Romanitatea românilor

Romanitatea românilor, adică originea romană a poporului român, reprezintă o realitate istorică pe care
astăzi o acceptă aproape toţi cercetătorii. Această idee a fost afirmată încă din zorii evului mediu de cronicari,
oameni politici sau diverşi oameni de cultură. În epoca modernă unii istorici maghiari şi austrieci au contestat, din
motive politice, originea latină a poporului român şi formarea poporului român în spaţiul de la nordul Dunării.
Istoricii şi oamenii de cultură români au combătut acea teorie (numită şi teoria imigraţionistă), care susţinea că
românii sunt un popor de origine slavă care s-au format la sudul Dunării de unde au emigrat apoi la nordul fluviului.
A început astfel o dispută între istoriografia română şi austriacă, dar mai ales maghiară, cu privire la originea
românilor şi formarea poporului român, care s-a prelungit până astăzi.
În mileniul III î.Hr. au pătruns în Europa comunități de păstori, numiți indo-europeni. Ei si-au impus cultura și
i-au asimilat pe autohtoni. Tracii, împreună cu grecii și ilirii se trag din indo-europeni. Tracii s-au răspândit în zona de
sud-est a Europei și din ei s-a desprins un popor, geto-dacii, care s-a stabilit în spațiul carpato-danubiano-pontic.
Istoricul si geograful grec Strabon afirma încă din secolul I î. Hr. ca geții (așa cum ii numeau grecii) și dacii (denumirea
dată de romani) vorbesc aceeași limbă.
Romanizarea este un proces istoric complex și îndelungat, organizar și susținut de statul roman, prin care
populațiile neoromane au preluat și asimilat forma administrativă romana, limba latină, instituțiile, modul de viață,
cultura și tradițiile romane. Acest fenomen a avut loc și pe teritoriul fostei Dacii, începand cu anul 106 d. Hr., odată
cu încheieriea razboiului dintre Imperiul Roman și Dacia, fiind câstigat de romani.
Primele menţiuni care îi amintesc pe români drept urmaşi ai coloniştilor romani aparţin unor surse bizantine.
În secolul VII, împăratul bizantin Mauricius a precizat o astfel de informaţie în tratatul său militar ,,Strategikon”.
Cei mai importanți istorici români care au abordat problema romanității românilor în secolul al XVIII-lea sunt
Stolnicul Constantin Cantacuzino și Dimitrie Cantemir. Stolnicul Constantin Cantacuzino, istoric și geograf din Țara
Românească, în ,,Istoria Țării Rumânești dintru început’’ (1716), analizează critic un material extrem de bogat,
cuprinzând autori antici, bizantini și occidentali și formulează, cu deosebită claritate, originea comună a tuturor
românilor. Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei (1710- 1711), istoric, lingvist și om politic român, în ,,Hronicul
vechimei a romano-moldo-vlahilor’’, scris mai întâi în latină, dar tradus apoi de autor în română, cuprinde istoria
noastră de la origini şi până la descălecare şi susţine originea comună a tuturor românilor. Pentru scrierea lucrării a
consultat peste 150 de izvoare române și străine, în limbile latină, greacă, polonă și rusă. în Descrierea Moldovei,
scrisă în latină, oferă informații despre graiul moldovenilor și despre „slovele” folosite, „care la început au fost
latinești".
În prima jumătate a secolului al XIX-lea se admitea cu greu ideea că la formarea poporului român
contribuiseră și dacii, considerându-i un fel de strămoși mitici.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, însă, Bogdan Petriceicu Hașdeu (filolog și istoric) devine susținătorul
cel mai înflăcărat al continuității dacice, aducând argumente lingvistice. Este susținută, tot acum, necesitatea căutării
de vestigii dacice. Astfel, treptat, mai ales spre sfârșitul secolului, originea romană pură este interpretată ca fiind, de
fapt, origine daco-romană. Bogdan Petriceicu Hașdeu a scris lucrarea ,,Pierit-au dacii?’’ (1860), unde demonstrează
că dacii nu au fost exterminați, romanizarea a avut loc și poporul român s-a format din câteva elemente, din care nici
unul nu a fost predominant.
A. D. Xenopol, istoric român, autorul primei mari sinteze a istoriei românilor, folosește argumente istorice,
lingvistice și logice pentru a combate teoria lui Roesler (care contesta romanitatea romanilor, sustinand ca romanii
nu au origine latina). Ideile esențiale, prezentate în lucrarea ,,Teoria lui Roesler. Studiu asupra stăruinței românilor
din Dacia Traiană’’ (1884), sunt: elementul traco-dacic, peste care se suprapune elementul roman reprezintă baza
etnică a poporului român; dintre migratori, slavii au avut influența cea mai mare; prezența termenilor creștini de
origine latină în limba română se explică prin permanentele legături între populația romanizată de la nord și sud de
Dunăre; arheologia, toponimia, hidronimia aduc dovezi incontestabile ale continuității dacilor (după 106) și daco-
romanilor (după 271); poporul român este o îmbinare a elementelor tracic, roman și slav, dintre care cel roman este
predominant și fundamental.
Dacă la început, Alexandru Xenopol sau alți istorici, susținând romanitatea românilor și continuitatea daco-
romană, se bazau pe argumente de ordin logic, în secolul al XX-lea, investigațiile științifice conduse de istorici și
lingviști (Nicolae Iorga, Vasile Pârvan), alături de cercetarea arheologică (Constantin Daicoviciu), au făcut progrese
remarcabile. Aceste investigații se vor remarca prin dovezile concrete, din ce în ce mai numeroase, care infirmă
teoria imigraționistă.
Din punctul meu de vedere, romanitatea românilor a fost abordată de mai mulți istorici de-a lungul timpului
din diferite considerente: pentru a se cunoaște originea poporului român, pentru emanciparea națiunii române sau
pentru a combate unele teorii eronate.
În condițiile actuale, când România, ca și statele vecine, fac parte din Uniunea Europeană, argumentul
întâietății istorice nu mai are valoare politică. Dezbaterea științifică poate astfel progresa spre o mai bună înțelegere
a căilor și etapelor concrete, prin care identitatea românească s-a cristalizat și s-a transmis din generație în
generație.