI-th Claudia in Lower Moesia, in The 17th International
Congres of Roman Frontier Studies(Abstracts), 1997, pag. 131
27
E. Taubler, Imperium Romanum Studien zur Entwicklungsgeschichte des römischen Reiches, Leipzig-Berlin,
1913, pag. 63

10
modernă nu trebuie înţeleasă ad-literram. Clientela are doar un sens metaforic în relaţiile
Imperiului cu barbarii28.
Nimic nu sugerează faptul că statul roman privea relaţiile sale cu regii şi neamurile de
peste frontieră în termeni formali şi în mod sistematic, folosind modelul clientelei din
societatea romană. Mult mai aproape de realitate, în această situaţie este noţiunea de tutela, mai
importantă pentru înţelegerea principiului ce guverna aceste raporturi.
Diploma antică se baza pe conceptul de amicitia(filia). „Prietenia” ocupa un loc central nu
doar în relaţiile interpersonale ci şi în cele interstatale. Conceptul era răspândit şi familiar lumii
mediteraneene încă înainte de expansiunea Republicii romane.
În ciuda înrudirii între clientela şi amicitia, doar ultimul termen este frecvent amintit în
sursele scrise antice în legătură cu relaţiile externe ale statului roman 29.
Amicus era deci sinonim politic pentru cliens, în context diplomatic.
Prin urmare izvoarele antice utilizează termenul de amicitia pentru ceea ce autorii moderni
numesc „relaţii clientelare” sau expresia rex sociusque et amicus populi Romani 30 pentru „rege
clientelar”.
Istoriografia antică defineşte relaţiile Romei cu neamurile barbare de peste Rin şi Dunăre
folosind şi termeni ca fides sau obsequium 31 care implicau probabil, o legătură neprecizată legal
şi fără a fi concretizată neapărat formal printr-un foedus.
Şablonul teoretic elaborat de J. Klose cuprindea patru categorii diferite de relaţii ale
„statelor clientelare de margine” cu Imperiul:
1) State clientelare ce nu plăteau tribut şi care, în schimbul unor avantaje,
ofereau trupe armatei romane, pe durata înţelegerii.
2) Cele care obţineau bani de la romani pe durata înţelegerii.
3) Cele care, în schimbul stipendiilor, se obligau să asigure securitatea
frontierelor.
4) Cele care primeau stipendii doar pentru a nu întreprinde incursiuni în
teritoriul roman.
În timp, prima situaţie ar fi predominat în prima jumătate a secolului I d. Hr., a doua şi a
treia în secolele I-II d. Hr., iar ultima ar fi fost specifică în special secolului III d. Hr.
O analiză recentă a raporturilor în zona Rinului între „statele barbare de margine” şi Roma,
arată în mod concret că primul contact s-a produs în timpul camapaniei lui Drusus, din anii 14-
9 î. Hr., când toate triburile germanice din regiune au ajuns în raporturi de dependenţă faţă de
28
Corpus Inscriptiorum Latinarum, Inscriptiones Latinae selectae, Berlin I(1882), IV(1916)
29
M. H. Craword, Roman statutes, vol. I, 1996, pag. 231-270
30
D. Braund, op. cit., pag. 23
31
Lf. Pitts, Roman Style Buildings in Barbaricum, in Oxford Journal of Archaeology. Institut of Archaeology,
Oxford, 1987, pag. 219-236

11
romani32. Primul act al acestui proces a constat în de dictio, oferită oral. Apoi, cu fiecare trib în
parte s-a încheiat o înţelegere, tot oral, întărită în final prin jurământ. Populaţiile barbare
primeau astfel statutul de gentes foederatae33.
Condiţiile acestor înţelegeri variau în funcţie de modalităţile supunerii, de însemnătatea
strategică a teritoriului, sau de utilitatea şi numărul contingentelor miliatre ale triburilor
respective.
Tributurile erau adoptate, de asemenea, la posibilităţile economice ale fiecărui trib, cum
dovedeşte de exemplu, imunitatea acordată batavilor.
În cazul frontierei Dunării Mijlocii, relaţiile cu suevii au avut un caracter diferit. Principala
deosebire faţă de alte sectoare ale limes-ului nordic constă în stabilitatea etnică a regiunii,
quazii şi marcomanii, principalele neamuri ce şi-au exercitat hegemonia şi asupra altora mai
mici, rămânând vecinii Pannoniei din secolul I până în secolul al V-lea d.Hr.
Primul rege al quazilor considerat în istoriografie drept „client”, a fost Vannius(20-50 d.
Hr.). Acesta a solicitat ajutorul împăratului Claudius împotriva unei conspiraţii interne, şi în
final i s-a acordat azil în Imperiu. Obligaţiile quazilor atât cât le cunoaştem constau în ajutorul
miliatr ce trebuia acordat Imperiului, care le solicitase, exemplu Domiţian, în timpul războiului
său cu dacii. Spre deosebire de regii amici orientali, regii suevi primeau din partea romanilor
mai curând ajutor economic, decât militar34.
Dependenţa suevilor faţă de romani a sporit în cursul secolului II d.Hr. Controlul roman s-a
înăsprit după războaiele marcomanice. Relaţiile cu suevii s-ar putea deci potrivi atât pentru
situaţia a doua, cât şi în cadrul celei de-a treia din schema lui Klose. Cu toate acestea relaţia cu
populaţiile sueve pare a îndeplini condiţiile generale pentru a putea fi definită drept una de
amiciţia. De altfel, datorită distanţei culturale între Imperiu şi triburile germanice, relaţiile
diplomatice nici măcar nu s-ar fi putut desfăşura în modul tradiţional greco-roman potrivit doar
pentru regatele orientale care aveau tradiţii elenistice. Pentru germani, era, probabil mai
importantă înţelegerea orală, întărită prin jurământ, decât un tratat scris pe care nu s-ar fi simţit
obligaţi să-l respecte.
De aceea „tratatele de clientelă” reprezintă pur şi simplu o expresie fără acoperire
documentară, utilizată în istoriografie doar din comoditate. În realitate ele desemnează o
varietate de înţelegeri, unele încheiate doar oral şi reflectate parţial, desigur indirect în
comentariile scriitorilor antici35. Din această sumară trecere în revistă a principalelor zone de

32
W. Will, op. cit., pag. 1-62
33
J. Winkler, Der Goldmünzverkehr in Dakien, in Musaica, 17, 1966, pag. 42-57
34
Lf. Pitts, Relations between Rome and German “Kings” on the Midle Danube in the First to the Fourth
Century A. D., in Journal of Roman Studies, LXXIX, London, pag. 45-48
35
Ibidem, pag. 45-48

