I.

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Introducere
Romanitatea românilor, adică originea romană a poporului român, reprezintă o realitate istorică pe care astăzi
o acceptă aproape toţi cercetătorii. Această idee a fost afirmată încă din zorii evului mediu de cronicari, oameni politici
sau diverşi oameni de cultură. În epoca modernă unii istorici maghiari şi austrieci au contestat, din motive politice,
originea latină a poporului român precum şi geneza sa în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Istoricii şi oamenii de
cultură români au combătut acea teorie (numită şi teoria imigraţionistă), care susţinea că românii sunt un popor de
origine slavă ce s-a format la sud de Dunăre, iar mai târziu au emigrat la nord de aceasta. A început astfel o dispută
între istoriografia română, pe de o parte, şi austriacă dar mai ales maghiară, pe de alta parte, cu privire la originea și
autohtonia românilor care s-a prelungit până astăzi.

Romanitatea românilor în izvoarele istorice medievale

În perioada medievală cronicile bizantine, maghiare, armene, turcice sau ale altor popoare au
menţionat faptul că românii sunt un popor de origine romană, care s-a format în spaţiul carpato-danubiano-
pontic și balcanic, nimănui netrecându-i prin minte să conteste acest lucru. Românii, atât cei de la nordul cât şi
cei de la sudul Dunării, erau numiţi în izvoarele străine vlahi sau valahi (cu variaţiile fonetice vlasi, blachi,
olahi, volohi etc.).
Primele menţiuni care îi amintesc pe români drept urmaşi ai coloniştilor romani aparţin unor surse
bizantine. În secolul VII, împăratul bizantin Mauricius a precizat o astfel de informaţie în tratatul său
militar Strategikon.
În secolul al IX-lea, armeanul Moise Chorenati in lucrarea Geografia menționează „ţara
necunoscută ce-i zic Balak-Valahia”. De asemenea, o cronică turcă numită - Ogüzname scrie despre o ţară a
vlahilor - Ulak-ili.
În secolul al X-lea împăratul Constantin VII Porfirogenetul în Despre administrarea imperiului
aminteşte de aşezarea slavilor în Balcani şi înfăţişează întrepătrunderea lumii slave cu cea românească
străveche, numindu-i pe cei din urmă cu termenul de romani, în vreme ce pentru bizantini foloseşte denumirea
de romei -- „aceştia se mai numesc şi romani pentru că au venit din Roma şi poartă acest nume până în ziua
de astăzi”.
În secolul al XI-lea Kekaumenos, în Sfaturile și povestirile lui Kekaumenos îi menționează pe vlahii
sud-dunăreni care trăiau în apropierea Dunării și a râului numit pe atunci Saos (Sava)
În Secolul al XI-lea Gardizi, geograf persan în lucrarea Podoaba istoriilor, referindu-se la români îi
plasează între slavi (bulgari), ruși și unguri, într-un spațiu cuprins între Dunăre și un "munte mare",
probabil Munții Carpați.
Cronicarul bizantin Ioan Kinnamos scria, în secolul XII, că locuitorii de la nord de Dunăre „sunt
veniţi demult din Italia”.
Una dintre cele mai importante mărturii medievale este cea a cronicarului maghiar numit de istorici
Anonymus (deoarece nu şi-a semnat opera). Cronica lui Anonymus (Gesta hungarorum, în traducere, Faptele
ungurilor), scrisă la sfârșitul secolului XII, narează evenimentele petrecute în timpul aşezării maghiarilor pe
teritoriul de astăzi al Ungariei, în 896. Scopul acestei cronici era să prezinte faptele eroice ale primilor
conducători maghiari. În acest context sunt povestite şi expediţiile unor căpetenii maghiare în Transilvania,
unde Anonymus menţionează existenţa românilor, locuitori de origine romană. Ei erau conduşi de voievozii
Gelu, Glad şi Menumorut. Despre voievodul Gelu, Anonimus, ne spune că era român: ,,Gelou, un anume blac"
(Gelou quidam blachus).
 În secolul XIII Gesta Hunnorum et hungarorum scrisă de cronicarul maghiar Simon de Keza,
relatează că românii (vlahii) erau în Panonia la venirea hunilor.

