A.

Popoare şi spaţii istorice

I. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor
Romanitatea românilor, adică originea romană a poporului român, reprezintă o realitate istorică pe care astăzi o
acceptă aproape toţi cercetătorii. Această idee a fost afirmată încă din zorii evului mediu de cronicari, oameni
politici sau diverşi oameni de cultură. În epoca modernă unii istorici maghiari şi austrieci au contestat, din motive
politice, originea latină a poporului român şi formarea poporului român în spaţiul de la nordul Dunării. Istoricii şi
oamenii de cultură români au combătut acea teorie (numită şi teoria imigraţionistă), care susţinea că românii sunt
un popor de origine slavă care s-au format la sudul Dunării de unde au emigrat apoi la nordul Dunării. A început
astfel o dispută între istoriografia română şi austriacă dar mai ales maghiară cu privire la originea românilor şi
formarea poporului român, care s-a prelungit până astăzi.

2. Romanitatea românilor în izvoarele istorice medievale

În perioada medievală cronicile bizantine, maghiare sau ale altor popoare au menţionat faptul că românii sunt
un popor de origine romană, care s-a aflat în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, nimănui netrecându-i prin minte
să conteste acest lucru. Românii, atât cei de la nordul cât şi cei de la sudul Dunării, erau numiţi în izvoarele
străine vlahi sau valahi (cu variaţiile fonetice vlasi, blachi, olahi, volohi etc.).

Primele menţiuni care îi amintesc pe români drept urmaşi ai coloniştilor romani aparţin unor surse bizantine. În
secolul VII, împăratul bizantin Mauricius a precizat o astfel de informaţie în tratatul său militar Strategikon.
Cronicarul bizantin Ioan Kinnamos scria, în secolul XII, că locuitorii de la nord de Dunăre „sunt veniţi demult
din Italia”.
Una dintre cele mai importante mărturii medievale este cea a cronicarului maghiar numit de
istorici Anonymus (deoarece nu şi-a semnat opera). Cronica lui Anonymus ( Gesta hungarorum, în
traducere, Faptele ungurilor), scrisă în secolul XII, narează evenimentele petrecute în timpul aşezării maghiarilor
pe teritoriul de astăzi al Ungariei, în 896. Scopul acestei cronici era să prezinte faptele eroice ale primilor
conducători maghiari. În acest context sunt povestite şi expediţiile unor căpetenii maghiare în Transilvania, unde
Anonymus menţionează existenţa românilor, locuitori de origine romană. Ei erau conduşi de voievozii Gelu, Glad
şi Menumorut.
În epoca Renaşterii, cărturarii umanişti occidentali (Poggio Bracciolini, Enea Silvio Piccolomini) sau români
(Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Miron Costin) au scris în operele lor despre originea romană a poporului român,
aducând argumente istorice şi etnografice.

3. Teoria imigraţionistă despre formarea poporului român. Argumente pro şi contra

În secolul al XVIII-lea, istoricul austriac Franz Schulzer a elaborat o teorie greşită despre formarea poporului
român, numită teoria imigraţionistă (în lucrarea Istoria Daciei transalpine din 1781). El susţinea că românii s-
au format ca popor la sudul Dunării de unde au emigrat la nordul Dunării în secolul XIII. El afirma că dacii au fost
exterminaţi total de către romani în anul 106, iar împăratul Aurelian a retras toată populaţia din Dacia, în secolul
III, lăsând aici un teritoriu gol. Pe acest teritoriu s-au aşezat maghiarii în secolul X. Tot el mai spunea că poporul
român este de origine slavă.
Teoria imigraţionistă a fost elaborată în contextul în care, în Transilvania, stăpânită de austrieci şi condusă politic
de nobilimea maghiară, românii îşi cereau egalitatea în drepturi politice cu celelalte naţionalităţi. Românii îşi
cereau drepturi pornind de la argumentele istorice că sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, urmaşi ai
ilustrului popor roman şi că drepturile lor le-au fost uzurpate abuziv în evul mediu de către nobilimea maghiară,
care a cucerit Transilvania în secolele XI-XIII.

Reprezentanţii Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai, Samuil Micu şi Petru Maior, au adus argumente lingvistice şi
istorice care să combată teoria imigraţionistă. Ei au demonstrat ştiinţific originea romană a poporului român şi
păstrarea tradiţiei culturale romane în civilizaţia românească. Totuşi, ei au susţinut, în mod exagerat, că
influenţele dace şi slave în cultura română sunt nesemnificative, demonstrând originea pur romană a poporului
român. Argumentele lor au fost sintetizate într-un document numit Supplex Libellus Valachorum, scris în 1791 de
intelectualii români din Transilvania şi trimis Curţii imperiale la Viena pentru apărarea românilor şi drepturilor lor.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după formarea Austro-Ungariei (1867), când românii au protestat
faţă de desfiinţarea autonomiei Transilvaniei, istoricii austrieci şi maghiari au reluat teoria imigraţionistă. Istoricul
austriac Robert Roesler a argumentat ştiinţific teoria imigraţionistă în lucrarea Studii româneşti din 1871, de
aceea teoria imigraţionistă se mai numeşte şi teoria lui Roesler. El a susţinut, pe baza scrierilor unor istorici latini
târzii şi nesiguri, exterminarea totală a dacilor în războaiele cu romanii, imposibilitatea romanizării într-un timp de
mai puţin de 200 de ani, retragerea completă a populaţiei din Dacia la sudul Dunării în secolul III. Aşezarea
maghiarilor în Transilvania s-ar fi făcut pe un teritoriu pustiu, iar românii ar fi venit aici abia în secolul XIV.
Românii vorbesc o limbă slavă, considera el, o dovadă importantă fiind aceea că prima oară au scris cu litere
chirilice. El considera că nu există ştiri care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării în mileniul I.
Istoricii români au adus argumente arheologice şi lingvistice arătând că teoria lui Roesler este falsă. Unul dintre
cei mai cunoscuţi este Alexandru D. Xenopol. Principalele argumente ştiinţifice ale istoricilor români sunt:

 Toponimele (numele de locuri) şi hidronimele (numele de râuri) de origine daco-romană existente până
azi în limba română nu ar fi putut fi păstrate fără o continuitate neîntreruptă de locuire din antichitate
până în evul mediu.
  Pentru perioada secolelor IV-VIII, când au loc marile migraţii pe teritoriul României, au fost
descoperite unelte utilizate în muncile agricole. Cum migratorii nu se ocupau cu agricultura, este foarte
clar că singura populaţie sedentară de aici nu putea fi decât cea daco-romană.
 Pentru aceeaşi perioadă de început a evului mediu pe teritoriul României s-au descoperit obiecte de cult
creştine. Cum migratorii erau păgâni, aceasta este o altă dovadă arheologică a continuităţii daco-
romanilor.
 Romanizarea se putea realiza în 170 de ani, aşa cum s-a întâmplat şi în alte teritorii cucerite de romani.
 Mărturiile lui Anonymus şi ale altor cronicari medievali maghiari sau bizantini arată că poporul român a
existat la nordul Dunării la venirea maghiarilor aici (în 896).
 Chiar dacă românii au scris iniţial cu litere chirilice (până la jumătatea secolului XIX), caracterul latin al
limbii române nu a fost cu nimic afectat.

4. Teoria imigraţionistă în secolul XX

Teoria imigraţionistă a fost reluată de istoricii maghiari până astăzi şi reargumentată. În 1920, prin tratatul de
pace de la Trianon, Ungaria a trebuit să cedeze României Transilvania. Pentru istoriografia maghiară această
teorie a devenit un punct de plecare pentru a demonstra drepturile teritoriale ale Ungariei asupra Transilvaniei.