12
contact între Imperiu şi Barbaricum se desprinde concluzia că romanii n-au urmărit crearea
unui „sistem unitar de state tampon”.
Relaţiile clientelare pot rămâne deci cel mult o formulă convenţională, a cărei utilizare se
sprijină doar pe obişnuinţă, fără să exprime însă o realitate concretă. Pentru a încerca să
înţelegem mecanismul efectiv de funcţionare a relaţiilor diplomatice ale Imperiului cu barbarii,
trebuie subliniat faptul că acestea nu se desfăşurau între parteneri egali.
Prima condiţie pentru ca un trib să poată primi statutul de gens foederata, ori să devină
socius sau amicus populi Romani era actul de supunere dedito. Acesta se putea produce, fie în
urma unei înfrângeri militare, fie era oferită voluntar(deditio in fidem)36.
Printre cele mai importante garanţii ce şi le asigura Imperiul pentru buna funcţionare a
acestor relaţii era deţinerea acelor obsides37.
În istoriografia modernă termenul a fost în general înţeles şi utilizat în sensul de „ostateci”,
al căror rol era garantarea fidelităţii regilor amici, mai ales că, de multe ori, obsides proveneau
din rândurile familiilor conducătoare.
Conotaţia de reţinere cu forţa şi de ameninţare sugerate de sensul cuvântului „ostatec” nu
corespund în totalitate etimologiei latinescului obses, care la origine, însemna „cel care
rămâne”. Echivalentul său grecesc, homeros avea înţelesul de „cel care însoţeşte”.
Chiar dacă obses nu corespunde în totalitate noţiunii moderne de „ostatec”, obsides au fost
de multe ori folosiţi de către romani într-un mod asemănător celui de astăzi. Evident, există o
deosebire între obsides trimişi la Roma din regatele orientale, în cazul cărora eduacaţia romană
şi uneori pregătirea succesiunii reprezentau principalele mobiluri, faţă de cei proveniţi din
rândurile elitei tribale germane sau celtice, al căror număr trebuie să fi fost mai mare conform
structurii sociale pe clanuri38.
Pe lângă insistenţa Romei de a crea structuri în sânul societăţii barbare din preajma limes-
ului, bine ilustrată în cazul quazilor şi marcomanilor, politica „externă” imperială a utilizat la
frontierele nordice mijloace diplomatice diverse, conjugate cu acţiuni de forţă.
Printre cele mai frecvent folosite metode de rezolvare a problemelor iscate în special de
triburile mai recent sosite în apropierea frontierei romane(dar nu numai) pot fi enumerate:
1) alungarea sau nimicirea potenţialilor factori de tulburări în ţinuturile de
margine, combinate, uneori cu strămutări forţate de Imperiu;
2) aşezarea tolerată de romani, în regiunile limitrofe;
3) atribuirea directă de zone de locuire în ţinuturile mărginaşe;

36
W. S. Hanson, Across the Frontier adressing the ambiguities, in Limes 16, 1997, pag. 373-378
37
W. Will, op. cit., 35-36
38
J. Winkler, op. cit., pag. 42-57

13
 4) aşezarea de barbari în Imperiu, adică receptio39.
În ceea ce priveşte cea de-a patra situaţie propusă de Klose, stipendierea barbarilor doar
pentru a nu face incursiuni în teritoriul roman, problema este mai complexă decât sugera
istoricul german. În primul rând, trebuie apreciat că stipendierea nu reprezintă un tip specific de
relaţie aplicată doar unor populaţii, mai ales în secolul III d. Hr. Palta subsidiilor făcea parte din
arsenalul diplomatic al strategiei imperiale faţă de barbari.
Acest procedeu a fost utilizat chiar de către Traian, în momentul de apogeu al puterii
militare romane. Practica subsidiilor îşi are originea în vremea republicii, deşi cele mai multe
dovezi provin din perioada Pincipatului40. Aceasta era, în esenţă un act ambiguu. Profitul
Imperiului din această practică putea să fie dublu: pe de o parte, stipendiile foloseau pentru
menţinerea păcii, pe de alta, probabil, cel puţin o parte din ele se întorceau tot în provincii,
datorită comerţului peste limes.
Este greu de crezut că subsidiile în bani au constituit o politică sistematică a statului
roman. Deşi au fost mult mai frecvent folosite la frontierele nordice decât în alte părţi, plăţile
către barbari, aveau un caracter neregulat şi ocazional, fiind utilizate doar atunci când
reprezentau strategia cea mai convenabilă, cea mai simplă şi cea mai puţin costisitoare.
Dacă pentru barbarii din vecinătatea limes-ului schimburile economice cu romanii erau
adesea de importanţă vitală, interesele economice ale Imperiului în Barbaricum sunt mai greu
de descifrat. Se poate presupune că pentru Dacia, aprovizionarea armatei a reprezentat,
probabil, cel mai important obiectiv economic de dincolo de linia de demarcaţie. Ar trebui să
adăugăm ca o caracteristică în cazul Daciei condiţiile de relief ale provinciei, opuse celor de
care beneficiau barbarii din Câmpia Vestică sau din Câmpia Munteniei, datorită cărora o serie
de resurse naturale ale provinciei, ca fier sau sare(poate şi lemn) aveau, probabil căutare la
barbari.
Definirea zonelor de interacţiune între Dacia şi Barbaricum are ca şi element principal
comerţul, constatat prin intermediul descoperirilor arheologice şi numismatice. Zonele de
interacţiune au cunoscut însă o evoluţie conformă cu cea a organizării politico-administrative a
Daciei şi a raporturilor ei cu barbarii41.
Pentru provincia Dacia unitară din vremea lui Traian, datorită relaţiilor încordate cu iazigii
„zona de contact” de la frontiera vestică nu s-a transformat într-una de interacţiune. Nici după
reorganizarea lui Hadrian şi până la războaiele marcomanice datorită retragerii frontierelor sud-

39
A. Mócsy, Pannonia and Upper Moesia. A History of the Middle Danube Provinces of the Roman Empire,
London&Boston, 1974, pag. 186-187
40
D. Braund, op. cit., pag. 287-290
41
Coriolan Opreanu, Provincia Dacia şi relaţiile cu Barbaricum, Editura Mirton, Timişoara, 1995, pag. 128-146

