I.

ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

Ce este romanitatea română? Romanitatea română presupune descendența românilor
din români. Până la urmă este idee centrală, conceptul de romanitate a românilor trimite la
celule mici idei conexe:
1. Continuitatea populației românești în ceea ce privește teritoriul încurajează
provinciile Dacia;
2. Unitatea tuturor teritoriilor locuite de români;
3. Esența latină a limbii române;
4. Tradiții și obiceiuri moștenite de la romani.
Problema romanității românilor este, așadar, una extinsă. Orice lucrare care se ocupă de
abordarea uneia dintre temele de mai sus se încadrează în problemele romanității românilor. Se
poate întâmpla, de exemplu, ca autorii să nu conteste latinitatea limbii, ci continuitatea daco-
romanilor pe teritoriul Daciei. Această dispută privește tot problema romanității românilor.
Cum a apărut poporul român?
În procesul său de formare (etnogeneză, din limba greacă = naștere a poporului), poporul
român a beneficiat, la fel ca oricare alt popor romanic din Europa, de contribuțiile
elementului autohton (traco-geto-dac) existent înainte de cucerirea romană, a elementului
roman implementat mai ales în timpul stăpânirii Daciei de către romani și a elementului
migrator (în special slav), venit în Dacia după secolul al III-lea.
Procesul de romanizare (preluarea de către autohtoni a civilizației romane) a avut loc în trei
etape:
1. Prima este una inițială, înainte de cucerirea romană, prin schimburile culturale și
comerciale dintre geto-daci și români.
2. Etapa decisivă a avut loc în timpul stăpânirii romane în Dacia (106-271), atunci când
romanizarea a avut un caracter susținut, bazat pe mai mulți factori: administrația
(folosirea limbii latine), armata (care a staționat pe teritoriului provinciei), coloniștii
(aduși din tot imperiul; mulți dintre veterani - soldați romani în retragere - au preferat să
se stabilească în Dacia).
3. După retragerea aureliană (anul 271) armată și administrația au părăsit provincia, însă au
rămas locuitorii deja stabiliți acolo: este ultima etapă a romanizării, în care aceasta se
extinde și în teritoriile locuite de dacii liberi, care au făcut parte din Imperiul Roman.
Așezarea slavilor în Peninsula Balcanică s-a realizat după desăvârșirea procesului de
romanizare. Slavii au contribuit și ei la formarea poporului român prin organizarea politică și
prin anumite elemente de civilizație. După 602, sursele menționează o trecere masivă a slavilor
la sud de Dunăre, ceea ce a dus la separarea romanității orientale (din partea de est a fostului
Imperiu Roman) în două: nord-dunăreană (daco-românii) și sud-dunăreană (aromânii, megleno-
români, istro-români).
 Surse care atestă continuitatea daco-romană la nord de Dunăre
Problema romanității românilor a fost formulată de istorici din cauza faptului că, din chiar
perioada de formare a poporului român, există foarte puține surse care menționează existența lor
la nord de Dunăre.
După retragerea aureliană (secolul al III-lea) până la formarea statelor medievale românești
(secolul al XIV-lea), spațiul de la nord de Dunăre este menționat în surse cu diversele nume ale
popoarelor migratoare (Gothia, Gepidia, Cumania etc.) care dominau politic zona. Autohtonii
daco-romani și-au desfășurat în continuare viața pe teritoriul fostei provincii Dacia, fără însă să
atragă atenția cancelariilor vecine, care erau preocupate de conducătorii politici.
În absența surselor scrise, unul din modurile de a dovedi continuitatea unei populații
romanizate în Dacia după secolul al III-lea este analiza dovezilor arheologice. Există mai multe
astfel de descoperiri care arată o locuire neîntreruptă după retragerea aureliană. Una dintre ele
este Donariul de la Biertan, ce datează din secolul al IV-lea.
Există însă și două surse scrise din mileniul I care vorbesc despre „romani” la nord de
Dunăre. Prima îi aparține împăratului bizantin Mauricius, care, în lucrarea Strategikon (Arta
militară) scrisă în secolul al VII-lea, menționează, “refugiații romani”. A doua, numită Despre
administrarea imperiului, este scrisă de împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul
în secolul al X-lea și face diferența între ,,romani” (cei care “au venit din Roma și poartă acest
nume până astăzi”) și „romei” (locuitori ai Imperiului Bizantin).

De la sfârșitul mileniului I, sursele preiau denumirea populațiilor romanizate din centrul și

estul Europei data de slavi, aceea de “vlahi” (de unde mai târziu va veni și numele de Valahia).
Astfel, într-o scrisoare a împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul, din secolul al X-lea,
românii sunt numiți “vlahi”.
În secolul al XII-lea, cronicarul anonim al regelui Bela al Ungariei povestește, în lucrarea
Faptele ungurilor, că, la venirea acestora în secolul al IX-lea, spațiul carpatic era locuit
de ,,blachi”, slavi și bulgari; în aceeași lucrare este menționat un conducător, Gelu, „quidam
Blachus” („oarecare român”). Aceeași idee apare și în cronica Faptele hunilor și ungurilor a
lui Simon de Keza din secolul al XIII-lea.
Referiri la romanitatea românilor între secolele
AL XV-LEA ȘI AL XVIII
În secolul al XIV-lea apar statele medievale Moldova și Țara Românească. Din acest moment
sursele privitoare la romanitatea locuitorilor lor încep să se înmulțească. Acest lucru se întâmplă
și în contextul apariției curentului cultural umanist.
În secolul al XV-lea, o serie de autori umaniști italieni (Poggio Bracciolini, Flavio Biondo,
Antonio Bonfini, Enea Silvio Piccolomini - viitorul papă Pius al II-lea) vorbesc despre
descendența romană a românilor din spațiul românesc.

2
 În secolul al XVI-lea umanismul se extinde pe întreg continentul european. Cărturarul
Nicolaus Olahus, în lucrarea sa Hungaria, vorbește despre unitatea locuitorilor din Țările
Române, urmași ai romanilor. Cărturarul sas Johannes Honterus realizează o hartă în care toate
teritoriile de la nord de Dunăre sunt trecute sub un nume comun (Dacia).
În secolul al XVII-lea umanismul se răspândește în Țările Române. Mai mulți cronicari
moldoveni (Grigore Ureche în Letopiseful țării Moldovei, Miron Costin în De neamul
moldovenilor) explicate pentru că sunt românești de origine română. Ideea apare și cronicarul
Tării Românești, Constantin Cantacuzino, la începutul secolului al XVIII-lea. Tot la începutul
secolului în XVIII-lea, Dimitrie Cantemir, umanist și precursor al Iluminismului, explică în
Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor (1717-1722), dar și în Descrierea Moldovei (1714-
1716), originea romană a românilor, folosind o argumentație complexă.
Secolul al XVIII-lea este, în Europa, secolul Iluminismului. Ideea romanității românilor este
prezentată pe larg de reprezentanții iluminismului românesc, membrii Școlii Ardelene:
Gheorghe Șincai, în Hronica românească și mai mult mai neamuri, Samuil Micu în Istoria,
lucrări și agenții românești sau Petru Maior în Istoria pentru începutul românilor în Dacia.
La sfârșitul secolului, ei redactează o petiție adresată împăratului de la Viena, numită
Supplex Libellus Valachorum, în care folosesc argumentul romanității lor pentru a solicita
drepturi politice în Transilvania aflată sub stăpânirea Imperiului Habsburgic.
Nașterea și dezvoltarea teoriei imigraționiste
Încă din secolul al XVII-lea au apărut primele lucrări ale unor autori de îngrijire a
concursului romanității românești. Un caz interesant este cel al istoricului al maghiar
Szamosközy Istvan, care în scrierile sale de la sfârșitului secolului al XVI-lea afirmă că românii
sunt urmași ai romanilor, pentru ca la începutul secolului al XVII-lea să conteste acest lucru.
În condiții în care, în secolul al XVIII-lea, românii folosesc idea romanității ca argument
pentru drepturile politice, mai mulți autori din Imperiul Habsburgic formulează o teorie nouă,
conform căreia, după retragerea aureliană, românii s-ar fi format ca popor la sud de Dunăre, de
unde au migrat ulterior spre nord. Această teorie va purta ulterior numele de teoria
imigraționistă. Printre reprezentanții ei se numără și austriacul Franz Joseph Sulzer (transalpina
Istoria Daciei - Viena, 1781).
Teoria este reluată și completată în secolul al XIX-lea („secolul naționalităților”). În 1867 are
loc dualismul austro-ungar, iar Transilvania este integrată în Regatul Ungariei, pierzându-și
autonomia. Câțiva ani mai târziu, în 1871, Robert Roesler scrie lucrarea Studii românești, în
care reia teoria imigraționistă.
În esență, teorie imigraționistă, formulată de Roesler, se bazează pe următoarele idei:
 dacii au fost exterminați ca popor în urma războaielor cu romanii, iar romanizarea nu
a fost posibilă în scurtul timp al cuceririi romane (165 de ani);
 toți locuitorii au părăsit Dacia după retragerea aureliană, deci poporul român s-a
format la sud de Dunăre;