În epoca Renaşterii, cărturarii umanişti occidentali (Poggio Bracciolini, Enea Silvio Piccolomini) sau
români (Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Miron Costin) au evidențiat în operele lor originea romană a
poporului român, aducând argumente istorice, ligvistice şi etnografice.

Motive/cauze care au determinat abordarea acestei probleme in Evul Mediu de către istorici sau
cronicarii umaniști.
Declanșarea cruciadelor târzii a transformat spațiul românesc într-un bastion al luptei antiotomane
fapt care a dus la creșterea interesului față de români. De asemenea, papalitatea revendica acest spațiu la
catolicism suținând, că românii sunt de origine latină și, că toți latinii sunt catolici.
Cărturarii umanişti occidentali din secolele XIV-XVI au arătat un interes deosebit românilor şi prezentării
originii acestora datorită preocupării pe care o aveau pentru redescoperirea valorilor culturale ale antichităţii greco-
romane. Mulţi dintre ei au călătorit în spaţiul românesc pentru a vedea locurile pe care le stăpânea altă dată Imperiul
roman şi au descoperit surprinşi că aici trăia un popor care se trăgea din foştii colonişti romani. Astfel, umanistul
italian Poggio Bracciolini vorbeşte despre originea latină a românilor, aducând şi argumente lingvistice culese din
spaţiul românesc. El afirmă şi un alt lucru important, că românii înşişi se consideră descendenţi ai romanilor aduşi de
Traian în Dacia. Antonio Bonfini, din același secol XV, în Decadele susține că „românii sunt urmaşii coloniei
şi ai legiunilor romane din Dacia; acest adevăr e dovedit de limba lor romană, pentru care românii s-au luptat,
ţinând la ea mai mult decât la propria lor fiinţă”.
Românii au atras atenţia umaniştilor europeni şi prin luptele lor împotriva Imperiului otoman. Enea Silvio
Piccolomini, viitorul papă Pius al II-lea, a contribuit, prin scrierile sale istorice, la popularizarea originii romane a
poporului român dar şi a victoriilor repurtate de români împotriva turcilor.
Cel mai cunoscut umanist român a fost Nicolaus Olahus, din secolul al XVI-lea. El s-a născut în
Transilvania, familia sa fiind însă de origine din Ţara Românească, şi a ajuns unul dintre cei mai importanţi prelaţi
catolici ai Ungariei (a fost arhiepiscop de Strigonium). Cea mai importantă lucrare a sa este Hungaria, scrisă în limba
latină. El a afirmat originea latină a românilor şi unitatea de limbă, religie şi obiceiuri a românilor din cele trei ţări
medievale.

CRONICARI
Primele cronici românești au apărut în secolul XVII, fiind scrise de către moldovenii Grigore
Ureche şi Miron Costin. Grigore Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei, afirmă originea romană a
moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor în expresia devenită celebră toţi de la Râm ne tragem. El aduce, în
sprijinul afirmaţiei sale, argumente lingvistice. Miron Costin a dedicat o lucrare specială originii românilor,
De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor. El susține, ca şi Ureche, originea romană a
locuitorilor din Moldova, Ţara Muntenească şi a românilor din părţile ungureşti (Transilvania), dar
argumentaţia sa este mult mai bogată decât cea a lui Grigore Ureche. Costin aduce argumente lingvistice,
etnografice şi arheologice în sprijinul romanităţii românilor, recurgând chiar la comparaţia între tradiţii şi
obiceiuri ale italienilor şi românilor.
De asemenea, Dimitrie Cantemir, în „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor” vorbeşte depre
continuitatea şi unitatea românilor în spaţiul carpato-dunărean, susţinând şi dăinuirea elementului roman după
retragerea aureliană. El este adeptul descendenţei pur romane (viziune latinistă) - “din Traian”.
 Motive/cauze care au determinat abordarea acestei probleme în Epoca Modernă de către
istorici.