14
estice şi probabil a celor vestice, din imediata apropiere a neamurilor barbare, aceste zone nu au
beneficiat de condiţii prielnice din punct de vedere comercial.
Perioada cea mai prosperă a Daciilor coincide şi cu apogeul interacţiunii economice între
provincii şi lumea barbară. Principalele zone de interacţiune economică ce pot fi identificate
sunt una în sectorul vestic al Daciei Apulensis şi cel nord-vestic al Dacia Porolissensis şi a doua
în zona sud-estică adică la frontiera spre Barbaricum a Daciei Malvensis.
Spre est Moldova nu era doar separată de Dacia Apulensis prin lanţul Carpaţilor Orientali,
dar această regiune moştenea pe plan comercial o mai veche tradiţie ce o lega de oraşele nord-
pontice şi de cele din Asia Mică 42. Din acest motiv, în epoca romană, rolul Daciei în comerţul
cu regiunile estice din Barbaricum trebuie să fi fost destul de redus, Moesia Inferior
reprezentând un partener, probabil mai important.
Ponderea cea mai mare a sectorului vestic şi nord-vestic în cadrul legăturilor cu lumea
barbară reiese din existenţa celor două stationes portorii, la Partiscum şi Porolissum, pe două
drumuri importante ce făceau legătura cu Pannonia Inferior trecând prin Barbaricum 43.
Un al treilea drum ce pornea din Dacia spre vest a fost presupus pe Valea Crişului Repede.
În vestul Munteniei „transalutanul” era un important drum fortificat ce lega Dunărea şi
Moesia Inferior de sud-estul Transilvaniei şi fusese folosit din vechime în scopuri comerciale.
În faţa acestor două zone, ce asigurau datorită drumurilor, posibilităţi de legătură cu teritoriile
exterioare Imperiului, s-au grupat o serie de aşezări barbare, probabil cu acordul sau chiar la
iniţiativa autorităţilor romane. La 5-15 km în faţa sectorului de frontieră dintre castrele de la
Buciumi şi Porolissum, a fost identificat un grup de aşezări barbare44.
După cultura materială, era o populaţie daco-germanică, posibil burii, atestaţi literar la 40
de stadii de Dacia.
Aşezările barbare din Câmpia Munteniei sunt grupate în apropierea acestei linii. La fel ca
în nord-vest comunităţile barbare existente aici au fiinţat aici abia după războaiele
marcomanice. Prezenţa mărfurilor romane în aceste aşezări este deosebit de substanţială.
Existenţa acestor două zone majore de interacţiune economică rezultă şi din studiul circulaţiei
monetare din Barbaricum.
În nord-vest, în faza a II-a a circulaţiei monetare (106-271) se cunosc un număr sporit de
piese izolate, putându-se vorbi despre o prelungire a circulaţiei monetare din provincie;
principala cale de pătrundere fiind comerţul45.

42
D. Tudor, Oraşe, târguri şi sate în Dacia romană, Bucureşti, 1968, pag. 83-88
43
S. Sanie, op. cit., pag. 226-227
44
Al. Matei, Repertoriul aşezărilor aparţinând dacilor liberi (secolele II-IV d. Hr.), descoperite pe teritoriul
judeţului Sălaj, in Acta Musei Porolissensis, IV, Zalău, 1980, pag. 229-243
45
Al. Săşianu, op. cit., pag. 35

15
 În Muntenia exista o mare densitate de descoperiri izolate, superioară, atât Moldovei cât şi
Crişanei. Circulaţia monetară din Muntenia este comparabilă cu cea din provinciile periferice,
ceea ce face plauzibilă ipoteza pătrunderii monedei romane în Muntenia, mai mult pe cale
comercială, decât sub forma stipendiilor.
O analiză comparativă a prezenţei monedei romane în diferitele zone ale lumii barbare din
jurul Daciei au dus la concluzia că situaţia din Muntenia şi Crişana este asemănătoare, unde
stipendiile par să fi avut un rol mult mai redus, Moldova diferenţiindu-se printr-o mai redusă
acumulare pe baza comerţului şi printr-o pondere mai mare a stipendiilor 46. Prin urmare, zonele
de interacţiune economică se aflau în aşa-zisa „zonă de contact”, definită ca atare pentru alte
provincii, o fâşie de-a lungul limes-ului lată de cca. 200 km2.
Ca şi în cazul Germaniei Magna, în zona de contact din jurul Daciilor, lipsesc mormintele
princiare barbare şi bunurile de prestigiu achiziţionate din Imperiu. În schimb s-au descoperit
numeroase produse romane de uz cotidian şi monede romane.
Datorită acestor caracteristici „zona de contact” poate fi considerată o periferie a lumii
romane. Aici moneda romană era utilizată de către barbari, atât pentru schimburile cu Imperiul,
cât şi în tranzacţiile din Barbaricum, existând probabil, o economie monetară limitată, poate
pieţe şi chiar negustori. Pe baza acestor constatări, în problema contactelor comerciale între
Dacia şi Barbaricum poate fi documentată existenţa unui comerţ de frontieră. În privinţa unui
comerţ la distanţă care să fie organizat de pe teritoriul Daciilor informaţiile lipsesc aproape în
totaliate. Comerţul de frontieră se desfăşura, foarte probabil, ca şi în cazul altor provincii, în
zona castrelor din imediata apropiere a liniei de demarcaţie.
Intrarea barbarilor, mai precis a iazigilor (şi apoi întoarcerea) în Dacia pentru a putea avea
legături comerciale cu roxolanii era un privilegiu ce le putea fi acordat de guvernatorul Daciei.
Este posibil ca oglinda sarmatică de bronz cu semn de tip „tamga” de la Sebeş să fie o mărturie
a trecerii ocazionale a sarmaţilor prin Dacia.
Războiul cu iazigii şi roxolanii din 117-118 a dovedit că Dacia traiană, mai precis platoul
transilvan, le întrerupea legăturile. Firesc, drumul cel mai scurt era de la Porolissum spre sud-
est, prin văile Carpaţilor Meridionali47.
În afară de monede interacţiunea economică peste limesul Daciei trebuie argumentată şi
prin descoperirile arheologice. Din păcate cunoaşterea importurilor Daciei în Barbaricum este
foarte deficitară. Printre mărfurile din Dacia, barbarii cumpărau mai ales produse
manufacturate, de uz cotidian, dar şi materii prime sau resurse naturale pe care nu le aveau în

46
C. Opreanu, Neamurile barbare de la frontierele Daciei romane şi relaţiile lor politico-diplomatice cu
Imperiul, in Ephemeris Napocensis, Anuarul Institutului de Arheologie şi Istoria Artei, Cluj-Napoca, pag. 193-220
47
N. Gudea, Dacia Porolissensis în timpul războaielor marcomanice, in Acta Musei Porolissensis, Zalău, 18,
1996, pag. 67-91

16
zonele lor de locuire. Din categoria obiectelor mărunte, fibulele reprezentau categoria cea mai
căutată. În ceea ce priveşte vesele terra sigillata, ele reprezintă un alt produs bine reprezentat şi
cercetat în Câmpia de la est de Pannonia.
Situaţia pare a fi reală dacă ţinem seama de faptul că în „zona de contact” de la graniţa
vestică şi nord-vestică a Daciei se cunoşteau, până nu demult doar 9 puncte cu descoperiri de
terra sigillata, la care se adugă recent încă un fragment de vas la Lazuri 48.
Rezultă în stadiul actual al cunoştinţelor despre realţiile economice ale Daciei romane cu
lumea barbară din vecinătate că principala pondere a acestor legături era spre Barbaricum-ul
nord-vestic, orientare pe care Dacia a avut-o şi pe plan strategic încă de la început şi care a fost
eficientizată pe reorganizările din secolul II d. Hr. Perioada de înflorire a caestor realţii a fost la
fel ca şi în cazul Pannoniei vecine, sfârşitul secolului II d. Hr. şi primele trei decenii ale
secolului III49.

