Romanitatea în viziunea istoricilor

Romanitatea presupune mai multe aspecte legate de ideea descendenței și a originii

romane a românilor, de ideea stăruinței (continuității) dacilor după înfrângerea din 106 și a
daco-romanilor după retragerea aureliană din 271. La acestea se adaugă unitatea de neam a
românilor din spațiul carpato-danubiano-pontic, unitatea și latinitatea limbii, esența latină a
unor obiceiuri și tradiții și conștiința românilor în legătură cu originea lor romanică.
Etnogeneza românească
A. Formarea poporului român
Reprezintă procesul de formare a poporului român și a limbii române în spațiul
românesc. La acest proces se poate observa o dublă asimilare. Geto-dacii din spațiul daco-
moesic au fost asimilați în elementul roman, iar a doua asimilare este cea a migratorilor de
către daco-romani după retragerea aureliană.
Romanizarea reprezintă procesul etno-lingvistic prin care autohtonii cuceriți de către
romani au asimilat elementele de civilizație și cultură romane și mai ales limba latină.
Se pot deosebi trei etape ale romanizării.
1. Faza preliminară este cea care ține de la primele contacte ale spațiului daco-
moesic cu lumea romană din secolele II-I î. Hr. până în anul 106. În această perioadă sunt
asimilate mai ales elemente de civilizație romană. Totuși o parte din această zonă intră sub
stăpânirea efectivă a romanilor: Dobrogea este înglobată în provincia Moesia în anul 46 d.Hr,
iar Dacia (o parte din regatul lui Decebal) devine provincie romană în 106. Această etapă
cunoaște perioada maximă de afirmare a civilizației geto-dace în timpul lui Burebista (~82-
44 î.Hr.) și a lui Decebal (87-106). Acesta din urmă intră în conflict cu împăratul roman
Domițian, care trimite o armată condusă de generalul Cornelius Fuscus înfrântă de Decebal
în 87 la Tapae. În anul 88 romanii conduși de generalul Tettius Iulianus câștigă tot la Tapae.
Însă în 89 Decebal obține semnarea unei păci favorabile dacilor. Traian inițiază alte două
războaie în anii 101-102, 105-106, Dacia devenind provincie romană.
2. Romanizarea propriu-zisă are loc în perioada ocupației romane, când
influența limbii latine și a civilizației romane se amplifică cu ajutorul unor factori:
administrația, armata, veteranii, coloniștii, urbanizarea, dreptul roman, viața culturală și cea
religioasă etc. Romanizarea a fost un proces obligatoriu și ireversibil, rezultând o populație
daco-romană puternic romanizată.
 3. Romanizarea postaureliană se realizează după hotărârea luată de împăratul
Aurelian de retragere a armatei, administrației romane cu o parte a populației la Sudul Dunării
(271/275). Acum se realizează a doua sinteză a migratorilor în masa romanicilor. Acest proces
are loc în condițiile marilor migrații (goții, hunii, gepizii, avarii, slavii). Romanizarea continuă
până în secolul al VII-lea, când are loc mutarea masivă a slavilor la sudul Dunării după anul
602 când generalul bizantin Focas ce comanda trupele de la Dunăre lasă această zonă
neapărată pentru a cuceri prin forță tronul de împărat. Acest moment reprezintă separarea
romanității răsăritene în cea de Nord și cea de Sud.
Etnogeneza românească a avut loc atât la Nordul cât și la Sudul Dunării, în spațiul
daco-moesic. Acest proces a debutat în secolul al II-lea î.Hr. o dată cu primele contacte cu
lumea romană și se definitivează în linii mari în secolele VII-VIII.
B. Formarea limbii române
Acest proces are loc concomitent cu formarea poporului român. Limba română este
una din limbile neolatine (italiana, spaniola, portugheza, franceza).
Structura limbii române are trei paliere:
1. Substratul daco-moesic (circa 160-180 de cuvinte posibil de origine dacică),
2. Stratul latin (circa 3000 de cuvinte sau 60% din vocabular și structura
gramaticală latină în proporție de 80%),
3. Adstratul slav meridional (elemente de vocabular și fonetică).
Limba română are un dialect principal, cel daco-roman de la Nordul Dunării și cele de
la Sudul fluviului: aromân, meglenoromân și istroromân.
Există și graiuri: moldovenesc, ardelenesc, oltenesc, maramureșan etc.
