Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Ideea romanității românilor este una fundamentală pentru istoria noastră, fiind
elementul care ne definește identitatea lingvistică și culturală. La baza acestei idei stau
câteva elemente demonstrate de studiile istorice : că românii au o descendență romană, că
pe teritoriul fostei Dacii a existat o continuitate a daco-romanilor și apoi a românilor, că
indiferent unde au locuit a existat o unitate de neam și limbă a românilor. A vorbi despre
romanitatea românilor înseamnă deci a face referire la toate aceste elemente.

La fel ca și celelalte popoare romanice din Europa, cum ar fi francezii, italienii, spaniolii,
și românii vorbesc o limbă care se bazează pe limba latină. Argumentele în sprijinul acestei
afirmații sunt că aproximativ 60-70 % din fondul principal de cuvinte sunt de origine latină,
dar și că structura gramaticală a limbii române este de origine latină. Există totodată și un
număr de cuvinte, în jur de 200 din limba traca-dacică în vocabularul de bază , ele făcând
parte din substratul limbii române , dar și un procent important de cuvinte slave, care însă
nu schimbă caracterul latin al limbii. De altfel la baza formării limbii române stau două
procese importante, romanizarea dacilor și mai apoi asimilarea migratorilor, dintre
care slavii au fost cei mai importanți. Totul a început prin romanizarea provinciilor Dacia și
Moesia, stăpânite de romani o lungă perioadă de timp. Dacia a devenit provincie romană în
106, iar Dobrogea se adaugă acestei provincii în 46 d.Hr. Între 271 și 275 romanii retrag
din Dacia armata și administrația, dar procesul de romanizare asupra populației daco-
romană rămasă pe loc la nord de Dunăre continuă până în 602, odată cu venirea masivă a
slavilor la sudul Dunării. Prin asimilarea migratorilor de către daco-romani, procesul de
etnogeneză românească se desăvârșește, lucru petrecut până în secolul al VIII-lea.

Românii au avut conștiința romanității lor încă din primele secole de după
etnogeneză, dovadă fiind faptul că își spun la început romani, apoi români. Și popoarele
cu care vin în contact sesizează latinitatea limbii vorbite de români. Astfel , germanii le
spun vlahi, valahi , termeni cu care erau desemnate de aceștia toate popoarele romanice,
iar Constantin Porfirogenetul le spune chiar romani.

Ideea romanității românilor este menționată apoi în secolul al XV-lea de

către umaniștii italieni (Poggio Bracciolini, Flavio Biondo, Enea Silviu Piccolomini, Antonio
Bonfini ) care încercau astfel să arate moștenirea civilizației antice, dar și în secolul al XVI-
lea, odată cu răspândirea ideilor umaniste în spațiul românesc. Acestea determină apariția
tiparului și a scrisului în limba română, ceea ce arată conștiința romanității la români.

O cauză a implicării istoricilor în abordarea romanității românilor ar fi că fiecare

popor este interesat să afle cât mai multe despre modul în care a luat naștere.
Fiecare națiune dorește să cunoască în mod cât mai precis cine au fost strămoșii săi și cum
a apărut pe scena istoriei.. Datorită acestui interes, discuțiile despre originea popoarelor au
primit, în decursul vremii, și o importantă de natură politică. În fiecare scriere despre
originea unui popor există, pe lângă argumente științifice, și multă exagerare și fantezie,
datorate mai ales faptului că istoricii s-au străduit să reconstituie evenimentele la multă
vreme după ce s-au petrecut.

Primii autori români care și-au pus problema originii poporului din care făceau parte au
fost cronicarii din secolul al XVII-lea, Grigore Ureche, Miron Costin și Stolnicul Constantin
Cantacuzino. Grigore Ureche, în Letopisețul Țării Moldovei și Miron Costin în De neamul
moldovenilor vorbesc despre originea noastră latină. De la Râm ne tragem și cu a lor
cuvinte ni-i amestecat graiul. Stolnicul Constantin Cantacuzino în Istoria Țării Românești a
subliniat continuitatea de viață a dacilor sub stăpânire romană, unitatea și
continuitatea lor. Odată cu cronicarii moldoveni și munteni, cunoscători ai scrierilor
umaniste, chestiunea unanimității este transferată din sfera tradiției în cea a istoriografiei,
pentru ca Școala Ardeleană să facă din aceasta o armă în lupta de emancipare națională
și socială a românilor transilvăneni. Până în secolul al XVIII-lea, continuitatea românilor în
ținuturile carpato-dunărene era considerată un fapt normal și logic. Însuși împăratul
Austriei, Iosif al II-lea îi considera pe români “incontestabil, cei mai vechi și mai
numeroși locuitori ai Transilvaniei”. Dar, pentru populația majoritară a Transilvaniei ,
începe lupta pentru drepturi politice refuzate secole de-a rândul de către “națiunile
privilegiate”. A fost elaborat Supplex Libellus Valachorum (1791), memoriu prezentat
Curții de la Viena, în care se subliniază că românii sunt cei mai vechi locuitori ai
Transilvaniei, fiind urmași ai coloniștilor lui Traian.