3. Obiecte provenite din Barbaricum-ul estic

Principalele categorii de obiecte de factură barbară provenite din lumea barbară estică
identificate în provincia Dacia constau în accesorii vestimentare podoabe şi ceramică. Cele mai
multe provin din descoperiri funerare. Discuţia cu privire la această grupă de artefacte se

48
I. Stanciu, Contribuţii la cunoaşterea epocii romane în bazinul mijlociu şi inferior al râului Someş, in
Ephemeris Napocensis, 15, Cluj-Napoca, 1995, pag. 139-226
49
C. Opeanu, op. cit., pag. 193-220

17
bazează pe demonstrarea faptului că ele au fost produse în Barbaricum şi pe explicarea felului
în care au ajuns în provincie şi cine erau cei care le utilizau.
Vom analiza pe scurt fiecare categorie în parte:
A. Fibule
1) fibule cu coardă înfăşurată de corp50
Fibulele cu coardă înfăşurată de corp au fost descoperite doar în necropola de la Locusteni,
în număr de 5 exemplare, şi un exemplar, în cea de la Obreja. În momentul primei lor publicări
n-a fost precizată originea51. Sunt lucrate din bronz, dintr-o singură bucată. Principalele
caracteristici: resort bilateral mare (15-20 de spire) corpul este dreptunghiular în secţiune şi
puternic curbat, coarda înfăşuartă pe după corp, picior lung, portagrafa este triunghiulară. Au
fost descoperite la est de Carpaţi, la Răcătău, Dumbrava, Brad.
2) fibule de tip „carpo-pontic”
Până acum au fost considerate de tip provincial roman, deşi se cunosc în Dacia romană
doar 16 exemplare în necropola de la Locusteni, 3 piese în cimitirul de la Daneţi, un exemplar
dintr-un mormânt de incineraţie de la Romula, un exemplar în aşezarea de la Obreja, şi un altul
în necropola de la Obreja52.
Fibulele de tip „carpo-pontic” sunt lucrate în bronz şi uneori din fier, fiind executate dintr-
o singură bucată.
Principalele caracteristici: corpul este puternic curbat, ornamentat cu două noduri sau
creste, resort bilateral mare(peste 20 de spire), coardă exterioară agăţată de un cârlig, piciorul
este dreptunghiular în secţiune şi terminat într-un butoi, portagrafa laterală de formă
dreptunghiulară.
Gheorghe Bichir le numeşte „carpo-pontice” şi consideră că au fost produse în Moldova,
sub influenţă romană53.
Recenta descoperire de la Brad, în mediul dacic preroman, a unei fibule de acest tip aflată
în curs de prelucrare dovedeşte clar că aceste fibule erau executate în Barbaricum, de unde vor
ajunge şi în Dacia romană54. Principala lor arie de răspândire a fost Moldova, în special Valea
Siretului.
B. Podoabe de argint aurit lucrate în tehnica filigranului
Acestea au fost considerate carpice; dar de origine romană, apreciindu-se că podoabele n-
ar fi relevante, pentru stabilirea etnicităţii celor care le utilizau. Discutând originile tehnicii
filigranului, Gheorghe Bichir a stablit că această tehnică nu este tipică lumii celtice şi romanice,
50
C. Daicoviciu, D. Protase, In Acta Musei Napocensis, I, 1964, pag.172-173
51
N. Gudea, Acta Musei Napocensis, VIII, 1968, pag. 75-98
52
D. Protase, Acta Musei Napocensis, VI, 1967, pag. 67
53
Gheorghe Ştefan, Dacia, XI-XII, 1948, pag. 115-144
54
Hadrian Daicoviciu, Dacii, Bucureşti, 1965, pag. 248

18
ci a fost cunoscută în epoca elenistică, iar în secolele II-VI d. Hr. a dobândit o mare dezvoltare
în lumea germanică din nordul Europei. Autorul aprecia că tehnica filigranului a fost vehiculată
înspre nord, până în Danemarca şi Suedia, dinspre oraşele nord-pontice.
Tot din această zonă a ajuns şi în mediul carpic din Moldova, fie sub formă de importuri,
fie odată tehnica împrumutată, acest lucru a determinat apariţia unor centre de producţie locală
în Moldova, încă neidentificate arheologic. Această analiză a demonstrat că piesele de argint
filigranat descoperite în Barbaricum(Moldova) şi cele descoperite în Dacia romană sunt de
factură barbară.
1) Cercei
Cerceii de acest tip au formă circulară, decorul fiind alcătuit din protuberanţe conice şi
granule. În necropola de la Văleni din Moldova, s-a descoperit singurul exemplar ce păstrează
urme de aurire55. În Barbaricum-ul estic(Moldova) sunt cunoscute 39 de exemplare de cercei de
acest tip; în Dacia romană există 24 de cercei de acest tip dintre care 19 exemplare provin din
necropola de la Lucusteni, 2 din necropola de la Obreja, 2 din necropola de la Soporul de
Câmpie.
2) Pandantive
- pandantive cilindrice în formă de coşuleţ
Este un tip de pandantiv, prezent doar în necropola de la Locusteni, unde s-au găsit 17
exemplare. Acest tip lipseşte în Moldova; la Locusteni asocierea în aceleaşi morminte cu fibule
de tip „carpo-pontic” le asigură datarea în prima jumătate a secolului II d. Hr.
- pandantive conice în formă de coşuleţ
Există doar două piese în Dacia romană, ambele decoperite în necropola de la Soporul de
Câmpie56
- pandantive de formă bitronconică cu agăţătoare ornamentată prin filigranare
Corpul bitronconic este lucrat simplu, din argint, având doar o serie de striaţii; filigranul
fiind utilizat doar pe partea exterioară a agăţătorii. În Dacia romană există doar trei exemplare
în cadrul necropolei de la Locusteni. Acest tip n-a fost identificat în Barbaricum.
3) mărgele în formă de butoiaş
- mărgele fără ornament filigranat.
În Dacia romană au fost găsite 19 exemplare la Locusteni. Asocierea lor cu fibula de tip
„carpo-pontic”, cu cercei şi cu panadntive, care le asigură datarea în prima jumătate a secolului
II d. Hr. Acest tip lipseşte din Barbaricum.
- mărgele de ornament filigranat

55
K. Horedt, Acta Musei Napocensis, 8, 1971, pag. 587
56
Gheorghe Bichir, Dacia, 11, 1967, pag. 223

19
 Această variantă este ornamentată de jur-împrejurul diametrului maxim cu protuberanţe
conice sau cu mici rozete lucrate în filigran. În Dacia romană există doar trei exemplare la
Soporul de Câmpie, 2 la Obreja şi unul la Fărcăşele 57. Ele lipsesc la Locusteni. În
Barbaricum(Moldova) sunt cunoscute 29 de piese de acest tip.
C. Ceramică
1) ceramică lucrată la roată de factură barbară
Până în acest moment singurul sit arheologic din Dacia romană unde s-au găsit cantităţi
mai însemnate de vase lucrate la roată de factură barbară este necropola de la Locusteni. În
cadrul ceramicii din cimitirul de la Locusteni există un important grup de vase din pastă gri,
oale de formă bitronconică şi căniţe care nu sunt de factură romană58.
Unele dintre acestea au suprafeţe exterioare lustruite, sau ornamentate cu motive realizate
prin lustruire.
Ceramica lustruită, sau ornamentată prin lustruire, bine cunoscută în Laténe-ul – geto-dacic
lipseşte total din mediul roman al provinciei Dacia, nefiind descoperite până acum în nici un
oraş, castru sau villa.
În schimb ea continuă să fie produsă în secolele II-III d. Hr. în Moldova.
2) ceramică incizată cu simboluri de tip „tamga” de origine sarmatică(fig. 21)
Este vorba despre trei vase de tip roman, care sunt evident produse în atelierele romane din
Imperiu59. Semnele incizate pe fundul sau pe pereţii vaselor reprezintă simboluri de tip
„tamga”, având o semnificaţie de natură magico-religioasă în lumea barbară sarmatică estică.
Cele mai vechi tamgale din spaţiul bosporan sunt modele ce reprezentau monogramele
zeilor Apollo, Helios, Dionysos, asociaţi atât în cultul soarelui, cât şi cu credinţele legate de
viaţa de după moarte.

