Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre Ideea romanităţii românilor în viziunea istoricilor,

având în vedere:
- precizarea unei epoci istorice în care a fost abordată ideea romanităţii românilor;
- prezentarea unui motiv pentru care în abordarea aceste idei s-au implicat istoricii;
- numirea a doi istorici care au abordat problema romanităţii românilor;
- menţionarea a două idei prin care istoricii au susţinut romanitatea românilor;
- formularea unui punct de vedere referitor la necesitatea studierii romanităţii românilor şi susţinerea acestuia
printr-un argument istoric.

Romanitatea românilor se referă la descendenţa romană a românilor din coloniştii aduşi de romani
în Dacia Traiană, latinitatea limbii române, unitatea de neam a românilor din întreg teritoriul locuit de
ei, păstrarea romanităţii în datini şi obiceiuri. Începuturile ideii de romanitate corespunde încheierii
procesului etnogenezei româneşti în același timp cu alte popoare latine din Europa, moment istoric de
o mare importanță. Cea dintâi atestare a elementului romanic la nord de Dunăre în izvoarele medievale
datează din sec. al VII-lea şi este menţionată în tratatul militar bizantin „Strategikon”, populaţia fiind
desemnată cu termenul de romani. Istoriografia bazată pe izvoare istorice şi care redă adevărul istoric
fixează încheierea etnogenezei româneşti în sec. al VIII-lea, iar atestarea limbii române în cel următor.
Tot în sec. al IX-lea, izvoarele externe, îndeosebi cele germanice şi slave, amintesc pe români cu
numele de vlahi, valahi, volohi, olahi etc., toate desemnând descendenţa românilor din romanitatea
orientală, dar şi continuitatea lor de locuire. Aşadar, atestarea românilor în izvoare istorice a însemnat
şi începutul evidenţierii romanităţii lor.
Între secolele XIV-XVIII se înregistrează cristalizarea conştiinţei romane a românilor,
europenizarea cunoştinţelor despre originea romană a poporului român, dar şi afirmarea limbii române
scrise. Contribuţii importante la susţinerea ideii de romanitate au avut-o în perioada medievală
umanişti precum Enea Silvio Piccolomini-papa Pius al II-lea, Nicolaus Olahus, Francesco della Valle
ş.a. Cărturarii umanişti români (Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir)
accentuează prima dată problema originii românilor.
Secolul al XVIII-lea a fost decisiv în conturarea programului românesc de emancipare naţională
(Inochentie Micu, Şcoala Ardeleană şi „Supplex Libellus Valachorum”). Ca reacţie la dezvoltarea
mişcării naţionale a românilor, istorici străini s-au implicat tot mai mult în abordarea originii şi
continuităţii românilor. Astfel, ca răspuns la afirmarea romanităţii noastre, istoricii străini au formulat
unele teze şi teorii neştiinţifice privind etnogeneza românească. Contestarea continuităţii românilor în
Transilvania a fost tema preferată a istoricilor unguri şi austrieci, deoarece era evident motivul politic
prin care justificau stăpânirea habsburgică şi apoi austro-ungară.
Teoria imigraţionistă, care îi prezenta pe români ca fiind un popor format la sud de Dunăre, de unde
ar fi emigrat la nord de fluviu abia în secolul al XIII-lea, a fost susţinută, încă de la sfârşitul secolului
al XVIII-lea de Franz Joseph Sulzer şi de Johann Christian Engel (plasează „emigrarea”românilor în
sec. IX). În secolul al XIX-lea, Robert Roesler a dezvoltat teoria imigraţionistă, fiind cel mai
important reprezentant al ei (teoria roesleriană).
Faţă de aceasta au luat poziţie, între alţii, istoricii români Bogdan Petriceicu Hasdeu şi A.D.
Xenopol (sec. al XIX-lea) şi Gheorghe Brătianu (sec. XX). Astfel, istoricii români au conturat, pe baza
ştiinţifice, teoria romanităţii şi continuităţii românilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Istoriografia românească modernă şi contemporană susţine cu argumente istorice continuitatea dacilor
după cucerirea romană, convieţuirea dintre daci şi romani, procesul de romanizare a dacilor,
continuitatea daco-romanilor după retragerea aureliană, desăvârşirea etnogenezei româneşti de o parte
şi de alta a Dunării.
Studierea romanităţii românilor este un lucru necesar şi important, deoarece ne oferă informaţii
despre originea, formarea şi continuitatea poporului român şi a limbii române. În acelaşi timp, ne
permite să cunoaştem celelalte popoare romanice din Europa, condiţie pentru apropiere şi solidaritate.
În epoca modernă, ideea romanităţii a constituit o veritabilă armă politică a românilor în lupta lor
pentru câştigarea drepturilor naţionale. Această idee a devenit prin urmare o constantă politică, ideea
daco-românismului însoţind naţiunea română în marile evenimente de la 1848, 1859, 1877 şi 1918.