Cronica lui Ioan Lucius (1666)

Conflictul acut între "Europa imperiilor" şi "Europa naţiunilor" se

complică în Transilvania din cauza tensiunii între interesele dominaţiei austriece
şi revendicările naţionale maghiare, ambele în contradicţie cu aspiraţiile de
emancipare ale românilor. Bătălia politică şi simbolică pentru întâietate în
Transilvania devine acerbă, cu atât mai mult cu cât, după lupta de la Mohacs,
Principatul Transilvaniei rămăsese ultima redută a Regatului Ungar, ocupând
astfel un loc deosebit de important în imaginarul politic şi istoric al naţiunii
maghiare.
La sfârșitul sec al XVII-lea și în secolul următor, problema originii
devine din problemă istorică o problemă politică, mai ales în Transilvania unde
interesele dominației austriece și revendicările naționale maghiare veneau în
contradicție cu dorința de emancipare a românilor. În pofida faptului că românii
reprezentau 60% din populația Transilvaniei, ei continuau să fie considerați
“națiune tolerată”. Acest statut inferior al românilor era justificat de cele trei
națiuni privilegiate, maghiarii, sașii și secuii, prin argumente religioase (românii
erau ortodocși) prin argumente confesionale (spre deosebire de ceilalţi locuitori
ai Transilvaniei, românii erau ortodocşi) și prin argumentul pretinsei întâietăți a
celor trei națiuni privilegiate în Transilvania. Unirea unei părți a clerului și a
românilor ortodocși cu biserica Romei (Catolică), (unire care a dat naștere
Bisericii Greco-Catolice), realizată de Habsburgi între 1699-1701, afecta
ordinea tradițională favorabilă națiunilor privilegiate; accepterea originii
romane a românilor ar fi însemnat că aceștia i-au fi precedat pe cuceritorii
maghiari, conferind populației de origine latină o superioritate de civilizație și
de tradiție greu de împăcat cu condiția lor de națiune tolerată. Până în sec al
XVIII-lea, continuitatea populației romanice în ținuturile carpato-dunărene nu a
fost pusă la îndoială, fiind considerată un fapt normal si logic. Însuși împăratul
Austriei, Iosif al II-lea (1780-1790), îi socotea pe români ”Incontestabil, cei mai
vechi și mai numeroși locuitori ai Transilvaniei”.
De asemenea, contele Teleki, președintele Cancelariei Aulice a
Transilvaniei (de la Viena), recunoștea în 1791 că “românii sunt locuitorii cei
mai vechi ai Transilvaniei”. Iar istoricul Huszti Andras afirma în acelaşi an:
"Nicio naţiune nu are limba atât de apropiată de acea veche romană ca naţiunea
valahilor, ceea ce este un semn sigur şi care nu poate înşela că ei sunt în
Transilvania urmaşii vechilor colonii romane."

Dar, pentru populația majoritară a Transilvaniei, sec al XVIII-lea a

reprezentat momentul luptei pentru drepturile politice refuzate secole de-a
rândul de națiunile privilegiate.
 Supplex Libellus Valachorum (1791)

În 1791 a fost elaborat “Supplex Libellus Valachorum”, în care se

subliniază că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmași
ai coloniștilor lui Traian. Tot în aceeași perioadă, reprezentanții “Școlii
Ardelene” susțin ideea originii latine a românilor. Astfel apar teorii care
reprezentau arme ideologice în combaterea revendicărilor politice ale românilor.
1.
Chr. Engel a combătut ideea continuității elementului roman în Dacia
după Aurelian, susținând teoria imigrației române din inițiativă bulgară.

Lucrarea lui F.I. Sulzer "Istoria dacilor transalpini” (1781)