Istoricii români din perioada interbelică au revenit cu noi argumente pentru a combate teoria imigraţionistă. Cei
mai importanţi dintre aceştia au fost Nicolae Iorga, Vasile Pârvan şi Gheorghe Brătianu. Vasile Pârvan a adus
numeroase izvoare arheologice în sprijinul continuităţii. Gheorghe Brătianu, în lucrarea sa O enigmă şi un
miracol istoric: poporul român (1937, scrisă iniţial în limba franceză), a realizat o sinteză a argumentelor istorice,
geografice, arheologice, etnografice şi lingvistice care combat teoria imigraţionistă. Aceasta este până astăzi cea
mai complexă lucrare pe această temă.
În perioada comunistă, cu precădere în epoca lui Nicolae Ceauşescu, teoria imigraţionistă a fost combătută
constant, de data aceasta argumentele care au fost invocate priveau mai ales civilizaţia dacilor. Regimul comunist
a privilegiat elementul dac în comparaţie cu cel roman deoarece în propaganda comunistă romanii erau
consideraţi asupritori.
5. Teoria imigraţionistă astăzi
Deşi istoriografia europeană nu a acceptat teoria imigraţionistă, considerând-o drept insuficient argumentată, unii
istorici maghiari au reluat-o până astăzi, publicând-o în principalele limbi europene. Dar disputa în jurul
continuităţii românilor nu mai poate avea în prezent o miză politică majoră. Graniţele statelor europene nu se mai
trasează astăzi pe baza argumentelor istorice, iar integrarea în Uniunea Europeană presupune ca rezolvate
conflictele teritoriale. Totuşi, această dispută tulbură încă spiritele în rândul românilor şi maghiarilor.
Romanitatea românilor este acceptată oficial la nivel internaţional, graţie lucrărilor de înaltă valoare ştiinţifică
elaborate de istoricii români dar şi străini care au adus argumente în acest. Sintezele oficiale de istorie ori
dicţionarele enciclopedice (gen Larousse sau Encyclopedia Britanica) au acceptat poziţia oficială a istoriografiei
române cu privire la formarea poporului român. Deci romanitatea românilor trebuie studiată nu ca o ipoteză, ci ca
o realitate istorică.
Cărturarii umanişti despre originea romană a poporului român
Cărturarii umanişti occidentali din secolele XIV-XVI au arătat un interes deosebit românilor şi prezentării
originii acestora datorită preocupării pe care o aveau pentru redescoperirea valorilor culturale ale antichităţii
greco-romane. Mulţi dintre ei au călătorit în spaţiul românesc pentru a vedea locurile pe care le stăpânea altă
dată Imperiul roman şi au descoperit surprinşi că aici trăia un popor care se trăgea din foştii colonişti romani.
Astfel, umanistul italian Poggio Bracciolini vorbeşte despre originea latină a românilor, aducând şi argumente
lingvistice culese din spaţiul românesc. El spune şi un alt lucru important, că românii înşişi se consideră
descendenţi ai romanilor aduşi de Traian în Dacia.
Românii au atras atenţia umaniştilor europeni şi prin luptele lor împotriva Imperiului otoman. Enea Silvio
Piccolomini, viitorul papă Pius al II-lea, a contribuit, prin scrierile sale istorice, la popularizarea originii romane a
poporului român dar şi a victoriilor repurtate de români împotriva turcilor.
Mulţi călători străini în Ţările Române au menţionat faptul că românii sunt mândri de originea lor romană şi că,
prin anumite obiceiuri, fac cinste originii lor ilustre. Aceste informaţii sunt foarte importante pentru cercetătorii de
astăzi deoarece unii istorici care au contestat romanitatea românilor au argumentat opinia lor şi prin faptul că în
perioada medievală limba de cultură şi limba documentelor de cancelarie a fost slavona. Ei au susţinut astfel că
românii la vremea respectivă nu se puteau considera descendenţi ai romanilor dacă în mod oficial acceptaseră
cultura slavonă. Relatările călătorilor străini au arătat că românii aveau conştiinţa romanităţii lor înainte de
apariţia culturii scrise în limba română.

Umaniştii români au elaborat primele teorii argumentate istoric privitoare la formarea poporului român. Cel mai
cunoscut umanist român a fost Nicolaus Olahus, din secolul al XVI-lea. El s-a născut în Transilvania, familia sa
fiind însă de origine din Ţara Românească, şi a ajuns unul dintre cei mai importanţi prelaţi catolici ai Ungarie (a
fost arhiepiscop de Strigonium). Cea mai importantă lucrare a sa este Hungaria, scrisă în limba latină. El a afirmat
originea latină a românilor şi unitatea de limbă, religie şi obiceiuri a românilor din cele trei ţări medievale.
Primele cronici în limba română au fost publicate în secolul XVII de către cronicarii moldoveni Grigore Ureche şi
Miron Costin. Grigore Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei, afirmă originea romană a moldovenilor, muntenilor
şi ardelenilor în expresia devenită celebră toţi de la Râm ne tragem. El aduce, în sprijinul afirmaţiei sale,
argumente lingvistice. Miron Costin a dedicat o lucrare specială originii românilor, De neamul moldovenilor, din
ce ţară au ieşit strămoşii lor. El afirmă, ca şi Ureche, originea romană a locuitorilor din Moldova, Ţara
Muntenească şi a românilor din părţile ungureşti (Transilvania), dar argumentaţia sa este mult mai bogată decât
cea a lui Grigore Ureche. Costin aduce argumente lingvistice, etnografice şi arheologice în sprijinul romanităţii
românilor, recurgând chiar la comparaţia între tradiţii şi obiceiuri ale italienilor şi românilor.
Folosirea limbii slavone ca limbă de cultură. Utilizarea alfabetului chirilic pentru scrierea limbii
române în evul mediu şi epoca modernă.

De ce limba liturgică (limba folosită în biserică) în evul mediu a fost, pentru români, limba slavonă? De ce limba
română s-a scris în evul mediu şi în epoca modernă cu litere chirilice? Explicaţia este foarte simplă şi ţine de
organizarea bisericii medievale. Iniţial ierarhii bisericilor creştine au acceptat doar câteva limbi pentru traducerea
textului biblic, considerate limbi sacre. Abia în 1517, germanul Martin Luther, iniţiatorul Reformei, propunea
traducerea textelor religioase şi a liturghiei în limbile vorbite de popor. Astfel, în Europa, catolicii au folosit limba
latină, iar ortodocşii limbile greacă şi slavonă ca limbi liturgice. Limba slavonă a fost acceptată ca limbă de cult în
secolul IX deoarece Patriarhul de la Constantinopol dorea evanghelizarea slavilor, fapt dificil de realizat dacă nu
era tradusă liturghia în limba lor. În spaţiul românesc creştinismul este atestat încă din secolul IV, când limba de
cultură era latina. În secolele IX-XIV teritoriul românesc era supus, din punct de vedere al jurisdicţiei bisericeşti,
episcopilor de la sudul Dunării, din Bulgaria, de aceea limba bisericii româneşti a devenit slavona inclusiv în
Transilvania. După întemeierea statelor Ţara Românească şi Moldova, limba oficială a cancelariei a fost tot
slavona, care era singura limbă de cultură din spaţiul românesc de la acea vreme. Abia în secolul XVII româna
este acceptată ca limbă de cult (în 1688 a fost tradusă pentru prima dată integral Biblia în limba română). Când
au început să apară documente în limba română, în secolul XVI, constatăm că acestea erau scrise cu alfabet
chirilic, alfabetul folosit pentru scrierea limbii slavone. Alfabetul chirilic s-a folosit în mod curent în spaţiul
românesc până în 1860, când oamenii de cultură români au impus, atât în Transilvania cât şi în România,
utilizarea alfabetului latin, mult mai potrivit cu structura limbii române.
Statutul Transilvaniei şi al românilor din Transilvania în evul mediu şi epoca modernă
I. Statutul Transilvaniei
- În secolele XI-XIII, Transilvania a fost cucerită de maghiari şi a făcut parte din Ungaria până în 1541,
fiind provincie autonomă, numită voievodat, condusă de un voievod maghiar şi Dietă .
- În 1541-1688 a fost stat vasal Imperiului Otoman, condus de un principe maghiar şi Dietă.
- În 1699 a fost ocupată de austrieci şi organizată ca provincie autonomă a Imperiului habsburgic
(Austria). Împăratul austriac (toţi împăraţii erau din familia de Habsburg) şi-a luat titlul de principe al
Transilvaniei.
- În1867, Imperiul habsburgic şi-a schimbat numele şi organizarea politică, devenind Austro-Ungaria
Austro-Ungaria s-a realizat prin împărţirea Imperiului habsburgic în două provincii, Austria şi Ungaria, fiecare cu
guvernul şi parlamentul său. Transilvania a fost anexata la Ungaria, desfiinţându-i-se astfel autonomia.

II. Statutul românilor din Transilvania

În secolele XIV-XVIII, Transilvania a fost condusă de cele trei naţiuni privilegiate nobilii (maghiari), saşii şi
secuii, care alcătuiau o adunare a stărilor numită Dietă. Românii, deşi erau populaţia majoritară, nu aveau
drepturi politice, iar limba română şi religia ortodoxă nu erau recunoscute oficial. Populaţia românească era
alcătuită în marea majoritate din ţărani dependenţi. Românii nu aveau o elită care să-i reprezinte.

Schimbări în statutul românilor din Transilvania în timpul împăraţilor habsburgi (1699-1867)

În timpul împăraţilor habsburgi, românii din Transilvania primesc anumite drepturi economice, politice şi culturale.
Ei îşi creează o elită, care să-i reprezinte şi să lupte pentru drepturile lor.
- În 1701: se creează biserica greco-catolică. Preoţii greco-catolici obţin anumite privilegii şi alcătuiesc prima
comunitate de intelectuali români din Transilvania. Aceştia luptă pentru drepturile politice ale tuturor românilor.
Episcopul greco-catolic este singurul român care are dreptul să facă parte din Dietă. Episcopul Inochentie Micu
Klein (1728-1751) începe lupta de emancipare politică a românilor din Transilvania. El scrie numeroase petiţii
către instituţiile administrative din Transilvania sau către cele din Viena, cerând anularea legilor care îi discriminau
pe români şi acordarea de drepturi egale cu celelalte naţionalităţi. Cel mai important document scris de el este
memoriul numit Supplex Libellus (1744), înaintat împărătesei Maria Tereza. La sfârşitul secolului al XVIII-lea,
lupta pentru drepturile românilor este reluată de mişcare culturală numită Şcoala Ardeleană.