Romanitatea în viziunea istoricilor
În secolul al VII-lea, un împărat bizantin, Mauricius, amintește în lucrarea sa
„Strategikon” o populație romanică la Nordul Dunării.
În secolul al VIII-lea o mențiune a unor călugări indică o populație de vlahi la Sudul
Dunării.
În secolul al IX-lea o lucrarea a armeanului Moise Chorenati amintește o țară
necunoscută Balak (Valahia). În același secol cea mai veche cronică turcă „Ogüzname”
scrie despre o țară a vlahilor (Ulak-ili).
În secolul al X-lea împăratul bizantin Constantin al VII-la Porfirogenetul
menționează în lucrarea sa „Despre administrarea imperiului” o populație
protoromânească la care se referă cu termenul de romani pentru a o deosebi de bizantini
pentru care folosea termenul de romei.
 În același secol al X-lea un alt împărat bizantin, Vasile al II-lea Bulgarohtonul din
familia Macedonenilor menționează în două scrisori din anii 980 și 1020 termenul de vlahi.
Originea termenului de vlah este un trib celtic menționat de Caesar în lucrarea „De
bellogalico”. Ulterior termenul a fost preluat de germani pentru a desemna pe vecinii lor
romanici, iar în timp și-a schimbat accepțiunea, referindu-se doar la cei din Peninsula Italică.
Apoi termenul de vlah a fost preluat de slavi și aplicat străinilor, adică romanicilor. Acest
nume a avut mai multe variante:
- vlah –de către bizantini și slavii sudici
- voloh – de către slavii răsăriteni
- valachus – de către slavii apuseni
- blach, olah – de către unguri.
Apariția termenului de vlah presupune și sfârșitul etnogenezei românești, subliniind
totodată caracterul romanic al poporului român și al limbii sale.
În secolul al XI-lea, un geograf persan, Gardizi, îi menționa în lucrarea sa „Podoaba
istoriilor” pe români între slavi, ruși, unguri și între Dunăre și un munte mare.
Tot în secolul al XI-lea, un cronicar bizantin, Kekaumenos, îi amintește pe vlahii de
la Sud de Dunăre în textul său „Sfaturi și povestiri”.
În secolul al XII-lea, un funcționar bizantin, Ioan Kynnamos, afirma în lucrarea sa
„Epitome” despre vlahi: „se zice că sunt coloni veniți de demult din Italia”.
La sfârșitul secolului al XII-lea și începutul secolului următor, un conducător al
statului vlaho-bulgar, Ioniță cel Frumos, a intrat în corespondență cu papa Inocențiu al III-
lea. Acesta din urmă subliniază ideea romanității românilor mai ales în contextul cuceririi
Constantinopolului de către catolici în Cruciada a IV-a, în 1204. Ioniță primește recunoașterea
religioasă din partea Romei, prin acceptarea catolicismului.
În secolul al XII-lea, un cronicar de la curtea regilor maghiari, Anonymus, scrie în
lucrarea sa „Gesta hungarorum” („Faptele ungurilor”) și despre formațiunile politice din
secolul al IX-lea din spațiul intracarpatic găsite de către maghiari (Gelu, Glad și Menumorut).
El folosește pentru români termenul de blachi, care erau „păstorii romanilor”.
În secolul al XII-lea, „Cronica lui Nestor”, un izvor rus, indică că maghiarii au trecut
Carpații Păduroși, unde i-au găsit pe volohi (români) și pe slavi.
În secolul al XIII-lea, un cronicar maghiar, Simon de Keza, scrie în lucrarea „Gesta
hunorum et hungarorum” („Faptele hunilor și ale ungurilor”) că romanii erau în
Pannonia la sosirea hunilor, iar o parte dintre ei au fugit. Cei care au rămas, „păstorii și
agricultorii” romanilor erau vlahii.
 În secolul al XIV-lea se formează statele medievale românești, existând și izvoare
redactate de români. Totodată crește interesul străinilor pentru români o dată cu implicare lor
în „cruciada târzie”, adică în luptele cu Imperiul Otoman.
În secolele XIV-XVI se răspândește Renașterea, în timpul căreia umaniștii au
manifestat un interes deosebit pentru orice vestigiu material și spiritual al antichității greco-
romane, inclusiv pentru un popor ce vorbea o limbă de origine latină.
