FORMAREA POPORULUI ROMÂN ȘI A LIMBII ROMÂNE

ROMANITATEA= caracterul romanic al popoarelor cucerite de către Imperiul Roman

=poporul român are o origine romană => la baza limbii române stă limba latină. Românii fac
parte din romanitatea occidentală

Procesul de formare a poporului român. Etnogeneza românească

- În mileniile V-III î. Hr. are loc INDOEUROPENIZAREA (migrația popoarelor dinspre centrul Asiei
spre India sau Europa). → Din aceste popoare se vor desprinde TRACII (care erau împărțiți în mai
multe neamuri)
GEȚII -ramura nordică a tracilor; amintiți în
=> GETO-DACII – vor fi
izvoarele grecești: STRABON unificați de BUREBISTA (82-
44 î.Hr), primul rege al
tuturor dacilor
DACII- ramura nordică a tracilor, localizați în - geto-dacii se vor constitui
zona carpatică; amintiți în izvoarele latine: ca entitate etnică în epoca
CAESAR fierului

- Sub conducerea lui BUREBISTA va lua naștere un stat imens numit REGATUL DAC (DACIA). Acesta
se va întinde de la gurile Bugului (Polonia) până spre Marea Neagră (Pontul Euxin), la sud de Munții
Balcani (Bulgaria), nordul Carpaților Păduroși (limita cu Ucraina) iar în vest confluența Dunării Mijlocii
cu râul Marița (Bulgaria).

Romanitatea românilor

Romanitatea românilor presupune descendența românilor din romani.

