A.

Popoare şi spaţii istorice 

I. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Romanitatea românilor, adică originea romană a poporului român, reprezintă o realitate

istorică pe care astăzi o acceptă aproape toţi cercetătorii. Această idee a fost afirmată încă din
zorii evului mediu de cronicari, oameni politici sau diverşi oameni de cultură. În epoca
modernă unii istorici maghiari şi austrieci au contestat, din motive politice, originea latină a
poporului român şi formarea poporului român în spaţiul de la nordul Dunării. Istoricii şi
oamenii de cultură români au combătut acea teorie (numită şi teoria imigraţionistă), care
susţinea că românii sunt un popor de origine slavă care s-au format la sudul Dunării de unde
au emigrat  apoi la nordul Dunării. A început astfel o dispută între istoriografia română şi
austriacă dar mai ales maghiară cu privire la originea românilor şi formarea poporului român,
care s-a prelungit până astăzi.

2. Romanitatea românilor în izvoarele istorice medievale 

În perioada medievală cronicile bizantine, maghiare sau ale altor popoare au menţionat

faptul că românii sunt un popor de origine romană, care s-a aflat în spaţiul carpato-dunăreano-
pontic, nimănui netrecându-i prin minte să conteste acest lucru. Românii, atât cei de la nordul
cât şi cei de la sudul Dunării, erau numiţi în izvoarele străine vlahi sau valahi  (cu variaţiile
fonetice vlasi, blachi, olahi, volohi etc.). 

Primele menţiuni care îi amintesc pe români drept urmaşi ai coloniştilor romani aparţin
unor surse bizantine. În secolul VII, împăratul bizantin Mauricius a precizat o astfel de
informaţie în tratatul său militar Strategikon. Cronicarul bizantin Ioan Kinnamos scria, în
secolul XII, că locuitorii de la nord de Dunăre „sunt veniţi demult din Italia”.
Una dintre cele mai importante mărturii medievale este cea a cronicarului maghiar numit de
istorici Anonymus (deoarece nu şi-a semnat opera). Cronica lui Anonymus (Gesta
hungarorum, în traducere, Faptele ungurilor), scrisă în secolul XII, narează evenimentele
petrecute în timpul aşezării maghiarilor pe teritoriul de astăzi al Ungariei, în 896. Scopul
acestei cronici era să prezinte faptele eroice ale primilor conducători maghiari. În acest
context sunt povestite şi expediţiile unor căpetenii maghiare în Transilvania, unde Anonymus
menţionează existenţa românilor, locuitori de origine romană. Ei erau conduşi de voievozii
Gelu, Glad şi Menumorut.
În epoca Renaşterii, cărturarii umanişti occidentali (Poggio Bracciolini, Enea Silvio
Piccolomini) sau români (Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Miron Costin) au scris în operele
lor despre originea romană a poporului român, aducând argumente istorice şi etnografice.
 
3. Teoria  imigraţionistă despre formarea poporului român. Argumente pro şi contra

În secolul al XVIII-lea, istoricul austriac Franz Schulzer a elaborat o teorie greşită despre
formarea poporului român, numită teoria imigraţionistă (în lucrarea Istoria Daciei
transalpine din 1781). El susţinea că românii s-au format ca popor la sudul Dunării de unde
au emigrat la nordul Dunării în secolul XIII. El afirma că dacii au fost exterminaţi total de
către romani în anul 106, iar împăratul Aurelian a retras toată populaţia din Dacia, în secolul
III, lăsând aici un teritoriu gol. Pe acest teritoriu s-au aşezat maghiarii în secolul X. Tot el mai
spunea că poporul român este de origine slavă.
Teoria imigraţionistă a fost elaborată în contextul în care, în Transilvania, stăpânită de
austrieci şi condusă politic de nobilimea maghiară, românii îşi cereau egalitatea în drepturi
politice cu celelalte naţionalităţi. Românii îşi cereau drepturi pornind de la argumentele
istorice că sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, urmaşi ai ilustrului popor roman şi că
drepturile lor le-au fost uzurpate abuziv în evul mediu de către nobilimea maghiară, care a
cucerit Transilvania în secolele XI-XIII. 
 
