Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Romanitatea românilor a reţinut atenţia cronicarilor, istoricilor, filologilor, geografilor, etnografilor şi altor oameni de
ştiinţă, dar cei care s-au ocupat cel mai mult de această temă au fost istoricii. Istoricii români au reușit să demonstreze
continuitatea romană în Dacia după retragerea aureliană, originea latină a poporului român și a limbii române.

Cauzele implicării istoricilor în abordarea romanităţii românilor, indiferent de originea lor, sunt asemănătoare. Pe
de o parte, acestea sunt legate de interesul ştiinţific pentru originea poporului român. Abordarea problemei romanității
românilor a avut și motive politice. Pentru istoricii români una din cauze a fost dorinţa de a demonstra originea
poporului român pentru a obţine drepturi pentru românii din Transilvania, deoarece în Transilvania, stăpânită de austrieci
şi condusă politic de nobilimea maghiară, românii îşi cereau egalitatea în drepturi politice cu celelalte naţionalităţi
privilegiate: maghiarii, sașii și secuii. Ca urmare ei au elaborat teoria autohtonistă sau a continuității, prin care au
susținut romanitatea românilor, continuitatea dacică după cucerirea Daciei de către romani și cea daco-romanădupă
retragerea aureliană în spațiul carpato-danubiano-pontic.
Pentru unii istorici străini din sec. XVIII-XIX cauza principală a fost dorința de a justifica inegalitatea în
drepturi a românilor din Transilvania cu celelalte națiuni privilegiate, Transilvania aflându-se de la sfârșitul
secolului al XVII-lea sub stăpânire habsburgică, iar din 1867 austro-ungară. Justificarea era faptul că românii nu au o
„origine nobilă”, precum națiunile privilegiate ale acesteia, respectiv, maghiarii, saşii şi secuii, deci nu pot avea drepturi
și, ca urmare, sunt doar ,,tolerați” sau ,,admiși”. În concluzie, romanitatea românilor a determinat controverse, teorii
contradictorii sau total greşite, unele urmărind alte scopuri decât cele ştiinţifice.

Etnogeneza românească (procesul istoric prin care s-au format poporul român și limba română) a fost un proces
complex, care a avut loc de-a lungul mai multor secole. Ea face parte din procesul european de formare a popoarelor
și limbilor neolatine. Formarea poporului român și a limbii române a fost un proces complex, desfăşurat de-a lungul mai
multor secole, al cărui rezultat a fost apariţia unui popor neolatin (înrudit, prin aceasta cu italienii, spaniolii, francezii,
portughezii), singurul moştenitor al romanităţii orientale. Acest proces s-a încheiat în secolul al VIII-lea.
Principalele etape ale formării poporului român au fost:
a. Sinteza daco-romană ce s-a realizat în perioada stăpânirii romane (106-271), când asupra dacilor şi-au exercitat
influenţa romanizatoare armata, coloniştii, veteranii, administraţia romană, constituindu-se astfel poporul daco- roman;
b. Asimilarea popoarelor migratare, desfășurată în perioada migraţiilor, ulterioară retragerii aureliene
(sec.III-VIII), când fenomenul romanizării continuă ca urmare a pătrunderii creștinismului și s-a extins şi asupra dacilor
liberi. Totodată, a continuat să existe o populaţie daco-romană şi la sudul Dunării, urmaşă a daco-geţilor şi moesilor din
provincia romană Moesia. Aceştia, sunt cunoscuţi cu numele de vlahi și sunt vorbitorii dialectelor limbii române:
aromân, megleno-român, istro-român. Populaţia daco-romană se transformă în populaţie românească în timpul
desfăşurării invaziei migratorilor până la sfârşitul secolului al VIII-lea, asimilând influenţe din partea migratorilor
germanici şi, mai ales, a slavilor.
Limba română face parte din familia limbilor neolatine, la fel ca și italiana, franceza, portugheza și spaniola și
prezintă o structură compusă din:
▪ substratul traco-dacic (circa 150-160 de cuvinte, respectiv 10% din fondul lexical de bază);
▪ stratul fundamental latin (60 % din vocabular);
▪ adstratul slav (în jur de 20% din fondul lexical, reprezentând cuvinte pătrunse în limba română începând cu
secolul al IX-lea, când procesul etnogenezei era deja încheiat).