5. Obiecte din Barbaricum-ul nordic descoperite în Dacia romană

Este vorba în special despre accesorii de îmbrăcăminte şi de echipament militar, probabil şi

ceramică, majoritatea descoperite în mediul militar al castrelor de pe limes sau din interior.
Acest tip se caracterizează printr-un resort cu 8-10 spire, protejat de o rolă, capul este uşor lăţit
având o nodozitate, pe corp, în partea superioară. În Dacia s-a găsit un singur exemplar în
castrul de la Ilişua, datat în a doua jumătate a secolului II d. Hr., odată cu declanşarea
războaielor marcomanice.
57
Vasile Pârvan, Începuturile vieţii romane la gurile Dunării, ediţia a II-a îngrijită şi adnotată de Radu Vulpe,
Bucureşti, 1974, pag. 96, 130
58
Idem, Dacia. Civilizaţiile antice din ţările carpato-danubiene, ediţia a IV-a, Bucureşti, 1967, pag. 155
59
Alexandru Sacerdoţeanu, Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, vol. I, Bucureşti, 1968, pag. 131-260

20
 A. Fibule
1) fibule cu corpul puternic profilat, tipuri barbare. Exemplu: tip 1(Almgrem 92)
Caracteristicile acestui tip sunt: resort din 10-14 spire, corpul crestat, o nodozitate în trepte
pe corp, piciorul aproape drept terminat într-un buton supraînălţat, portagrafa înaltă. Toate
analogiile cunoscute provin din lumea barbară.
În Dacia există o singură piesă în amfiteatrul de la Porolissum în a doua jumătate a
secolului al II-lea d. Hr.
2) tip 4a(Almgren 124)
Această variantă are capul semicircular, corpul fiind lăţit şi având forma literei „S”,
portagrafa este de formă dreptunghiulară. Este executată dintr-o singură bucată de metal. În
Dacia se cunosc două exemplare, la Ilişua şi la Căşei.
Există şi alte tipuri de fibule care au fost analizate de diferiţi cercetători pe care nu le-am
mai enumerat aici, toate constituind un ansamblu de dovezi materiale şi nu numai, care pot
aduce lumină privitor la relaţiile dintre provincia Dacia şi lumea barbară.
B. Pandantiv de bronz sferic cu plăcuţe romboidale
Un singur exemplar de acest tip s-a descoperit în necropola de la Soporul de Câmpie. El a
fost găsit în mormântul numărul 1, împreună cu doi cercei de argint aurit filigranat şi un
pandantiv de argint în formă de coşuleţ. Au fost utilizate ca analogii, două piese foarte
apropiate ca formă şi elemente constitutive, de la Zafipole, în sudul Poloniei. Dumitru Protase a
datat pandantivul pe baza asocierii sale cu cerceii şi pandantivul de argint filigranat, în a doua
jumătate a secolului III d- Hr.60
K. Horedt a încercat să demonstreze că această piesă are o datare mai târzie. El se baza pe
poziţia marginală a mormântului în ansamblul cimitirului şi pe analogiile cu pandantive de alt
tip, dar cu aceleaşi plăcuţe, de formă rombică agăţate, cunoscute într-o serie de complexe ale
culturii Sântana de Mureş-Cerneahov, chiar în Transilvania, La Pălatca61.
Cum analogiile citate de K. Horedt, nu sunt edificatoare pentru această piesă, datarea
propusă de acesta nu poate fi acceptată.
Se consideră că trebuie subliniată mai întâi originea acestui interesant pandantiv în lumea
germanică nordică, aşa cum indică analogiile foarte apropiate citate de către D. Protase. El
poate fi datat într-un interval de timp mai lung, începând cu sfârşitul secolului II până spre
mijlocul secolului III d. Hr.
Fiind vorba despre un obiect produs în Barbaricum şi adus în provincie de o persoană de
origine barbară, datarea sa în epoca războaielor marcomanice este de preferat, fiind momentul
de apogeu al contactelor între Dacia şi lumea germanică nordică. Asocierea sa cu cerceii
60
C. Daicoviciu, Bănatul şi iazygii, în Apulum, vol. I, 1939-1942, pag. 272-278
61
M. Macrea, Istoria României, vol. I, 1960, pag. 35

21
filigranaţi şi cu pandantivul în formă de coşuleţ, dovedeşte că se află într-un mormânt feminin.
Nu este vorba despre o piesă de podoabă sau despre un accesoriu vestimentar, denumnirea de
pandantiv fiind de fapt improprie. Este o piesă care era suspendată de o curea, aspectul ei şi
imposibilitarea de a-i găsi rosturile funcţionale sau estetice ne determină să o considerăm cu
prudenţă, o piesă de cult.
C. Pinteni de bronz vandalici
Patru exemplare de pinteni de bronz provin de pe limesul nordic al Daciei Porolissensis, de
la Ilişua, Jac, Moigrad, Orheiul Bistriţei, unul fiind descoperit la Toarcla, în apropierea
castrului de la Cincsor62. Pintenii sunt de tip Laténe târziu. Având în vedere faptul că toate
castrele unde s-au descoperit, exceptând Ilişua, sunt castre de cohortă, pintenii nu pot fi
consideraţi că ar fi aparţinut soldaţilor romani63.
În zona Someşului Inferior, la Apa, Boineşti şi la Medieşul Aurit s-au descoperit pinteni de
tip vandalic, în contexte ce conţin şi alte obiecte, mai ales arme, atribuite tot vandalilor 64.
Pintenii constituiau însemnii rangului acestor lideri militari, dar, foarte probabil, mai ales
în cazul exemplarelor de bronz, puteau aparţine şi unor războinici obişnuiţi.
D. Piepteni de os
Pieptenii de os sunt reprezentaţi prin două exemplare. Unul provine din necropola de la
Obreja. Face parte din categoriile pieptenilor cu un singur rând de dinţi, iar tipologic are
mânerul de formă semicirculară complet boltit.
Se deosebeşte de exemplarele cu aceeaşi formă a mânerului, datate în secolul IV d. Hr. şi
specifice culturii Sântana de Mureş – Cerneahov, prin tehnica diferită de realizare.
Indiciul că la Obreja avem de-a face cu un astfel de tip este oferit şi de faptul că Dumitru
Protase numeşte piesa „pieptene de os de tip roman”, intenţionat probabil, să spună că nu este
de tipul specific culturii Sântana de Mureş-Cerneahov, adică este lucrat în altă tehnică 65. Acest
tip de pieptene nu este roman este evident el fiind absent din cadrul descoperirilor de factură
romană din Dacia şi din celelalte provincii.
Tipul roman de pieptene, este cel cu două rânduri de dinţi, lucrat se pare dintr-o singură
bucată. Acest tip apare pe un monument funerar de la Pisa 66, alături de alte instrumente de
toaletă feminină, datat pe baza inscripţiei, în secolul I d. Hr. Dovadă că în secolele II-III d.Hr.
tipul roman a rămas acelaşi, cel cu două rânduri de dinţi, este furnizată de prezenţa sa, în
aceeaşi ipostază ca la Pisa, pe relieful de la Rediu67.
62
P. Dâmboviţa, Istoria României de la începuturi până în secolul VIII, Bucureşti, 1995, pag. 115-136
63
C. C. Petolescu, Dacia şi Imperiul Roman, Bucureşti, 2000, cap. V, pag. 68-79
64
***, Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, pag. 75-101
65
Dumitru Tudor, Lupta împotriva stăpânirii romane şi a exploatării sclavagiste în istoria României, vol. I,
1960, pag. 426-434
66
C. Pompilian, Cimitirul daco-roman de la Daneţi, în Thraco-Dacica, 3, 1-2, 1982, pag. 47-67
67
C. C. Petolescu, Decebal, regale dacilor, Bucureşti, 1991, pag. 37-43