În secolele XIV-XVIII, Transilvania a fost condusă de cele trei naţiuni privilegiate nobilii (maghiari), saşii
şi secuii, a căror reprezentanți alcătuiau o adunare a stărilor numită Dietă. Românii, deşi erau populaţia majoritară,
nu aveau drepturi politice, așadar nu erau reprezentați în Dietă, iar limba română şi religia ortodoxă nu erau
recunoscute oficial. Populaţia românească era alcătuită în marea majoritate din ţărani dependenţi. Românii nu aveau
elite sociale sau intelectuale care să-i reprezinte interesele.
În secolul al XVIII-lea se declanșează lupta de emancipare naţională a românilor din Transilvania.
Motivul? Prin Diploma Leopoldină din 1701, moment ce a însemnat crearea Bisericii Unite sau Greco-
Catolice, românilor li s-au promis că vor bucura de acealeași drepturi de care beneficiau națiunile
privilegiate odată cu trecerea sub ascultarea Romei( din punct de vede religios intrau sub controlul papei).
Această promisiune nu a fost înfăptuită. Totuși, preoţii greco-catolici obţin anumite privilegii şi alcătuiesc
prima comunitate de intelectuali români din Transilvania. Aceştia luptă pentru drepturile politice ale tuturor
românilor din Transilvania. Episcopul greco-catolic din Transilvania era singurul român care avea dreptul să
facă parte din Dietă. Episcopul Inochentie Micu Klein (1728-1751), membru al Dietei, demarează lupta de
emancipare politică a românilor din Transilvania. El scrie numeroase petiţii către instituţiile administrative din
Transilvania sau către cele din Viena( capital imperiului habsburgic), cerând anularea legilor care îi
discriminau pe români şi acordarea de drepturi egale cu celelalte naţionalităţi. Cel mai important document
scris de el a fost memoriul numit Supplex Libellus (1744), înaintat împărătesei Maria Tereza. Prin
argumente legate de romanitatea şi întâietatea românilor in Transilvania, el a cerut recunoaşterea naţiunii
române alături de celelalte naţiuni privilegiate, înlăturarea denumirii jignitoare de „tolerat” și recunoaşterea
limbii române. Până în momentul în care românii au folosit aceste argumente pentru a-şi justifica lupta lor de
emancipare, nimeni nu a tăgăduit originea latină sau vechimea poporului român în acest spaţiu. In consecință,
pentru a contracara lupta de emancipare naţională a românilor din Transilvania, au fost lansate o serie de idei,
teorii ce combat în special autohtonia românilor.
Teoria imigraţionistă despre formarea poporului român.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, istoricul austriac Franz Schulzer a elaborat o teorie greşită
despre formarea poporului român, numită teoria imigraţionistă în lucrarea Istoria Daciei transalpine in
1781. El susţinea că românii s-au format ca popor la sudul Dunării, între bulgari și albanezi de la care au
preluat credința ortodoxă și de unde au emigrat, către nordul Dunării, în secolul XIII. El afirma că dacii au
fost exterminaţi total de către romani în timpul războielor daco-romane, iar împăratul Aurelian a retras toată
populaţia din Dacia, în secolul III, lăsând aici un teritoriu gol terra deserta. Pe acest teritoriu s-au aşezat
maghiarii în secolul X. Tot el mai spunea că poporul român este de origine slavă.
Scopul lansării teoriei era limpede: anularea argumentelor istorice ale românilor în lupta politică din
Transilvania şi justificarea privilegiilor deţinute de maghiari, saşi şi secui, precum şi a statutului de „toleraţi”
atribuit românilor.
În felul acesta, chestiunea continuităţilor istorice va căpăta un pronunţat caracter politic
(romanitatea românilor devine o problemă politică, se politizează).
În consecință, elita intelectuală din Transilvania, grupată în jurul Şcolii Ardelene - Gheorghe
Şincai, Samuil Micu, Petru Maior - au adus argumente lingvistice şi istorice care să combată teoria
imigraţionistă. Ei au demonstrat ştiinţific originea romană a poporului român şi păstrarea tradiţiei culturale
romane în civilizaţia românească. Totuşi, ei au susţinut, în mod exagerat, originea pur romană a poporului
român(abordare latinistă), și că influenţele geto-dace şi slave în cultura română sunt nesemnificative.
Argumentele lor au fost sintetizate într-un document numit Supplex Libellus Valachorum, scris în 1791 de
intelectualii români din Transilvania şi trimis Curţii imperiale la Viena pentru apărarea românilor şi a
drepturilor lor.