În secolul al XV-lea Poggio Bracciolini a fost primul umanist italian care a afirmat
originea romană a românilor, continuitatea elementului romanic și originea latină a limbii
române cu dovezi.
Flavio Biondo subliniază mândria românilor când invocă originea lor romană.
Enea Silvio Piccolomini (papa Pius al II-lea) răspândește în Europa ideea originii
romane a românilor.
Laonic Chalcocondil și Demetrie Chalcocondil au oferit informații ample despre
români.
Antonio Bonfini a fost un umanist care a trăit la curtea regelui maghiar Matei Corvin
și a scris în lucrarea sa „Decadele” că românii sunt urmașii legiunilor și a coloniștilor romani
din Dacia.
Filippo Buonaccorsi a călătorit în Moldova, iar de la localnici a aflat despre
descendența lor din coloniști romani.
În secolul al XVI-lea apare și în spațiul românesc tiparul cu litere mobile. În acest
domeniu se remarcă Diaconul Coresi. Din aceeași perioadă se păstrează și cel mai vechi text
din limba română: scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1521). În același secol au apărut și
lucrări ale unor autori care i-au cunoscut direct pe români: Francesco della Valle și Anton
Verancsics. Aceștia confirmă existența unei conștiințe a descendenței latine a românilor.
În 1593 un umanist maghiar Istvan (Ștefan) Szamosközy afirma că românii sunt
descendenții romanilor, dar după unirea lui Mihai Viteazul din 1600 afirmă contrariul.
Aceasta este prima implicare a politicului în problema romanității și a etnogenezei românilor.
El a fost apoi combătut de cărturari precum L. Toppeltinus și J. Tröster.
Tot în secolul al XVI-lea Nicolaus Olahus, un înalt funcționar în statul maghiar din
perioada tulbure a dispariției acestuia, scrie în lucrarea „Hungaria” despre uniunea de neam,
limbă și religie a românilor oferind ca argument originea lor comună, cea latină. Este deci
primul român în această situație. În același secol un sas din Brașov, Johannes Honterus,
atribuia denumirea de Dacia pe o hartă pe întreg teritoriul locuit de români.
 În secolul al XVII-lea se poate sublinia apogeul culturii medievale românești,
reprezentat de cronicarii umaniști, dar și conturarea unei conștiințe naționale a românilor.
În Transilvania, în anul 1699, se impune oficial stăpânirea Habsburgilor prin pacea de
la Karlowitz. Aceștia fiind catolici, iar națiunile privilegiate fiind majoritar protestante
(maghiarii, sașii și secuii), se ajunge la înființarea Bisericii greco-catolice (Unite). Acest fapt
a dus la afectarea ordinii tradiționale din Transilvania, prin faptul că românii care treceau la
această nouă Biserică primeau recunoașterea drepturilor. Deci a dus la apariția unor cărturari
români care au deschis lupta națională a românilor pentru drepturi. În această luptă ideea
originii romane a românilor submina principiul întâietății și al civilizației superioare a
națiunilor privilegiate.
În spațiul extracarpatic, cronicarii au evidențiat elementul latin. Grigore Ureche a
susținut în „Letopisețul Țării Moldovei” latinitatea limbii române și a demonstrat
romanitatea. Miron Costin continuă opera lui Ureche în „Letopisețul Țării Moldovei”, dar
redactează și primul tratat savant consacrat originii românilor: „De neamul moldovenilor,
din ce țară au ieșit strămoșii lor”. Pentru aceștia istoria românilor începe cu primul
descălecat al lui Traian, acest termen fiind văzut ca o întemeiere de țară. Elementul dacic a
fost modelat de cucerirea romană. Continuitatea daco-romanilor după retragerea aureliană și
rezistența în fața migratorilor au dus la apariția poporului român. Originea romană a
românilor este vizibilă la acești cronicari prin faptul că înșiși românii își dau numele de
„rumâni”, iar străinii îi numesc vlahi, subliniind originea română. Alte argumente ar fi
latinitatea limbii române și urmele romane lăsate în Dacia. După cum afirmă Grigore
Ureche: „de la Râm ne tragem”.
Stolnicul Constantin Cantacuzino afirma în lucrarea sa „Istoria Țării Românești”
aceleași idei prezente în textele cronicarilor moldoveni. Cărturarul muntean care continuă să
scrie și în secolul al XVIII-lea sublinia continuitatea dacilor sub stăpânirea romanilor,
originea romană a românilor, unitatea și continuitatea românilor și faptul că aceștia se
mândresc cu originea lor.