22
 Absenţa sa din inventarele descoperirilor arheologice romane este generală în Imperiu. O
explicaţie a acestei situaţii ar putea fi oferită de faptul că ei erau confecţionaţi din lemn.
În lumea germanică s-au descoperit însă numeroase exemplare de piepteni de os de tipul
celui de la Obreja68. Aşadar, piesa din necropola de la Obreja este de tip barbar şi a ajuns în
Dacia adusă din Barbaricum.
În privinţa datării, este foarte importantă prezenţa în acelaşi mormânt a unei monede de
bronz emise de Antoninus Pius, probabil în timpul războaielor marcomanice.
Cea de-a doua piesă este un produs de calitate; fiind descoperită în castrul roman de la
Gherla, judeţul Cluj. Tipologic face parte din aceeaşi categorie, având un singur rând de dinţi şi
mânerul semicircular, complet boltit. A fost publicată cu toate detaliile şi cu un desen complet.
Pieptenele, care a fost examinat direct, este de mari dimensiuni(lungime 9 cm, înălţime 7 cm).
Este atent finisat şi ornamentat pe ambele feţe cu cercuri concentrice incizate.
În privinţa tehnicii de realizare, determinantă pentru atribuirea culturală şi pentru datare,
pieptenele de la Gherla este lucrat la fel ca şi cel precedent. Este alcătuit din trei părţi prinse
unele de altele prin 3 ştifturi longitudinale, 2 de os şi al treilea de fier care străbate toate cele
trei bucăţi componente. Pieptenele de la Gherla a fost considerat un import şi datat, pe baza
unui context arheologic neprecizat, în a doua jumătate a secolului III d. Hr. În privinţa
cronologiei, majoritatea artefactelor de origine germanică în special cele care provin din Dacia
Porolissensis, se datează începând cu războaiele marcomanice, adică în a doua jumătate a
secolului II, până în prima jumătate a secolului III cel mai târziu. Această cronologie
corespunde cu momentul sosirii în vecinătatea nord-vestică şi nordică a Daciei a neamurilor
germanice din arealul culturii Przeworsk, dintre care, izvoarele scrise insistă mai ales asupra
vandalilor şi victoalilor.
Concentrarea principală a artefactelor germanice este zona limes-ului nordic al Daciei
Porolissensis, prezenţa lor în celelalte provincii dacice fiind sporadică. Datorită locurilor de
descoperire, este vorba în mod clar despre contacte şi relaţii între mediul militar roman de pe
frontieră şi neamurile germanice de pe frontieră69.
Din punct de vedere istoric, piesele barbare descoperite în Dacia romană se datează în
prima jumătate a secolului II d. Hr. şi provin din zona estică a Barbaricumului(nordul Mării
Negre).

68
Idem, Carpii în lumina izvoarelor narrative şi epigrafice în spaţiul nord-est carpatic în mileniul întunecat,
(coord. V. Spinei), Iaşi, 1997, pag. 45-57
69
C. Opreanu, Piese metalice de factură barbară în cimitirele din Dacia romană, în Ephemeris Napocensis, VIII,
1997, pag. 118-124

23
 Populaţiile ce locuiau această regiune erau de neam traco-dacic. Ele deveniseră vecine cu
provincia Moesia Inferior, sau unele ajunseseră chiar în interiorul ei, după extinderea
teritoriului provinciei în Muntenia şi sudul Moldovei, în 102 d. Hr.
Ofensiva romană la nordul Dunării a creat modificări structurale şi dezechilibre în
Barbaricum. O parte a acestuia a fost transformat în teritoriu provincial. Criza din 117-119
d.Hr., a fost determinată de o ultimă reacţie de apărare a lumii barbare, pe care Imperiul a fost
nevoit să o ia în considerare70.
Replierea armatei romane din zonele deschise de câmpie, din vest şi sud-est şi crearea
celor trei Dacii de către Hadrian au marcat, foarte probabil, şi un prim moment de după
cucerirea traianică, în care Imperiul a mutat în interiorul noii provincii Dacia Inferior
comunităţi barbare din est. Este impropriu să denumim această acţiune „colonizare barbară”,
deoarece nu există certitudinea dacă barbarii au cerut adăpost în Imperiu, sau au fost mutaţi de
către romani cu forţa. Oricum, din punct de vedere al statutului lor juridic, situaţia era aceeaşi.
Implantarea unor comunităţi într-o provincie purta denumirea de receptio. La baza acestei
acţiuni stătea actul de deditio, care presupunea depunerea armelor şi aşezarea lor în locuri
fixate de către împărat71.
Asemenea grupuri pot fi identificate arheologic, prin necropolele de la Locusteni sau
Daneţi. Este posibil ca aceste grupuri barbare să provină chiar de la periferia teritoriilor aflate
sub ocupaţie militară romană între 102-119 d. Hr. Nu este exclus însă ca ele să fi fost mutate
dintr-o regiune mai îndepărtată din Barbaricum, ceea ce ar putea însemna că fuseseră mai ostile
şi primirea în Imperiu avea raţiuni legate de asigurarea securităţii frontierelor 72. Statutul social
al barbarilor mutaţi în provincie era cel de dediticii. Dediticii erau plasaţi, de obicei, sub
administraţie militară.
Comunităţile barbare transplantate în Dacia Inferior, în vremea lui Hadrian au fost aşezate
în teritoriul militar al trupelor auxiliare din principalele centre militare ale provinciei, Romula
şi Slăveni. Cel puţin până la războaiele marcomanice, aceste comunităţi au rămas în aceleaşi
locuri; romanizarea acestor comunităţi pare să se fi desfăşurat lent, fără a le fi afectat prea mult
cultura materială, obiceiurile şi credinţele tradiţionale. Comunităţile de la Soporul de Câmpie şi
Obreja, din Dacia Porolissensis, respectiv Dacia-Apulensis, şi-au început existenţa aproximativ
în perioada războaielor marcomanice73.
Apariţia lor ar putea fi pusă în legătură cu această nouă înfruntare majoră dintre Imperiu şi
lumea barbară, care, s-a soldat şi cu numeroase acţiuni de receptio a multor grupuri barbare, în
70
Gheorghe Bichir, Vestigii ale geto-dacilor din epoca romană de la Scorniceşti(judeţul Olt), în Thraco-Dacica,
VII, 1987, 1-2, pag. 112-128
71
Al. Aldea, Oglindă de tip sarmatic în Transilvania, în Apulum, X, 1971, pag. 693-700
72
M. Bărbulescu, Potaissa. Studiu monographic, Turda, 1944
73
M. Barbu, P. Hügel, Monede romane imperiale descoperite în zona arădeană, în Ziridava, 1993, pag. 63-77