Motive/cauze care au determinat abordarea acestei probleme în a doua jumătate a secolului al XIX-lea
În 1867 Austria (Imperiul habsburgic) devenea statul dualist Austro-Ungaria prin împărţirea
imperiului în două provincii, Austria şi Ungaria, fiecare cu guvernul şi parlamentul său. Singurele instituţii
comune erau ministerele de război, de finanţe şi de externe. Împăratul avea puteri simbolice. Popoarele din
imperiu (italieni, romani, cehi, sloveni, slovaci, croați, sârbi, ucraineni, polonezi) cu excepţia austriecilor şi
maghiarilor, erau nemulţumite de noua organizare politică deoarece toate instituţiile lor autonome au fost
suprimate. Limba oficială era germana pentru teritoriile administrate de la Viena şi maghiara pentru teritoriile
administrate de la Budapesta. Transilvaniei i s-a suprimat autonomia şi a fost incadrată forțat in Ungaria.
Treptat s-au dat legi care intensificau maghiarizarea şcolii şi administraţiei. Românii au fost nemulţumiţi de
faptul că toţi locuitorii erau consideraţi ca făcând parte din naţiunea maghiară, că pentru a vota, censul era
foarte ridicat, că limba maghiară era obiect de studiu obligatoriu în şcoală, că nu exista o universitate
românească. În consecință, românii reiau lupta de emancipare (lupta pentru drepturi politice și civile)
protestând faţă de suprimarea autonomiei şi alipirea la Ungaria. Pentru a lovi în lupta de emancipare națională
istoricii austrieci şi maghiari au reluat ideile teoriei imigraţioniste.
Istoricul austriac Robert Roesler a încercat argumentarea ştiinţifică a vechii teorii imigraţioniste în
lucrarea Studii româneşti din 1871. De aceea teoria imigraţionistă se mai numeşte şi teoria lui Roesler sau
roesleriană. El a susţinut:
 dacii au fost exterminaţi ca popor in urma celor două războaie daco-romane
 dispariţia vechii toponimii daco-gete
 romanizarea nu s-a putut realiza în cei 165 de ani de stăpânire romană
 toţi locuitorii Daciei au părăsit provincia odată cu retragerea aureliană din 271/275
 poporul român şi limba română s-au format la sud de Dunăre deoarece lipsesesc din lexic
elementele germanice; există elemente lexicale comune în limba română şi limba albaneză;
dialectele daco-român şi macedo-român se aseamănă; influenţa slavă a fost posibilă numai la sud
de Dunăre unde românii devin ortodocşi şi preiau limba slavonă de cult;
 românii sunt un popor de păstori nomazi
 lipsa izvoarelor istorice care să ateste existenţa românilor la nord de Dunăre înainte de sec. XIII
 maghiarii au găsit la venirea lor în Transilvania o „terra deserta”.