Reprezentanţii Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai, Samuil Micu şi Petru Maior, au adus
argumente lingvistice şi istorice care să combată teoria imigraţionistă. Ei au demonstrat
ştiinţific originea romană a poporului român şi păstrarea tradiţiei culturale romane în
civilizaţia românească. Totuşi, ei au susţinut, în mod exagerat, că influenţele dace şi slave în
cultura română sunt nesemnificative, demonstrând originea pur romană a poporului român.
Argumentele lor au fost sintetizate într-un document numit Supplex Libellus Valachorum,
scris în 1791 de intelectualii români din Transilvania şi trimis Curţii imperiale la Viena pentru
apărarea românilor şi drepturilor lor.
 
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după formarea Austro-Ungariei (1867), când
românii au protestat faţă de desfiinţarea autonomiei Transilvaniei, istoricii austrieci şi
maghiari au reluat teoria imigraţionistă. Istoricul austriac Robert Roesler a argumentat
ştiinţific teoria imigraţionistă în lucrarea Studii româneşti din 1871, de aceea teoria
imigraţionistă se mai numeşte şi teoria lui Roesler. El a susţinut, pe baza scrierilor unor
istorici latini târzii şi nesiguri, exterminarea totală a dacilor în războaiele cu
romanii, imposibilitatea romanizării într-un timp de mai puţin de 200 de ani, retragerea
completă a populaţiei din Dacia la sudul Dunării în secolul III. Aşezarea maghiarilor în
Transilvania s-ar fi făcut pe un teritoriu pustiu, iar românii ar fi venit aici abia în secolul XIV.
Românii vorbesc o limbă slavă, considera el, o dovadă importantă fiind aceea că prima oară
au scris cu litere chirilice. El considera că nu există ştiri care să ateste prezenţa românilor la
nordul Dunării în mileniul I. 
 
Istoricii români au adus argumente arheologice şi lingvistice arătând că teoria lui Roesler este
falsă. Unul dintre cei mai cunoscuţi este Alexandru D. Xenopol.  Principalele argumente
ştiinţifice ale istoricilor români sunt:

 Toponimele (numele de locuri) şi hidronimele (numele de râuri) de origine daco-

romană existente până azi în limba română nu ar fi putut fi păstrate fără o continuitate
neîntreruptă de locuire din antichitate până în evul mediu.
 Pentru perioada secolelor IV-VIII, când au loc marile migraţii pe teritoriul României,
au fost descoperite unelte utilizate în muncile agricole. Cum migratorii nu se ocupau
cu agricultura, este foarte clar că singura populaţie sedentară de aici nu putea fi decât
cea daco-romană.
 Pentru aceeaşi perioadă de început a evului mediu pe teritoriul României s-au
descoperit obiecte de cult creştine. Cum migratorii erau păgâni, aceasta este o altă
dovadă arheologică a continuităţii daco-romanilor.
 Romanizarea se putea realiza în 170 de ani, aşa cum s-a întâmplat şi în alte teritorii
cucerite de romani.
 Mărturiile lui Anonymus şi ale altor cronicari medievali maghiari sau bizantini arată
că poporul român a existat la nordul Dunării la venirea maghiarilor aici (în 896).
 Chiar dacă românii au scris iniţial cu litere chirilice (până la jumătatea secolului XIX),
caracterul latin al limbii române nu a fost cu nimic afectat.
4. Teoria  imigraţionistă în secolul XX

Teoria imigraţionistă a fost reluată de istoricii maghiari până astăzi şi reargumentată. În 1920,
prin tratatul de pace de la Trianon, Ungaria a trebuit să cedeze României Transilvania. Pentru
istoriografia maghiară această teorie a devenit un punct de plecare pentru a demonstra
drepturile teritoriale ale Ungariei asupra Transilvaniei. 
 