3
  există o asemănare între limba română și alte limbi de la sud de Dunăre (limbile
slave, albaneza), iar românii sunt ortodocși, la fel ca popoarele din sudul Dunării;
 nu există izvoare istorice care să ateste prezența românilor la nord de Dunăre înainte
de secolul în XIII-lea, deci românii au ajuns ulterior, având ca ocupație principal
păstoritul.
Răspunsul istoricilor români
La sfârșitul secolului al XIX-lea și în secolul al XX-lea, mai mulți istorici români au
combătut teoria imigraționistă, formulând teoria continuității. Unul dintre cei mai cunoscuți
combatanți ai lui Roesler este A. D. Xenopol în lucrarea Teoria lui Roesler Studiu asupra
stăruinței românilor în Dacia Traiană din 1884.
Principalele idei ale lui Xenopol sunt următoarele:
 poporul român este format din elementul traco-dacic și din elementul roman, la care
se adaugă influența slavă;
 migrațiile i-au împins pe daco-romani spre munți, însă au persistat legături între
populația romanizată de la nordul și sudul Dunării; poporul român are ca ocupație
principală agricultura;
 există mai multe argumente arheologice și toponimice pentru continuitatea dacă și
daco-romană la nordul Dunării după retragere aureliană;
 elementul roman este predominant în formarea poporului român.
Exterminarea dacilor de a către romani este combătută și de Bogdan Petriceicu Hașdeu în
lucrarea Pierit-au dacii? din 1860. Un alt autor care abordează problema în secolul al XIX-lea
este Dimitrie Onciul, care explică că poporul roman s-a format atât la nord cât și la sudul
Dunării.
La începutul secolului în XX-lea, o serie de alți istorici români aduc noi argumente în
favoarea continuității românilor: Vasile Pârvan (în lucrarea Începuturile vieții românești la
gurile Dunării), Nicolae Iorga (în Istoria românilor), Gheorghe Brătianu (în O enigmă și un
miracol istoric, poporul român).
Dacă în secolul al XVIII-lea romanitatea începea să fie folosită ca argument politic de către
români pentru obținerea drepturilor în Transilvania, în condițiile în care erau defavorizați în
cadrul Imperiului Habsburgic, în secolul al XIX-lea – al XX-lea, disputa privind continuitatea
românilor a avea ca motiv lupta pentru controlul asupra Transilvaniei dintre Austro-Ungaria și
România.

4
 II. SECOLUL XX ÎNTRE DEMOCRAȚIE ȘI TOTALITARISM.
IDEOLOGII ȘI PRACTICI POLITICE ÎN ROMÂNIA ȘI ÎN EUROPA
Regimurile politice în Europa secolului al XX-lea
De-a lungul secolului al XX-lea, în Europa au funcționat trei tipuri de regimuri politice:
democratice, totalitare și autoritare.
Regimul democratic
Regimul democratic (din greacă, demos - popor, kratos - putere) este regimul în care toți
cetățenii participă la viața politică. În secolul al XX-lea, acest tip de regim se întâlnește sub
forma democrației liberale, în care, în regimurile liberale (caracterizate prezinta drepturilor
cetățenilor, separă puteri și pluraluri politice), introduce votul universal.
Prin introducerea votului universal, majoritatea statelor europene (cu excepția Rusiei
comuniste) au trecut la un regim democratic după sfârșitul primului Război Mondial. Ca un efect
al crizei economice și al ascensiuni formalităților de extremă, în multe din statele europene au
fost introduse, de-a lungul perioadei interbelice, regimuri antidemocratice (totalitare sau
autoritare). Au rămas democratice, până la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial,
statele din vestul și nordul Europei (Marea Britanie, Franța, Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia,
Norvegia) și un singur stat din estul Europei (Cehoslovacia).
După al Doilea Război Mondial, Europa a fost împărțită în două: statele cu regimul
democrației libere în vest și statele cu regim totalitar comunist în est. Această situație a durat
până la prăbușirea sistemului comunist în Europa, în 1989, atunci când și statele din estul
continentului au adoptat regimul democratic.
Regimul totalitar
Regimul totalitar este un regim politic specific secolului al XX-lea. El apare după un alt
fenomen „total” al secolului, Primul Război Mondial, și presupune controlul total al statului
asupra cetățenilor săi. Scopul ultim al societății pentru a regula totalitatea este bunăstarea
statului. Pentru a-l atinge întreaga putere aparținea unui singur partid, care guvernează în numele
unei ideologii revoluționare (care dorește să schimbe societatea).
În perioada interbelică, regimurile totalitare funcționau în Europa sub două forme:
1) Regimuri totalitare de extremă dreaptă - regimul fascist din Italia și cel nazist din
Germania;
2) Regimul totalitar de extremă stângă - regim comunist din Rusia (din 1922 URSS).
După al Doilea Război Mondial, regimurile totalitare de extremă dreaptă au dispărut, iar
regimul comunist s-a extins din URSS în toate statele din Europa de Est: Germania de Est
(Republica Democrată Germană), Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria,
Iugoslavia, Albania. În toate aceste state regimul comunist a durat până în 1989. Ultimul stat
comunist din Europa a fost URSS, care s-a dizolvat în 1991.

5
 Regimul autoritar
Regimul autoritar este un regim intermediar între cele democratice și totalitare, în care,
deși puterea aparține unei singure persoane (sau unui grup restrâns de persoane), nu există o
ideologie oficială revoluționară (care dorește să schimbe societatea).
Regimul autoritar a câștigat teren în Europa în perioada interbelică, din cauza crizei
economice și din cauza incapacității anumitor state de a menține democrația. Astfel, majoritatea
statelor europene au adoptat regimuri autoritare (monarhice sau militare). După al Doilea Război
Mondial au rămas cu regim autoritar doar o serie de state din sudul Europei (Spania lui Franco,
Portugalia lui Salazar, Grecia coloneilor), care, pe parcursul anilor 1970, au trecut la regimul
democratic.
Practici politice democratice
Printre cele mai importante caracteristici ale regimului democrației liberale (care, dat
fiind că sunt aplicate, sunt și practici politice democratice), se numără:
 votul universal;
 pluralismul politic;
 separarea puterilor în stat;
 respectarea drepturilor și a libertății cetățenilor.
Votul universal este caracteristica ce diferențiază regimul democratic liberal de regimul
liberal clasic. Într-un regim liberal, votul este cenzitar (în funcție de impozitul plătit de cetățean
la stat; cu cât impozitul este mai mare, cu atât ponderea votului este mai mare). Acesta deoarece
liberalismul (curentul politic ce dă naștere regimului liberal în secolul al XIX-lea) valorizează
mai curând responsabilitatea economică decât cea social a individului. Cei care nu au proprietăți
și, prin urmare, nu plătesc impozit, nu se dovedesc responsabili pentru societate. Această
percepție poate se va modifica în timp, mai ales cu ocazia Primul Război Mondial, atunci când
soldații sunt, în majoritate lor, persoane cu venituri (și care plătesc impozite) mai mici. Prin
contribuția lor la război, sunt responsabili pentru țară, drept pentru care au dreptul de a decide
viitorul ei, prin vot egal pentru toți cetățenii.
Pluralismul politic, separarea puterilor și respectarea drepturilor sunt moștenite din
tradiția iluministă a secolului în secolul al XVIII-lea și impuse prin intermediul revoluțiilor de la
începutul epocii moderne (Revoluția Glorioasă din Anglia, Războiul de independență al Statelor
Unite ale Americii, Revoluția Franceză). Ele au devenit practici politice firești în orice regim
liberal în secolul al XIX-lea și au fost preluate de regimul democrației libere.
Votul universal
În regimul democrației liberale, votul universal permite participarea tuturor cetățenilor la
viața politică prin alegerea reprezentanților ce dețin puterea în numele lor. Din acest motiv,
democrația modernă poartă și numele democrație reprezentativă, spre deosebire de democrația
directă (sau participativă) practicată, spre exemplu, în Atena antică.