Apariţia teoriei imigraţioniste este o consecinţă a luptei românilor pentru drepturi în Transilvania.
- 1764: românii primesc dreptul de a face parte din armata austriacă, în regimentele de graniţă.
- 1781: împăratul Iosif al II-lea recunoaşte oficial şi biserica ortodoxă.
- 1854: împăratul Franz Joseph desfiinţează iobăgia şi îi împroprietăreşte pe ţărani; astfel toţi românii ajung
să fie liberi şi să aibă o mică proprietate.

Statutul românilor în Austro-Ungaria

În 1867 Austria (Imperiul habsburgic) devenea statul dualist Austro-Ungaria prin împărţirea imperiului în două
provincii, Austria şi Ungaria, fiecare cu guvernul şi parlamentul său. Singurele instituţii comune erau ministerele
de război, de finanţe şi de externe. Împăratul avea puteri simbolice. Popoarele din imperiu, cu excepţia
austriecilor şi maghiarilor, erau nemulţumite de noua organizare deoarece toate instituţiile lor autonome au fost
suprimate. Limba oficială era germana pentru teritoriile administrate de la Viena şi maghiara pentru teritoriile
administrate de la Budapesta. Împăratul a hotărât să recurgă la această nouă organizaţie a statului pentru a avea
un aliat, maghiarii, în lupta împotriva mişcărilor de eliberare naţională ale diverselor popoare din imperiu. Decizia
a fost luată ca urmare a înfrângerii suferite în războiul cu Prusia şi Italia din 1866.
Transilvaniei i s-a suprimat autonomia şi a făcut parte din provincia Ungaria. Românii au protestat faţă de
suprimarea autonomiei şi alipirea la Ungaria. Legile statului maghiar au recunoscut totuşi următoarele drepturi ale
românilor: învăţământ primar şi secundar în limba maternă, folosirea limbii materne în administraţie, libertatea
religioasă, dreptul de vot cenzitar. Treptat s-au dat legi care intensificau maghiarizarea şcolii şi
administraţiei. Românii au fost nemulţumiţi de faptul că toţi locuitorii erau consideraţi ca făcând parte din
naţiunea maghiară, că pentru a vota, censul era foarte ridicat, că limba maghiară era obiect de studiu obligatoriu
în şcoală, că nu exista o universitate românească. Românii au luptat pentru drepturile lor prin intermediul
Partidului Naţional Român (creat în 1869), a asociaţiei culturale Asta şi a diverselor ziare şi reviste.

Ideile principale ale lecţiei

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor
 Poporul român este un popor de origine romană, care s-a format prin amestecul dacilor, romanilor şi
slavilor, la nord şi la sud de Dunăre, în secolele II î. Hr. – IX d. Hr.
 Romanitatea românilor a fost menţionată în evul mediu de cronicari străini (de ex. Anonymus),
de cărturarii umanişti occidentali sau români (Poggio Bracciolini, Grigore Ureche, Miron Costin).
 Romanitatea românilor a devenit subiect de dispută în epoca modernă când a fost elaborată
teoria imigraţionistă de către istoricul austriac Robert Schulzer, în secolul XVIII, reluată de Robert
Roesler, în secolul XIX şi de alţi istorici maghiari în secolul XX. Teoria imigraţionistă contestă originea
romană a poporului român şi formarea sa în teritoriul de la nordul Dunării. O cauză care a dus la
elaborarea acestei teorii a fost lupta românilor din Transilvania pentru drepturi politice.
 Istoricii români au combătut teoria imigraţionistă prin argumente istorice, arheologice şi
lingvistice. Principalii istorici care au combătut această teorie au fost reprezentanţii Şcolii Ardelene (în
secolul XVIII), A. D. Xenopol (în secolul XIX), Vasile Pârvan, Gh. Brătianu (în secolul XX).
 Argumente ale teoriei imigraţioniste (care combat romanitatea românilor):
- exterminarea totală a dacilor în războaiele cu romanii,
- retragerea completă a populaţiei din Dacia la sudul Dunării în secolul III,
- aşezarea maghiarilor în Transilvania s-ar fi făcut pe un teritoriu pustiu,
- prezenţa românilor la nordul Dunării în mileniul I nu poate fi atestată.
 Argumente care combat teoria imigraţionistă (şi susţin romanitatea românilor):
- toponimele şi hidronimele de origine daco-romană;
- uneltele agricole şi obiectele de cult creştine descoperite în sec. IV-VIII;
- mărturiile lui Anonymus şi ale altor cronicari medievali;
- structura gramaticală a limbii române şi vocabularul de bază al său este de origine
latină.

Întrebări recapitulative
1. Menţionaţi câte doi istorici care susţin teoria imigraţionistă şi doi care o combat şi prezentaţi argumentele lor.
2. Precizaţi câte o cauză care a dus la elaborarea teoriei imigraţioniste în secolul XVIII şi la reluarea ei în secolele
XIX şi respectiv XX.

Eseuri
Varianta 1
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre romanitatea românilor în viziunea istoricilor, având în
vedere:
- precizarea unui secol în care a fost abordată ideea romanităţii românilor;
- prezentarea unei cauze a implicării istoricilor în abordarea romanităţii românilor;
- menţionarea a două idei prin care istoricii au susţinut romanitatea românilor;
- menţionarea a doi istorici care au abordat problema romanităţii românilor;
- formularea unui punct de vedere referitor la rolul ideii romanităţii românilor în scrierile istoricilor şi susţinerea
acestuia printr-un argument istoric.

Varianta 2
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre ideea romanităţii românilor, având în vedere:
- menţionarea a două epoci istorice în care a fost studiată ideea romanităţii românilor;
- numirea unui istoric şi prezentarea unei cauze pentru care acesta a abordat ideea romanităţii românilor;
- menţionarea a două idei formulate pentru susţinerea ideii romanităţii românilor;
- formularea unui punct de vedere referitor la semnificaţia studierii romanităţii românilor şi susţinerea acestuia
printr-un argument istoric.
B. II. Secolul XX între democraţie şi totalitarism

1.Regimurile politice democratice în Europa în secolul XX

Democraţia ca regim politic a apărut în antichitate, în oraşul-stat Atena (secolul VI î. Hr) şi se baza pe participarea
tuturor cetăţenilor la votarea legilor şi alegerea în funcţii publice prin tragere la sorţi. Acest tip de democraţie s-a
numit democraţie directă pentru că toţi cetăţenii participau în mod direct la actul de guvernare. Democraţia
modernă presupune participarea la actul de guvernare prin reprezentanţi aleşi prin vot universal, de aceea se şi
numeşte democraţie reprezentativă.

Regimul politic democratic se caracterizează prin:

- separaţia puterilor în stat,
- respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,
- existenţa mai multor partide şi ideologii politice (pluripartidism),
- dreptul de vot universal.

Anii democraţiei şi ai prosperităţii (1919-1929)

Cea mai veche democraţie modernă a fost S.U.A., unde votul universal s-a introdus treptat în toate statele în
secolul XIX. Majoritatea statelor europene care avuseseră regimuri politice liberale în secolul al XIX-lea (adică
regimuri care respectau drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat), devin, după 1918, state
democratice, prin introducerea dreptului de vot universal, mai întâi pentru bărbaţi, apoi, treptat şi pentru
femei. Statele democratice reprezentative au fost S.U.A., Marea Britanie şi Franţa, care au impus modelele lor
politice majorităţii statelor europene. Modelul politic englez şi american presupune existenţa a două partide
politice care alternează la guvernare (sistem bipartidist): Partidul Democrat şi Partidul Republican în S.U.A.,
Partidul Conservator şi Partidul Laburist (o variantă a socialismului) în Marea Britanie. Modelul francez presupune
existenţa mai multor partide politice care participă la guvernare prin realizarea unor coaliţii de dreapta sau stânga
(pentru că, de regulă, nici un partid nu câştigă peste 50% din voturi ca să realizeze guvern singur).

O altă caracteristică a democraţiei interbelice o reprezintă alăturarea partidelor socialiste la sistemul

democratic. Socialiştii au acceptat proprietatea privată şi pluripartidismul. Din rândul lor s-au desprins comuniştii
care doreau desfiinţarea proprietăţii private şi instaurarea dictaturii proletariatului, după modelul socialismului
marxist, ce se va numi de aici înainte simplu, comunism. Partidele socialiste fac presiuni pentru realizarea de
către guverne a unor reforme care să asigure protecţie socială: acordarea de ajutoare de şomaj, de pensii,
concedii plătite, creşterea salariilor etc. Uneori ajung ele la guvernare şi impun măsuri de protecţie socială.

Din punct de vedere economic asistăm la o creştere constantă a productivităţii şi a bunăstării populaţiei până în
1929. Prosperitatea în ţările occidentale se observă, în anii '20, din numărul mare de aparate casnice pe care le
cumpără populaţia, din faptul că mulţi cetăţeni îşi permit să-şi petreacă timpul liber sau concediul în locuri de
vacanţă. Pentru acestea, mulţi dintre ei iau credite de la bănci, fapt ce va avea în timp consecinţe nefaste.