24
alte provincii. Printre acestea, Dio Cassius pomeneşte explicit şi Dacia. Nu există nici un motiv
să ne îndoim de veridicitatea acestei informaţii. Este plauzibilă identificarea unor asemenea
comunităţi la Soporul de Câmpie şi la Obreja74, mai ale scă în urma războaielor marcomanice,
Dacia Porolissensis şi Dacia Apulensis s-au confruntat cu atacurile şi presiunile coaliţiilor
barbare, Dacia Malvensis, fiind probabil mai la adăpost. Pe de altă parte, începuturile acestor
necropole coincid cu această perioadă. Tocmai de aceea, nu poate fi exclusă nici o altă ipoteză.
Ţinând seama de asemănările dintre cele două necropole din Transilvania, şi cea de la
Locusteni, ar putea fi vorba şi despre o „redistribuire” a unor grupuri de barbari din Oltenia, în
Transilvania, ceea ce n-ar constitui ceva neobişnuit.
Necropolele din Transilvania au, pe lângă elemente de inventar şi de rit funerar moştenite
din Barbaricum-ul estic şi unele piese din lumea germanică nordică. Statutul social al
comunităţilor de la Soporul de Câmpie şi Obreja pare a fi acelaşi ca şi la Locusteni, cel de
dediticii.
La Soporul de Câmpie s-a descoperit o cărămidă cu ştampila legiunii a V-a Macedonica de
la Potaissa75 considerându-se că aşezarea se afla în interiorul teritoriului militar al legiunii, deci
se afla sub administraţie militară. Aceeaşi poziţie în teritoriu o are şi grupul de la Obreja, ce se
găsea în teritoriul legiunii a XIII-a Gemina de la Apulum.
Prezenţa artefactelor barbare de factură germanică, descoperite cu precădere pe limes-ul
nordic şi nord-vestic al Daciei Porolissensis are o semnificaţie diferită. Multe provin din
interiorul sau din apropierea castrelor, în general, din mediul militar roman, şi nu pot fi
interpretate drept dovada aşezării în zona limes-ului a unor grupuri compacte de dediticii, deşi
cronologia lor coincide cu informaţia lui Cassius Dio, privind aşezarea de barbari în Dacia.
Ele arată doar existenţa unor contacte între armata romană şi barbarii germanici.
Cum însă piesele germane nu au fost vehiculate spre provincie prin comerţ şi sunt suficient
de numeroase şi de variate pentru a exclude modelul interpretativ al „ocazionalului”, ele
documentează prezenţa efectivă individuală a unor membrii ai comunităţilor barbare. Poziţia
lor socială este mai greu de cunoscut cu exactitate, ea putând varia de la sclavie, până la
mercenariat.
Datorită convieţuirii unor persoane izolate, sau ale unor grupuri mici, desprinse din
comunităţile lor tradiţionale, în mediul militar al frontierei, romanizarea acestora trebuie să fi
fost mai rapidă şi mai completă decât a comunităţilor de dediticii din mediul rural.

74
C. Beldiman, Semne de tip tamga din Dacia preromană, în Thraco-Dacica, 1-2, 1990, pag. 139-151
75
D. Benea, Banatul în timpul lui Traian, în Analele Banatului, III, Timişoara, 1994, pag. 309-321

25
 CONCLUZII

Relaţiile Imperiului Roman cu neamurile barbare situate dincolo de frontierele sale nordice
ar putea părea, la prima vedere o problemă mai puţin importantă în ansamblul complexităţii
istorice a celor aproape 5 secole ale existenţei sale pe teritoriul Europei. O asemenea apreciere
ar fi în mod cert hazardată şi lipsită de orice realism. Pentru a înţelege complet evoluţia
Imperiului Roman trebuie studiate şi relaţiile centru-periferie în Europa şi în zona
mediteraneană.
Relaţiile Romei cu Barbaricum au reprezentat una dintre cele mai constante preocupări ale
regimurilor politice ce s-au succedat la Roma, din perioada Republicii, până în epoca
Imperiului Târziu. În derularea lor au fost implicate Senatul, împăratul şi anturajul său,
administraţiile imperiale ale provinciilor de frontieră, armata, negustorii şi meşteşugarii.
Privite global, aceste relaţii reprezintă contactul între două lumi diferite, între civilizaţia
romană şi civilizaţiile barbare ale Europei. De la influenţele reciproce, într-o primă etapă, se va
ajunge la o simbioză.
Naşterea Europei medievale a avut la bază dispariţia separaţiei şi înlocuirea ei cu
uniformizarea. În ciuda convulsiilor şi a fenomenelor temporare de recul, noua civilizaţie a
Evului Mediu, într-o altă geografie decât cea a antichităţii clasice, se va stabiliza şi va evolua
pe baza acumulărilor antice, remodelate76. Reuşita noii civilizaţii europene s-a bazat pe secolele
de relaţii între civilizaţiile vechi ale continentului.
Se constată că istoriografia modernă a abordat în trecut, diferitele aspecte ale relaţiilor
Imperiului Roman cu lumea barbară. Astăzi asistăm la o efervescenţă a studiului acestor
probleme, rolul arheologiei devenind considerabil.
Întrega viziune a raporturilor între Imperiu şi barbarii din afara lui s-a modificat. Astăzi,
acestea sunt studiate şi dinspre lumea barbară spre Imperiu, nu doar unilateral, cum se obişnuia.
Aceste acumulări determină astăzi o înţelegere mai realistă a rolului limes-ului în aplicarea
politicii romane faţă de barbari, şi, în acelaşi timp, o mai corectă evaluare a rolului jucat de
confederaţiile tribale din Barbaricum77.
76
Gheorghe Bichir, Les sarmates au Bas Danube in Dacia, XXI, 1977, pag. 167-195
77
S. Cociş, D. Alicu, Obiecte de os din Dacia Superioară şi Dacia Porolissensis, in Acta Musei Napocensis, VII,
pag. 113-149