Primle știri istorice despre români

Românii sunt menționați în izvoarele medievale timpurii. Printre acestea s-au numărat: tratatul militar Strategikon,
scris de împăratul bizantin Mauricius în secolul al VII-lea, lucrarea împăratului bizantin Constantin al VII-lea
Porfirogenetul „Despre administrarea imperiului”(sec. al X-lea) sau corespondenţa împăratului bizantin Vasile al
II-lea Macedoneanul (sec. al X-lea – al XI-lea).
Una dintre cele mai importante mărturii medievale este cea a cronicarului maghiar numit de istorici Anonymus
(deoarece nu şi-a semnat opera). Cronica lui Anonymus (,,Gesta Hungarorum”, în traducere, ,,Faptele ungurilor”),
scrisă în secolul al XII-lea, narează evenimentele petrecute în timpul aşezării maghiarilor pe teritoriul de astăzi al
Ungariei, în 896. El prezintă şi expediţiile unor căpetenii maghiare în Transilvania, unde menţionează existenţa
românilor, locuitori de origine romană, care erau conduşi de voievozii Gelu, Glad şi Menumorut.

Izvoare istorice despre români din Evul Mediu

Sec. al XV-lea
Din secolul al XV-lea, o serie de scriitori umanişti din Europa, călători străini sau cronicari români, au manifestat un
interes deosebit faţă de trecutul poporului român.
 ❑ Poggio Bracciolini (1380-1459) – primul umanist italian care afirmă originea romană a poporului român;
argumentează latinitatea limbii române cu probe culese din spațiul românesc de cunoscători ai limbii latine.
❑ Enea Silvio Piccolomini (papa Pius al II-lea – 1405-1464) afirmă originea romană a românilor.
❑ Antonio Bonfini (1434-1503), în lucrarea „Decadele”, umanist italian, și Filippo Buonaccorsi (1437-1497)
afirmă originea latină a românilor.
Sec. al XVI-lea
❑ 1532 - Francesco dela Valle este primul cărturar care a reprodus o propoziție în limba română.
❑ 1536 - Nicolaus Olahus, umanist transilvănean; este primul umanist român care susține unitatea de neam,
limbă, obiceiuri și religie a românilor. Este autor al lucrării Hungaria -1536.
❑ 1542 - Johannes Honterus, umanist sas din Brașov înscrie în harta sa numele Dacia pentru întreg teritoriul
locuit de români.
Sec. al XVII-lea
Cronicarii români despre romanitatea românilor
● Grigore Ureche (1590-1647) subliniază ideea latinității românilor în „Letopisețul Țării Moldovei”.
● Miron Costin ( 1633-1691) a continuat letopisețul lui Grigore Ureche, iar în lucrarea „De neamul
moldovenilor” a susținut originea latină a tuturor românilor.
● Stolnicul Constantin Cantacuzino îi menționează pe geto-daci în „Istoria Țării Românești” și a întocmit
prima hartă amănunțită a Țării Românești.
Sec. al XVIII-lea
În secolul al XVIII-lea marele cărturar român de talie europeană, Dimitrie Cantemir a pus în evidenţă originea
latină a limbii române şi continuitatea românilor în spaţiul nord-dunărean.
❑ 1722 – subliniază originea latină a românilor în ,,Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor”. El este un
susținător al originii pur latine a românilor.
Tor în secolul a XVIII-lea, episcopul greco-catolic Inochentie Micu-Klein a fost primul care a elaborat un
complex program de emancipare politică și socială a românilor din Transilvania, numit „Supllex Libellus” -1744,
aducând ca argumente romanitatea românilor, vechimea și continuitatea acestora, pentru a solicita drepturi egale pentru
românii din Transilvania cu maghiarii, sașii și secuii. Astfel romanitatea românilor devine un argument puternic în
susținerea drepturile românilor din Transilvania.