Istoricii români din perioada interbelică au revenit cu noi argumente pentru a combate teoria
imigraţionistă. Cei mai importanţi dintre aceştia au fost Nicolae Iorga, Vasile Pârvan şi
Gheorghe Brătianu. Vasile Pârvan a adus numeroase izvoare arheologice în sprijinul
continuităţii. Gheorghe Brătianu, în lucrarea sa O enigmă şi un miracol istoric: poporul
român (1937, scrisă iniţial în limba franceză), a realizat o sinteză a argumentelor istorice,
geografice, arheologice, etnografice şi  lingvistice care combat teoria imigraţionistă. Aceasta
este până astăzi cea mai complexă lucrare pe această temă.
În perioada comunistă, cu precădere în epoca lui Nicolae Ceauşescu, teoria imigraţionistă a
fost combătută constant, de data aceasta argumentele care au fost invocate priveau mai ales
civilizaţia dacilor. Regimul comunist a privilegiat elementul dac în comparaţie cu cel roman
deoarece în propaganda comunistă romanii erau consideraţi asupritori.
 
5. Teoria  imigraţionistă astăzi
Deşi istoriografia europeană nu a acceptat teoria imigraţionistă, considerând-o drept
insuficient argumentată, unii istorici maghiari au reluat-o până astăzi, publicând-o în
principalele limbi europene. Dar disputa în jurul continuităţii românilor nu mai poate avea în
prezent o miză politică majoră. Graniţele statelor europene nu se mai trasează astăzi pe baza
argumentelor istorice, iar integrarea în Uniunea Europeană presupune ca rezolvate conflictele
teritoriale. Totuşi, această dispută tulbură încă spiritele în rândul românilor şi maghiarilor.
Romanitatea românilor este acceptată oficial la nivel internaţional, graţie lucrărilor de înaltă
valoare ştiinţifică elaborate de istoricii români dar şi străini care au adus argumente în acest.
Sintezele oficiale de istorie ori dicţionarele enciclopedice (gen Larousse sau Encyclopedia
Britanica) au acceptat poziţia oficială a istoriografiei române cu privire la formarea poporului
român. Deci romanitatea românilor trebuie studiată nu ca o ipoteză, ci ca o realitate istorică.
Să aprofundăm anumite cunoştinţe din această lecţie!

Cărturarii umanişti despre originea romană a poporului român

Cărturarii umanişti occidentali din secolele XIV-XVI au arătat un interes deosebit
românilor şi prezentării originii acestora datorită preocupării pe care o aveau pentru
redescoperirea valorilor culturale ale antichităţii greco-romane. Mulţi dintre ei au călătorit în
spaţiul românesc pentru a vedea locurile pe care le stăpânea altă dată Imperiul roman şi au
descoperit surprinşi că aici trăia un popor care se trăgea din foştii colonişti romani. Astfel,
umanistul italian Poggio Bracciolini vorbeşte despre originea latină a românilor, aducând şi
argumente lingvistice culese din spaţiul românesc. El spune şi un alt lucru important, că
românii înşişi se consideră descendenţi ai romanilor aduşi de Traian în Dacia. 
Românii au atras atenţia umaniştilor europeni şi prin luptele lor împotriva Imperiului
otoman. Enea Silvio Piccolomini, viitorul papă Pius al II-lea, a contribuit, prin scrierile sale
istorice, la popularizarea originii romane a poporului român dar şi a victoriilor repurtate de
români împotriva turcilor. 
Mulţi călători străini în Ţările Române au menţionat faptul că românii sunt mândri de originea
lor romană şi că, prin anumite obiceiuri, fac cinste originii lor ilustre. Aceste informaţii sunt
foarte importante pentru cercetătorii de astăzi deoarece unii istorici care au contestat
romanitatea românilor au argumentat opinia lor şi prin faptul că în perioada medievală limba
de cultură şi limba documentelor de cancelarie a fost slavona. Ei au susţinut astfel că românii
la vremea respectivă nu se puteau considera descendenţi ai romanilor dacă în mod oficial
acceptaseră cultura slavonă. Relatările călătorilor străini au arătat că românii aveau conştiinţa
romanităţii lor înainte de apariţia culturii scrise în limba română.