Criza democraţiilor în perioada interbelică (1929-1938)

În perioada 1929-1933 statele democratice se confruntă cu cea mai gravă criză economică a secolului XX, care
se manifestă prin: inflaţie (devalorizarea monedelor), creşterea preţurilor la anumite produse şi scăderea preţurilor
la altele, falimentul multor bănci şi întreprinderi dar şi a fermierilor, şomaj. Guvernele democratice se văd atunci
silite să renunţe la politica liberală tradiţională, care presupunea ca statul să nu intervină prea mult în viaţa socială
şi economică. Cele mai importante măsuri împotriva crizei au fost luate în S.U.A., unde preşedintele Franklin
Roosevelt a lansat o politică economică numită New Deal (Noul Curs): statul a fixat limite ale preţurilor la
produsele de bază, a început o serie de lucrări publice pentru a angaja şomerii, a ajutat financiar câteva bănci
pentru a-şi putea relua activitatea, a acordat credite fermierilor. Această criză economică a avut consecinţe
importante pe plan politic în multe state europene: partidele democratice au pierdut încrederea populaţiei,
partidele extremiste, mai ales cele de extremă dreaptă, după modelul fascist sau nazist, încep să câştige un rol
politic important.

Regimurile democratice în a doua jumătate a secolului XX

Tragedia provocată de cel de-al Doilea război mondial, iniţiat de un regim totalitar, a regrupat majoritatea
populaţia Europei occidentale în jurul regimurilor democratice, care s-au dezvoltat în a doua jumătatea a secolului
XX tot după modelul interbelic. Creşterea economică datorată reconstrucţiei de după război a adus un plus de
încredere faţă de regimurile democratice. În 1957 Franţa, Germania Federală, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg
au creat Piaţa Comună (Comunitatea Economică Europeană), organizaţia suprastatală care a stat la baza
actualei Uniuni Europene. Piaţa Comună a promovat valorile regimului politic democratic şi ale economiei libere.
Prin libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor, Piaţa Comună a facilitat prosperitatea
economică a statelor Europei Occidentale. După 1989, fostele state comuniste din Europa au revenit şi ele la
regimul democratic tocmai pentru că acest model de regim politic a generat bunăstare în Occident.
2. Democraţia în România în perioada interbelică

Caracteristicile regimului politic democratic în România

România a devenit stat democratic în 1918, prin introducerea dreptului de vot universal. În 1919 au loc primele
alegeri conform votului universal. Consecinţele noului tip de scrutin au fost dispariţia Partidului Conservator
(partidul marilor proprietari funciari), care se aflase până atunci la guvernare în alternanţă cu liberalii, şi apariţia a
numeroase partide mici.

Un rol fundamental în consolidarea regimului democratic l-a avut schimbarea constituţiei liberale din 1866, cu
o constituţie democratică, în 1923. Noua constituţie prevedea egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii fără
deosebire de origine etnică, limbă şi religie. Alte drepturi şi libertăţi prevăzute în constituţie erau: libertatea
persoanei, libertatea întrunirilor şi asocierilor, libertatea presei, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea
proprietăţii, libertatea învăţământului. Ca şi în constituţia din 1866, şi în cea din 1923 era menţionat principiul
separaţiei puterilor în stat: puterea legislativă era deţinută de Parlament şi rege, puterea executivă de rege şi
guvern şi puterea judecătorească de instituţii judecătoreşti.

Principalele partide politice în perioada interbelică au fost Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional
Ţărănesc deoarece ele s-au aflat mai mult timp la guvernare. Alături de ele au existat şi alte partide. Partidul
Poporului, condus de mareşalul Alexandru Averescu, a fost la guvernare în 1920-1921, 1926-1927, dar în
spatele său s-au aflat totdeauna liberalii. Partidul Socialist a fost înfiinţat în 1893, fiind de mai multe ori
reorganizat, de-a lungul existenţei sale schimbându-şi şi numele (un alt nume pe care l-a avut a fost Partidul
Social Democrat). Minorităţile naţionale maghiarii, evreii, saşii, secuii aveau şi ei propriile lor partide.

În România au existat şi partide extremiste. Partidul Comunist a fost înfiinţat în 1921 dar a fost interzis prin lege
în 1924 datorită faptului că programul său prevedea desfiinţarea României Mari. Acest partid a acţionat în
ilegalitate, avea sub 1000 de membrii, iar activitatea sa era controlată direct de Stalin. În 1927 a fost creat partidul
de extremă dreaptă Legiunea Arhanghelului Mihail (numit şi Garda de Fier), condus de Corneliu Zelea
Codreanu. El a fost interzis în 1933 şi apoi a apărut cu numele de Partidul Totul Pentru Ţară.

3. Regimuri politice totalitare în Europa

Caracteristicile regimului politic totalitar:

 controlul total al statului asupra economiei, culturii şi societăţii în general;

 nerespectarea principiului separaţiei puterilor în stat;
 existenţa unui singur partid politic, cu un lider dominator;
 nerespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;
 existenţa unei poliţii politice care reprimă orice protest împotriva regimului;
 realizarea unei intense propagande care promovează ideologia partidului unic şi o
imagine înfrumuseţată a realizărilor regimului şi ale liderului său.

Regimurile politice totalitare au apărut în secolul XX şi au fost de două tipuri: regimuri de extremă
stângă (comuniste) şi de extremă dreaptă (fasciste). Regimurile de extremă stângă au avut ca ideologie
marxismul, pe care l-au interpretat abuziv. Principala caracteristică a lor a fost desfiinţarea proprietăţii private, prin
trecerea industriei, băncilor şi terenurilor agricole în proprietatea statului. Regimurile de extremă dreaptă au avut
ca ideologie naţionalismul extremist care promova dragostea faţă de propriul poporul şi ura faţă de alte
naţionalităţi.

a. Regimul totalitar comunist din Rusia (U.R.S.S.)

Rusia în 1917*. Rusia era un imperiu uriaş (170 milioane locuitori) în care un sfert din populaţie era de altă etnie
decât rusă (polonezi, finlandezi, români etc.), datorită politicii de cucerire dusă de ţari. Ţarul Nicolae al II-lea
conducea autoritar, fără a ţine seamă de constituţie şi de parlamentul numit Dumă. În februarie 1917 a avut loc o
revoluţie condusă de burghezie şi de nobilimea reformatoare în urma căreia s-a instaurat un regim politic liberal.
Puterea a fost preluată de un guvern provizoriu şi de nişte adunări ale muncitorilor şi soldaţilor, numite soviete,
aflate în principalele oraşe ale Rusiei. Ţarul a abdicat şi Rusia a devenit republică.

a. 1. Regimul totalitar comunist condus de Lenin (1917-1922)

Partidul comunist rus (creat în 1903), numit şi Partidul bolşevic, condus de Vladimir Ilici Lenin a ajuns la putere
prin revoluţia din 25 octombrie 1917. Bolşevicii au înlăturat guvernul liberal şi au instaurat un guvern al lui Lenin;
la scurt timp, comuniştii şi-au impus controlul în rândul tuturor sovietelor (parlamentelor regionale). Succesul lor a
fost determinat de faptul că regimul liberal instaurat prin revoluţia din februarie 1917 nu a reuşit să rezolve
problemele economice ale populaţiei. Din 1922 Rusia s-a numit U.R.S.S. (Uniunea Republicilor Sovietice
Socialiste).

Caracteristicile ideologiei comuniste:

Regimul comunist rus s-a bazat pe ideologia socialismului a lui Karl Marx (elaborată după 1848), reluată de Lenin
în mai multe scrieri ale sale. Principalele idei preluate din ideologia marxistă au fost:

 Lupta de clasă, concept folosit pentru a explica evoluţia istorică a omenirii. Marx considera că în toate
epocile istorice au existat două clase sociale antagonice (opuse): deţinătorii mijloacelor şi forţelor de
producţie, numiţi de Marx asupritori, şi cei ce muncesc, numiţi asupriţi. Între asupritori şi asupriţi a existat
o luptă permanentă, luptă de clasă. În secolul XIX cele două clase sociale erau burghezia şi
muncitorimea (proletariatul). În Rusia, unde industria era mai puţin dezvoltată, comuniştii au considerat
că din rândul asupritorilor fac parte şi nobilii şi ţăranii înstăriţi (numiţi culaci).
 O societate cu adevărat dreaptă nu se poate realiza atâta vreme cât există marea proprietate
privată. Pentru a face o lume mai bună, Marx a propus trecerea proprietăţii private la stat, astfel încât
să nu mai existe bogaţi şi săraci, deci să se creeze o societate fără clase.
 Realizarea unei societăţi egalitare (comuniste) nu se poate face decât prin preluarea puterii de către
clasa muncitoare (proletariat) prin revoluţie. Astfel se va instaura o dictatură a proletariatului, care va
trece averile celor bogaţi (mijloacele de producţie) în proprietatea statului. Marx considera această
dictatură ca fiind legitimă deoarece este dreptul celor ce muncesc să conducă doar ei.
 Ateismul, negarea existenţei oricărei divinităţi. Marx considera că în toate timpurile religia a fost folosită
de categoriile bogate pentru a-i asupri şi a-i minţi pe cei săraci. El a numit religia opiul popoarelor.