începuturile teoriei imigraționiste I. Sulzer, ofițer de justiție al armatei

austriece, susținea idei similare în lucrarea “Istoria dacilor transalpini” (1781).
În această atmosferă a fost lansată "Teoria imigraţionistă" a lui Franz Sulzer,
potrivit căreia românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia, aceasta fiind
părăsită de toată populaţia odată cu retragerea romană. Prin urmare, românii s-
au născut ca popor la sud de Dunăre, într-un spaţiu neprecizat, undeva între
bulgari şi albanezi, de la care au preluat influenţe în limbă, precum şi credinţa
ortodoxă. De aici, ei au emigrat către mijlocul secolului al XIIIlea în nordul
Dunării şi în Transilvania, unde i-ar fi găsit stabiliţi pe unguri şi saşi. Prin teoria
sa, Franz Sulzer sfida părerea unanimă din cultura şi ştiinţa istorică europeană,
care-i considera pe români cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, urmaşi ai
romanilor lui Traian. Scopul lansării acestei teorii era limpede: anularea
argumentelor istorice ale românilor în lupta politică din Transilvania şi
justificarea privilegiilor deţinute de maghiari, saşi şi secui, precum şi a
statutului de "toleraţi" atribuit românilor. În felul acesta, chestiunea
continuităţilor istorice va căpăta un pronunţat caracter politic. La lucrarea lui
Sulzer au aderat și istoricii Eder, Bolla Marton si I. Ch. Engel. Aceștia
identificau absența surselor scrise asupra românilor în mileniul marilor migrații
cu absența românilor insăsi. În replică, învățatul saș Michael Lebrecht scria
chiar în timpul răscoalei lui Horea (1784) că românii, ca urmași ai romanilor,
sunt "cei mai vechi locuitori ai acestei regiuni". Netemeinicia afirmațiilor lui
Sulzer a fost reliefată și de marele slavist Paul Iosef Schafarik, care susținea
(1844) că "valahii de la nord și de la sud de fluviu au toți aceeași origine"
evoluând din "amestecul tracilor și geto-dacilor cu romanii". Teoria
imigraţionistă, îi prezenta pe români ca fiind un popor format la sud de Dunăre,
de unde ar fi imigrat la nord de fluviu abia prin secolul al XIII-lea, a fost
susţinută, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, de Fr. J. Sulzer şi de I.C. Eder.
Teoria imigraționistă a fost sistematizată (reactualizată) în sec. al XIX-lea de
istoricul austriac

Robert Roesler în lucrarea "Studii Românești", Viena, 1871.

Potrivit acestei teorii, poporul român şi limba română s-au format în

sudul Dunării, în centrul sau vestul Peninsulei Balcanice, de unde au trecut în
stânga fluviului, iar de aici ar fi pătruns în Transilvania prin secolele IX-XIII.
Robert Roesler (02.03.1836 - 19.08.1874) susținător al teoriei imigraționiste a
redactat Dacien und Romanen (1868) și Romanische Studien (1871) Cercetări
cu privire la istoria veche a României (1871 Leipzig), după instaurarea
dualismului austro-ungar în anul 1867; din Imperiul Autro-Ungar făceau parte
Transilvania, Banatul și Bucovina. Folosind izvoare istorice latine târzii și
nesigure, Roesler a susținut teza exterminării populației de origine dacică în
timpul războaielor cu romanii; a afirmat că romanizarea nu ar fi fost posibilă în
numai 165 de ani de stăpânire romană, că toată populația romanizată ar fi
părăsit Dacia în timpul retragerii aureliene. Locuitorii fostei provincii Dacia ar
fi fost strămutați în masă la sud de Dunăre, unde s-ar fi format limba română și
poporul român. Aici ar fi primit românii influența slavă și au devenit ortodocși.
La venirea maghiarilor în Europa, Transilvania ar fi fost un ţinut pustiu, pe care
coroana Ungară l-ar fi anexat și populat, instalând apoi și coloniști germani
pentru a-i apăra granițele. Deci, conform acestei teorii românii ar fi venit după
maghiari în Transilvania. Apariția lucrării lui Roesler după realizarea
dualismului austro-ungar (1867), evidențiază caracterul interesat și neștiințific
al acestei teorii. George Bariţiu observa că disputa pe această temă "nu a fost
atât dorinţa sinceră de a descoperi adevărul, cât mai vârtos tendinţe curat
politice (...) ".

George Barițiu (4 Iunie 1812 – 2 Mai 1893)

Teoria lui Roesler a fost combătută de istoricii români începând cu cei

din Școala Ardeleană și până astăzi, precum și un număr însemnat de istorici
străini (E. Gibbon, Th. Momsen, J. Jung, C. Patsch, L Homo, Paul
Mackendrick). În 1787, istoricul englez E. Gibbon, autor al unei celebre istorii a
Imperiului Roman, arăta că în Dacia, după retragerea aureliană, a rămas “o parte
însemnată din locuitorii ei, care mai mare groază aveau de migrare decât de
stăpânitorul got”. De la acești locuitori vor deprinde migratorii “agricultura și
plăcerile lumii civilizate”. Istoricii și lingviștii români din sec. al XIX-lea (M.
Kogălniceanu, A.D. Xenopol, B.P. Hașdeu, Gr. Tocilescu) au adunat un mare
număr de dovezi referitoare atât la vechile populații geto-dacice, cât și la
continuitatea populației romanizate din Dacia si Moesia, demonstrând
șubrezenia multora dintre argumentele invocate de istoriografia oficială
maghiară.

