Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

1. Romanitatea în sursele medievale timpurii ( sec. VII-XIII)

Încheierea etnogenezei românești în secolele VII-VIII și apariția pe harta Europei a unui nou
popor, poporul român, a făcut ca românii să intre în atenția celor care consemnau evenimentele,
oamenii de cancelarie și cronicarii.
Românii sunt menționați în scris, sub numele de vlahi. Vlah înseamnă un străin, un popor
neslav de limbă roanică. Termenul a cunoscut apoi diferite variante: vlah, voloh, valachus, blach,
olah, etc. Ei înșiși, având conștiința descendenței romane, s-au numt români sau rumâni.
Primele mențiuni care oferă informații despre romanitatea românilor în Evul Mediu
timpuriu sunt:
 În sec. al VII-lea, tratatul militar bizantin Strategikon, denumește populația de la nord de
Dunăre cu termenul de ” romani”;
 În sec. al IX-lea - Moise Chorenati, în Geografia armeană, menționează o țară numită
Balak ( Valahia);
- Cronica turcă Oguzname, menționează o țară a vlahilor numită Ulak-
ili;
 În sec. al X-lea - împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, relatează
despre așezarea slavilor în Balcani, prezentând întrepătrunderea dintre lumea slavă și cea
românească străveche, numindu-i pe cei din urmă ” romani”;
- Împăratul bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul, într-o scrisoare, îi
denumește pe români cu termenul de ”vlahi”;
 În sec. al XI-lea, geograful persan Gardizi, oferă informații despre români, situându-i, între
” Dunăre și un munte mare”;
 În sec. al XII-lea :
- Anonymus, notarul regelui Ungariei, Bela al III-lea, în Faptele ungurilor,
oferă informații despre români și formațiunile politice prestatale din sec. al
IX-lea din spațiul intracarpatic. Îi desemnează pe români cu numele de
”blachi”;
- Ioan Kynamos, secretarul împăratului bizantin Manuel Comnenul,
menționează originea romană a românilor, spunând că ” sunt coloni veniți de
mult din Italia”;
 În sec. al XIII-lea - cronicarul maghiar, Simon de Keza, relatează că românii erau în Pannonia
la venirea hunilor și că vlahii, care erau păstori și agricultori, au rămas să trăiască în continuare
acolo;
- În corespondența dintre Ioniță cel Frumos ( conducătorul Țaratului
Româno- Bulgar) și Papa Inocențiu al III-lea, originea latină a românior
ocupă un loc central

1
 2. Romanitatea românior în viziunea umaniștilor

a) Cauzele abordării romanității românilor de către umaniști:

 Apariția curentului cultural al Renașterii și interesul umaniștilor pentru

antichitatea greco-romană au atras atenția europenilor către cercetarea acestor
urmași ai Romei, românii;
 Începând cu sec. al XIV-lea se formează statele medievale românești și românii
capătă mai multă vizibilitate în Europa, ceea ce duce la creșterea numărului de
informații despre originea românilor;
 Participarea Țărilor Române la cruciadele antiotomane a făcut să crească interesul
europenilor față de români;
 Papalitatea se confruntă, în sec. al XVI-lea, cu Reforma religioasă și pe acest
fond, activitatea misionarilor romano-catolici se intensifică. Apartenența
românilor la ortodoxie, determină intrarea spațiului românesc în sfera de interese
a misionarilor Papalității;
 Pe fondul Renașterii, și umaniștii români (cronicarii), conștienți de propria
identitate latină, vor fi preocupați de cercetarea originilor romanice ale poporului
și limbii române.

b) Umaniști occidentali și români care au abordat problema romanității românilor:

 În sec. al XV-lea - Poggio Bracciolini, este printre primii umaniști italieni, care susțin cu
dovezi originea latină a poporului român, constatând existența la românii nord-dunăreni a
unei tradiții referitoare la descendența lor dintr-o colonie fondată de Traian;
- Flavio Biondo, afirma despre românii cu care se inâlnise la Roma, că
se mândreau cu originea lor romană;
- Enea Silvio Piccolomini (Papa Pius al II-lea), răspândește în Europa
teoria despre originea romană a poporului român;
- Antonio Bonfinius, care a trăit la curtea regelui maghiar Matei
Corvin, a amintit de originea romana a poporului român (” românii
sunt urmașii coloniei și ai legiunilor romane din Dacia).