Aceste idei ale lui Marx, promovate de către Lenin, au legitimat măsurile dure luate de toate regimurile comuniste
împotriva elitelor economice şi culturale ale societăţii pe motiv că fac parte din clasa asupritorilor şi că
sunt duşmani ai poporului (prin popor înţelegeau muncitorii şi ţăranii săraci).

Practici totalitare în perioade regimului lui Lenin (1917-1924)

 a fost creată poliţia politică, Ceka, pentru a-i urmări pe cei care erau consideraţi duşmanii poporului,
Familia ţarului a fost executată (în total 11 persoane).
 libertatea presei a fost desfiinţată;
 băncile şi fabricile au fost trecute în proprietatea statului;
 ţăranii trebuia să dea la stat surplusul lor de cereale. Cei care refuzau, erau executaţi;
 toate instituţiile erau controlate de membrii partidului comunist.

a.2. Regimul totalitar comunist condus de Stalin (1924-1953)

În 1922 Lenin s-a îmbolnăvit (paralizează parţial). La vârful partidului a apărut un conflict pentru putere între mai
mulţi membrii, care este câştigat de Iosif Vissarionovici Stalin, un om foarte ambiţios, abil şi viclean. Stalin,
proclamat Secretar General al Partidului Comunist, a instaurat un regim de teroare nemaiîntâlnit.

Practici totalitare staliniste:

Teroarea practicată cu ajutorul poliţiei politice N.K.V.D. (apoi K.G.B.), condusă de Beria, l-a ajutat pe Stalin să
elimine toţi adversarii politici şi posibilii adversari. El a extins represiunea asupra tuturor locuitorilor care erau
bănuiţi de nesupunere faţă de regimul comunist. Tuturor li se făcea un proces sumar în care erau acuzaţi de
trădare şi în care nu aveau nicio şansă să se apere (nu aveau nici dreptul la un avocat), apoi erau condamnaţi la
moarte sau muncă silnică. Această acţiune de eliminare a persoanelor nedorite a fost numită epurare. Ca urmare
a epurărilor, au fost executaţi din ordinul lui Stalin 70% dintre membrii comitetului central al partidului (aproape
100 de persoane), 80% dintre ofiţerii superiori ai armatei, iar din rândul populaţiei se apreciază că numai în anul
1934 au fost executate 1 milion de persoane. Până în 1937, 18 milioane de persoane au fost transportate în
lagăre, 10 milioane murind acolo. Reprimarea a continuat până la moartea lui Stalin, victimele totale fiind de 17,5
milioane de morţi.

Controlul riguros al statului asupra economiei.

 În perioada 1928-1933 s-a realizat colectivizarea forţată în agricultură, pământul fiind trecut în
proprietatea statului. El era muncit în comun de ţărani în cooperative numite colhozuri. Cei care se
 opuneau colectivizării erau executaţi împreună cu familiile lor. Victimele colectivizării au fost cam 4
milioane de morţi.

 În industrie, s-au introdus planurile cincinale, nişte planuri care fixau cât va trebui să fie producţia
pentru următorii 5 ani pentru fiecare ramură industrială. În întreprinderile unde nu se îndeplinea planul,
cei găsiţi vinovaţi erau acuzaţi de sabotaj (împiedicarea intenţionată a activităţilor economice), putând fi
chiar executaţi. U.R.S.S. a ajuns, totuşi, să fie a treia mare putere economică a lumii în urma
industrializării forţate.

Organizarea politică fără respectarea principiului separaţiei puterilor în stat.

Statul era condus de un guvern şi de o adunare numită Sovietul Suprem al U.R.S.S., alcătuită din reprezentanţii
tuturor republicilor sovietice, care avea atribuţii legislative şi judecătoreşti. Stalin era Secretar general al
Partidului, dar, de fapt el era singurul conducător. Orice funcţionar public trebuia să facă parte din Partidul
comunist. Ocupanţii funcţiilor înalte în partid şi în stat au alcătuit nomenclatura, care era de fapt o clasă de
privilegiaţi pentru că aceştia beneficiau de diverse favoruri economice şi sociale.

Propaganda de partid. Cultul personalităţii. În toate instituţiile statului şi în mijloacele de comunicare în masă
(presa, radioul, cinematograful, televiziunea) existau membrii de partid care aveau grijă de glorificarea partidului
şi a lui Stalin. Propaganda arăta realizările partidului mult înfrumuseţate, îl prezenta pe Stalin ca pe un tată iubitor
care veghează la bunul mers al societăţii. Pentru el se organizau serbări oficiale, se puneau statui în pieţele
marilor oraşe, se făceau afişe care îl prezentau ca pe un erou popular. Această propaganda a fost atât de
eficientă încât chiar şi astăzi o parte a populaţiei Rusiei îl consideră pe Stalin un erou civilizator.

b. Regimul totalitar fascist din Italia (1922-1943)

Italia după Război*. Naşterea fascismului*.

Italienii au fost nemulţumiţi de tratatele de pace de la Paris de după Primul război mondial deoarece nu au primit
nişte teritorii din fostul Imperiu austro-ungar, pe care aliaţii le-au dat Iugoslaviei. În plus, imediat după război Italia
s-a confruntat cu o gravă criză economică. Muncitorii au făcut greve de proporţii nemaivăzute până atunci.
Partidul socialist (o variantă mai blândă a comunismului) câştiga din ce în ce mai mulţi adepţi. În acest context a
apărut Partidul Naţional Fascist, de extremă dreaptă, creat în 1921 de ziaristul Benito Mussolini. Anterior
apăruseră Brigăzile fasciste, grupuri de tineri (mulţi erau ofiţeri şi studenţi), conduse tot de Mussolini, care se
remarcaseră prin agresarea socialiştilor şi muncitorilor grevişti, pe care îi băteau, îi torturau (de exemplu îi forţau
să bea litri de ulei de ricin) şi chiar îi omorau. Membrii partidului aveau ca uniformă cămaşa neagră. Principiul de
bază al oricărui fascist era supunerea totală faţă de liderul partidului, Mussolini, căruia i se spunea „Il Duce”.
Fasciştii nu s-au ocupat de elaborarea unei ideologii, declarându-se chiar anti-ideologici, fiind de principiu că
faptele sunt mai importante decât vorbele. Totuşi se pot stabili câteva principii generale ale gândirii lor politice.
Constituţia este legea fundamentală a unui stat, în care sunt prevăzute principiile de bază ale conducerii
statului, atribuţiile instituţiilor fundamentale ale statului şi drepturile, libertăţile şi obligaţiile cetăţenilor.
Primele constituţii româneşti au fost Regulamentele Organice (în Ţara Românească în 1831 şi în Moldova în
1832). Ele au fost înlocuite în 1858 de Convenţia de la Paris, care a fost urmată, în 1864, de Statutul Dezvoltător
al Convenţiei de la Paris, constituţia autoritară a domnitorului Al. I. Cuza. Prima constituţie modernă a României a
fost constituţia liberală din 1866. În 1923 a fost adoptată prima constituţie democratică. În 1948, instaurarea
regimului comunist în mod oficial s-a făcut prin adoptarea unei constituţii prin care România devenea republică şi
care a deschis calea către un regim totalitar. România a redevenit democraţie în 1989, fapt consfinţit prin
constituţia din 1991.

Constituţia liberală din 1866

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei:
- Contextul este cel legat de instaurarea dinastiei străine. În 1866 este adus în România ca domn şi confirmat de
votul poporului Carol I, un prinţ din familia nobiliară germană Hohenzollern-Sigmaringen. Titulatura sa va fi
iniţial aceea de domn (în 1878 cea de alteţă regală, iar din 1881 cea de rege).
- Principalele cauze ale elaborării constituţiei au fost: dorinţa oamenilor politici români de a organiza un stat cu
adevărat modern şi dorinţa lor şi a regelui de a crea o imagine favorabilă României pe plan internaţional.
Adunarea Legislativă a adoptat o constituţie liberală, după modelul celei belgiene, în 1866.

Principiile de bază ale constituţiei din 1866 au fost următoarele:

 separaţia puterilor în stat (legislativă, executivă, judecătorească),

 guvernare reprezentativă (parlamentul este ales prin vot, conducerea statului reprezintă întreaga
naţiune),
 suveranitate naţională (puterile statului emană de la naţiune),
 responsabilitatea ministerială (miniştrii răspund în faţa legii pentru actele lor),
 monarhie ereditară şi constituţională: România este condusă de moştenitori din casa de Hohenzollern-
Sigmaringen. Aceştia trebuiau crescuţi în religia ortodoxă.

Puterile statului:
Putere legislativă era deţinută de Parlament şi rege.