- romanitatea românilor se bazează pe următaorele idei:
→ continuitatea unei populații romanizate pe teritoriul fostei Dacii
→ unitatea de neam a românilor
→ esența latină a limbii române
→ tradițiile și obiceiurile moștenite de la romani
Abordarea romanității românilor impune cunoașterea etnogenezei românești (procesul de formare a poporului
român și a limbii române). Acest proces are la bază două etape:
1. Sinteza daco-romană
2. Marile migrații (teirtoriul Daciei invadat de migratori) și integrarea slavilor în etnogeneză
Procesul romanizării a avut la bază 3 etape:
1. Etapa inițială – realizată înaintea cuceririi Daciei
2. Etapa decisivă/ etapa romanizării propriu-zise – realizată în timpul stăpânirii romane (din 106 – până la
retragerea aureliană: 271/274/275); bazată pe colonizarea provinciei, armată, administrație, religie etc.
3. Etapa post-romană – de după retragerea aureliană
Lucrări care tratează acest subiect:
Perioada Antichității:
- tratatul ”Strategikon” scris de împăratul bizantin Mauricius – sec.VII
- Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959) în lucrarea sa Despre administrarea imperiului, preciza că
“aceştia (dacii)se mai numesc şi romani pentru că au venit din Roma şi poartă acest nume până în ziua de
astăzi”.
- Notarul anonim al regelui Bela afirma în cronica sa, Faptele ungurilor (Gesta Hungarorum), că, la sosirea
lor, ungurii au găsit în Panonia slavi, bulgari şi “blachi, adică păstorii romanilor”. La fel, ungurii, conduşi de
şeful lor Tuhutum, i-au găsit în Transilvania (sec. IX-X) pe români şi pe slavi. Un secol mai târziu, Simon de
Keza nota în Gesta Hunnorum et Hungarorum, că românii erau în Panonia la venirea hunilor, iar în vremea
lui Attila romanii, locuitori ai oraşelor, s-au înapoiat în Italia, doar “vlahii“, care erau păstorii şi agricultorii
acestora, rămânând de bunăvoie în Panonia.
Evul mediu:
Intrarea spaţiului românesc în sfera de interese a Romei şi a misionarilor ei face ca papalitatea să ia cunoştinţă
despre existenţa românilor şi apartenenţa lor la “ritul grecilor”, nelegitm în viziunea curiei papale. Mai târziu,
odată cu desfăşurarea luptei antiotomane a Ţărilor Române, interesul european faţă de români a sporit,
manifestându-se în preocupările umaniştilor faţă de originea şi istoria acestora. Poggio Bracciolini a fost printre
primii umanişti care au afirmat originea romană a poporului român. Pe lângă numeroase elemente comune
limbii latine şi romane, el a constatat existenţa la românii nord-dunăreni a unei tradiţii referitoare la descendenţa
lor dintr-o colonie fondată de Traian. Contemporanul său, Flavio Biondo, afirma despre românii cu care se
întâlnise la Roma că “invocau cu mândrie originea lor romană“, iar cu Enea Silvio Piccolomini, devenit papă
sub numele de Pius al II-lea, ideea originii romane a acestora a intrat în circuitul ştiinţific european.
Istoriografia românească este prezentă prin Nicolaus Olahus, umanist transilvănean de faimă europeană, el
însuşi de origine română, care în lucrarea sa Hungaria (1536), este primul care susţine unanimitatea de neam,
limbă, obiceiuri şi religie a românilor. Deasemenea, Johannes Honterus, originar din Braşov, înscrie în harta
sa (1542) numele “Dacia” pentru întreg teritoriul locuit de români. Mai sunt şi cronicarii moldoveni: Grigore
Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei şi Miron Costin, în De neamul moldovenilor, care vorbesc despre
originea noastră latină: “De la Râm ne tragem şi cu a lor cuvinte ni-i amestecat graiul“.  Stolnicul Constantin
Cantacuzino, în Istoria Ţării Româneşti, precum şi Dimitrie Cantemir, în Hronicul vechimii romano-
moldo-vlahilor, au subliniat continuitatea de viaţă a dacilor sub stăpânirea romană, unitatea şi continuitatea
românilor.
Odată cu cronicarii moldoveni şi munteni, cunoscători ai scrierilor umaniste, chestiunea unanimităţii este
transferată din sfera tradiţiei în cea a istoriografiei, pentru ca Şcoala Ardeleană să facă din aceasta o armă în
lupta de emancipare naţională şi socială a românilor transilvăneni.
Sec XVIII
Politizarea romanităţii românilor. Până în secolul al XVIII-lea, continuitatea românilor în ţinuturile carpato-
dunărene era considerată un fapt normal şi logic. Însuşi împăratul Austriei, Iosif al II-lea (1780-1790), îi
considera pe români “incontestabil, cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei”. Dar, pentru
populaţia majoritară a Transilvaniei , începe lupta pentru drepturi politice refuzate secole de-a rândul de către
“naţiunile privilegiate”. A fost elaborat Supplex Libellus Valachorum (1791), memoriu prezentat Curţii de la
Viena, în care se subliniază că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmaşi ai coloniştilor
lui Traian.
În această atmosferă a fost lansată “teoria imigraţionistă” a lui Franz Sulzer, din Istoria Daciei Transalpine,
potrivit căreia românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia, aceasta fiind părăsită în întregime odată cu
retragerea aureliană. Prin urmare, românii s-au născut ca popor la sud de Dunăre, undeva între bulgari şi
albanezi, de la care au preluat influenţe în limbă, precum şi credinţa ortodoxă. De aici, ei au emigrat către
mijlocul secolului al XIII-lea din sudul Dunării în Transilvania, unde îi vor găsi stabiliţi pe unguri şi pe saşi.
Prin teoria sa, Sulzer sfida părerea unanimă din cultura şi ştiinţa istorică europeană care îi considera pe români
urmaşi ai romanilor lui Traian. Teoria imigraționistă a fost formulată de Franz Sulzer pentru a contracara
acțiunile de emancipare ale românilor transilvăneni (sec.XVIII).
Istoricul englez E. Gibbon, autor al unei celebre istorii a Imperiului Roman (1787), arăta că în Dacia, după
retragerea aureliană, a rămas ,,0 parte însemnată din locuitorii ei, care mai mare groază aveau de migrare
decât de stăpânitorul got” . De la aceşti locuitori vor deprinde migratorii “agricultura şi plăcerile lumii
civilizate”. Netemeinicia afirmaţiilor lui Sulzer a fost reliefată de reprezentanţii Şcolii Ardelene (S. Micu,
Gh. Şincai, P. Maior, I. Budai-Deleanu), dar şi de cărturarii saşi (L. Toppeltinus, J. Troster).
Reprezentanții Școlii Ardelene susțin drepturile românilor din Transilvania și aduc argumente referitoare la
contiuittaea, latinitatea și vechimea românilor în Transilvania.
Sec XIX
Mai târziu, după realizarea dualismului austro-ungar (1867), imigraţionismul este readus cu şi mai multă tărie
în dezbaterile istoricilor de către un geograf austriac, Robert Roesler. Teoria lui Sulzer este reluată şi
îmbogăţită în lucrarea Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor şi va fi denumită
“roesleriană”. Ideile principale susţinute de aceasta caută să demonstreze exterminarea dacilor în urma
războaielor cu romanii, cauză care a contribuit şi la dispariţia vechilor toponimii dacice; romanizarea nu se
putea efectua în cei 165 de ani de stăpânire romană, iar, pentru că dacii rămaşi în viaţă traiau izolati, Dacia a
rămas pustie la retragerea aureliană; poporul roman şi limba română s-au format în sudul Dunării.
Scopul acestor teorii era limpede: anularea argumentelor istorice ale românilor în lupta politică din Transilvania
şi justificarea poziţiei privilegiate deţinute de către maghiari, saşi şi secui. Teoria roesleriană a fost combătută
cu succes de lucrările istoricilor români B.P. Haşdeu şi A. D. Xenopol. Mai târziu, investigaţiile ştiinţifice
conduse de marii noştri istorici şi lingvişti – N. Iorga, V. Pârvan, C. Daicoviciu, Gh.I. Brătianu, Al. Rosetti,
C. C. Giurescu, alături de cercetarea arheologică, au făcut progrese remarcabile, infirmând teoria
imigraţionistă. Pe aceeaşi poziţie s-au situat şi mulţi istorici străini -Th. Mommsen, I. Jung, C. Patsch, P.
Mackendrick, care consideră că românii sunt urmaşii daco-romanilor şi că s-au format ca popor în Dacia
Traiană.