6
 Într-o democrație liberală, cetățeanul are posibilitatea reală de a alege prin vot între mai
mulți candidați și între mai multe opțiuni politice. Această posibilitate nu există în regimurile
totalitare, acolo unde, dacă există, votul este irelevant, deoarece cetățenii au o singură opțiune
(lista oferită de partidul unic).
Votul universal a fost introdus în majoritatea statelor începând cu secolul al XIX-lea, dar
mai ales după Primul Război Mondial (spre exemplu, în Marea Britanie, începând cu 1918).
Uneori, el a funcționat sub forma votului universal masculin (doar bărbații votează). Spre
exemplu, în Franța votul universal masculine a fost inclus încă 1848, dar femeile au primit drept
de vot abia după al Doilea Război Mondial. În România, votul universal masculin a fost introdus
în 1918, iar femeile au primit drept de vot în 1938 (odată cu regimul autoritar al lui Carol al ll-
lea) și după al Doilea Război Mondial (la instaurarea regimului comunist).
Pluralismul politic
Pluralismul politic (sau pluripartidismul) presupune existența mai multor partide care
alternează la guvernare. Acest lucru permite posibilitatea pentru cetățeni de a alege între mai
multe puncte de vedere privind conducerea societății. Astfel, partidele respective se pot controla
reciproc (opoziția poate bloca sau influența deciziile puterii). Acest lucru ne este posibil în
regimul totalitar, acolo unde funcționează un singur partid.
În Marea Britanie funcționează, de-a lungul secolului al XX-lea, un sistem politic
dominat de două partide. Până în perioada interbelică, acestea sunt Partidul Conservator și
Partidul Liberal. Din anii 1930, locul Partidului Liberal este preluat pe scena politică a
Partidului Laburist, cu orientare socialistă.
În Franța, de-a lungul secolului al XX-lea, a funcționat un spectru larg de partide,
mergând de la extrema dreaptă până la extrema stângă. În cea de-a cincea republică (din 1958),
partidele de dreaptă sunt gaulliste (se revendică de la gândirea politică a lui Charles de Gaulle),
stânga democratică este reprezentată de Partidul Socialist, iar extremele de Frontul Național
(dreapta) și Partidul Comunist Francez (stânga).
În Germania Federală (din 1990, Germania unită) funcționează un partid mare de dreapta,
CDU (Uniunea Creștin-Democrată), un partid mare de stânga, SPD (Partidul Social-Democrat),
și partide mai mici, FDP (de orientare liberală) și Partidul Verzilor (ecologist).
În România interbelică (din 1918 până în 1938) au funcționat mai multe partide: Partidul
Național Liberal (fondat încă din 1875), Partidul Național Țărănesc (fondat prin fuziunea dintre
Partidul Național Român din Transilvania și Partidul Țărănesc în 1926), Liga / Partidul
Poporului, Partidul Social Democrat. Extrema dreaptă era reprezentată de mai multe formațiuni,
dintre care cea mai de succes a fost Legiunea Arhanghelului Mihail (sau Garda de Fier), fondată
în 1927. În ceea ce privește extrema stângă, Partidul Comunist din România, fondat în 1921, a
fost scos în afara legii în 1924, deoarece ducea o politică antinațională.

7
 Separarea puterilor în stat
Într-un regim liberal (și implicit într-o democrație liberală) puterea de stat este împărțită
în cele trei ramuri ale sale, exercitate de instituții diferite:
 puterea legislativă, îngrijirea ceai votează legile;
 puterea executivă, cea care aplică legile;
 puterea judecătorească, cea care veghează asupra respectării legilor.
Separarea puterilor permite controlul reciproc asupra instituțiilor statului. Spre deosebire
de regimul democratic, într-un regim totalitar de separarea puterilor nu funcționează deoarece
întreaga putere aparține partidului unic.
În funcție de instituțiile care dețin cele trei puteri se pot identifica mai multe forme de
guvernare specifice regimului democratic (monarhie parlamentară, republică prezidențială,
republică semi-prezidențială, republică parlamentară).
În Marea Britanie, de-a lungul secolului al XX-lea, puterea legislativă aparține
Parlamentului, puterea executivă aparține Guvernului condus de un prim-ministru, iar puterea
judecătorească este independentă. Șeful statului, regele sau regina, nu deține decât atribuții de
reprezentare. Marea Britanie este o monarhie parlamentară.
În Statele Unite ale Americii, de-a lungul secolului al XX-lea, puterea legislativă aparține
Congresului, pune la dispoziție un loc președințial care se îngrijește și este în siguranță
guvernului, puterea executive aparține președintelui care este și șef al guvernului, puterea
judecătorească este independentă, exercitată de instanțele de judecată, având în frunte Curtea
Supremă de Justiție. Statele Unite ale Americii sunt o republică prezidențială.
În Franța, conform Constituției din 1958, puterea legislativă aparține unui Parlament,
puterea executivă este împărțită în președinte și Guvernul condus de un prim-ministrului, iar
puterea judecătorească este independentă. Franța este o republică semi-prezidențială.
În Germania federală, ulterior Germania unită, puterea legislativă aparținea unui
Parlamentul, puterea executivă aparține Guvernului condus de un cancelar, iar puterea
judecătorească este independentă. Germania este republică parlamentară.
România interbelică (din 1918 până în 1938) poate avea un regim al monarhiei
parlamentare, în care puterea legislativă aparținea Parlamentului, puterea executivă era exercitată
de Guvern, iar puterea judecătorească era independentă.
Respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor
Problema drepturilor omului a fost formulată încă din perioada modernă, în cele trei
declarații emise cu ocazia revoluților epocii moderne (Declarația Drepturilor din Anglia - 1689,
Declarația Independenței a Statelor Unite ale Americii – 1776, Declarația drepturilor omului și
ale cetățeanului, din Franța - 1789).

8
 În secolul al XX-lea, statele membre Organizației Națiunilor Unite au adoptat, în 1948,
Declarația Universală a Drepturilor Omului. Pe plan european, statele member ale Consiliului
Europei au adoptat, în 1950, Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Drepturile omului pot fi de mai multe feluri:
 civile (privesc relația dintre cetățean și stat, spre exemplu, dreptul la un proces
corect);
 politice (privesc comportamentul politic al cetățeanului, spre exemplu, dreptul la
vot);
 sociale și economice (se referă la condițiile pe care statul trebuie să le ofere
cetățeanului pentru a trăi decent în societate, spre exemplu, dreptul la educație sau
venitul minim garantat).
Drepturile civile și politicile se mai numesc și „drepturi pozitive”, deoarece statul trebuie
să intervină cât mai puțin pentru ca ele să fie respectate. Drepturile sociale și economice nu sunt
considerate „drepturi pozitive”, deoarece necesită intervenția statului.
În statele cu regimul democrației liberale, drepturile omului sunt menționate în
Constituție și sunt respectate în practică prin existența acelor mecanisme care veghează asupra
lor (sistemul de justiție). În statele cu regim totalitar, drepturile omului, chiar dacă sunt
menționate în Constituție, nu sunt respectate în practică deoarece justiția este subordonată
politicului.
Ideologii totalitare
Ideologia este o caracteristică fundamentală a totalitarismului. Toate regimurile totalitare
s-au bazat pe o ideologie revoluționară. Ideologia totalitară poate fi definită ca o concepție
structurată asupra existenței care dorește să revoluționeze societatea. În absenta unei ideologii
revoluționare, un regim, chiar dacă poate aplica practice specifice totalitarismului, nu este
considerat totalitar, ci autoritar.
În secolul al XX-lea, regimurile totalitare s-au bazat pe trei mari ideologii:
 ideologie fascistă, care a stat la baza regimului fascist din Italia;
 ideologia nazistă, care a stat la baza regimului nazist din Germania;
 ideologie comunistă, care a stat la baza regimului comunist din Rusia / URSS și a
regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est, Asia și America.
Ideologie fascistă
Se bazează pe gândirea lui Benito Mussolini și a altor conducători ai Partidului Național
Fascist (de exemplu, filosoful politic Giovanni Gentile). Ideile sale principale sunt supunerea
cetățeanului de către stat (totalitarismul) și naționalismul extremist.
Italia fascistă a inventat termenul „totalitar”, referindu-se la un stat în care întreg poporul
are ca unic scop creșterea puterii statului. Pentru aceasta, statul controlează în totalitate viața
cetățenilor. Dacă în gândirea liberă, statul se află în slujba individul, conform gândii totalitare,

9
cetățenii sunt supuși statului. Controlul statului asupra cetățeanului a fost pus în aplicare în Italia
fascistă (și în celelalte regimuri totalitare) prin existența organizaților de masă (corporații /
sindicate, organizații ale femeilor și ale copiilor).
Naționalismul extremist al fascismului își are originea în nemulțumirea poporului italian
față de condițiile de pace de după Primul Război Mondial. Naționalismul fascist este deosebit de
naționalismul din secolul al XIX-lea (cel care a dus la unificarea Italiei) prin caracterul său
agresiv, expansionist. Fascismul dorește creșterea puterii Italiei, raportându-se la gloria fostului
Imperiu Roman (însăși denumirea partidului provine din fascia, simbol al puterii în Roma
antică). Naționalismul fascist conduce la politica expansionistă aplicată de regimul fascist prin
ocuparea Etiopiei în 1936 sau anexarea Albaniei în 1939.
Ideologia nazistă
Se bazează exclusiv pe gândirea lui Adolf Hitler exprimată în lucrarea Mein Kampf
(Lupta mea). Nazismul se inspiră în mare parte din fascism, fiind uneori considerat ca o variantă
radicală a acestuia. Şi nazismul are ca idee centrală naționalismul extremist, la care se adaugă
însă rasismul.
Naționalismul extremist al nazismului apare şi el în urma nemulțumirilor provocate de
tratatul de pace de la Versailles. Nazismul dorește revenirea Germaniei la gloria din trecutul
imperial. Pentru aceasta, nazismul militează atât pentru reunirea tuturor germanilor în același
stat, cât şi pentru cucerirea de noi teritorii, spre a oferi „spațiu vital" poporului german. Prima
tendință a fost pusă în practică prin anexarea Austriei de la începutul lui 1938 şi prin ocuparea
zonei Sudeților, la sfārşitul lui 1938, iar cea de-a doua tendință a provocat transformarea Cehiei
în protectorat la începutul lui 1939 și invadarea Poloniei la 1 septembrie 1939.
Rasismul lui Hitler îşi are originea în teoriile coloniale (engleze și franceze) din secolul al
XIX-lea și în darwinismul social. Conform teoriei rasiale promovate de nazism, poporul german
face parte dintr-o rasă superioară, rasa ariană, care are dreptul și obligația de a domina rasele
inferioare, cum ar fi slavii. Unele rase sunt considerate dăunătoare și trebuie exterminate (evreii).
Rasismul a fost aplicat în Germania nazistă prin legile rasiale din anii 1930 si mi ales prin
politica de Holocaust din al Doilea Război Mondial
Ideologia comunistă
Se bazează pe gândirea filosofului german Karl Marx din secolul al XIX-lea, adaptată de
conducătorul bolșevic Lenin condițiilor specifice de la începutul secolului al XX-lea. Ca idei
centrale întâlnim lupta de clasă și partidul unic al clasei muncitoare.
Conform gândirii lui Marx, întreaga istorie este o luptă continuă între exploatatori și
exploatați (aristocrații și sclavii în Antichitate, nobilii și țăranii în Evul Mediu, burghezii și
muncitorii în epoca modernă). Ultima categorie exploatată, proletariatul (clasa muncitoare), are
misiunea istorică de a înlătura regimul burghez prin revoluție și de a instaura dictatura
proletariatului, care să construiască societatea socialistă și apoi pe cea comunistă, în care nu vor
mai exista exploatatori şi exploatați. Lupta de clasă a fost aplicată în toate regimurile comuniste
prin eliminarea tuturor foștilor proprietari (burghezi, moșieri, țărani înstăriți).

