Cap.

1 Romaniatate romanilor

Romanitatea românilor este o problemă istorică care se referă la formarea poporului român.
Originea poporului român a fost supusă dezbaterii de-a lungul timpului de către mai mulți istorici. A
fost supusă atenției descendența romană a poporului și a limbii române, precum și unitatea de neam.
Cauze ale abordării romanității românilor de către istorici (XIV-XV):
În contextul apariției statelor medievale românești în secolul al XIV-lea, domnitorii români se
vor implica în luptele antiotomane. Ca urmare, spațiul româmesc intră în atenția istoricilor, care vor
aborda problema originii poporului român, mai exact problema romanității românilor. Începând din sec.
al XV-lea se răspândește în Europa Renașterea, care invită la descoperirea trecutului istoric și a originii
popoarelor.
Exemple de istorici care au abordat această problemă – în sec. al XV-lea – caracteristici
ale scrierilor despre romanitatea românilor
În contextul răspândirii Renașterii, mai mulți umaniști vor aborda problema romanității
românilor. De exemplu, Antonio Bonfinius în lucrarea Decadele face referiri la originea romană a
limbii române. Un al umanist este Papa Pius al II-lea, care face referiri, de asemenea, la originea
romană a limbii române.
Cauze ale abordării romanității românilor de către istorici (XVI):
Începând din sec. al XV-lea se răspândește în Europa Renașterea, care invită la descoperirea
trecutului istoric și a originii popoarelor.
Exemple de istorici care au abordat această problemă – în sec. al XVI-lea – caracteristici
ale scrierilor despre romanitatea românilor
Renașterea se răspândește din sec. al XVI-lea și în spațiul românesc, astfel că istorici români vor
aborda problema romanității românilor. De exemplu, Nicolaus Olahus, umanist român, care vorbește
despre descendența romană a poporului român și despre originea romană a limbii române, dar și despre
unitatea de neam. Johannes Hoterus este un alt umanist din spațiul românesc, care alcătuiește o hartă a
Daciei, facând astfel trimitere la descendența romană a poporului român și mai ales la unitatea de
neam, ca urmare a acestei descendențe.
Cauze ale abordării romanității românilor de către istorici (XVII):
Începând din sec. al XV-lea se răspândește în Europa Renașterea, care invită la descoperirea
trecutului istoric și a originii popoarelor.
Exemple de istorici care au abordat această problemă – în sec. al XVII-lea – caracteristici
ale scrierilor despre romanitatea românilor
Începând din sec. al XVII-lea în spațiul românesc, ca urmare a influențelor renascentiste, apar
scrierile istorice sub forma cronicilor/ letopisețelor (o scriere istorică care înregistrează evenimente
istorice în ordine cronologică). De exemplu, cornicarii români, Grigore Ureche și Miron Costin, vor
aborda problema romanității românilor referindu-se atât la originea romană a poporului și a limbii
române, cât și la unitatea de neam.
Cauze ale abordării romanității românilor de către istorici (XVIII)
În secolul al XVII-lea se răspândește curentul Iluminist care promovează principii
modernizatoare precum: libertatea, egalitatea, dreptatea, separarea puterilor în stat. Ca urmare oamenii
vor fi încurajați să lupte pentru emancipare/ eliberare de sub autoritățile străine și pentru drepturile lor.
Astfel, romanitatea românilor devine o problemă politică în Transilvania intrată sub dominație
habsburgică.
Romanitatea românilor ca problemă politică (XVIII)
Cauză pentru care romanitatea românilor devine o problemă politică:
În secolul al XVIII-lea Transilvania intră sub stăpânire austriacă, iar austriecii vor aborda
problema romanității românilor, încercând să justifice lipsirea de drepturi și libertăți a românilor din
Transilvania. (consecință) Apar așadar două teorii cu privire la originea poporului român:
imigraționistă (creată și susținută de austrieci), respectiv teoria autohtoniei/continuității.
Prezentați cele două teorii privind originea poporului român/o consecință a faptului că
romanitatea românilor devine o problemă politică
Teoria imigraționistă:
În secolul al XVIII-lea Transilvania intră sub stăpânire austriacă, iar austriecii vor aborda
problema romanității românilor, încercând să justifice lipsirea de drepturi și libertăți a românilor din
Transilvania. (consecință) Apar așadar două teorii cu privire la originea poporului român:
imigraționistă (creată și susținută de austrieci), respectiv teoria autohtoniei/continuității.
