CAPITOLUL I

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

1.Aspecte generale
În anul 106, Dacia a devenit provincie română și a început procesul de romanizare.
Factorii romanizării au fost:
-administrația; -veteranii; -religia;
-armata; -limba latină;
-coloniștii; -urbanizarea;
 Administrația a fost un important factor al romanizării, Dacia era o
provincie imperială subordonată direct, împăratului.
 Armata ca factor al romanizării a fost reprezentată de numeroasele
Legiuni și trupe auxiliare, aduse în Dacia de împărații romani.
 Limba latina a fost cel mai important factor al romanizării, era limba
oficială, iar autohtonii daci au fost obligați să o însușească.
În anul 271, împăratul Aurelian a hotărât să retragă stăpânirea romană din Dacia.
În timpul stăpânirii romane, prin romanizarea dacilor au rezultat daco-romanii.
Romanizarea a continuat și după retragerea aureliană.
În secolele VII- VIII, s-a încheiat formarea poporului român sau etnogeneza
românească.
Poporul român s-a format printr-o dublă sinteză: -sinteza dintre daci și romani =>
daco-romanii;
-sinteza dintre daco-romani și slavi
Paralel cu formarea poporului român s-a format limba română.
Cele trei elemente care stau la baza limbii române sunt:
-elementul daco-moesian (substratul);
-elementul latin (stratul);
-elementul slav (adstratul).
Poporul român și limba română fac parte din familia popoarelor romanice alături de
italieni, spanioli, portughezi, francezi.
Elementul comun în formarea popoarelor este elementul latin.
Prin urmare, limba română este o limbă latină/neolatină deoarece majoritatea
cuvintelor și structura gramaticală sunt de origine latină.
CAPITOLUL I

2.Romanitatea românilor
Este o sintagmă ce presupune descendența noastră latină, continuitatea și unitatea
de viață precum și dobândirea conștiinței originii noastre latine.
În Evul Mediu, denumirea sub care apar românii demonstrează romanitatea lor.
Astfel, aceste denumiri sunt:
-Vlahi;
-Valahi Acești termeni desemnează o populație neslavă, deci, de origine
-Olahi; latină.
-Blachi;
În secolul X, împăratul Constantin al VII-lea Profirogenetul, numește
populația neslavă din Balcani cu numele de români, spre deosebire de bizantini care
ne numesc romei.

3.Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Romanitatea românilor a fost abordată în izvoare bizantine, în izvoare maghiare și
occidentale.
În secolul al VII- lea, Tratatul Militar Bizantin „Strategian” îi menționează pe
locuitorii de la N. Dunării cu numele de romani.
În secolul al X- lea , împăratul Vasile al II-lea Macedoneanul, într-o scrisoare
către Papă, abordează tema romanității românilor.
În secolul XII, cronica maghiară „Faptele ungurilor” menționează prezența
românilor și slavilor în momentul pătrunderii maghiarilor în Câmpia Panonică.
În secolul XIII, cronicarul Simon de Keza în lucrarea „Gestā hunorum et
hunagarorum” („Faptele hunilor și ale ungurilor”) îi menționează pe români ca fiind
urmași ai „păstorilor și colonilor romanilor”.
În secolul al XV- lea, umaniștii italieni Poggio Bracciolini, Flovio Biondo, Enea
Silvio Picolomini și Antonio Bonbini au fost preocupați de tema privind romanitatea
românilor.
Menționăm că, Piccolomini a devenit Papă și este autorul lucrării „Cosmografia”. El a
cules informații privind latinitatea românilor de la călugării franciscani și
dominicani. De asemenea a introdus în circuitul științific european ideea latinității
poporului român.
Romanitatea românilor a reprezentat o temă pentru umaniștii și cronicarii români.
În secolul al XVI- lea, Nicolaus Olahus este primul român care a susținut unitatea
de neam de limbă a românilor menționând în lucrarea „Hungaria” că românii din
Moldova, Țara Românească și Transilvania sunt descendenții coloniștilor
romani.
CAPITOLUL I