Reactia a venit imediat din partea lui Alexandru D. Xenopol, care în „Toeria lui Roesler. Studiu
asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană”1884, contestă teoria imigraţionistă, aducând argumente în
sprijinul continuităţii sau autohtoniei românilor. El susţine următoarele idei: (viziunea lui Xenopol – sustine
romanitatea românilor)
 elementul traco-dacic reprezintă baza etnică, peste care s-a suprapus cel roman,
 continuarea procesului de romanizare după retragerea aureliană, dovadă avem creştinismul
răspândit în limba latină şi menţinerea legăturilor cu Imperiul Roman de Răsărit
 arheologia, toponimia, hidronimia, aduc dovezi incontestabile ale continuității dacilor şi apoi
a daco-romanilor,
 daco-romanii s-au retras în munţi din calea migratorilor,
 dintre migratori slavii si-au lăsat amprenta asupra etnogenezei românești fără a schimba înso
caracterul fundamental romanic al poporului român.
 Asfel s-au pus bazele Teoriei continuităţii sau a autohtoniei în sprijinul căreia au venit şi studiile
istorice precum și descoperirile arheologice din secolului al XX-lea. Primele argumente în sprijinul teoriei
continuității sau a autohtoniei sunt lansate de către corifeii Școlii Ardelene.
Teoria continuităţii sau a autohtoniei – este considerată o teorie din secolul XIX
A reprezentat reacţia istoriografiei româneşti din secolele al XIX-lea-al XX-lea faţă de teoria
imigraţionistă/roesleriană. Teoria continuităţii românilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost susţinută
şi dezvoltată, cu argumente istorice, lingvistice, arheologice, epigrafice, de istorici precum B. P. Haşdeu,
Dimitrie Onciul şi A. D. Xenopol (secolul al XIX-lea), respectiv Gheorghe I. Brătianu (O enigmă şi un
miracol: poporul român), Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, C.C. Giurescu (secolul al XX-lea).
Teoria continuităţii demonstrează cu argumente ştiinţifice:

 Dacii nu au dispărut ca popor

 Romanizarea a continuat si după retragerea aureliana prin creștinism
 Niciun izvor istoric nu consemnează o migrație masivă a românilor din sudul către nordul
Dunării
 Există izvoare istorice care îi atestă pe români în Transilvania înainte de venirea ungurilor
 originea latină a poporului român şi a limbii române;
 continuitatea de existenţă a populaţiei autohtone pe teritoriul de formare a poporului român la
sfârşitul Antichităţii şi începutul Evului Mediu;
 desfăşurarea etnogenezei româneşti la nordul şi la sudul Dunării, având ca rezultat formarea
poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Dovezile ştiinţifice ( lingvistice, scrise, arheologice) pe care se bazează teoria continuităţii au

demonstrat că:
 geto-dacii au continuat să locuiască în provincia Dacia după anul 106;
 toponimia dacică s-a păstrat, dovadă fiind hidronimele şi oronimele (Maris-Mureş, Alutus -
Olt, Pyrethus- Prut, Carpatos - Carpaţi etc.);
 romanizarea a fost rapidă şi ireversibilă, dovedită de izvoarele lingvistice, arheologice, scrise
etc.;
 daco-romanii au format populaţia autohtonă nord-dunăreană după retragerea aureliană;
 românii s-au format la nordul şi la sudul Dunării, neexistând nicio dovadă că etnogeneza
românească s-ar fi desfăşurat undeva în Balcani, de unde aceştia ar fi emigrat pe actualul lor
teritoriu;
 cuvintele comune din română şi albaneză sunt moştenite independent de cele două limbi, din
substratul traco-iliric, de origine inde-europeană.

Printre dovezile ştiinţifice aduse în sprijinul teoriei continuităţii s-au numărat:

 descoperiri arheologice realizatepe teritoriul actual al României, printre care se remarcă cele
datând din perioada secolelor al IV-lea-al XI-lea: donariul de bronz de la Biertan, din secolul al IV-
lea, cu monograma creştină şi inscripţia în limba latină Ego Zenovius votum posui; diverse vase,
unelte, podoabe, arme, şi alte obiecte aparţinând comunităţilor autohtone din aşezări precum Brateiu
din judeţul Sibiu, Apulum, Napoca, Drobeta etc.;
 mărturii privind existent românilor în zona Dunării provenite din sursele medievale timpurii
(secolele al VII-lea-al XI-lea);
  argumente lingvistice, topografice, hidrografice;
 absenţa dovezilor concrete că etnogeneza românească s-ar fi desfăşurat undeva, în Balcani,
de unde românii ar fi emigrat în secolul al XIII-lea pe actualul lor teritoriu de locuire.