10
 Lenin, în lucrarea Ce-i de făcut? din 1902, consideră că proletariatul nu are conștiința
misiunii sale istorice. De aceea el trebuie ghidat în luptă de o organizație de revoluționari de
profesie, partidul comunist. El este singurul partid care are dreptul să funcționeze deoarece doar
el apără cu adevărat interesele muncitorilor. De aceea, în toate regimurile comuniste
funcționează un singur partid.
Pentru ideologia fascistă, partidul nu este decât un instrument pentru atingerea
obiectivului - preluarea puterii în stat. De aceea ideologia fascistă are în centrul gândirii sale
conceptul de stat (statul totalitar). Pentru ideologia comunistă, statul este doar instrumentul
folosit de partid pentru a reforma societatea. Astfel, ideologia comunistă se concentrează pe
conceptul de partid (partidul unic). În practică, cele două ideologii duc la aceeași realitate:
partidul-stat (partidul unic se identifică cu statul).
Practici politice totalitare
Într-un regim totalitar puterea este deținută de partidul unic. Acesta guvernează în numele
unei ideologii revoluționare pe care o răspândește cu ajutorul propagandei și se menține la putere
prin intermediul terorii politice. Așadar, ideologiile totalitare sunt aplicate în cadrul fiecărui
regim prin practicile politice, care pot fi încadrate în trei mari categorii:
 partidul unic;
 propaganda;
 teroarea.
Partidul unic
Este o caracteristică şi o practică politică întâlnită în toate regimurile totalitare. În orice
regim totalitar, monopolul puterii este deținut de un grup restrâns de persoane, grupate în jurul
unui conducător. Acesta este partidul unic. El acaparează instituțiile statului, devenind astfel
partid-stat.
Partidul unic își justifică preluarea puterii prin ideologia pe care o răspândește. El este
singurul care poate să funcționeze, deoarece doar el deține concepția adevărată cu privire la
binele societății. Spre deosebire de democrație, în regimul totalitar nu funcționează pluralismul
politic, nici separarea puterilor în stat, dat fiind că partidul unic deține întreaga putere.
Partidul Național Fascist a apărut în Italia în 1921 prin unificarea fasciilor (organizații
de combatanți) înființate începând cu 1919 (prima a apărut la Milano), sub conducerea lui Benito
Mussolini. În urma ,Marșului asupra Romei" din 1922 (acțiune prin care partidul a încercat și a
reușit să intimideze conducerea statului), regele i-a oferit lui Mussolini poziția de prim-ministru.
Un an mai târziu, Partidul Fascist a organizat alegerile pe care le-a și câștigat, iar prin legile
fascistissime (1925-1926) Mussolini a preluat întreaga putere, devenind conducătorul (Il Duce).
Prin desființarea celorlalte partide, a fost instaurat în Italia regimul totalitar fascist, care a durat
până în 1943, anul ocupării Romei de către Aliați în al Doilea Război Mondial. Mussolini a fost
instalat de naziști în fruntea unui regim satelit în nordul Italiei, Republica de la Salo, pentru a fi
asasinat de partizani în 1945.

11
 Partidul Național-Socialist al Muncitorilor din Germania (NSDAP) a apărut în 1919
sub numele de Partidul Muncitorilor din Germania (DAP), un partid socialist. Atunci când Adolf
Hitler a ajuns la conducerea partidului (1920–1921), a adăugat la nume formula „Național-
Socialist" (prescurtat nazist). In urma alegerilor din toamna lui 1932, în care partidul nazist a
câștigat cele mai multe voturi, președintele von Hindenburg i-a oferit lui Hitler poziția de
cancelar (prim-ministru) în ianuarie 1933. În 1934 președintele a murit, iar Hitler a cumulat cele
două funcții, de președinte și cancelar, devenind Führer (conducător). După desființarea
celorlalte partide, a fost instaurat în Germania regimul totalitar nazist, care a durat până în 1945
(sinuciderea lui Hitler şi capitularea Germaniei în al Doilea Război Mondial).
Partidul Comunist (bolșevic) din Rusia a apărut încă din 1903 ca ramură radicală,
condusă de Lenin (Vladimir Ilici Ulianov), a Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din
Rusia (bolșevic înseamnă, în rusă, majoritar, denumirea trimite la dorința lui Lenin de a avea
majoritatea în Partidul Social-Democrat, ceea ce s-a întâmplat rareori). Partidul bolșevic a
preluat puterea în Rusia în 1917, pe cale violentă (revoluția din octombrie-noiembrie). Prin
dizolvarea Adunării Constituante și prin interzicerea celorlalte partide în 1918, a fost introdus în
Rusia regimul totalitar comunist, condus până la moartea sa, în 1924, de Lenin, în calitate de
președinte al Consiliului Comisarilor Poporului (noua denumire a Guvernului). In 1922 a apărut
Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (URSS), iar partidul și-a schimbat denumirea în
Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, primul său secretar general fiind Stalin (losif
Vissarionovici Djugaşvili), până la moartea sa în 1953.Regimul comunist din URSS a durat până
în 1991 (anul destrămării acestui stat).
Propaganda
Practică politică și, în același timp, caracteristică a tuturor regimurilor totalitare,
propaganda reprezintă mecanismul prin intermediul căruia partidul își răspândește ideologia și își
justifică acțiunile practice în rândul propriei societăți, dar și în afara regimului.
Într-un regim totalitar, partidul unic deține monopolul asupra mijloacelor de comunicare.
Astfel, pe lângă propagandă funcționează cenzura, prin care regimul se asigură că nu va fi
publicată nicio producție cu care partidul nu este de acord. Propaganda este instituționalizată
(spre exemplu, în Germania nazistă funcționează un Minister al Propagandei, condus de Joseph
Goebbels, un apropiat al lui Hitler).
Propaganda se realizează prin toate mijloacele aflate la dispoziția statului:
 prin presă, atât cea scrisă (spre exemplu, Pravda în URSS sau Scânteia în
România comunistă), cât și cea audio-vizuală (radio și televiziune);
 prin sistemul educațional (cetățenii sunt educați de mici conform ideologiei
regimului). Chiar şi când sunt adulți ei urmează cursuri ideologice la locul de
muncă;
 prin cultură: literatură, arte plastice, cinematografie (spre exemplu, cele două
filme produse în Germania nazistă – Triumful voinței, realizat de Leni
Riefenstahl, şi în URSS - Crucişătorul Potemkin, realizat de Serghei Eisenstein).

12
 Dacă regimul fascist sprijină curentul cultural futurist al lui Giacomo Marinetti,
regimurile comuniste promovează un curent cultural propriu - realismul socialist. Acesta are
misiunea de a promova realizările regimului (prin zugrăvirea unei societăți idilice a muncitorilor
din fabrici - proletcultism - și a țăranilor de pe câmpuri) și de a critica realitățile trecutului (în
care muncitorii și țăranii erau exploatați de burghezi și de moșieri).
Prin propagandă se realizează și o altă caracteristică specifica tuturor regimurilor
totalitare: cultul personalității conducătorului. Liderul absolut al regimului este privit ca un
personaj suprauman, mesianic. De cultul personalității au beneficiat Mussolini, Hitler Stalin,
Ceauşescu.
Teroarea
Practică politică și caracteristică a regimurilor totalitare, teroarea are ca scop menținerea
la putere a partidului unic prin instaurarea unui climat de nesiguranță și de supunere în rândul
populației şi prin identificarea și eliminarea oricăror adversari potențiali ai regimului. Într-un
regim totalitar, drepturile omului nu sunt respectate, deoarece orice manifestare a libertății care
contravine intereselor partidului este anihilată prin teroare
Teroarea se realizează prin două mari metode:
1. Supravegherea și controlul populației prin intermediul poliției politice
Aceasta poartă nume diferite, în funcție de regim: Gestapo (Poliția Secretă de Stat) în
Germania nazistă, CEKA (Comisia extraordinară pe întreaga Rusie pentru combaterea
contrarevoluției şi sabotajului) în Rusia în timpul lui Lenin, NKVD (Comisariatul Poporului
pentru Afaceri Interne) în URSS în timpul lui Stalin, KGB (Comitetul Securității Statuluí) în
URSS dupã Stalin. Toate aceste instituții aveau ca scop întreținerea unui climat de frică în rândul
populației si identificarea oponenților regimului.
2. Eliminarea opoziției politice și a prin sistemul de lagăre și închisori
În Germania nazistă, primul lagăr de muncă a apărut chiar în 1933 categoriilor indezirabile la
Dachau; lagărele s-au înmulțit pe parcursul anilor 1930, pentru ca în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial să apară și lagăre de exterminare (cele mai cunoscute fiind cele de la
Auschwitz-Birkenau. Sobibor, Treblinka, Maidanec, Chelmno, Belzec). În lagăre intrau
adversarii politici ai regimului (în special comuniştii), cei care nu corespundeau criteriului de
rasă al regimului, fie din punct de vedere fizic (persoanele cu dizabilități), fie din punct de vedere
moral (homosexualii) şi categoriile indezirabile (evreii, rromii).
În URSS, sistemul de lagăre purta numele de Gulag (Administrația lagărelor și coloniilor de
muncă) și era format din zeci de lagăre răspândite pe întreg teritoriul țării. În ele intrau, pe lângă
adversarii politici ai regimului și chiar foşti comunişti intrați în dizgrația conducătorilor, și cei
care nu corespundeau idealului de clasă al regimului (foștii exploatatori: burghezi, moșieri, țărani
înstăriți – chiaburi sau kulaci). Sistemul de lagăre a fost desființat după moartea lui Stalin,
regimul preferând să îi închidă pe disidenți în azile de psihiatrie.