Teoria imigraționistă
1781 - Istoricul austriac Franz Joseph Sulzer a elaborat teoria imigraţionistă imigraționistă în ,,Istoria
Daciei Transalpine”, în care afirmă că românii s-au născut ca popor la sud de Dunăre, într-un spațiu neprecizat, undeva
între bulgari și albanezi. El susţinea că dacii au fost exterminaţi total de către romani în anul 106, iar împăratul Aurelian a
retras toată populaţia din Dacia, în secolul al III-lea, lăsând aici un teritoriu gol. Mai afirma că românii s-au format ca
popor la sudul Dunării, de unde au emigrat la nordul Dunării în secolul al XIII-lea și că poporul român este de origine
slavă.
Combaterea toriei imigraționiste de către reprezentanții Școlii Ardelene
La sfârșitul sec. al XVIII-lea – începutul sec. al XIX-lea, reprezentanţii Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai,
Samuil Micu şi Petru Maior, au adus argumente lingvistice şi istorice prin care au combătut teoria imigraţionistă. Ei au
demonstrat ştiinţific originea romană a poporului român şi păstrarea tradiţiei culturale romane în civilizaţia românească.
Totuşi, ei au susţinut, în mod exagerat, că influenţele dace şi slave în cultura română sunt nesemnificative, urmărind
să demonsteze originea pur romană a poporului român. Argumentele lor au fost sintetizate într-un document numit
Supplex Libellus Valachorum, scris în 1791 de intelectualii români din Transilvania şi trimis Curţii imperiale la Viena
pentru apărarea românilor şi a drepturilor lor.
Sec. al XIX-lea
1860 – B.P. Hasdeu – în ,,Pierit-au dacii?” a luat atitudine față de exagerările latiniste, subliniind rolul
geto-dacilor în formarea poporului român. El a dezvoltat teoria circulației cuvintelor în care evidenția faptul că
structura unei limbi nu este dată de numărul brut al cuvintelor, ci de circulația acestora, deoarece sunt cuvinte aproape
uitate depozitate în dicționare, altele însă folosite de nenumărate ori.
Reluarea teoriei imigraționiste
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după formarea Austro-Ungariei (1867), când românii au protestat
faţă de desfiinţarea autonomiei Transilvaniei, istoricii austrieci şi maghiari au reluat teoria imigraţionistă. Istoricul
austriac Robert Roesler a argumentat ştiinţific teoria imigraţionistă în lucrarea Studii româneşti din 1871, de aceea
teoria imigraţionistă se mai numeşte şi teoria roesleriană. El a susţinut, pe baza scrierilor unor istorici latini târzii și
nesiguri, exterminarea totală a dacilor în războaiele cu romanii, imposibilitatea romanizării într-un timp de mai puţin de
200 de ani, retragerea completă a populaţiei din Dacia la sudul Dunării în secolul al III-lea. Aşezarea maghiarilor în
Transilvania s-ar fi făcut pe un teritoriu pustiu, iar românii ar fi venit aici abia în secolul al XIII-lea. Românii vorbesc o
limbă slavă, considera el, o dovadă importantă fiind aceea că prima oară au scris cu litere chirilice. El considera că nu
există ştiri care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării în mileniul I.
Combaterea teoriei rosleriene
1884 - Alexandru D. Xenopol publică lucrarea ,,Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia
Traiană”; primul istoric român care ia atitudine față de noua versiune a teoriei imigraționiste, dezvoltând teoria
continuităţii. A susţinut că elementul tracic reprezintă baza etnică, peste care s-a suprapus cel roman, daco-romanii s-au
retras în munţi din calea migratorilor, continuarea procesului de romanizare după retragerea aureliană, dovadă avem
creştinismul răspândit în limba latină şi menţinerea legăturilor cu Imperiul Roman de Răsărit, dovezile arheologice
descoperite care atestă continuitatea dacilor şi daco-romanilor, toponimia, hidronimia, contribuţia elementului slav la
formarea poporului român şi caracterul fundamental romanic al poporului român.
1885 – Dimitrie Onciul elaborează recenzia la „Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia
Traiană de A.D. Xenopol”