 Parlamentul era alcătuită din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Membrii celor două camere erau aleşi prin
vot cenzitar; în Senat însă erau şi unii membrii de drept: foşti parlamentari aleşi în două legislaturi, foşti
miniştrii, generalii, mitropoliţii şi episcopii, reprezentanţi ai universităţilor, membrii trimişi de Academia
Română etc. Atribuţiile Parlamentului erau următoarele: elaborarea proiectelor de legi, votarea legilor,
adoptarea bugetului ţării (bugetul este reprezentat de banii ce revin într-un an fiecărui minister din
produsul intern brut);
 Funcţia de rege putea fi deţinută de descendenţi pe linie masculină ai regelui Carol I (femeile şi
descendenţii lor se excludeau de la acest drept). Dacă nu existau descendenţi direcţi pe linie masculină
ai regelui, atunci succesiunea revenea fratelui cel mai în vârstă al regelui sau moştenitorilor
lui. Atribuţiile legislative ale regelui erau: sancţionarea şi promulgarea legilor (regele îşi dădea acordul,
prin semnătură, pentru punerea în aplicare a legilor votate de Parlament); dreptul de veto absolut asupra
legilor (regele putea respinge o lege, pe care apoi o trimitea Parlamentului spre reanalizare), propunerea
unor proiecte de legi spre votul Parlamentului.

Puterea executivă era deţinută de Guvern şi rege.

 Atribuţiile Guvernului erau de a pune în aplicare legile şi de a elabora proiecte de legi. Miniştrii erau
răspunzători pentru faptele lor în faţa Parlamentului.
 Atribuţiile executive ale regelui erau următoarele: numea şi revoca miniştrii, numea şi confirmă în funcţii
publice, putea dizolva Parlamentul, conducea armata, bătea monedă (emitea monedă cu chipul său),
acorda graţiere (suspendarea pedepselor, de obicei pentru cazuri umanitare). Cea mai importantă
atribuţie a regelui era cea de a dizolva Parlamentul, dar regii României până la Carol al II-lea nu au
exercitat-o. Constituţia prevedea că în caz de dizolvare a Parlamentului trebuiau organizate alegeri
parlamentare în cel mai scurt timp. Parlamentul putea fi dizolvat o singură dat într-un an.

Puterea judecătorească se exercita prin Curţi de Judecată şi Tribunale. Cea mai înaltă instanţă era Curtea de
Justiţie şi Casaţie.

Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau:

 libertatea persoanei (nimeni nu poate fi urmărit sau arestat decât în cazuri prevăzute de lege), libertatea
întrunirilor (dreptul de a organiza adunări publice), libertatea asocierilor (dreptul de a alcătui organizaţii:
ex. partide, sindicate etc.), libertate conştiinţei (dreptul de a avea propriile, idei, credinţe, dar respectând
ordinea publică şi bunele moravuri), libertatea presei (dreptul de a publica propriile idei);
  inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii, inviolabilitatea corespondenţei (aceste prevederi
care interzic pătrunderea în domiciliu fără acordul persoanei sau fără mandat judecătoresc, preluarea
unei proprietăţi sau citirea corespondenţei private au rolul, în primul rând, de a apăra cetăţeanul în faţa
abuzurilor reprezentanţilor instituţiilor statului şi abia apoi în faţa abuzurilor persoanelor fizice);
 libertatea învăţământului; învăţământul primar era gratuit şi obligatoriu.

Sistemul electoral era bazat pe votul cenzitar (votau cei care aveau o anumită avere, prevăzută de lege).
Populaţia era împărţită în 4 colegii electorale, după avere: la colegiul I şi II votau marii proprietari funciari, la
colegiul III votau burghezii, liber profesioniştii şi ofiţerii în retragere, iar la colegiul IV votau ţăranii. La colegiul IV
votul era indirect, prin reprezentanţi (adică ţăranii îşi alegeau dintre ei nişte reprezentanţi şi doar aceia votau). În
1884 s-a modificat legea electorală prin desfiinţarea colegiului IV şi a votului indirect. Votau toţi cei care plăteau
un impozit către stat.

Consecinţele elaborării constituţiei din 1866:

 România devine un stat modern, guvernat după principiile liberalismului: separaţia puterilor în stat,
drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, garantarea proprietăţii private.
 România va avea o viaţă politică stabilă, al cărei garant este regele, care are, prin constituţie, rolul de a
păstra echilibrul între forţele politice şi instituţiile statului.

Fragment din lucrarea Istoria Românilor. Compendiu pentru examenul de bacalaureat, de

Rodica Ianos Toadere
Cartea se poate comanda aici: http://istorie-bacalaureat-manual.ro/comanda.html

Constituţia democratică din 1923

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei din 1923:

 Unirea din 1918 a adus în interiorul graniţelor României teritorii noi cu numeroase minorităţi naţionale şi
religioase. Constituţia statului trebuia să se adapteze la noile realităţi.
 În 1918 s-a introdus votul universal, fapt care trebuia consemnat şi în constituţie.
 În 1921 s-a realizat reforma agrară, fapt ce a însemnat exproprierea marilor moşii. Constituţia trebuia să
prevadă exproprierea în caz de utilitate publică prin legi speciale.

Constituţia din 1923 reproduce cea mai mare parte a textului celei din 1866. Apar însă
câteva schimbări importante faţă de constituţia din 1866:

 În art. 1 se specifică faptul că România este stat naţional, unitar şi indivizibil: conceptul de stat naţional şi
unitar, adică alcătuit dintr-o naţiune majoritară pe un singur teritoriu politic, a fost nou introdus.
 Proprietatea nu este un drept absolut, ca în 1866; în caz de utilitate publică se pot realiza exproprieri. În
1866, cazurile de utilitate publică erau stabilite doar prin constituţie, şi anume: lucrări de comunicare, de
salubritate publică şi de apărare a ţării. În 1923 se prevede că utilitatea publică se stabileşte prin legi
speciale (aşa cum a fost cazul legii agrare din 1921). De asemenea bogăţiile subsolului, căile de
comunicaţie, apele şi atmosfera sunt proprietatea statului.
 Votul este universal, spre deosebire de votul cenzitar din 1866.
 Se menţionează egalitatea în drepturi fără deosebire de clasă socială şi fără deosebire de origine etnică,
limbă şi religie. Constituţia din 1866 prevedea doar egalitatea fără deosebire de clasă socială.
 Biserica ortodoxă este biserica dominantă în stat iar cea Greco-catolică este privilegiată în raport cu
celelalte culte. În constituţia din 1866 se menţiona ca religie oficială cea ortodoxă.

Consecinţele elaborării constituţiei din 1923:

 România devine stat democratic.

 România se adaptează realităţilor politice, economice şi sociale de după Marea Unire. Constituţia
democratică din 1923

Fragment din lucrarea Istoria Românilor. Compendiu pentru examenul de bacalaureat, de

Rodica Ianos Toadere

Cartea se poate comanda aici: http://istorie-bacalaureat-manual.ro/comanda.html

 Constituţiile comuniste

1. Constituţia din 1948

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei din 1948:

Primul guvern comunist s-a format în 1945, dar, pentru că şeful statului era încă regele Mihai, comuniştii
nu au reuşit să instituie atunci un regim totalitar. La 30 decembrie 1947, regele a fost silit să abdice,
România fiind proclamată republică. Noile condiţii politice, dar mai ales schimbarea formei de guvernare,
au făcut necesară adoptarea altei constituţii, fapt realizat în 1948. Conform acesteia, numele ţării
era Republica Populară Română.

Principiile constituţiei:

Unele prevederi sugerau că noul regim se conduce aparent după principii democratice, ca
de exemplu:

 egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii (fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie
sau grad de cultură);
 garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti fundamentale (libertatea conştiinţei, a presei,
a întrunirilor etc.);
 responsabilitatea miniştrilor (miniştrii răspund în faţa justiţiei pentru faptele lor);
 suveranitatea poporului, principiu cuprins în formula puterea de stat emană de la popor.

Totuşi, unele elemente arată caracterul totalitar al regimului:

 nu se respectă principiul separaţiei puterilor în stat (legislativul are puteri executive,

executivul se implică în justiţie);
 deşi este menţionată proprietatea particulară, se specifică faptul că la baza dezvoltării
economice a României se află proprietatea de stat (cuprinsă în formula bunurile comune ale
poporului);
 constituţia prevede că economia naţională este planificată de către guvern (nu este o
economie liberă).

Conducerea statului era împărţită între Marea Adunare Naţională şi Guvern. Marea Adunare
Naţională, de fapt noul parlament, este considerată „organul suprem al puterii de stat”. Ea are atât atribuţii
legislative, cât şi executive: votează legile şi bugetul, se ocupă de problemele de pace şi de război, dar
formează şi guvernul şi stabileşte atribuţiile ministerelor. Marea Adunare Naţională este condusă
de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, alcătuit din 19 membri, dintre care unul este preşedinte. Prezidiul
are atribuţii pe care de obicei le deţine un şef de stat cu puteri sporite: emite decrete, interpretează legi,
numeşte în unele funcţii publice, are drept de graţiere, conferă decoraţii, reprezintă ţara în relaţiile
internaţionale, numeşte ambasadorii etc. Guvernul coordonează şi planifică economia naţională, realizează
bugetul şi asigură ordinea publică şi securitatea statului. La nivel local, conducerea este deţinută de consilii
populare (din 1950, sfaturi populare), alese prin vot universal.