În secolul al XVIII-lea J. Sulzer și Ch. Engel vor emite idei imigraționiste cu privire la
formarea poporului român, în sensul că poporul român s-ar fi format la sud de Dunăre, de unde ar fi
imigrat la nord de Dunăre în secolul al XIII-lea. Ceea ce înseamnă că Transilvania nu era locuită de
români la sosirea maghiarilor.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea (1871) un ofițer austriac, Robert Roesler, emite
Teoria imigraționistă cu privire la originea poporului român, pornind de la ideile lui Sulzer.
Argumentele lui Roesler erau:
-cei 165 de ani de stăpânire romană nu sunt suficienți pentru romanizare
-limba română se aseamănă cu limba albaneză, ceea ce ar dovedi că poporul român s-a format la sud de
Dunăre
-absența elementelor germanice din limba română – dovedește că poporul român s-a format la sud de
Dunăre, întrucât, popoarele germanice care s-au perindat la nord de Dunăre nu și-au pus amprenta pe
limba română încă în formare
-absența toponimelor (nume de locuri) dacice din spațiul de la nord de Dunăre.
Teoria continuității sau a autohtoniei
În secolul al XVIII-lea Transilvania intră sub stăpânire austriacă, iar austriecii vor aborda
problema romanității românilor, încercând să justifice lipsirea de drepturi și libertăți a românilor din
Transilvania. (consecință) Apar așadar două teorii cu privire la originea poporului român:
imigraționistă (creată și susținută de austrieci), respectiv teoria autohtoniei/continuității.
În secolul al XVIII-lea concomitent (în același timp) cu stăpânirea austriacă din Transilvania va
avea loc și mișcarea de emancipare (eliberare) a românilor, sub influența ideilor iluministe. În contextul
apariției ideilor imigraționiste, apare și teoria continuității susținută de Școala Ardeleană,
reprezentată de Petru Maior, Gheorghe Șincai, Samuil Micu etc. Școala Ardeleană va susține prin
diverse forme (memorii trimise curții de la Viena sau cărți istorice) că românii sunt cei mai vechi
locuitori ai Transilvaniei. Școala Ardeleană produce totuși un fals istoric susținând originea pur romană
a românilor, negând existența altor componente ale etnogenezei (formarea unui popor) românești.
În secolul al XIX- lea A. D. Xenopol va combate teoria imigraționistă a lui Roesler cu
argumente logice și lingvistice. Xenopol susține că asemănarea dintre limba română și albaneză se
datorează unui fond lingvistic comun, tracic, iar toponimele dacice sunt prezente în limba română, așa
cum o dovedesc toponimele Drobeta, Napoca, Apulum, dar și hidronimele (nume de ape) Samus
(Someș), Alutus (Olt), Maris (Mureș) etc.
Caracteristici ale scrierilor despre romanitatea românilor în prima jumătate a secolului
XX/ Exemple de istorici
În prima jumătate a secolului XX se dezvoltă arheologia ca știință și apar astfel dovezi
arheologice (locuințe, morminte, inscripții) care dovedesc prezența și continuitatea daco-romanilor în
spațiul de la nord de Dunăre. Vasile Pârvan va iniția mai multe expediții arheologice și va publica un
volum dedicat acestor descoperiri, intitulat Getica.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea romanitatea românilor va fi politizată în contextul
adoptării regimului comunist. În perioada comunismului de tip stalinist, se va sublinia cu precădere
componenta slavă a poporului român pentru a dovedi fidelitatea față de politica Moscovei. Mihai Roller
este unul dintre istoricii care susțin slavizarea poporului român. În perioada comunismului de tip
naționalist, se va exagera componeta dacică, eliminând referirile la celelate componente ale
etnogenezei.
Importanța/ semnificația/ consecințele studierii sau abordării romanității românilor de
către istorici:
-combaterea falsului istoric – un argument istoric - Școala Ardeleană și perioada comunistă
-pentru evoluția cercetării – se lămurește originea poporului român apelând la surse diverse
(arheologice).