Umaniştii români au elaborat primele teorii argumentate istoric privitoare la formarea

poporului român. Cel mai cunoscut umanist român a fost Nicolaus Olahus, din secolul al
XVI-lea. El s-a născut în Transilvania, familia sa fiind însă de origine din Ţara Românească,
şi a ajuns unul dintre cei mai importanţi prelaţi catolici ai Ungarie (a fost arhiepiscop de
Strigonium). Cea mai importantă lucrare a sa este Hungaria, scrisă în limba latină. El a
afirmat originea latină a românilor şi unitatea de limbă, religie şi obiceiuri a românilor din
cele trei ţări medievale. 
Primele cronici în limba română au fost publicate în secolul XVII de către cronicarii
moldoveni Grigore Ureche şi Miron Costin. Grigore Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei,
afirmă originea romană a moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor în expresia devenită
celebră toţi de la Râm ne tragem. El aduce, în sprijinul afirmaţiei sale, argumente
lingvistice. Miron Costin a dedicat o lucrare specială originii românilor, De neamul
moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor. El afirmă, ca şi Ureche, originea romană a
locuitorilor din Moldova, Ţara Muntenească şi a românilor din părţile
ungureşti (Transilvania), dar argumentaţia sa este mult mai bogată decât cea a lui Grigore
Ureche. Costin aduce argumente lingvistice, etnografice şi arheologice în sprijinul romanităţii
românilor, recurgând chiar la comparaţia între tradiţii şi obiceiuri ale italienilor şi românilor. 
 Folosirea limbii slavone ca limbă de cultură. Utilizarea alfabetului chirilic
pentru scrierea limbii române în evul mediu şi epoca modernă.
 
De ce limba liturgică (limba folosită în biserică) în evul mediu a fost, pentru români, limba
slavonă?  De ce limba română s-a scris în evul mediu şi în epoca modernă cu litere chirilice?
Explicaţia este foarte simplă şi ţine de organizarea bisericii medievale. Iniţial ierarhii
bisericilor creştine au acceptat doar câteva limbi pentru traducerea textului biblic, considerate
limbi sacre. Abia în 1517, germanul Martin Luther, iniţiatorul Reformei, propunea traducerea
textelor religioase şi a liturghiei în limbile vorbite de popor. Astfel, în Europa, catolicii au
folosit limba latină, iar ortodocşii limbile greacă şi slavonă ca limbi liturgice. Limba slavonă a
fost acceptată ca limbă de cult în secolul IX deoarece Patriarhul de la Constantinopol dorea
evanghelizarea slavilor, fapt dificil de realizat dacă nu era tradusă liturghia în limba lor. În
spaţiul românesc creştinismul este atestat încă din secolul IV, când limba de cultură era latina.
În secolele IX-XIV teritoriul românesc era supus, din punct de vedere al jurisdicţiei
bisericeşti, episcopilor de la sudul Dunării, din Bulgaria, de aceea limba bisericii româneşti a
devenit slavona inclusiv în Transilvania. După întemeierea statelor Ţara Românească şi
Moldova, limba oficială a cancelariei a fost tot slavona, care era singura limbă de cultură din
spaţiul românesc de la acea vreme. Abia în secolul XVII româna este acceptată ca limbă de
cult (în 1688 a fost tradusă pentru prima dată integral Biblia în limba română). Când au
început să apară documente în limba română, în secolul XVI, constatăm că acestea erau scrise
cu alfabet chirilic, alfabetul folosit pentru scrierea limbii slavone. Alfabetul chirilic s-a folosit
în mod curent în spaţiul românesc până în 1860, când oamenii de cultură români au impus,
atât în Transilvania cât şi în România, utilizarea alfabetului latin, mult mai potrivit cu
structura limbii române.   