Sec. al XX-lea
Teoria imigraţionistă a fost reluată de istoricii maghiari până astăzi şi reargumentată. În sec. al XX-lea,
romanitatea românilor a fost susţinută de către mari istorici, precum Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu,
Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu. Argumentele lor care combat teoria imigraţionistă şi susţin romanitatea
românilor sunt următoarele:
-toponimele şi hidronimele de origine daco-romană;
-uneltele agricole şi obiectele de cult creștine descoperite în sec. IV-VIII;
-mărturiile lui Anonymus şi ale altor cronicari medievali; -structura gramaticală a limbii române și vocabularul de bază al
său sunt de origine latină.
Marele istoric și arheolog, Vasile Pârvan a elaborat în urma cercetărilor arheologice cea mai mare sinteză despre
daco-romani, ,,Getica” (1926). El a reușit să fixeze sinteza daco-romană într-un echilibru perfect. Prin temeinicia
informației – atât literară, cât și arheologică – a demonstrat că românii sunt în cel mai înalt grad și daci și romani.
În 1935, Constantin C. Giurescu susținea că majoritatea locuitorilor Daciei romane au constituit-o dacii și că
romanismul a biruit în Dacia fiindcă el i-a câștigat pe autohtoni.
Gheorghe Brătianu, în lucrarea sa ,,O enigmă şi un miracol istoric: poporul român” (1937- în limba franceză,
1940 – în limba română), a realizat o sinteză a argumentelor istorice, geografice, arheologice, etnografice şi
lingvistice care combat teoria imigraţionistă, arătând astfel că. Aceasta este până astăzi cea mai complexă lucrare pe
această temă.

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor în timpul regimului comunist

a. În perioada regimului stalinist al lui Gheorghe-Gheorghiu Dej
După instaurarea regimului comunist,în perioada regimului stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în condițiile în
care trupele sovietice erau prezente pe teritoriul statului român, Mihail Roller publică în 1952 manualul – Istoria
R.P.R. (Republicii Populare Române), în care exagerează cu privire la influența slavă în etnogeneza românească.
b. În perioada regimului național-comunist al lui Nicolae Ceaușescu
În perioada comunistă, cu precădere în epoca lui Nicolae Ceaușescu, teoria imigraționistă a fost combătută
constant, de data aceasta argumentele care au fost invocate priveau mai ales civilizația dacilor.
Regimul comunist a privilegiat elementul dac în comparație cu cel roman, deoarece în propaganda
comunistă romanii erau considerați asupritori.
În 1972, istoricul sas din România, Adolf Armbruster publică lucrarea „Romanitatea românilor. Istoria unei
idei”, care a fost reeditată în 1993.

Romanitatea românilor în vizunea istoricilor în perioada actuală

După înlăturarea regimului comunist din România, au fost publicate în continuare lucrări referitoare la
romanitatea românilor: lucrarea istoricului francez Catherine Durandin „Istoria românilor” (1995) sau cea a
istoricului român Lucian Boia „Istorie și mit în conștiința românească”. (1997).
Istoriografia europeană nu a acceptat teoria imigraționistă, considerând-o drept insuficient argumentată, iar
romanitatea românilor este acceptată oficial la nivel internațional, grație lucrărilor de înaltă valoare ştiințifică
elaborate de istoricii români, dar și străini. De asemenea, disputa în jurul continuității românilor nu mai poate avea în
prezent o miză politică majoră. Granițele statelor europene nu se mai trasează astăzi pe baza argumentelor istorice, iar
integrarea în Uniunea Europeană presupune ca rezolvate conflictele teritoriale.
.