Romanitatea Romanilor in viziunea istoricilor

Romanitatea românilor reprezintă o temă de interes major în cercetarea istorică și a fost abordată de-
a lungul timpului de către numeroși specialiști. Din perspectiva istoricilor, în secolele al XVII-lea și al
XVIII-lea, au fost elaborate scrieri care susțineau romanitatea românilor, subliniind astfel apartenența
acestora la moștenirea romană.

În perioada medievală cronicile bizantine, maghiare sau ale altor popoare au menţionat faptul că
românii sunt un popor de origine romană, care s-a aflat în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, nimănui
netrecându-i prin minte să conteste acest lucru. Românii, atât cei de la nordul cât şi cei de la sudul
Dunării, erau numiţi în izvoarele străine vlahi sau valahi cu variaţiile fonetice vlasi, blachi, olahi, volohi.

Printre caracteristicile prezentate în aceste scrieri pentru a susține romanitatea românilor se numără,
în primul rând, limba. Autorii evidențiau faptul că limba română are rădăcini latine, similar cu celelalte
limbi romanice, ceea ce demonstra o continuitate lingvistică și, implicit, o moștenire romană comună.
De asemenea, se argumenta existența unor elemente culturale și religioase specifice, precum
tradițiile, ritualurile și valorile care reflectau influența romană în viața cotidiană a românilor.

Una dintre cele mai importante mărturii medievale este cea a cronicarului maghiar numit de istorici
Anonymus (deoarece nu şi-a semnat opera). Cronica lui Anonymus (Gesta hungarorum, în traducere,
Faptele ungurilor), scrisă în secolul XII, narează evenimentele petrecute în timpul aşezării maghiarilor
pe teritoriul de astăzi al Ungariei, în 896. Scopul acestei cronici era să prezinte faptele eroice ale
primilor conducători maghiari. În acest context sunt povestite şi expediţiile unor căpetenii maghiare în
Transilvania, unde Anonymus menţionează existenţa românilor, locuitori de origine romană. Ei erau
conduşi de voievozii Gelu, Glad şi Menumorut.Mărturiile lui Anonymus şi ale altor cronicari medievali
maghiari sau bizantini arată că poporul român a existat la nordul Dunării la venirea maghiarilor aici în
896.

Un istoric din secolul al XIX-lea care a susținut romanitatea românilor este Bogdan Petriceicu Hasdeu.
Acesta a promovat ideea continuității românilor cu civilizația romană și a evidențiat contribuția lor la
formarea și dezvoltarea lumii medievale. Hasdeu a subliniat importanța limbii române în
argumentația sa, evidențiind similitudinile lexicale și gramaticale cu limba latină. De asemenea, el a
evidențiat valoarea izvoarelor istorice scrise de autori români și a promovat studiul acestora pentru a
reconstitui istoria poporului român și a demonstra continuitatea acestuia cu lumea romană.

Teoria imigraţionistă a fost elaborată în contextul în care, în Transilvania, stăpânită de austrieci şi

condusă politic de nobilimea maghiară, românii îşi cereau egalitatea în drepturi politice cu celelalte
naţionalităţi. Românii îşi cereau drepturi pornind de la argumentele istorice că sunt cei mai vechi
locuitori ai Transilvaniei, urmaşi ai ilustrului popor roman şi că drepturile lor le-au fost uzurpate abuziv
în evul mediu de către nobilimea maghiară, care a cucerit Transilvania în secolele XI-XIII.

Reprezentanţii Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai, Samuil Micu şi Petru Maior, au adus argumente
lingvistice şi istorice care să combată teoria imigraţionistă. Ei au demonstrat ştiinţific originea romană
a poporului român şi păstrarea tradiţiei culturale romane în civilizaţia românească. Totuşi, ei au
susţinut, în mod exagerat, că influenţele dace şi slave în cultura română sunt nesemnificative,
demonstrând originea pur romană a poporului român. Argumentele lor au fost sintetizate într-un
document numit Supplex Libellus Valachorum, scris în 1791 de intelectualii români din Transilvania şi
trimis Curţii imperiale la Viena pentru apărarea românilor şi drepturilor lor.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după formarea Austro-Ungariei (1867), când românii au
protestat faţă de desfiinţarea autonomiei Transilvaniei, istoricii austrieci şi maghiari au reluat teoria
imigraţionistă. Istoricul austriac Robert Roesler a argumentat ştiinţific teoria imigraţionistă în lucrarea
Studii româneşti din 1871, de aceea teoria imigraţionistă se mai numeşte şi teoria lui Roesler. El a
susţinut, pe baza scrierilor unor istorici latini târzii şi nesiguri, exterminarea totală a dacilor în
războaiele cu romanii, imposibilitatea romanizării într-un timp de mai puţin de 200 de ani, retragerea
completă a populaţiei din Dacia la sudul Dunării în secolul III. Aşezarea maghiarilor în Transilvania s-ar
fi făcut pe un teritoriu pustiu, iar românii ar fi venit aici abia în secolul XIV. Românii vorbesc o limbă
slavă, considera el, o dovadă importantă fiind aceea că prima oară au scris cu litere chirilice. El
considera că nu există ştiri care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării în mileniul I.

Istoricii români au adus argumente arheologice şi lingvistice arătând că teoria lui Roesler este falsă.
Unul dintre cei mai cunoscuţi este Alexandru D. Xenopol. Principalele argumente ştiinţifice ale
istoricilor români sunt:

Toponimele (numele de locuri) şi hidronimele (numele de râuri) de origine daco-romană existente

până azi în limba română nu ar fi putut fi păstrate fără o continuitate neîntreruptă de locuire din
antichitate până în evul mediu.

Pentru perioada secolelor IV-VIII, când au loc marile migraţii pe teritoriul României, au fost
descoperite unelte utilizate în muncile agricole. Cum migratorii nu se ocupau cu agricultura, este
foarte clar că singura populaţie sedentară de aici nu putea fi decât cea daco-romană.

Pentru aceeaşi perioadă de început a evului mediu pe teritoriul României s-au descoperit obiecte de
cult creştine. Cum migratorii erau păgâni, aceasta este o altă dovadă arheologică a continuităţii daco-
romanilor.

Chiar dacă românii au scris iniţial cu litere chirilice (până la jumătatea secolului XIX), caracterul latin al
limbii române nu a fost cu nimic afectat.

Totuși, în perioada totalitarismului, abordarea romanității românilor a suferit o transformare

semnificativă. Regimurile totalitare au promovat o ideologie care subordona istoria și identitatea
națională unor interese politice. Astfel, au fost elaborate teorii care încercau să redefinească și să
manipuleze conceptul de romanitate în funcție de agenda politică a regimului.

Un argument istoric care susține această perspectivă se poate găsi în încercările de reinterpretare a
originilor românilor