Romanitatea românilor în secolul XX - abordări

În 1920, prin tratatul de pace de la Trianon, Ungaria a trebuit să cedeze României Transilvania. In
periada negocierilor pentru semnarea tratatului de pace, diplomația maghiară s-a folosit de teoria
imigraţionistă, ideile acesteia devenid un punct de plecare pentru a demonstra așa-zisele drepturi teritoriale ale
Ungariei asupra Transilvaniei. Din fericire diplomații europeni precum și cei români nu au fost convinși de
pertinența teoriei imigraționiste sau roesleriene. Istoricii români din perioada interbelică au revenit cu noi
argumente pentru a combate teoria imigraţionistă. Cei mai importanţi dintre aceştia au fost Nicolae Iorga,
Vasile Pârvan şi Gheorghe Brătianu. Vasile Pârvan a descoperit numeroase izvoare arheologice în sprijinul
continuităţii. Gheorghe Brătianu, în lucrarea sa O enigmă şi un miracol istoric: poporul român (1937, scrisă
iniţial în limba franceză), a realizat o sinteză a argumentelor istorice, geografice, arheologice, etnografice şi
lingvistice care combat teoria imigraţionistă. Aceasta este până astăzi cea mai complexă lucrare pe această
temă.
O nouă abordare
In a doua jumătate a sec XX, in perioada stalinismului, istoriografia a preluat ideile staliniste
referitoare la “caracterul imperialist al stăpânirii romane”, astfel a fost diminuată contribuţia factorului
roman şi exagerând în schimb contribuția celui slav. Un reprezentant al acestei istoriografii este Mihai Roller,
autor al lucrării „Istoria românilor. În anii național comunismului, în contexul procesului de revenire la valorile
naționale, problema etnogenezei este reevaluată. Este dimuinuat rolul factorului slav însă este exacerbat rolul
factorului dacic, ajungându-se la o adevarată obsesie dacică. Dacii erau primul popor din lume(protocronism), iar
Ceușescu este urmasul lui Burebista.

Romanitatea românilor astăzi

Deşi istoriografia europeană nu a acceptat teoria imigraţionistă, considerând-o drept insuficient argumentată,
unii istorici maghiari au reluat-o până astăzi, publicând-o în principalele limbi europene. Dar disputa în jurul
continuităţii românilor nu mai poate avea în prezent o miză politică majoră deoarece integrarea în Uniunea Europeană
presupune că sunt rezolvate conflictele teritoriale. Totuşi, această dispută tulbură încă spiritele în rândul unora.
Romanitatea românilor este acceptată oficial la nivel internaţional, graţie lucrărilor de înaltă valoare ştiinţifică
elaborate de istoricii români dar şi străini care au adus argumente în acest sens. Sintezele oficiale de istorie ori
dicţionarele enciclopedice (gen Larousse sau Encyclopedia Britanica) au acceptat poziţia oficială a istoriografiei
române cu privire la formarea poporului român. Deci romanitatea românilor trebuie studiată nu ca o ipoteză, ci ca o
realitate istorică.

De ce este necesară studierea acestei teme/ care este rolul scrierilor istorice pe acestă temă?
 Să ne cunoaștem istoria
 Să cunoaștem procesul de etnogeneză
 Să putem combate argumentat teorii nefondate precum teoria imigraționistă sau
roesleriană

Varianta 1
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre romanitatea românilor în viziunea istoricilor, având în vedere:
- precizarea unui secol în care a fost abordată ideea romanităţii românilor;
- prezentarea unei cauze a implicării istoricilor în abordarea romanităţii românilor;
- menţionarea a două idei prin care istoricii au susţinut romanitatea românilor;
- menţionarea a doi istorici care au abordat problema romanităţii românilor;
- formularea unui punct de vedere referitor la rolul ideii romanităţii românilor în scrierile istoricilor şi susţinerea
acestuia printr-un argument istoric.

Varianta 2
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre ideea romanităţii românilor, având în vedere:
- menţionarea a două epoci istorice în care a fost studiată ideea romanităţii românilor;
- numirea unui istoric şi prezentarea unei cauze pentru care acesta a abordat ideea romanităţii românilor;
- menţionarea a două idei formulate pentru susţinerea ideii romanităţii românilor;
- formularea unui punct de vedere referitor la semnificaţia studierii romanităţii românilor şi susţinerea acestuia printr-un
argument istori