Instituţiile judecătoreşti sunt supuse presiunii politice. Deoarece nu se specifică inamovibilitatea

judecătorilor, se permite amestecul puterii politice în numirea şi destituirea acestora. La toate instanţele, cu
excepţia Curţii Supreme, judecarea are loc cu asesori populari (un fel de juraţi). Instituţia asesorilor este
explicată în legea privind organizarea instanţelor judecătoreşti. De aici aflăm că asesorii sunt de fapt,
subordonaţi direct puterii politice. În cadrul tribunalelor locale, ei sunt aleşi la propunerea unor organizaţii
ale muncitorilor, ale partidului, ale tineretului, organizaţii culturale etc. În realitate, absolut toate
organizaţiile existente în perioada comunistă erau controlate de partidul unic, deci şi aceşti asesori erau
aleşi, sub îndrumarea organelor de partid. Asesorii populari pentru tribunalele speciale şi Tribunalul
Capitalei, erau aleşi de Sfatul Popular (pentru consultare, vezi Legea nr. 5 din 19 iunie 1952).
Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau asemănătoare cu cele prevăzute într-o constituţie democratică:
egalitatea în faţa legii, libertatea conştiinţei, libertatea religioasă, libertatea persoanei, libertatea presei,
libertatea întrunirilor, libertatea de asociere, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei. O
noutate este prevederea conform căreia femeia are drepturi egale cu bărbatul. Totuşi, pentru unele drepturi
sunt introduse limitări, ceea ce poate da loc la interpretări abuzive (de exemplu, orice asociaţie cu caracter
antidemocratic este interzisă), iar dreptul de proprietate nu este garantat. Mai mult, se specifică faptul că
atunci când interesul general o cere proprietatea privată poate deveni proprietatea statului.

Consecinţele adoptării constituţiei din 1948:

 Puterea politică are drepturi nelimitate, fapt care se deduce atât din prevederile legale, dar, mai
ales prin aplicarea abuzivă a acestora (ele nu sunt întotdeauna explicite, ceea ce lasă loc
interpretării în sens totalitar). În practică, orice funcţionar de stat era şi membru al partidului, deci
era subordonat şefului partidului.
 Articolele despre proprietate deschid drumul măsurilor de naţionalizare. Se menţionează
că apărarea şi dezvoltarea bunurilor comune ale poporului sunt o îndatorire a fiecărui cetăţean,
iar un alt articol defineşte bunurile comune ale poporului ca proprietate de stat; deci, cetăţenii au
datoria constituţională să dea o parte din proprietate la stat.
 Aplicarea acestei constituţii a transformat România în stat totalitar deoarece drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti nu au fost deloc respectate. De fapt, adevăratul conducător era şeful
Partidului Muncitoresc Român, Gheorghiu-Dej. Voinţa sa arbitrară, dar şi a altor oameni politici
sau funcţionari publici, era adevărata lege.

2. Constituţia din 1952

În 1952, în condiţiile amestecului U.R.S.S. în treburile interne ale statului român, a fost adoptată o nouă
constituţie care nu aducea modificări fundamentale în organizarea politică, dar încălca foarte grav
independenţa statului român. În capitolul introductiv se specifica ajutorul acordat de U.R.S.S. pentru
eliberarea teritoriului românesc de ocupaţia germană şi faptul că politica externă a României este una de
prietenie cu U.R.S.S. Prevederile obişnuite despre independenţa şi suveranitatea statului lipseau. Astfel,
constituţia consfinţea faptul că România nu avea politică externă proprie.

Instituţiile statului sunt aceleaşi ca şi în Constituţia din 1948, dar se introduce voalat principiul
partidului unic, specificându-se că Partidul Muncitoresc Român coordonează toate organizaţiile existente
(este forţa conducătoare atât a organizaţiilor celor ce muncesc, cât şi a organelor şi instituţiilor de
stat). Este menționată egalitatea în drepturi fără deosebire de naționalitate sau rasă. Sunt
prevăzute drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, cu şi mai multe limitări decât în 1948. Organizarea
administrativ teritorială este în regiuni şi raioane (în locul judeţelor), după model sovietic (acest tip de
organizare se introdusese printr-o lege din 1950). Există şi Regiunea Autonomă Maghiară, care cuprinde
ţinuturile locuite de secui.

Constituţia din 1952 a fost schimbată în 1965, când România şi-a recăpătat atributele statului independent.
Ea rămâne un simbol al controlului U.R.S.S. asupra politice interne şi externe româneşti.

Fragment din lucrarea Istoria Românilor. Compendiu pentru examenul de bacalaureat, de

Rodica Ianos Toadere

Cartea se poate comanda aici: http://istorie-bacalaureat-manual.ro/comanda.html

3. Constituţia din 1965

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei din 1965:

În 1965 a murit Gheorghe Gheorghiu-Dej şi noul şef al Partidului Comunist a fost ales Nicolae Ceauşescu.
El a afirmat deschis independenţa ţării faţă de U.R.S.S. De asemenea, considera că România făcuse un
drum important înspre crearea unei societăţi egalitare, adică socialiste (avusese loc colectivizarea în 1962).
Aceste două aspecte necesitau modificarea constituţiei. Articolul 1 al constituţiei din 1965 menţionează că
numele statului este Republica Socialistă România şi că este un stat suveran, independent şi unitar, cu
un teritoriu inalienabil (adică nu se poate înstrăina) şi indivizibil. În 1974 se creează funcţia de
preşedinte al republicii, fapt ce duce la modificarea constituţiei pentru a include prerogativele
preşedintelui.
Iată cele mai importante modificări ale constituţiei în raport cu legile fundamentale anterioare:

 Se introduce principiul partidului unic, specificându-se faptul că forţa politică conducătoare a

întregii societăţi este Partidul Comunist Român, ceea ce arată fără nicio îndoială caracterul
totalitar al regimului;
 Economia României este proclamată ca socialistă, adică economie bazată pe proprietatea de stat
şi cooperatistă asupra mijloacelor de producţie. Acest lucru este reafirmat prin prevederea
conform căreia bogăţiile de orice natură aparţin statului. Este menţionată şi proprietatea
personală, dar ea este limitată la casa de locuit şi construcţiile gospodăreşti anexe, terenul pe care
se află, animalele de producţie şi inventarul agricol mărunt.
 Se introduc limitări ale libertăţilor cetăţeneşti, întrucât se menţionează faptul că libertatea
cuvântului, presei, întrunirilor, mitingurilor şi demonstraţiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice
orânduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc. De asemenea, se menţionează explicit faptul
că statul şi partidul sprijină şi ocrotesc organizaţiile existente, ceea ce înseamnă, de fapt, că orice
organizaţie este controlată de partid. O noutate pozitivă este însă dată de garantarea proprietăţii
private (dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege), prevedere care dispăruse din
celelalte constituţii comuniste, sau de stabilirea duratei maxime a zilei de muncă la 8 ore.
 În ceea ce priveşte instituţiile statului, apar modificări importante faţă de constituţiile anterioare.
Marea Adunare Naţională este condusă de un organism numit Consiliul de Stat, care înlocuieşte
Prezidiul Marii Adunări Naţionale. Consiliul de Stat fusese creat în 1961, printr-o lege care revizuia
constituţia din 1952. Din acest organ poate face parte şi primul ministru, iar din 1974, Consiliul de
Stat este prezidat de preşedintele statului, ceea ce demonstrează o nouă întrepătrundere între
puterea legislativă şi cea executivă. Preşedintele este ales de Marea Adunare Naţională şi are şi
funcţia de comandant suprem al forţelor armate. Cele mai importante atribuţii ale sale sunt:
numeşte şi revocă miniştri şi alţi funcţionari publici, acordă gradele militare, conferă decoraţiile şi
titlurile de onoare, acordă graţierea, acordă cetăţenia română, încheie tratate internaţionale,
emite decrete prezidenţiale şi decizii etc.

Consecinţele adoptării constituţiei din 1965:

 Prin această constituţie se conferă statului român un clar caracter totalitar comunist, deoarece se
afirmă rolul politic conducător al partidului comunist şi se specifică faptul că economia este bazată
pe proprietatea de stat.
 Revizuirea din 1974 îi conferă şefului statului puteri dictatoriale.
 Se afirmă statutul internaţional al României de stat independent şi suveran, ceea ce lipsea
constituţiei din 1952.

Fragment din lucrarea Istoria Românilor. Compendiu pentru examenul de bacalaureat, de

Rodica Ianos Toadere
Cartea se poate comanda aici: http://istorie-bacalaureat-manual.ro/comanda.html

Constituţia din 1991

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei

În contextul revenirii României la pluripartidism, în 1989, constituţia comunistă trebuia înlocuită pentru a
menţiona noua stare de fapt, dar şi pentru a garanta respectarea drepturilor cetăţeneşti şi pentru a permite
dezvoltarea regimului politic democratic.