Cronicarul moldovean Dimitrie Cantemir a fost și domn pentru o scurtă perioadă în
anii 1710-1711. În lucrarea sa „Descrierea Moldovei” Cantemir atinge problema romanității
doar parțial. Însă textul „Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor” este cea mai complexă
lucrare istorică despre originea românilor de până în secolul al XVIII-lea, marcând efortul
istoriografic de a fixa locul românilor în istoria universală. Cantemir subliniază continuitatea
și unitatea româno-moldo-vlahilor în spațiul carpato-dunărean. El indică și dăinuirea
elementului roman și după retragerea aureliană. Însă el subliniază și descendența pură din
Traian. Acest purism latin anticipează ideile Școlii Ardelene.
Secolul al XVII-lea reprezintă apogeul culturii românești. În anul 1699 prin pacea de
la Karlowitz în Transilvania se instaurează dominația habsburgică. Împăratul Leopold I a
dorit să îi atragă de partea sa pe românii din Transilvania și le-a promis anumite drepturi. La
Alba-Iulia s-a desfășurat un Sinod în cadrul căruia o parte a clerului ortodox a recunoscut
autoritatea Papei de la Roma și, astfel, apare o nouă confesiune creștină, cea greco-catolică
(unită). Prin două diplome din 1699 și 1701 numite Diplome leopoldine, clerului unit i se
recunosc anumite privilegii de care se bucură clerul catolic și preoților uniți li se recunosc
unele libertăți. Acest fapt le-a determinat îmbunătățirea situației economice. Aceștia erau
scutiți de robote, onorarii și munci iobăgești. A doua diplomă prevedea acordarea de drepturi
tuturor celor care aderă la noua Biserică, indiferent de clasa socială, adică și țăranilor.
Rezistența „națiunilor privilegiate” (maghiarii, sașii și secuii) i-a determinat pe austrieci să nu
aplice prevederilor celei de-a doua diplome.
Totuși, apariția religiei greco-catolice a determinat începerea luptei de emancipare a
românilor susținută prin argumente legate de romanitate și întâietate de către cărturari.
Acceptarea ideii originii romane submina „națiunile privilegiate”.
Cronicarii sași din secolul al XVII-lea precum Valentin Frank von Frankenstein,
Martin Schmeitzel și Martin Opitz afirmă originea romană a românilor.
În secolul al XVIII-lea, în Transilvania, se dezvoltă lupta pentru drepturi a
românilor, mai ales reprezentanții Bisericii greco-catolice fiind cei care ridică această
chestiune. Astfel, în 1744, episcopul unit Inocenție Micu-Klein redactează Supplex
Libellus, un document înaintat suveranei Maria Tereza a Imperiului Habsburgic (1740-1780).
Aceasta a respins textul și l-a exilat pe Inocenție Micu la Roma. Episcopul unit, singurul
reprezentant al românilor în Dieta Transilvaniei, a cerut:
- recunoașterea națiunii române,
- recunoașterea limbii române,
-recunoașterea Bisericii ortodoxe.
El a cerut deci drepturi pentru românii greco-catolici și a folosit ca argumente
întâietatea românilor, romanitatea lor și faptul că sunt majoritariîn Transilvania. De
asemenea, sublinia „să nu se hotărascănimic despre noi, fără de noi și în absența noastră”.
Unul dintre cei care a susținut ideile românilor în secolul al XVIII-leaa fost istoricul
maghiar Benko Ioszef, care scria că, la abandonarea provinciei traiane, „o bună parte din
romani au părăsit Dacia”, însă, „mulți romani împreună cu dacii indigeni au rămas pe loc”.
 Un prim răspuns adresat cererilor românilor pentru drepturi a fost dat în 1781 de
Franz Ioseph Sulzer, ofițer în armata austriacă, care a scris lucrarea Istoria Daciei
Transalpine. El afirma că românii nu se trag din coloniștii romani din Dacia, întrucât această
provincie a fost părăsită în secolul al III-lea, iar românii s-ar fi format ca popor în Peninsula
Balcanică, de unde au imigrat la Nordul Dunării în secolul al XIII-lea, deci după ce ungurii au
cucerit Transilvania. Se pun astfel bazele teoriei imigraționiste.
Ideile lui Sulzer sunt combătute de sasul Michael Lebrecht, de împăratul habsburgic
Iosif al II-lea(1780-1790) și de istoriculenglez Edward Gibbon.