 În sec. al XVI-lea – Nicolaus Olahus, umanist român din Transilvania, în lucrarea sa

Hungaria, este primul care susține unitatea de neam, limbă, obiceiuri și religie a
românilor;
- Johannes Honterus, umanist sas din Brașov, înscrie pe harta sa
numele Dacia pentru întreg teritoriul locuit de români;

2
  În sec. al XVII-lea – Grigore Ureche, cronicar moldovean, scrie Letopisețul Țării
Moldovei, în care afirmă descendența romană (” de la Rîm ne tragem”) și face unele
apropieri etimologice între cuvintele românești și cele latinești. Cronicarul afirmă și
originea comună a muntenilor, moldovenilor și ardelenilor;
- Miron Costin, în De neamul moldovenilor, aduce în discuție
problema originii românilor și oferă argumente arheologice,
lingvistice și etnografice pentru a susține originea latină a poporului
român;
 În sec. al XVIII-lea – Stolnicul Constantin Cantacuzino, istoric și geograf din Țara
Românească, în Istoria Țării Rumânești, analizează critic un material extrem de bogat,
cuprinzând autori antici și, formulează originea comună a tuturor românilor;
- Dimitrie Cantemir, în Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor,
susține originea comună a tuturor românilor, dar exagerează rolul
romanilor în etnogeneză, ajungând să susțină ca suntem de origine pur
latină.

3. Teoria imigraționistă și teoria autohtoniei

a) Teoria imigraționistă

Contextul și cauzele politizării ideii romanității românilor

 În sec. al XVII-lea, stăpânirea lui Mihai Viteazul în Transilvania a atras ostilitatea

nobilimii maghiare, care-și vedea amenințată situația privilegiată. Astfel, au apărut opinii
care contestă romanitatea românilor, cum a fost cea a lui Ștefan Szamoskozy, nobol
maghiar, care la început susținea originea latină a românilor, dar după Unirea realizată de
Mihai Viteazul, și-a negat propriile afirmații, susținând că românii nu sunt urmașii
romanilor;
 În sec. al XVIII-lea, a început lupta românilor din Transilvania pentru drepturi politice
prin elaborarea documentului Supplex Libellus Valachorum (1791), memoriu trimis
Curții de la Viena în care se subliniază că românii sunt cei mai vechi locuitori ai
Transilvaniei, fiind urmași ai coloniștilor lui Traian.

În această atmosferă sunt lansate ideile imigraționiste, care contestă romanitatea

românilor, susținând ca Dacia ar fi devenit un teritoriu rămas nelocuit după retragerea aureliană
(271/275), că poporul și limba română s-ar fi format la sud de Dunăre, iar, de aici, românii ar fi
ajuns, în sec. al XIII-lea în Transivania, unde i-au găsit stabiliți pe unguri.

3
 Susținătorii teoriei imigraționiste

 În sec. al XVIII-lea:
- Franz Sulzer, susține că românii s-au format ca popor la sud de
Dunăre, de unde au emigrat în sec. al XIII-lea în Transilvania, unde i-
au găsit pe unguri și pe sași;
- J.C. Engel, suține că românii au imigrat la nord de Dunăre și contestă
originea lor romanică.

 În sec. al XIX-lea: după realizarea dualismului austro-ungar, lupta românilor

pentru drepturi politice s-a intensificat. Ei subliniau vechimea lor în aceste regiuni
și descendența lor din coloniștii romani.

În acest context, austriacul Robert Roesler sistematizează teoria imigraționistă în cartea

sa Studii românești. Teoria roesleriană contestă roamnitatea românilor și susține că românii nu
au origine latină. Principalele idei:

 Dacii ar fi fost exterminați ca popor în timpul războaielor cu romanii. Roesler se bazează

pe o informație care apare la Eutropius (istoric roman din sec. al IV-lea) care spunea ca
Dacia a fost secătuită de bărbați;
 Romanizarea nu s-ar fi putut realiza în cei 165 de stăpânire romană, intervalul fiind prea
scurt;
 Toți locuitorii ar fi părăsit Dacia în timpul retragerii aureliene;
 Poporul român s-ar fi format la sudul Dunării, unde a primit influența slavă și a devenit
ortodox;
 Vocabularul comun româno-albanez se datorează unei conviețuiri între cele două
popoare;
 Nu există izvoare istorice care să ateste prezența românilor la nord de Dunăre înainte de
sec. al XIII-lea, deci românii ar fi venit după maghiari în Transilvania.

b) Teoria autohtoniei

Teoria imigraționistă a fost combătută de istoricii români și străini începând cu reprezentanții

Școlii Ardelene (Samuil Micu, Ghe. Șincai, Petru Maior). A apărut astfel teoria autohtoniei sau
continuității, care susține romanitatea românilor cu următoarele argumente:

 Afirmația lui Eutropius se referă la pierderile de luptători și nu poate fi interpretată ca

exterminarea populației dacice de către Traian;