13
 În ce privește existența terorii în regimurile totalitare, trebuie făcută o mențiune în cazul
regimului fascist din Italia. Deși Italia a fost cea care a inventat termenul „totalitar”, aici teroarea
nu a funcționat în modul extrem în care a funcționat în regimul nazist și în cel comunist.
Adversarii politici erau lăsați să trăiască dacă nu se exprimau public împotriva regimului. Din
această cauză, unii autori nu consideră regimul fascist ca fiind totalitar. Majoritatea
cercetătorilor, însă, încadrează acest regim în categoria celor totalitare, datorită existenței acelei
caracteristici fundamentale care diferențiază regimul totalitar de toate celelalte: existența
ideologiei revoluționare.

14
 III. CONSTITUȚIILE DIN ROMÂNIA
Regimurile politice din România și constituțiile lor
De-a lungul existenței sale, România a trecut prin mai multe regimuri politice, fiecare dintre
ele fiind instaurat prin intermediul unei constituții.
La începutul secolului al XX-lea, în România funcționa regimul liberal, bazat pe Constituția
din 1866 (prima constituție propriu-zisă din istoria României), promulgată de Carol I, care
garanta separarea puterilor în stat și respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor, Prin
introducerea votului universal, Constituția din 1923, promulgată de regele Ferdinand, a introdus
regimul democrației liberale, care a durat până spre sfârșitul perioadei interbelice.
Prin adoptarea unei noi Constituții în 1938, regele Carol al II-lea a impus regimul monarhiei
autoritare (dictatura regală). După abdicarea lui Carol, regimul de dictatură militară a lui lon
Antonescu nu bazat pe o constituție, guvernarea realizându-se prin decrete-legi. Dună înlăturarea
lui Antonescu în 1944 de către regele Mihai, a fost reinstalată Constituția din 1923, pentru scurt
timp însã, deoarece în perioada următoare Partidul Comunist a preluat puterea.
Regimul comunist din România a fost instaurat prin Constituția din 1948, care a fost urmatã
de alte două constituții, în 1952 şi 1965. După căderea regimului comunist, în 1991 a fost
adoptată o nouă constituție, care confirma revenirea la regimul democrației liberale.
Constituțiile regimurilor liberal (1866) și democratic (1923)
Înainte de adoptarea primei constituții propriu-zise a României (cea din 1866), au funcționat
în spațiul românesc, în secolul al XIX-lea, fie proiecte politice redactate de români care nu au
fost puse în aplicare, fie legi cu valoare fundamentală impuse de străini. În prima categorie
putem menționa Constituţia cărvunarilor redactată în 1822 în Moldova de lonică Tăutul sau
Osăbitul act de numire a suveranilor românilor redactat în 1838 în Țara Românească de
membrii Partidei Naționale, conduși de Ion Câmpineanu.
Primele legi cu valoare constituțională pentru Țările Române au fost Regulamentele
Organice, adoptate în timpul ocupației militare ruseşti din 1829–1834 şi aplicate începând cu
1831 în Țara Românească și 1832 în Moldova. Regulamentele au formulat pentru prima oară
principiul liberal al separației puterilor în stat. Astfel, puterea executivă aparținea domnului,
puterea legislativă aparținea Adunării Obșteşti, iar puterea judecătorească aparținea Înaltului
Divan.
Regulamentele Organice au funcționat ca legi fundamentale în istoria Țărilor Române până
în 1856, anul adoptării Convenției de la Paris de către Marile Puteri. Conform Convenției, Țara
Românească şi Moldova urmau să formeze un singur stat, numit Principatele Unite ale Moldovei
şi Valahiei, având însă doi domnitori, două guverne și două adunări legislative.
În urma dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, în Moldova (pe 5 ianuarie) şi în Țara
Românească (pe 24 ianuarie 1859), s-a dus unificarea celor două țări (în 1861 a fost folosit
pentru prima dată numele România). Cuza a domnit în conformitate cu Convenția de la Paris
până în mai 1864, atunci când, printr-o lovitură de stat, a instaurat regimul de domnie autoritară,
15
bazat pe Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, care oferea domnului puteri sporite.
Același Statut înființa, pe lângă Adunarea deputaților, o nouă cameră legislativă, numită Senat
sau Corp Ponderator. Statutul a fost în vigoare până la abdicarea lui Cuza din februarie 1866.
Constituția din 1866 a fost adoptată în contextul abdicării lui Cuza și a aducerii pe tron a
principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen în mai 1866. Constituția a fost promulgată în
iulie 1866, fiind prima constituție propriu-zisă a României. Avea ca model Constituția belgiană
din 1831, fiind bazată pe tri principii liberale fundamentale:
 principiul suveranității naționale;
 principiul respectării drepturilor și libertăţilor cetățenilor;
 principiul separației puterilor.
Constituția din 1866 nu făcea nicio referire la puterea suzerană din acel moment, Imperiul
Otoman. Mai mult decât atât, Constituția stabilea clar că suveranitatea (puterea asupra teritoriului
României) aparținea națiunii române. Imperiul Otoman nu putea să cedeze teritorii care
aparțineau României, deoarece teritoriul era nealienabil.
Constituția din 1866 avea un capitol întreg dedicat drepturilor și libertăților cetățenilor
(libertatea conştiinței, a învățământului, a presei, a întrunirilor, egalitatea în fața legii etc.).
Proprietatea era considerată „sacră și neviolabilă". Exercitarea drepturilor era însă permisă doar
cetățenilor, iar cetățenia era acordată doar creştinilor.
Votul, conform Constituției din 1866, era cenzitar, diferențiat în funcție de venit (și, în
consecință, de impozitul pe care îl plăteau cetățenii statului) în mai multe colegii (3 la Senat şi 4
la Adunarea Deputaților), care aveau pondere diferită în vot (marii proprietari alegeau mai mulți
parlamentari decât cei cu proprietăți mai mici). Acest vot excludea pe cei care nu erau proprietari
şi oferea o pondere mai mare celor cu venituri mai mari.
Constituția din 1866 dedica mai multe capitole instituțiilor statului, a căror funcționare
era bazată pe principiul separației puterilor în stat:
 puterea legislativă era exercitată de domn și de Parlamentul bicameral;
 puterea executivă aparținea domnului, careo exercita prin Guvernul condus de un
prim-ministru;
 puterea judecătorească era independentă, aparținând Instantelor de judecată,
având în frunte Inalta Curte de Casație și Justiție.
Conform Constituției de la 1866, domnul deținea atribuții largi, atât legislative (initiativă
legislativă și drept de veto), cât și executive (numirea și revocarea miniştrilor). Astfel, ar fi putut
să guverneze in mod autoritar. În practică, domnitorul Carol (rege din 1881) nu a făcut abuz de
atribuțiile sale, permițând o viață politică liberă.
Ca o consecință a adoptării Constituției de la 1866, România modernă a funcționat ca un
regim liberal, bazat pe respectarea drepturilor și pe separarea puterilor în stat. Constituția de la
1866 a fost modificată de trei ori:

16
 1) în 1878, atunci când, ca o condiție formulată de Marile Puteri pentru
recunoașterea independenței României prin Tratatul de pace de la Berlin, a fost
modificat articolul 7 din Constituție (s-a eliminat condiționarea legată de ritul
creștin pentru obținerea cetățeniei);
2) în 1884, când a fost modificat sistemul electoral (votul a rămas cenzitar, dar a
crescut numărul de colegii) şi a fost consemnat în Constituție noul statut al
României de regat (care fusese instaurat în 1881);
3) în 1917, atunci când au fost aduse schimbările constituționale necesare adoptării
votului universal și reformei agrare (au fost modificate articolele care prevedeau
modalitatea de vot și s-a re- nunțat la articolul care considera proprietatea „sacră
și inviolabilă” pentru a se putea realiza exproprieri), aplicate din 1918.
Constituția din 1923 a fost adoptată în contextul realizări României Mari prin unificarea
Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România în 1918. A fost numită „Constituția
unificării". A fost promulgată de regele Ferdinand în martie 1923 după ce a fost adoptată de
Parlament, întrunit ca Adunare Constituantă, pe baza proiectului realizat de Partidul Național
Liberal.
Constituția din 1923 prelua cele mai multe articole din Constituția de la 1866. Apăreau
însă câteva diferențe:
 România devenea „Stat național, unitar şi indivizibil" (teritoriul ei rămânea
„nealienabil");
 instituțiile statului rămâneau aceleași, dar şeful statului era regele (nu domnul, ca
în 1866), iar membrii Senatului şi Adunării Deputaților erau aleşi prin vot
universal (masculin);
 drepturile cetățenilor erau aplicate și în cazul minorităților;
 proprietatea era acum „garantată” (nu mai era „sacră și inviolabilă"), iar
proprietățile subsolului aparțineau statului.
Ca o consecință a adoptării Constituției de la 1923, România interbelică a funcționat ca
un regim democratic, bazat pe votul universal și pe respectarea drepturilor minorităţilor.
Constituțiile regimurilor autoritar (1938) și totalitar (1948, 1952, 1965)
Constituția din 1923 a funcționat în istoria României până în 1938, atunci când a fost
instaurat primul regim nedemocratic: regimul autoritar al lui Carol al II-lea. În timpul regimului
totalitar comunist au funcționat în România alte trei Constituții: cea din 1948, cea din 1952 şi cea
din 1965.
Constituția din 1938 a fost adoptată în contextul loviturii de stat a regelui Carol al II-lea
din februarie 1938, prin care s-a instaurat regimul de monarhie autoritară (dictatura regală).
Constituția a fost redactată de Istrate Micescu (jurist al regelui Carol) şi a fost Supusă votului
popular prin referendum (prima consultare populară în care au votat şi femeile în România).
Constituția din 1938 se despărțea de tradiția liberal-democratică a constituțiilor
anterioare. Deși teoretic se menținea, separarea puterilor nu mai funcționa, deoarece regele

17
deținea acum puteri extinse: putea dizolva Parlamentul, numea şi destituia Guvernul, avea
inițiativa legilor. Se menținea un Parlament, însă o parte importantă din membrii acestuia era
numită direct de rege.
La capitolul privind drepturile și libertățile cetățeneşti, se introducea o secțiune privind
datoriile românilor (inclusiv interdicția de a „propovădui prin viu grai sau în scris schimbarea
formeia de guvernământ a Statului").
Constituția din 1938 a stat la baza regimului autoritar al lui Carol al II-lea, care a durat
doar până în septembrie 1940. După abdicarea lui Carol, fiul său, Mihai, a oferit întreaga putere
lui Ion Antonescu, devenit „conducător al statului”.
Regimul autoritar al lui Antonescu nu s-a bazat pe o constituţie, guvernarea făcându-se
prin decrete-legi, cum ar fi Decretul-lege de infiintare a Statului național-legionar din
septembrie 1940, prin care Antonescu împărțea puterea cu Mişcarea Legionară sau Decretul-lege
privind militarizarea institufiilor și întreprinderilor de stat și particulare din februarie 1941, prin
care era instituită dictatura militară.
Pe 23 august 1944, regele Mihai l-a înlăturat pe Antonescu şi a preluat puterea. A fost
reinstituită Constituția din 1923, în dorința revenirii la un regim democratic. Acest lucru nu a fost
posibil, deoarece în perioada 1945-1947, Partidul Comunist a acaparat instituțiile statului,
preluând puterea.
Constituția din 1948 a fost adoptată în contextul abdicării regelui Mihai, pe 30
decembrie 1947, şi a proclamării Republicii Populare. A fost o constituție de tranziție, prin care
se realiza trecerea de la regimul democratic la regimul stalinist.
Potrivit Constituției, organul suprem de conducere în stat era Marea Adunare Natională,
care avea atât atribuții legislative cât și pe cele specifice funcției de șef al statului (putea să
declare război și să încheie pace). Ea alegea un Prezidiu, al cărui președinte era considerat şeful
statului. Tot ei îi era subordonat Consiliul de Miniştri, organismul executiv. În fapt, întreaga
putere aparținea partidului unic (Partidul Muncitoresc Român), din care făceau parte atât mem-
brii Marii Adunări Naționale cât şi membrii Consiliului de Miniştri. Partidul însă nu era
menționat în Constituție.
Constituția consemna drepturile și libertățile cetățenești (au apărut și drepturi noi, precum
dreptul la muncă sau egalitatea femeilor cu bărbații), însă exercitarea lor era posibilă doar dacă
nu intra în contradicție cu noua ordine democratică.
Constituția din 1948 conținea și o serie de prevederi economice necesare proceselor de
naționalizare (din 1948) și colectivizare (din 1949).
Constituția din 1952 a fost adoptată în contextul în care partidul a reușit să-şi impună
supremația asupra societății. A fost o constituție tipic stalinistă, în care noile evoluții sociale și
politice (desființarea proprietății private și rolul conducător al partidului, menționat acum în
Constituție) erau accentuate. Restul prevederilor erau aceleași ca cele din 1948. Constituția din
1952 a fost modificatá in 1961, atunci când s-a instituit Consiliul de Stat, ce a inlocuit Prezidiul

18
Marii Adunai Naționale. Astfel, noua titulatură a şefului statului devenea cea de „preşedinte al
Consiliului de Stat al Republicii Populare Române".
Constituția din 1965 a fost adoptată în contextul schimbärii numelui țării, din Republica
Populara Română in Republica Socialistă România, și a numelui partidului, din Partidul
Muncitoresc Român in Partidul Comunist Român. Ambele schimbäri au fost inițiate de noul
secretar general al partidului, Nicolae Ceauşescu. Constituția mentiona rolul conducător al
partidului încă de la început și consemna sfârşitul edificării socialismului și trecerea spre o nouă
etapă, cea a construcției comunismului.
Constituția din 1965 a fost modificată în 1974, atunci când a fost create funcția de
președinte al Republicii Socialiste România pentru Nicolae Ceauşescu.
Revenirea la democrație: Constituția din 1991
Regimul comunist din România a durat până în decembrie 1989. Noua clasă politică
instaurată şi-a exprimat dorința de revenire la regimul democratic și la economia de piață.
Această trecere a fost consfințită prin adoptarea noii Constituții din 1991, adoptată de Parlament
în calitate de Adunare Constituantă în noiembrie şi intrată în vigoare în urma referendumului din
decembrie 1991.
Constituția din 1991 revine la tradiția democratică anterioară anului 1938. România
rămâne republică, dar redevine „stat național, suveran și independent, unitar şi indivizibil".
Este reinstituit principiul separației puterilor:
 puterea legislativă aparține Parlamentului bicameral, format din Senat și Camera
Deputaților;
 puterea executivă este împărțită între președinte şi Guvern;
 puterea judecătorească este independentă, aparținând instanțelor de judecată.
Drepturile și libertățile cetățenilor (însoțite de obligații) sunt reafirmate în Constituție și apar
instituții noi care să vegheze asupra respectării lor (Avocatul Poporului). Proprietatea privată este
„ocrotită" (din 2003 este „garantată").
Constituția din 1991 a fost modificată în 2003, pentru a crea cadrul constituțional necesar
aderări României la NATO şi Uniunea Europeană.

IV. AUTONOMII LOCALE ŞI INSTITUȚII CENTRALE ÎN SPAŢIUL

ROMÂNESC (SECOLELE IX-XVIII)
Ce sunt autonomiile locale românești?
Înainte de formarea statelor medievale Transilvania, Țara Românească și Moldova, în spațiul
românesc au funcționat mai multe formațiuni politice prestatale, ce depindeau într-o măsuri mai
mică sau mai mare de cei care dominau politic acest spatiu. Acestea sunt autonomiile româneşti
sau, după cum le denumea Nicolae lorga, “romaniile populare”.