Tot în secolul al XVIII-lea sunt și susținători ai lui Sulzer precum J. Christian von
Engel care neagă ideea continuității elementului roman în Dacia. Acesta aduce în discuție și
teoria răufăcătorilor și a exilaților lansată de istoriografia umanistă poloneză. I.C. Eder și
Bolla Marton neagă și ei continuitatea elementului roman în Dacia, susțin ideea
imigraționistă și le combat pe cele ale ȘcoliiArdelene.
Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea din rândurile transilvănenilor se remarcă unii
cărturari grupați în Școala Ardeleană ce își prezintă ideile în primul program politic modern
al românilor. Acesta a apărut sub numele de „Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae”
în 1791,operă ce relua ideile episcopului unit Inocenție Micu-Klein. În acest document se
cereau drepturi civile și politice pentru toți românii, desființarea denumirii jignitoare de
„tolerați”, numirea în funcții proporțional cu numărul de locuitori, utilizarea toponimiei
românești etc. Reprezentanții Școlii Ardelene au fost Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe
Șincai și Ion Budai-Deleanu, iar programul a fost înaintat împăratului habsburgic Leopold al
II-lea. Alți cărturari din secolul al XIX-lea precum Paul Josef Schafarik, D. Philippide și D.
Fotino –au reliefat netemeinicia afirmațiilor lui Sulzer, Eder, Marton și Engel. D. Philippide
așează numele de România pe o hartă din 1816 pe întreg teritoriul locuit de români.
În secolul al XIX-lea românii din spațiul extracarpatic au avut mai multe realizări care
au atras atenția transilvănenilor. Astfel, în 1859 are loc dubla alegere a lui Al. I. Cuza și
realizarea Unirii Moldovei cu Țara Românească. În timpul său se trece la alfabetul latin și se
adoptă oficial numele de România ca expresii ale conștiinței romanității. În anii 1877-1878
statul român devine independent, iar în 1881 regat.
În Transilvania după înfrângerea revoluției de la 1848-1849 se impune, ca în tot
Imperiul Habsburgic, un regim absolutist. Însă înfrângerea Austriei în 1859 în fața Franței
aduce la putere la Viena un regim mai liberal. Astfel se ajunge ca românii să poată vota în
sistem cenzitar pentru Dieta din Transilvania. În anii 1863-1864, Dieta de la Sibiu a devenit
majoritar românească. Aici s-au adoptat toate cerințele românilor din cele două Supplex-uri:
recunoașterea națiunii române, a limbii române, școli în limba română etc. Însă în 1866
armata austriacă este înfrântă la Sadova de armata prusacă. Evenimentul a determinat
realizarea dualismului austro-ungar în 1867, iar Transilvania va fi în partea maghiară a
imperiului. Autoritățile maghiare încep o politică de deznaționalizare și legile votate de Dietă
între 1863-1864 și promulgate în 1865 nu mai sunt aplicate.
Împotriva dualismului în 1868 Simion Bărnuțiu redactează „Pronunciamentul de la
Blaj” prin care condamnă dualismul, cere desființarea lui și respectarea legilor votate de Dietă
în anii 1863-1864, când românii au fost reprezentați proporțional cu numărul de
locuitori și au fost votate legile - limba română era limbă oficială, recunoașterea bisericii
ortodoxe, recunoașterea politică a națiunii române și autonomia Transilvaniei era
păstrată.
În 1892 este redactat un nou memoriu prin care românii transilvăneni își cereau
drepturile: Memorandum-ul. Acesta este trimis la Viena, dar nu a fost primit, ci a fost trimis
la Budapesta. Românii care l-au semnat au fost judecați într-un proces la Cluj și condamnați
în 1894 la luni sau ani de închisoare. Astfel, se încheie încercarea românilor de a își rezolva
problemele cu statul austro-ungar prin memorii.
În statul român, în secolul al XIX-lea, se remarcă școala latinistă, reprezentată de
transilvăneanul August Treboniu Laurian. El considera că istoria românilor începe cu
fondarea Romei, dar insistând asupra purismului latin. El a realizat chiar un dicționar al
limbii române (1871-1876) din care a eliminat toate „impuritățile”, adică toate cuvintele ce nu
erau de origine latină, inclusiv neologismele. Însă acest dicționar a fost un eșec.