În această atmosferă a fost lansată “teoria imigraționistă” a lui Franz Sulger, din
Istoria Daciei Transalpine, potrivit căreia românii nu se trag din coloniștii romani din
Dacia, aceasta fiind părăsită în întregime odată cu retragerea aureliană. Prin urmare,
românii s-au născut ca popor la sud de Dunăre, undeva între bulgari și albanezi, de la care
au preluat influențe în limbă, precum și credința ortodoxă. De aici, ei au emigrat către
mijlocul secolului al XIII-lea din sudul Dunării în Transilvania, unde îi vor găsi stabiliți pe
unguri și pe sași. Prin teoria sa, Sulger sfida părerea unanimă din cultura și știința istorică
europeană care îi considera pe români urmași ai romanilor lui Traian. Netemeinicia
afirmațiilor lui Sulger a fost reliefată de reprezentanții Școlii Ardelene (S. Micu, Gh.
Șincai, P. Maior, I. Budai-Deleanu), dar și de cărturarii sași (L. Toppeltinus, J.
Troster). Mai târziu, după realizarea dualismului austro-ungar (1867), imigraționistul
este readus cu și mai multă tărie în dezbaterile istoricilor de către un geograf austriac,
Robert Roesler. Teoria lui Sulger este reluată și îmbogățită în lucrarea Studii românești.
Cercetări asupra istoriei vechi a românilor și va fi denumită “roesleriană”. Ideile
principale susținute de aceasta caută să demonstreze exterminarea dacilor în urma
războaielor cu romanii, cauză care a contribuit și la dispariția vechilor toponimii dacice;
romanizarea nu se putea efectua în cei 165 de ani de stăpânire romană, iar, pentru că dacii
râmași în viață trăiau izolați, Dacia a rămas pustie la retragerea aureliană; poporul roman
și limba română s-au format în sudul Dunării.

Scopul acestor teorii era limpede: anularea argumentelor istorice ale românilor în lupta
politică din Transilvania și justificarea poziției privilegiate deținute de către maghiari, sași și
secui. Teoria roesleriană a fost combătută cu succes de lucrările istoricilor români B.P.
Hașdeu și A. D. Xenopol. Mai târziu, investigațiile științifice conduse de marii noștri
istorici și lingviști – N. Iorga, V. Pârvan, C. Daicoviciu, Gh.I. Brătianu, Al. Rosetti, C.
C. Giurescu, alături de cercetarea arheologică, au făcut progrese remarcabile, infirmând
teoria imigraționistă. Pe aceeași poziție s-au situat și mulți istorici străini -Th. Momise, I.
Jung, C. Pățesc, P. Mackendrick, care consideră că românii sunt urmașii daco-romanilor
și că s-au format ca popor în Dacia Traiană.

Ideea romanității are și acum un rol foarte important în scrierile istorice. Înainte de
anii 1989 însă, nu a fost tratat ca un lucru cert, mai ales începând cu secolul al XVIII-lea,
când Ardealul era sub conducere maghiară. În această perioadă Școala Ardeleană a fost
cea care susținea drepturile naționale ale românilor ardeleni, prin reprezentanți ca
Inocențiu Micu-Klein, Gheorghe Șincai sau Petru Maior. Secolul al XIX-lea este cel în care s-
a consolidat conștiința românilor, iar opere care ajutau la înțelegerea fenomenului au
apărut după anii 1918. Pe perioada comunistă, datorită sovietizării culturii și a
naționalismului agresiv, problema romanității a cunoscut denaturări și exagerări, însă după
1989 acesta s-a echilibrat, romanitatea românilor fiind acceptată ca un lucru cert, care nu
mai necesită alte demonstrații.