19
 Din punct de vedere al organizări politice, formațiunea de bază în spațiul românesc este
obștea sătească, aflată sub conducerea unui jude. Mai multe obşti se unesc într-un cnezat, condus
de un cneaz. In condițiile unei amenințări externe, mai multe cnezate se pun sub autoritatea
militară a unui voievod. Astfel apare voievodatul. Termenii de cneaz și voievod sunt de origine
slava, însă în spațiul românesc au un înțeles diferit față de cel din lumea slavă: în lumea slavă
voievozii (mici conducători militari) sunt subordonați cneazului.
De la autonomii locale la stat.
Formarea statelor medievale românești
Unificarea formațiunilor locale ale românilor a avut loc, între secolele al XII-lea - al XIV-lea,
într-un context internațional dominat de invaziile popoarelor venite dinspre Asia (mongolii,
tătarii) si încercarea statelor europene vecine (în special, Regatul Ungarici) de a limita pagubele
produse de acestea. La formarea statelor medievale au contribuit autonomiile locale existente
deja pe teritoriul locuit de români.
Transilvania
Primele formațiuni prestatale din spațiul carpatic sunt menționate în cronica notarului anonim
al regelui Bela al Ungariei, intitulată Faptele Ungurilor. Scrisă în secolul al XII-lea, ea
povesteşte pătrunderea maghiarilor la sfârşitul secolului al IX-lea și începutul secolului al X-lea
dinspre Câmpia Panonică spre est, unde întâlnesc trei conducători politici (,,duci" sau voievozi):
 Glad (în Banatul de astăzi, având centrul la Cuvin);
 Menumorut (în Crişana, având centrul la Biharea);
 Gelu (în interiorul arcului carpatic, pe valea Someşului, cu centrul la Dăbâca).
Un secol mai târziu, pe teritoriul lui Gelu este menționat Gyula, iar pe teritoriul lui Glad
este menționat Ahtum. Cei doi se opun expansiunii maghiare, care însă îi învinge.
Toate aceste voievodate au fost supuse de Regatul Ungariei care, între secolele al XI-lea -
al XIII-lea, şi-a extins autoritatea asupra întregului spațiu transilvan. Ungaria a încercat să
impună aici o formă de organizare proprie, preluată din Occidentul feudal - principatul (în 1111
este menționat ,,Mercurius, princeps Ultrasilvanus”). Acest lucru nu reuşește, Transilvania
păstrând o formă de organizare autohtonă, voievodatul. In 1176 este menționat primul voievod,
Leustachius. Astfel, autonomiile locale au contribuit la formarea statului medieval Transilvania,
prin menținerea formei specifice de organizare politică, voievodatul.
Pe teritoriul Transilvaniei, fiecare populație a avut propriile forme de organizare:
 maghiarii s-au organizat în comitate;
 secuii (populație de origine asiatică, aşezată de Ungaria în estul Transilvaniei, în
scop de apărare) s-au organizat în scaune;
 saşii (populație de origine germană, așezată de Ungaria în sud-estul Transilvaniei,
pentru a construi cetăți fortificate) s-au organizat in scaune şi districte; acestea
erau reunite în Universitas Saxonum;

20
  românii şi-au păstrat autonomia în zonele depresionare, de graniță, aşa-numitele
țări: Țara Hațegului, Țara Făgăraşului, Țara Maramureşului.
La sfârşitul secolului al XIII-lea și în secolul al XIV-lea, o serie de acte ale regilor
Ungariei au diminuat autonomia românilor condiționând calitatea nobiliară de apartenența la
credința catolică. Prin urmare, nobilii români au urmat trei căi:
 au trecut la catolicism, astfel maghiarizându-se (este cazul familiei Corvineștilor);
 au rămas ortodocşi, renunțând la calitatea de nobili (este cazul mai multor familii
din Făgăraş şi Maramureş);
 au trecut munții, contribuind la formarea statelor medievale din spațiul
extracarpatic.
Țara Românească
Primele formațiuni politice dintre Carpați și Dunăre sunt menționate în Diploma
cavalerilor ioaniți emisă de regele Ungariei, Bela al IV-lea, în 1247:
 Țara Severinului în vest, pe linia Dunării;
 Voievodatul lui Litovoi, pe Valea Jiului;
 Cnezatele lui Ioan și Farcaş, pe Valea Oltului;
 Voievodatul lui Seneslau, pe Valea Argeşului.
Cu excepția Voievodatului lui Seneslau, toate aceste formațiuni depindeau de Regatul
Ungariei. O primă încercare de emancipare de sub această dominație îi aparține lui Litovoi
(acelaşi sau urmaşul selui din 1247), care se revoltă în 1277 împotriva regelui maghiar, dar este
înfrânt, iar fratele său Bărbat este luat prizonier.
Tradiția îl menționează ca întemeietor al Țării Româneşti pe Negru Vodă din Țara
Făgăraşului, care ar fi “descălecat” la sfârșitul secolului al XIII-lea pe valea Argeşului, însa el nu
este menționat de surse istorice.
Meritul istoric de a fi întemeiat Țara Românească îi revine, la începutul secolului al XIV-
lea, lui Basarab I, cel care a unificat formațiunile politice prestatale și a obţinut independența
Țării Românești față de Ungaria lui Carol-Robert de Anjou în urma bătăliei de la Posada (1330),
menționată în Cronica pictată de la Viena.
Consolidarea statului medieval Țara Românească s-a făcut în timpul urmaşilor lui
Basarab, Nicolae Alexandru, Vladislav Vlaicu și Mircea cel Bătrân. Aşadar, autonomiile locale
româneşti au contribuit la întemeierea statului medieval Țara Românească prin unificarea
formațiunilor prestatale dintre Carpați și Dunăre și prin contribuția elementului autonom
românesc din Transilvania (Țara Făgăraşului).
Moldova
La est de Carpați, sursele istorice menționează ca formațiuni politice „țări" (Țara
Berladnicilor, Țara Bolohovenilor), „codri" (Codrii Cosminului), „câmpuri" (Câmpul lui Dragoş)
și „ocoale" (Câmpulung, Vrancea).

21
 La jumătatea secolului al XIV-lea, regele Ungariei, Ludovic I de Anjou, îl trimite pe
Dragoş, voievod român din Maramureş, la est de Carpați, pentru a organiza o marcă de apărare
împotriva atacurilor țătarilor. Astfel apare Țara Moldovei, care este inițial limitată la arealul
râului Moldova, afluent al Siretului.
În 1359, Bogdan, un alt voievod din Maramureş, intră în conflict cu regele Ludovic și
trece Carpații în Moldova, unde îl învinge pe urmaşul lui Dragoş și apoi obține independența
Moldovei față de Regatul Ungariei până în 1365, în condiții necunoscute.
Consolidarea statului medieval Moldova s-a realizat în timpul urmaşilor lui Bogdan,
Lațcu și frații Petru și Roman Muşat, ultimul fiind cel care se proclamă „domn [...] de la munte
până la mare”.
Aşadar, autonomiile locale românești au contribuit la întemeierea statului medieval
Moldova prin contribuția elementului autonom românesc din Transilvania (Ţara Maramureşului).
Instituții centrale în statele medievale românești
În fiecare din cele trei țări, Transilvania, Țara Românească și Moldova, au existat o serie
de instituții centrale, necesare funcționării statului. Ele apar odată cu formarea statului și au un
rol important în administrarea celor trei țări. În funcție de condițiile specifice de formare şi
evoluție a statelor medievale românești, putem evidenția instituţii diferite pentru Transilvania și
cele două state extracarpatice.
Transilvania
Între secolele al XII-lea și al XVI-lea, instituția centrală este voievodatul. Din 1176
(prima atestare a unui voievod) până în 1541 (când trece sub dominația Imperiului Otoman),
Transilvania este voievodat autonom sub suzeranitate maghiară. Voievodul ale toate atribuțiile
unui monarh medieval, cu excepția politicii exterie în care depinde de suzeranul său, regele
Ungariei.
Voievodul este cel care face legile, este conducătorul administrației, al armatei, este
judecător suprem. Din secolul al XV-lea, el exercită conducerea statului împreună cu
reprezentanții categoriilor privilegiate (nobilii maghiari, clerul catolic, reprezentanțil saşi ai
oraşelor şi mica nobilime secuiască). Aceste categorii formează în 1438 Unio trium nationum;
națiunea, în Evul Mediu (din lat. natio = naştere) se referă la stări sociale, nu la etnie. Categoriile
privilegiate din Transilvania au acest statut deoarece împărtăşesc credința catolică.
La inceput, în secolele al XIII-lea- al XIV-lea, unii voievozi ai Transilvaniei au dus o
politică de relativă independență față de Ungaria (Roland Borşa sau Ladislau Kan). Ulterior, în
secolul al XV-lea, acțiunile voievozilor Transilvaniei se integrează în politica regatului maghiar
(voievodul Iancu de Hunedoara va deveni guvernator general al Ungariei, iar fiul său, Matia
Corvin, va ajunge chiar rege al Ungariei).
Din 1541 - când Ungaria devine provincie otomană, iar Transilvania trece sub
suzeranitatea Imperiului Otoman - până la sfärşitul secolului al XVII-lea (Pacea de la Karlowitz,
1699), Transilvania este principat autonom sub suzeranitate otomană. Instituția centrală este

22
principatul. Principele are aceleași atribuții ca și voievodul înaintea lui. El este însă ajutat în
conducerea statului de Dietă, o adunare de stări formată din reprezentanții categoriilor
privilegiate. Aceasta are ca principale atribuții alegerea şi consilierea principelui, precum şi
votarea legilor care sunt supuse spre aprobare principelui.