4
  Romanizarea nu s-a produs doar în etapa stăpânirii romane efective, ci și prin contactele
dintre daci și romani anterioare cuceririi si ulterioare retragerii aureliene;
 Aurelian a retras din dacia armata și administrația romană. Nici un izvor antic nu
confirmă evacuarea totală a daciei romane. Există dovezi ale continuității daco-romane
după 271: inscripții în limba latină, tezaure monetare, răspândirea creștinismului la nord
de Dunăre în limba latină;
 Nu există izvoare istorice care să ateste existența românilor la sud de Dunăre înainte de
sec. al XIII-lea;
 Cuvintele comune din română și albaneză se datorează fondului comun tracic. Dacă cele
două popoare s-ar fi format pe același teritoriu, ar fi trebuit să ia naștere o limbă comună,
nu două limbi total diferite;
 Românii sunt menționați ca popor distinct în aria roamnității orientale în izvoarele
medievale timpurii.

Susținătorii teoriei autohtoniei

 În sec. al XVIII-lea, Școala Ardeleană, a demonstrat continuitatea și originea

latină a poporului român. Reprezentanții săi au susținut însă originea pur latină a
poporului român, negând în totalitate contribuția dacilor la etnogeneză. Aceste
exagerări aveau scopul de a întări argumentele pentru egalitatea în drepturi a
româniolr din Transilvania cu celelate națiuni;
 În prima jumătate a sec. al XIX-lea, ideile Școlii Ardelene sunt continuate de
reprezentanții curentului romantic, de exemplu, Mihail Kogălniceanu, care
admiteau cu greu că la formarea poporului român contribuiseră și dacii;
 În a doua jumătate a sec. al XIX-lea - B.P.Hașdeu, susține continuitatea dacică
și în lucrarea Pierit-au dacii? Demonstrează că dacii nu au fost exterminați,
romanizarea a avut loc și poporul român s-a format din câteva elemente, din care
nici unul nu a fost predominant;
- A.D. Xenopol, în lucrarea Teoria lui Roesler.
Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană, combate ideile
lui Roesler cu următoarele argumente:
 Elementul traco-dacic, peste care se suprapune elementul roman,
reprezintă baza etnică a poporului român;
 Dintre migratori, slavii au avut influența cea mai mare;
 Migrațiile au împins populația daco-romană spre munți;
 Arheologia, toponimia, hidronimia aduc dovezi incontestabile ale
continuității dacilor după 106 și daco-romanilor după 271;
 Poporul român este o îmbinare a elementelor tracic, roman și slav,
dintre care cel roman este fundamental.

5
  În perioada interbelică (1918-1939) – Vasile Pârvan, în Getica, a reușit să demonstreze
sinteza daco-romană, aducând dovezi arheologice și literare;
- Nicolae Iorga a afirmat sinteza daco-romană în
cadrul romanității orientale;
- Gheorghe Brătianu analizează și respinge cu
argumente istorice, lingvistice, geografice teoria imigraționistă.

4. Romanitatea românilor în perioada regimului comunist

În perioada regimului comunist, când România a devenit stat satelit al URSS-ului,

istoriografia românească a insistat foarte mult pe slavi și contribuția lor la formarea poporului
român.
În prima etapă - perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej- Mihail Roller, istoricul oficial al
regimului, a pus accentul pe influența slavă în etnogeneza românească, precizând că limba
română ar fi o limbă slavonă. Scria, că, după retragerea aureliană, populația a rămas la nord de
Dunăre, fiind asimilată de slavi după 602. Romanii erau numiți ”cotropitori”, iar plecarea lor din
Dacia numită ”eliberare”.
În cea de-a doua etapă – perioada Ceaușescu- din cauza regimului care folosea trecutul
istoric în scop politic și propagandistic, au apărut teorii care minimalizau contribuția romanilor
”asupritori” în etnogeneză, ajungându-se la o adevărată obsesie dacică. Au existat chiar lucrări
care susțineau că dacii sunt primul popor din lume sau că Ceaușescu este urmașul lui Burebista.

Concluzie

Putem conchide că ideea romanității românior a avut un traseu sinuos prin istoriografie,
fiind susținută de istorici și lingviști români și combătută, din motive politice, de teoriile
imigraționiste.
Sinteza realizată de cronicarii români în ceea ce privește elucidarea problemei romanității
românilor a avut o dublă consecință: de a clarifica originile poporului român, dar și de a oferi
argumente pentru combaterea teoriei imigraționiste.
În epoca modernă, ideea romanității românilor a fost folosită ca armă politică în lupta
românilor pentru drepturi politice. Românii nu mai puteau să accepte situația umilitoare de
tolerați și excluși de la drepturile politice, astfel că, apelul la originea romană era considerat
esențial în lupta pentru emanciparea națională a românilor.
În condițiile actuale, când România și statele vecine, fac parte din Uniunea Europeană,
argumentul întâietății istorice nu mai are valoare politică.