26
 Progresel cercetării în discuţie sunt vizibile, în special pentru frontiera din nordul
Britanniei, pentru zona Rinului, a Dunării Superioare şi Mijlocii. În ansamblul acestei
problematici complexe, Dacia joacă şi ea un rol, mult mai important decât lasă să se înţeleagă
simpla examinare a unei hărţi politice a Imperiului Roman.
Cele mai sistematice demersuri aparţin istoricilor şi arheologilor ce s-au ocupat de relaţiile
cu lumea romană la nordul Dunării de Jos, înainte de existenţa provinciei Dacia(secolele II î.
Hr. – I d. Hr.). au fost studiate în special importurile romane, repertoriul întocmit de I. Glodariu
rămânând încă de referinţă cu unele completări ulterioare 78. Pentru aceeaşi perioadă au fost
abordate şi iniţiativele politico-diplomatice şi militare ale Romei la nord de Dunăre, fără a fi
însă tratate monografic.
Cea mai recentă şi cea mai consistentă contribuţie la această problematică aparţine lui V.
Lica, care, prin aprofundarea diferitelor aspecte aferente subiectului, a colorat un spaţiu cenuşiu
din istoria veche şi a deschis noi direcţii de cercetare79.
Pentru epoca provinciei Dacia, cercetările pe această temă au avut doar caracter sporadic
şi, mai lipsit de coerenţă. Preocuparea principală s-a axat pe identificarea etnică a comunităţilor
barbare ce trăiau dincolo de frontierele Daciei romane. În special în Moldova şi în Muntenia, s-
au desfăşurat cercetări arheologice destul de numeroase, dar inegal repartizate teritorial,
nefinalizate în siturile de mare însemnătate, sau, uneori publicate defectuos.
De la schiţa istorică a lui M. Macrea asupra vecinilor barbari ai Daciei romane, subiectul n-
a mai fost tratat în mod global. Documentaţia arheologică acumulată n-a reuşit să stabilească
suficient de convingător etapele cronologice din diferite regiuni din Barbaricum şi remodelările
esenţiale ce s-au petrecut în sânul lumii barbare, mai ales în momentele sosirii unor grupuri noi.
Lipsa studiilor asupra importurilor romane, precum şi asupra diferitelor categorii de piese
„barbare” şi lipsa de preocupare pentru cronologie au avut ca rezultat datarea convenţională a
numeroase aşezări şi necropole, raportată doar la existenţa sau non-existenţa provinciei Dacia.
În mod concret, stabilirea caracterului relaţiilor Imperiului cu barbarii din apropierea
limesului şi a eventualului statut juridic, în termenii dreptului roman, pe care aceştia l-ar fi
putut avea, nu s-a bucurat de suficientă atenţie din partea cercetătorilor români.

BIBLIOGRAFIE
Ardevan, Radu, Viaţa municipală în Dacia Romană, Timişoara, Editura Mirton, 1998
Bădiu, Alexandru, Dacia din vestul şi din estul Europei, Bucureşti, Editura Albatros, 1971

78
I. H. Crişan, Fibule din colecţiile Muzeului de Istorie a Transilvaniei, in Acta Musei Napocensis, 3, 1979, pag.
275-320
79
N. Gudea, Limesul Daciei de la Traianus(106) la Aurelianus(275), in Acta Musei Napocensis

27
 Bărbulescu, Mihai, Civilizaţia romană în Dacia, Cluj-Napoca, Biblioteca Rerum
Transilvanum, 1997
Idem, Istoria României, vol I, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2001
Bejan, Adrian, Istoria României din cele mai vechi timpuri până la formarea statelor
feudale, Timişoara, Editura Mirton, 1995
Benea, Doina, Dacia sud-vestică în secolele III-IV, Timişoara, Editura de Vest, 1999
Idem, Din istoria militară a Moesiei Superior şi a Daciei, Cluj-Napoca, Editura Dacia,
1983
Brătianu, I., Gheorghe, O enigmă şi un miracol istoric a poporului român, Bucureşti,
Editura Corint, 2000
Daicoviciu, Hadrian, Dacii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965
Idem, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1972
Idem, Portrete dacice, Bucureşti, Editura Ştiiţifică şi Enciclopedică, 1984
Daicoviciu, Hadrian, Glodariu, I., Cetăţi şi aşezări dacice în sud-vestul Transilvaniei,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1973
Daicoviciu, Constantin, Oţetea, Alexandru, Prodan, David, Istoria României, vol. I,
Bucureşti, Editura Academiei, 1960
Dâmboviţa, P., M., Istoria României de la începuturi până în secolul al VIII-lea,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995
Dumitrescu, Vladimir, Vulpe Alexandru, Dacia înainte de Dromihete, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1998
Durandin, Catheriné, Istoria românilor, Iaşi, Institutul European, 1998
Georgescu, Titu, Istoria românilor, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de mâine”,
1997
Giurescu, C., Constantin, Giurescu, C., Dinu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri
şi până astăzi, Editura Albatros, 1971
Giurescu, C., Constantin, Formarea Poporului Român, Craiova, Editura Scrisul
Românesc, 1973
Idem, Istoria românilor, vol. I, Bucureşti, Editura ALL EDUCAŢIONAL, 2000
Glodariu, I., Arhitectura dacilor-civilă şi militară-(sec. II î. Hr.-I d. Hr.), Cluj-Napoca,
1993
Lascu, Nicolae, Cum trăiau romanii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965
Lugojan, Simion, Dacica sau comentarii de Bello Dacica, Timişoara, Editura de Vest,
1996

28
 Mărghitan, L., Sistemele de apărare de pe cursul mijlociu şi inferior al Mureşului,
Bucureşti, Editura Academiei, 1978
Opreanu, Coriolan, Provincia Dacia şi relaţiile cu Barbaricum, Timişoara, Editura
Mirton, 1995
Pârvan, Vasile, Getica. O protoistorie a Daciei, Bucureşti, Editura Academiei, 1926
Petolescu, C., Constantin, Scurtă istorie a Daciei Romane, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1995
Idem, Dacia şi Imperiul Roman, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000
Pippidi, D., M., Contribuţii la istoria veche a României, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1967
Idem, Dicţionar de istorie veche a României, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1976
Pop, I., A., Nägler, T., Istoria Transilvaniei, vol. I, Cluj-Napoca, Institutul Cultural
Român, 2003
Preda, Constantin,(coord. ştiinţific), Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994
Protase, Dumitru, Suceveanu, Alexandru, Istoria românilor, vol. II, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2001
Rusu, I., Ion, Daco-geţii în Imperiul Roman, Bucureşti, Editura Academiei, 1980
Idem, Dacia şi Pannonia Inferior în lumina diplomei militare din anul 123, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1973
Stoicescu, Nicolae, Continuitatea românilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1980
Tudor, D., Răscoale şi atacuri barbare în Dacia Romană, Bucureşti, Editura Ştiiţifică,
1957
Vasiliev, Vladimir, Sciţii agatârşi pe teritoriul României, Cluj-Napoca, Editura Dacia,
1980
Vulpe, R., Columna lui Traian. Monument al etnogenezei românilor, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988
***, Istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998

29