Purismul latin al Școlii Ardelene și al celei latiniste a fost criticat de Bogdan
Petriceicu Hasdeu, care scrie în lucrarea sa „Pierit-au dacii?” din 1860 că românii s-au
format ca popor din sinteza mai multor elemente, inclusiv cel dacic. Totodată el formulează și
teoria circulației cuvintelor, în care explică faptul că structura unei limbi este dată de cuvintele
care sunt în circulație. Tot Hasdeu este unul dintre cei care îl critică și pe Roesler.
Pe fondul luptei pentru drepturi politice, civile și naționale a românilor din
Transilvania în anul 1871, la Leipzig, apare lucrarea „Studii românești. Cercetări asupra
istoriei vechi a românilor”de Robert Roesler. Teoria imigraționistă este denumită, treptat,
teoria roesleriană, dar în fond este ipoteza lui Sulzer, expusă științific și completată cu datele
privitoare la argumentele istorice și lingvistice.
Argumentele lui Roesler:
-dacii ar fi fost distruși ca popor în urma războaielor cu romanii dintre Decebal și
Traian (101-102, 105-106) după informațiile lui Eutropius (vir= om, bărbat),
 -vechea toponimie dacică ar fi dispărut din cauza acestei exterminări și nici
cuvinte dacice nu sunt în limba română,
-romanizarea nu ar fi putut avea loc în 165 de ani (106-271),
-părăsirea completă a Daciei în timpul lui Aurelian (271-275),
-poporul român și limba română s-ar fi format la S de Dunăre,
-argumentele lingvistice ale lui Roesler fiind:
-a. lipsa elementelor germanice din lb. română,
-b. existența unor elemente lexicale comune în lb. albaneză și română,
-c. Asemănarea dialectelor daco-român și macedoromân,
-d. influența slavă, primită de la miazăzi de fluviu, unde românii devin ortodocși
și preiau lb. slavonă, folosită mult timp în bisericalor,
-românii ar fi un popor de păstori nomazi, datorită ocupației – păstoritul, ceea ce
explică cum au ajuns ulterior la nordul fluviului,
-nu există izvoare istorice care să ateste existența românilor la Nord de Dunăre
anterior secolului al XIII-lea, deci au venit după maghiari în Transilvania.
Ideile lui Roesler au fost combătute, printre alții, de Alexandru Dimitrie Xenopol
(1884) în lucrarea „Teoria lui Roesler. Studiu asupra stăruinței românilor în Dacia
traiană”. Xenopol argumentează romanitatea românilor, formulând teoria continuității sau a
autohtoniei românilor.
ArgumenteleluiA. D.Xenopol privind continuitatea:
- „exterminarea” dacilor în urma celor două războaie (101-102; 105-106) ar fi
fost un caz unic în istoria universală,
- poporul român s-a format la Nordul Dunării, în Transilvania,
- existența toponimiei dacice și romane (ex.: Capidava, Buridava, Napoca,
Drobeta),
- existența hidronimelor și oronimelor de origine dacică (Marisus, Crisia, Alutus,
Samus, Danubius, Carpați),
- 165 de ani de romanizare au fost suficienți pentru învățarea limbii latine,
preluarea obiceiurilor, a culturii și a civilizației romane,
- nici un izvor nu atestă stabilirea masivă de populație la Sud de Dunăre în
timpul lui Aurelian,
- izvoarele lingvistice și de altă natură confirmă continuitatea daco-romană la
Nord și Sud de Dunăre (275-602 ->când slavii trec în Pen. Balcanică),
- existența elementelor germanice în lb. română,
 - asemănarea dialectelor daco-român și macedoromân este ușor de înțeles
datorită ariei romanității răsăritene și a realității etno-demografice din zona carpato-
balcanică după anul 602,
- asemănarea dintre lb. română și cea albaneză există deoarece au același
substrat moștenit de toate limbile indo-europene, dar există și diferențe însemnate,
- nici un izvor nu atestă o „migrație românească” de la Sud la Nord de Dunăre în
secolele IX-XII, dar emigrări au fost între secolele XII-XX dinspre Transilvania spre
Țările Române și, din 1862, spre România,
- există izvoare istorice care atestă prezența românilor la Nord de Dunăre la
sfârșitul mileniului I (Cronicalui Nestor, Anonymus, FapteleUngurilor),
- românii aveau caracter sedentar – practicau agricultura,
- originea transilvană a lb. Române dovedită de elementele maghiare comune
tuturor graiurilor (varoș= oraș),
- toponimia românească coexistă cu cea de origine maghiară și slavă, (hidronimul
Bistrița se referă la partea de deal și câmpie a râului, iar în zona de munte se numește
Râul Repede),
- există diferențe între limba română și dialectele de la Sud de Dunăre,
- continuarea romanizării după 271 datorită creștinismului și a menținerii
legăturilor cu Imperiul Roman de la Sud de Dunăre.