Bogdan Petriceicu Haşdeu (26 Feb. 1838 – 7 Sept 1907)

Primul istoric român care ia atitudine faţă de noua versiune a teoriei

imigraţioniste, dar şi faţă de exagerările latiniste este Bogdan Petriceicu Haşdeu.
Acesta susţine în lucrările sale supravieţuirea elementului autohton getodac în
urma cuceririi Daciei, continuitatea daco-romanilor şi apoi a românilor în tot
cursul Evului Mediu la nord de Dunăre. Este urmat de A. D. Xenopol, care a dat
cea mai sistematică şi viguroasă replică imigraţioniştilor bazânduse pe argumete
solide. Acelaşi lucru l-a făcut şi filologul Philippide, care demonstrează
caracterul latin al limbii române. Romanitatea românilor a fost susţinută şi de D.
Onciul, D. Photino, Mihail Kogălniceanu, care admit ca vatră de formare a
poporului român şi teritoriul de la sud de Dunăre. A.D. Xenopol (1847-1920)
membru corespondent al Academiei Franceze. Unul dintre creatorii şcolii
istoriografice româneşti, adept al curentului criticist în scrierea istoriei; creator
al unei teorii originale înfilosofia istoriei. A.D. Xenopol răspunde ideilor lui
Roesler prin lucrarea “Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor în
Dacia Traiană” (1884, publicată la Iași), ce reprezintă o replică la lucrarea lui
Roesler "Romanische Studien (Studii Românești)", apărută la Viena în 1871.
Lucrarea lui A.D. Xenopol abordează argumentele contestatoare ale istoricului
german și le răspunde apelând la toate sursele fundamentale. În legatură cu
chestiunea părăsirii Daciei, Xenopol a emis un principiu convingător:
“Popoarele nomade se strămută înaintea unei năvăliri, cele așezate rămân lipite
de teritoriul lor și năvălirea trece peste ele”. Lucrarea lui A.D. Xenopol “Studii
asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană“ (1884, Iași) a apărut într-o epocă
de intense dispute politice și naționale în legătură cu drepturile românilor din
Transilvania. Ideile esențiale referitoare la etnogeneza românilor în concepția
lui A.D. Xenopol sunt: Elementul tracic reprezintă baza etnică a poporului
român; Peste această bază se suprapune elementul roman; Migrațiile barbarilor
au împins populația daco-romană spre munți; Prezența termenilor creștini de
origine latină se explică prin permanentele legături între populația romanizată
din dreapta Dunării cu cea din stânga ei;
Arheologia, toponimia, hidronimia aduc dovezi incontestabile ale continuității
dacilor și daco-romanilor; Dintre migratori, slavii au avut o influență mai
puternică asupra poporului român și a limbii române. Poporul român este o
îmbinare a elementelor tracic, roman și slav din care cel roman este
predominant și fundamental. Dacă la început A.D. Xenopol și D. Onciul,
susținând continuitatea daco-romană, se bazau pe argumente de ordin logic, mai
târziu investigațiile științifice conduse de marii noștri istorici și lingviști (N.
Iorga, V. Pârvan, C. Daicoviciu, Gh. Bratianu, Al. Rosetti, C.C. Giurescu),
alături de cercetarea arheologică, au făcut progrese remarcabile. În aceiaşi ani,
şcoala istorică şi lingvistică românească produce opere ştiinţifice importante
pentru înţelegerea etnogenezei românilor: Începuturile vieţii romane la gurile
Dunării şi Getica lui Vasile Pârvan, primele volume ale monumentalei Istorii a
românilor a lui Nicolae lorga, Istoria limbii române de Al. Rosetti sau cartea lui
Gh. I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român. Pe de altă parte
însă, mişcările de extremă dreaptă dezvoltă - asemenea extremei drepte
germane, fascinată de trecutul legendar al "indo-germanilor" şi al goţilor - un
discurs autohtonist, care supraevalua importanţa elementului dacic în contrast
cu civilizaţia mediteraneeană, pe care o considera decadentă