Pentru a înţelege această lecţie, este util să cunoaştem şi …

Statutul Transilvaniei şi al românilor din Transilvania în evul mediu şi epoca modernă

I. Statutul Transilvaniei
- În secolele XI-XIII, Transilvania a fost cucerită de maghiari şi a făcut parte
din Ungaria până în 1541, fiind provincie autonomă, numită voievodat, condusă de un
voievod maghiar şi Dietă . 
- În 1541-1688 a fost stat vasal Imperiului Otoman, condus de un principe maghiar şi Dietă.
- În 1699 a fost ocupată de austrieci şi organizată ca provincie autonomă a Imperiului
habsburgic (Austria). Împăratul austriac (toţi împăraţii erau din familia de Habsburg) şi-a
luat titlul de principe al Transilvaniei.
- În1867, Imperiul habsburgic şi-a schimbat numele şi organizarea politică, devenind Austro-
Ungaria
Austro-Ungaria s-a realizat prin împărţirea Imperiului habsburgic în două provincii, Austria
şi Ungaria, fiecare cu guvernul şi parlamentul său. Transilvania a fost  anexata la Ungaria,
desfiinţându-i-se astfel autonomia.
 
II. Statutul românilor din Transilvania
În secolele XIV-XVIII, Transilvania a fost condusă de cele trei naţiuni privilegiate nobilii
(maghiari), saşii şi secuii, care alcătuiau o adunare a stărilor numită Dietă. Românii, deşi erau
populaţia majoritară, nu aveau drepturi politice, iar limba română şi religia ortodoxă nu erau
recunoscute oficial. Populaţia românească era alcătuită în marea majoritate din ţărani
dependenţi. Românii nu aveau o elită care să-i reprezinte.
 
Schimbări în statutul românilor din Transilvania în timpul împăraţilor habsburgi
(1699-1867)
În timpul împăraţilor habsburgi, românii din Transilvania primesc anumite drepturi
economice, politice şi culturale. Ei îşi creează o elită, care să-i reprezinte şi să lupte pentru
drepturile lor.
- În  1701:  se creează biserica greco-catolică. Preoţii greco-catolici obţin anumite privilegii
şi alcătuiesc prima comunitate de intelectuali români din Transilvania. Aceştia luptă pentru
drepturile politice ale tuturor românilor. Episcopul greco-catolic este singurul român care are
dreptul să facă parte din Dietă. Episcopul Inochentie Micu Klein (1728-1751) începe lupta
de emancipare politică a românilor din Transilvania. El scrie numeroase petiţii către
instituţiile administrative din Transilvania sau către cele din Viena, cerând anularea legilor
care îi discriminau pe români şi acordarea de drepturi egale cu celelalte naţionalităţi. Cel mai
important document scris de el este memoriul numit Supplex Libellus (1744), înaintat
împărătesei Maria Tereza. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, lupta pentru drepturile
românilor este reluată de mişcare culturală numită Şcoala Ardeleană.
 
Apariţia teoriei imigraţioniste este o consecinţă a luptei românilor pentru drepturi în
Transilvania.
- 1764: românii primesc dreptul de a face parte din armata austriacă, în regimentele de
graniţă.
- 1781: împăratul Iosif al II-lea recunoaşte oficial şi biserica ortodoxă.
- 1854: împăratul Franz Joseph desfiinţează iobăgia şi îi împroprietăreşte pe ţărani; astfel toţi
românii ajung să fie liberi şi să aibă o mică proprietate.
 