Principii de bază ale constituţiei din 1991

Primul capitol al constituţiei este intitulat chiar Principii generale şi cuprinde principiile fundamentale,
specifice unui regim democratic: separaţia puterilor în stat, suveranitate naţională, egalitatea tuturor
cetăţenilor în faţa legii, pluripartidismul. Forma de guvernare a statului este republica, iar România este
considerată stat de drept, democratic şi social. Sintagma stat de drept democratic şi social subliniază ideea
că în România sunt garantate, prin instituţiile statului, respectarea legii şi accesul liber la justiţie (statul de
drept), se respectă principiile democratice (statul democratic), statul respectă personalitatea umană şi
intervine pentru realizarea binelui comun, prin măsuri de protecţie a cetăţenilor săi în situaţii ordinare dar şi
extraordinare, în caz de calamitate sau criză, ori prin protecţia şi asigurarea de şanse pentru categoriile
defavorizate (statul social). Între principiile generale menţionate în acest prim capitol amintim şi garantarea
dreptului minorităţilor naţionale de a-şi păstra limba şi tradiţiile, întărirea legăturilor cu românii aflaţi în
afara ţării, dezvoltarea relaţiilor paşnice cu toate statele, respectarea tratatelor internaţionale.

Puterile statului:

Puterea legislativă este deţinută de Parlament, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Parlamentul este
ales pentru o perioadă de patru ani şi are ca principale atribuţii adoptarea legilor şi a bugetului. Iniţiativa
legislativă (adică propunerea unor proiecte de legi) aparţine membrilor parlamentului, membrilor
guvernului, dar şi cetăţenilor, dacă un proiect este semnat de cel puţin 250000 de cetăţeni din cel puţin un
sfert din judeţele ţării.

Puterea executivă este reprezentată de Guvern şi Preşedintele României. Guvernul urmăreşte punerea în
aplicare a legilor. Primul ministru este propus de preşedinte, în urma consultării cu partidul sau partidele
care deţin majoritatea parlamentară. El propune Parlamentului spre aprobare o listă de miniştri. Guvernul
răspunde politic în faţa Parlamentului; el poate fi demis de Parlament prin acordarea votului de neîncredere.

Preşedintele României este ales prin vot universal pe o perioadă de 4 ani (la revizuirea constituţiei, în 2003,
s-a ridicat mandatul la 5 ani). Aceeaşi persoană are voie să obţină maxim două mandate. Rolul fundamental
al Preşedintelui este acela de a exercita funcţia de mediere între puterile statului. Preşedintele are
următoarele atribuţii: desemnează primul-ministru, promulgă legile (le contrasemnează, pentru a le aproba
intrarea în vigoare), poate dizolva Parlamentul, în cazul în care acesta a respins de două ori învestitura unui
guvern (dar poate dizolva Parlamentul o singură dată într-un an), este comandant suprem al armatei,
conferă decoraţii, acordă graţiere, încheie tratate internaţionale pe care le propune aprobării Parlamentului,
emite decrete.

Puterea judecătorească. Judecătorii sunt independenţi de puterea politică şi inamovibili (nu pot fi
transferaţi, înlocuiţi sau destituiţi decât de Consiliul Superior al Magistraturii). Cea mai înaltă instituţie
judecătorească este Curtea Supremă de Justiţie.

Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti

Sunt specificate drepturile şi libertăţile obişnuite într-o constituţie democratică: libertatea persoanei,
libertatea întrunirilor şi asocierilor, libertatea presei, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea
proprietăţii, dreptul de vot. Spre deosebire de constituţia democratică din 1923, cea din 1991 specifică şi
protecţia din partea statului român de care se bucură cetăţenii români aflaţi în străinătate, cetăţenii străini şi
apatrizi (cei care nu au niciun fel de cetăţenie) pe teritoriul României, respectarea tuturor tratatelor privind
drepturile omului, semnate de România. Constituţia din 1991 prevede şi dreptul la viaţă, interzicerea
torturii, a muncii forţate şi a pedepsei cu moartea, protecţia persoanelor cu handicap, protecţia familiei, a
copiilor şi a tinerilor.

Pentru a garanta apărarea drepturilor cetăţeneşti, este înfiinţată instituţia Avocatul Poporului, la care
poate să facă apel orice cetăţean care se consideră nedreptăţit.

Consecinţele adoptării constituţiei din 1991

Prin constituţia din 1991, România redevine stat democratic şi stat de drept (adică un stat ale cărui legi se
bazează pe respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, un stat în care funcţionarea instituţiilor se face
pe baza legilor, justiţia este independentă, iar cetăţenii sunt protejaţi de excesul de autoritate al instituţiilor).
Trecerea de la statul autoritar comunist la statul de drept a întâmpinat anumite dificultăţi. Intrarea României
în Uniunea Europeană în 2007 a fost o recunoaştere la nivel european a faptului că în ţara noastră statul de
drept funcţionează.
 Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc
Fragment din lucrarea Istoria Românilor. Compendiu pentru examenul de bacalaureat, de Rodica
Ianos Toadere

Cartea se poate comanda aici: http://istorie-bacalaureat-manual.ro/comanda.html

După retragerea romanilor din Dacia (271), locuitorii rămaşi nu au mai avut stat. Ei au trăit numai în sate,
deoarece oraşele romane au fost părăsite. Când unii dintre migratori (goţii, gepizii în secolele IV-V, avarii, slavii în
secolul VI) s-au aşezat pe teritoriul ţării noastre, şi-au impus autoritatea militară asupra locuitorilor din anumite
zone, punându-i probabil să le plătească tribut. Dar pentru că numărul lor a fost mic, în timp au fost asimilaţi de
populaţia locală, trecând şi ei la viaţa sedentară.
Despre organizarea politică a locuitorilor din spaţiul românesc la începutul evului mediu se cunosc foarte puţine
informaţii. Se ştie că în secolul al IX-lea existau organizaţii politice prestatale numite cnezate,
voievodate sau ţări, alcătuite din mai multe sate. Conducătorii acestor teritorii autonome, cnezi sau voievozi,
erau fie români, fie migratori, dar populaţia era majoritar românească. Românii apar, în izvoarele medievale
străine, sub numele de vlahi, blachi, olahi sau valahi. Ei erau de religie ortodoxă şi adesea erau supuşi unor
presiuni de către papă sau regii maghiari să treacă la catolicism. Formaţiunile prestatale româneşti erau sub
controlul unor forţe politice străine (maghiarii în Transilvania şi Ţara Românească, tătarii şi cumanii în Moldova,
bizantinii în Dobrogea).

a. Formaţiuni prestatale (autonomii) în Transilvania

Primele formaţiuni prestatale pe care le cunoaştem din sursele istorice scrise sunt în Transilvania. Cronica lui
Anonymus (Gesta hungarorum - Faptele ungurilor) scrisă de notarul unui rege maghiar din secolul XII, prezintă
istoria venirii maghiarilor în Ungaria (în 896) şi, în acest context, precizează informaţii despre organizarea politică
a Transilvaniei.

Anonymus aminteşte că, la sfârşitul secolului IX, existau în Transilvania voievodatele lui Gelu, Glad şi
Menumorut. El îl numeşte pe Gelu, blac, adică român, ceilalţi doi e posibil să fie slavi. Aceşti voievozi au luptat
cu şefi de trib maghiari, care au pătruns în anumite zone ale Transilvaniei. Arheologii au încercat să localizeze
aceste voievodate, după cetăţile întărite descoperite pentru această perioadă. Se pare că voievodatul lui Gelu se
afla în centrul Transilvaniei şi avea sediul probabil în cetatea Dăbâca, cel al lui Menumorut era în Bihor, iar cel al
lui Glad în Banat. Gelu este înfrânt de o căpetenie maghiară, Tuhutum, şi teritoriul voievodatului său va fi stăpânit
de urmaşii acestuia. Glad îi învinge pe maghiari şi formaţiunea sa politică îşi păstrează
independenţa. Menumorut este învins de nişte căpetenii maghiare şi în final hotărăşte ca fiica sa să se
căsătorească cu fiul ducelui maghiar Arpad. La moartea lui Menumorut voievodatul său rămâne ginerelui pentru
că nu avea un alt fiu. Deci, la sfârşitul secolului IX, două voievodate locuite de români ajung sub stăpânirea unor
căpetenii de trib maghiare.În anul 1000 maghiarii se creştinează şi îşi formează un stat, sub conducerea regelui
Ştefan I. După acest an, statul maghiar începe cucerirea Transilvaniei. Informaţii despre formaţiuni politice
existente în Transilvania în secolul XI aflăm din izvorul istoric Viaţa Sfântului Gerard. În centrul Transilvaniei, la
conducerea unui voievodat se afla Gyula. El intră în conflict cu regele Ungariei, Ştefan I, şi teritoriul său este
cucerit şi alipit Ungariei. În Banat se afla Ahtum, un urmaş al lui Glad. El este ucis de trupele regelui Ştefan şi
teritoriul său este alipit Ungariei.

b. Formaţiuni prestatale (autonomii) în Ţara Românească