În secolul al XX-lea România se extinde și cunoaște multiple frământări, care se fac
simțite și în problema romanității românilor. În 1918 se realizează România Mare prin unirea
Basarabiei, a Bucovinei și a Transilvaniei cu România. Astfel se realizează multe descoperiri
arheologice esențiale în această chestiune și multe lucrări de istorie. După 1945 în România se
instaurează comunismul, care modifică istoria românilor.
În perioada antebelică și cea interbelică ideea romanității românilor a fost susținută de
istorici precum Nicolae Iorga („Istoria românilor”), Dimitrie Onciu – care a susținut că
poporul român s-a format la Nord și la Sud Dunării. Vasile Pîrvan în lucrările „Începuturile
vieții romane la gurile Dunării”și „Getica” aduce dovezi arheologice pentru continuitatea
românilor și precizează că nu există nici o însemnare care să ateste trecerea masivă a
populației de la Nord la Sud de Dunăre în secolul al III-lea. Gh. Brătianu redactează lucrarea
„O enigmă și un miracol istoric: poporul român” în care susține și demonstrează
continuitatea și romanitatea românilor, etnogeneza românească fiind un proces real, nu un
miracol și realizându-se în contextul european de formare al popoarelor. Un alt istoric
important din perioada interbelică a fost și Constantin C. Giurescu. După război s-a
remarcat și munca lui David Prodan care a scris o monografie despre „Supplex Libellus
Valachorum”.
Nicolae Densușianu scrie în lucrarea „Dacia preistorică” din 1913, pentru a respinge
anumite afirmații ale lui Roesler, exagerând valoarea și importanța civilizației dacice. Pentru
el limba dacă și cea latină nu sunt decât dialecte ale aceleiași limbi. Ideile sale au fost
accentuate în perioada comunistă și mai mult chiar în prezent.
În perioada comunistă au fost preluate ideile staliniste în timpul lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej și s-a afirmat spiritul naționalist în timpul lui Nicolae Ceaușescu. Chiar în
primii ani a fost rescrisă „Istoria românilor” de Mihai Roller în 1947. El și colaboratorii săi
au introdus mai multe idei:
- neagă romanitatea românilor,
- diminuează contribuția factorului roman (caracter asupritor, imperialist)
- exacerbează elementul dacic și pe celslav,
- poporul român era deja format înainte de cucerirea romană.
Istoriografia sovietică a introdus și ideea greșită a existenței unui alt popor, cel
moldovenesc, de origine slavă, din spațiul dintre Prut și Nistru, ce ar fi fost influențat de limba
română, deci românii fiind imperialiști.
Controversa cu privire la continuitate a fost și în perioada național-comunistă, când
România era condusă de Nicolae Ceaușescu. Tezele lui Roller au fost abandonate, mai ales în
contextul distanțării românilor de sovietici. Istoria a fost din nou rescrisă, românii nemaifiind
prieteni cu slavii în toată istoria lor, dar sunt subliniate ideile naționaliste, introducându-se
multe elemente mitice. Totuși se revine la contribuția limbii latine și a civilizației romane în
formarea poporului român, supraevaluându-se însă rolul geto-dacilor. Naționalismul s-a
impus în majoritatea filmelor istorice de propagandă din perioada comunistă (Sergiu
Nicolaescu).
După 1989 problema romanității românilor a continuat să fie în centrul preocupărilor
istoricilor români precum Adolf Armbruster, Lucian Boia („Istorie și mit în conștiința
românească”). Controversa dintre istoriografia maghiară și cea românească menținută în
perioada comunistă, deși ambele țări erau state socialiste „frățești”, a continuat și în perioada
postdecembristă până în prezent și va mai continua la nivel cultural. Totuși România, Ungaria
și Bulgaria sunt state membre ale NATO și UE, iar democrația actuală implică faptul că
problema romanității și a continuității românilor nu mai este una politică.