Statutul românilor în Austro-Ungaria
În 1867 Austria (Imperiul habsburgic) devenea statul dualist Austro-Ungaria prin împărţirea
imperiului în două provincii, Austria şi Ungaria, fiecare cu guvernul şi parlamentul său.
Singurele instituţii comune erau ministerele de război, de finanţe şi de externe. Împăratul avea
puteri simbolice. Popoarele din imperiu, cu excepţia austriecilor şi maghiarilor, erau
nemulţumite de noua organizare deoarece toate instituţiile lor autonome au fost suprimate.
Limba oficială era germana pentru teritoriile administrate de la Viena şi maghiara pentru
teritoriile administrate de la Budapesta. Împăratul a hotărât să recurgă la această nouă
organizaţie a statului pentru a avea un aliat, maghiarii, în lupta împotriva mişcărilor de
eliberare naţională ale diverselor popoare din imperiu. Decizia a fost luată ca urmare a
înfrângerii suferite în războiul cu Prusia şi Italia din 1866.
Transilvaniei i s-a suprimat autonomia şi a făcut parte  din  provincia Ungaria. Românii au
protestat faţă de suprimarea autonomiei şi alipirea la Ungaria. Legile statului maghiar au
recunoscut totuşi următoarele drepturi ale românilor: învăţământ primar şi secundar în limba
maternă, folosirea limbii materne în administraţie, libertatea religioasă, dreptul de vot
cenzitar. Treptat s-au dat legi care intensificau maghiarizarea şcolii şi administraţiei. Românii
au fost nemulţumiţi de faptul că toţi locuitorii erau consideraţi ca făcând parte din naţiunea
maghiară, că pentru a vota, censul era foarte ridicat, că limba maghiară era obiect de studiu
obligatoriu în şcoală, că nu exista o universitate românească. Românii au luptat pentru
drepturile lor prin intermediul Partidului Naţional Român (creat în 1869), a asociaţiei
culturale Asta şi a diverselor ziare şi reviste.

Ideile principale ale lecţiei

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor 

 Poporul român este un popor de origine romană, care s-a format prin amestecul
dacilor, romanilor şi slavilor, la nord şi la sud de Dunăre, în secolele II î. Hr. – IX d.
Hr.
 Romanitatea românilor a fost menţionată în evul mediu de cronicari străini (de ex.
Anonymus), de cărturarii umanişti occidentali sau români (Poggio Bracciolini, Grigore
Ureche, Miron Costin).
 Romanitatea românilor a devenit subiect de dispută în epoca modernă când a fost
elaborată teoria imigraţionistă de către istoricul austriac Robert Schulzer,  în secolul
XVIII,  reluată de Robert Roesler, în secolul XIX şi de alţi istorici maghiari în secolul
XX.  Teoria imigraţionistă contestă originea romană a poporului român şi formarea
sa în teritoriul de la nordul Dunării. O cauză care a dus la elaborarea acestei teorii a
fost lupta românilor din Transilvania pentru drepturi politice. 
 Istoricii români au combătut teoria imigraţionistă prin argumente istorice,
arheologice şi lingvistice. Principalii istorici care au combătut această teorie au fost
reprezentanţii Şcolii Ardelene (în secolul  XVIII), A. D. Xenopol (în secolul XIX),
Vasile Pârvan, Gh. Brătianu (în secolul XX).
 Argumente ale teoriei imigraţioniste (care combat romanitatea românilor): 
                         - exterminarea totală a dacilor în războaiele cu romanii, 
                         - retragerea completă a populaţiei din Dacia la sudul Dunării în secolul
III,
                         - aşezarea maghiarilor în Transilvania s-ar fi făcut pe un teritoriu
pustiu,
                         - prezenţa românilor la nordul Dunării în mileniul I nu poate fi atestată.
 Argumente care combat teoria imigraţionistă (şi susţin romanitatea românilor): 
                         - toponimele şi hidronimele de origine daco-romană; 
                         - uneltele agricole şi obiectele de cult creştine descoperite în sec. IV-
VIII;
                         - mărturiile lui Anonymus şi ale altor cronicari medievali;
                          - structura gramaticală a limbii române şi vocabularul de bază al său
este de origine latină