Grigore Ureche, cronicar moldovean, în „Letopisețul Țării Moldovei” susține și el

romanitatea afirmând că „De la Râm ne tragem și cu a lor limba ni mestecat graiul”.
În secolul XVII, Miron Costin, în lucrarea „De neamul moldovenilor”, susține că
istoria românilor începe cu cea a dacilor, iar Traian este primul „descălecător al
românilor”.
Dimitrie Cantemir, în lucrarea „Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor”,
tratează romanitatea românilor fiind cea mai amplă operă/scriere în care este
abordat acest subiect.
Constantin Cantacuzino în lucrarea „Istoria Țării Românești”, consideră că
etnogeneza românilor are la bază două elemente: dacii și romanii.

4.Etnogeneza între politică și știință

În secolul al XVIII- lea s-au conturat două teorii privind formarea poporului român
și a limbii române. Cele două teorii sunt: - Teoria imigraționistă;
- Teoria continuității/autohtoniei.
În secolul al XVIII- lea, istoricul austriac Franz Sulzer inventează teoria
imigraționistă susținând că poporul român s-a format la sudul Dunării, undeva între
bulgari și albanezi și în secolul al XIII- lea, românii au trecut la nord, apoi au
trecut Carpații, găsindu-i în interiorul arcului carpatic pe maghiari si secui.
În 1781, Sulzer a publicat lucrarea „Istoria dacilor transalpini” susținând teoria
originii sud-dunărene a românilor.
Teoria imigraționistă a fost combătută de reprezentanții Școlii ardelene, care au
afirmat cu tărie originea pur-română a poporului român și continuitatea lui în
spațiul carpato-danuviano-pontic.
În 1791, reprezentanții Școlii ardelene au elaborat un memoriu intitulat „Supplex
Libellus Valachorum” în care au susținut originea pur latină a românilor. Precizăm
că teoria originii pur latine a românilor este o exagerare menită să evidențieze
noblețea poporului român.
În 1860, Bogdan Petriceicu Hasdeu în lucrarea „Pierit-au dacii”, combate teoria
originii pur latine a poporului român aducând argumente cu privire la existența și
rolul elementului autohton al dacogeților.
În 1871, istoricul austiac Robert Roesler în lucrarea „Studii românești.Cercetări cu
privire la istoria veche a României”, a reluat teoria imigraționistă a lui Sulzer,
sistematizând-o cu argumente suplimentare.
Potrivit lui Roesler, romanizarea nu se putea produce în 165 de ani, iar împăratul
Aurelian a retras întreaga populație la Sudul Dunării.
În 1884, istoricul A. D. Xenopol dă o replică științifică și argumentată teoriei
roesleriene. Argumentele lui Xenopol se bazează pe toponimie, hidronimie, pe dovezi
arheologice precizând că numai „popoarele nomade se strămută”.
CAPITOLUL I

La începutul secolului XX mai mulți istorici au publicat lucrări în care au dovedit

caracterul neștiințific al teoriei roesleriene.
În 1923, istoricul Vasile Pârvan a publicat lucrarea „Începuturile vieții romane la
gurile Dunării”, aducând argumente arheologice în favoarea latinității poporului
român.
Istoricul Nicolae Iorga a publicat lucrarea „Istoria românilor” în care a realizat o
amplă documentație pe baza izvoarelor în favoarea latinității poporului român.
În 1937, Gheorghe I. Brătianu în lucrarea „O enigmă și un miracol istoric:
poporul român” evidențiază că romanitatea românilor și continuitatea sunt
probleme reale și nu miracole.
După al Doilea Război Mondial, România a intratîn sfera de influență sovietică.
Istoria a fost rescrisă, iar istoricul Mihai Roller a publicat „Istoria românilor”
promovând teoria stalinistă privind rolul civilizator al slavilor si caracterul
imperialist al stăpânirii romane.
Teoria stalinistă susține rolul statului kievean în formarea statelor medievale
românești, dar la scurt timp se renunță la această teorie.
În concluzie, studierea romanității românilor este o temă necesară și importantă
deoarece oferă informații despre originea, formarea și continuitatea poporului român
și a limbii române.