În 1699, prin pacea de la Karlowitz, Imperiul Otoman recunoaște trecerea Ungariei în

stăpânirea Imperiului Habsburgic şi suzeranitatea acestuia asupra Transilvaniei. Astfel, între
1699 şi 1867 (dualismul austro-ungar), Transilvania este mare principat autonom sub
suzeranitatea Imperiului Habsburgic. Autonomia ei se diminuează însă, deoarece titlul de
principe este deținut de însuşi împăratul de la Viena; acesta trimite în principat un guvernator
care administrează țara în numele lui. Guvernatorul conduce un guberniu, instanţă executivă, iar
Dieta îşi păstrează atribuțiile legislative. In 1867, în cadrul dualismului austro-ungar,
Transilvania este integrată în Regatul Ungariei, pierzându-şi astfel autonomia. Astfel, de-a lungul
existenței sale ca stat, Transilvania a trecut prin trei forme de organizare:
1) voievodat autonom sub suzeranitate maghiară, între 1176 şi 1541;
2) principat autonom sub suzeranitate otomană, între 1541 şi 1699;
3) principat autonom sub suzeranitate habsburgică, între 1699 şi 1867.
Tara Românească și Moldova
Începând cu secolul al XIV-lea, când apar cele două state, instituţia centrală este domnia.
Domnul (domnitorul) are toate atribuțiile unui monarh medieval. El adoptă legile, este şeful
administrației, al armatei (în calitatea sa de mare voievod), al finanțelor (bate moneda), este
proprietar al pământului pe care îl oferă ca feude boierilor și Bisericii, este judecător suprem; ca
atribuții de politică extemă el semnează tratate internaționale, poate să declare război și să
încheie pace.
Titulatura domnitorului cuprinde elemente provenind din mai multe tradiții:
 latină (domn provine de la dominus, care înseamnă stăpân);
 bizantină (singur stăpânitor este echivalentul grecescului autocrat);
 slavă (mare voievod trimite spre calitatea sa de conducător al armatei);
 creștină (din mila lui Dumnezeu, particula lo, care este o prescurtare a grecescului
Ioannes, înseamnă cel ales de Dumnezeu).
Succesiunea domnitorilor la tron se face conform principiului electiv-ereditar: domnul
este ales de boieri sau de Adunarea țării din rândul familiilor domneşti (familia Basarabilor în
Țara Românească și familia Muşatinilor în Moldova).
La început, în secolele al XIV-lea - al XV-lea, autoritatea domnitorului în raport cu
boierii era necontestată (după cum spune Grigore Ureche, Ştefan cel Mare era ,,degrabă
vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospețe omora fără județu").
Din secolul al XVI-lea, se observă o creștere a puterii boierilor, unii dintre ei ajungând
chiar pe tron (este cazul lui Neagoe Basarab, care îşi adaugă acest nume, deşi nu făcea parte,
propriu-zis, din familia Basarabilor). La această situație contribuie și suzeranitatea Imperiului

23
Otoman, al cărui sultan se implică și el în numirea domnitorului (spre exemplu, Mihai Viteazul
își cumpără tronul de la sultan în 1593).
În secolul al XVIII-lea (începând cu 1711 în Moldova şi 1716 în Tara Românească), pe
tronul celor două țări funcționează domniile fanariote. Fanarioții sunt străini (în general greci din
cartierul Fanar din Constantinopol) numiți de sultan, care funcționează ca administratori ai lui în
cele două țări. In aceste condiții, autonomia lor se diminuează considerabil.
Domnia este o instituție necesară pentru funcționarea Țării Românești și a Moldovei între
secolele al XIV-lea - al XIX-lea, deoarece în absenţa domnitorului n-ar exista statul: domnitorul
deține toate atribuțiile de conducere.
O altă instituție centrală în cele două țări este Biserica. În Țările Române există o relație
de interdependență între domnie şi Biserică. Biserica îl „unge" pe domnitor (îi oferă dreptul de a
conduce); în schimb, domnitorul oferă Bisericii privilegii (pământuri, scutiri de taxe).
Biserica îl are în frunte pe mitropolit, primul sfătuitor al domnitorului şi locțiitorul său în
caz de absență a domnitorului. Mitropoliile, în cele două țări, au apărut în secolul al XIV-lea, la
Curtea de Argeş (în 1359, în timpul lui Nicolae Alexandru) şi la Suceava. Aici, Mitropolia a fost
înființată la sfârşitul secolului al XIV-lea de Petru Muşat, dar nu a fost recunoscută de Patriarhia
de la Constantinopol decât în 1401, în timpul lui Alexandru cel Bun.
Biserica este cea mai bine organizată instituție în Evul Mediu, având o ierarhie bine
definită: mitropolit, episcopi, preoți și călugāri. Astfel, Biserica este cel mai bun instrument prin
care se transmite decizia de la centru cãtre populație.
Biserica este o instituție necesară pentru funcționarea Tării Românești și a Moldovej între
secolele al XIV-lea - al XIX-lea, deoarece ea este cea care legitimează domnia (îi oferă dreptul
de a conduce).
Sfatul domnesc este o altă instituție centrală în cele douā țări. El este compus din boierii
cu dregătorii (ranguri) Olteniei/portarul Sucevei (cele mai înalte dregătorii), vornic (şeful curții
domnești), logofăt (şeful cancelariei), spătar (şeful oştirii), pahamic (şeful pivnițelor), vistienic
(şeful finanţelor), comis (şeful grajdurilor domneşti), postelnic (şeful ,apartamentelor domneşi"),
stolnic (şeful meselor domneşti), clucer (şeful cămărilor domnești). Sfatul domnesc are rolul de
a-l consilia pe domnitor. În cadrul Sfatului, mitropolitul are un rol foarte important. El este
principalul consilier și locțiitorul domnului în caz de absență.
Adunarea țării este compusă din marii boieri, membrii clerului înalt (mitropolit şi
episcopi), reprezentanți ai micii boierimi și ai clerului de rând (preoți, călugări) și oameni de la
curtea domnească. Este o adunare de stări (la fel ca Dieta în Transilvania). În istoria celor două
țări a fost înregistrată foarte rar convocarea acestei adunări, mai ales pentru a confirma alegerea
unui nou domnitor (cum este cazul lui Ştefan cel Mare în 1457).
Armata, în cele două țări, este compusă din:

24
  oastea cea mică (un corp profesionist de luptători, format din slujitorii
domnitorului și boieri): a fost folosită în cele mai multe conflicte purtate de
domnitori;
 oastea cea mare (formată din toți locuitorii apți de luptă): a fost folosită rareori,
doar în cazuri speciale (cum ar fi campania otomană din 1394/1395);
 sistemul de fortificații (Giurgiu, Turnu, Brăila în Tara Românească; Neamt,
Suceava, Hotin, Cetatea Albă în Moldova).
Din punct de vedere administrativ, Țara Românească era împărțită în județe, iar Moldova în
ținuturi, conduse de dregători locali, cu rol de administratori.

25
 V. STATUL ROMÂN MODERN – DE LA PROIECT POLITIC LA
REALIZAREA ROMÂNIEI MARI
Statul român modem a apărut prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza din 1859.
Până în acel moment, în spațiul românesc au existat o serie de proiecte politice care vizau
modernizarea statului și îndeplinirea idealurilor naționale (unire și independență).
Proiecte politice în timpul domniilor fanariote
Începând cu 1711 în Moldova (înfrângerea lui Dimitrie Cantemir și numirea lui Nicolae
Mavrocordat pe tron) și 1716 în Ţara Românească (îndepărtarea lui Ştefan Cantacuzino și
numirea aceluiași Nicolae Mavrocordat pe tron), în cele două țări au funcționat domniile
fanariote. Fanarioții erau străini (în general greci din cartierul Fanar din Constantinopol) numiți
de sultan, care funcționează ca administratori ai lui în cele două țări. Domniile fanariote au fost
scurte, dese și alternante (recordul îl deține Constantin Mavrocordat, fiul lui Nicolae, care, în
perioada 1730–1769, a avut 10 domnii: şase în Țara Românească și patru în Moldova).
Perioada domniilor fanariote a cunoscut atât aspecte negative, cât și aspecte pozitive
pentru dezvoltarea Țărilor Române. Printre aspectele negative se pot menționa:
 diminuarea autonomiei Țărilor Române față de Imperiul Otoman (domnul este
echivalat de sultan cu un pașă otoman);
 creșterea obligațiilor financiare față de Imperiul Otoman (tributul numit haraci,
cadourile numite peșcheşuri, cumpărarea tronului);
 sporirea fiscalității (taxe impuse de domnii fanarioți pentru a-și recupera investiția
în tron);
 funcțiile de conducere în stat sunt ocupate clientelar de piații domnitorilor
fanarioți (de cele mai multe ori străini);
 desfiinţarea armatei permanente.
Printre aspectele pozitive se pot menționa:
 îmbunătățirea situației țărănimii (desfiinţarea şerbiei sau iobăgiei de către
Constantin Mavrocordat în 1746 în Țara Românească și 1749 în Moldova);
 elaborarea unor coduri de legi (Pravilniceasca Condică a lui Alexandru Ipsilanti în
Țara Românească în 1780, Codul Civil al lui Scarlat Callimah în Moldova în
1817, Legiuirea Caragea în Țara Românească în 1818);
 Academiile Domneşti de la Bucureşti și lași, cu predare în limba -oide greacă.
Această situație a determinat reacţia boierilor români din Partida Națională, care au
redactat primele proiecte politice românești. Ele constau în memorii adresate reprezentanţilor
Marilor Puteri vecine prin care se solicita reorganizarea politică a Principatelor. Un exemplu este
memoriul adresat de boieri Imperiului Habsburgic și Imperiului Rus în timpul negocierilor de
pace de la Focșani din 1772, prin care solicitau înlăturarea domniilor fanariote și chiar unirea
celor două țări.

26
 Înlăturarea domniilor fanariote s-a realizat în contextul mișcării revoluționare conduse de
Tudor Vladimirescu în Țara Românească, în 1821. Mişcarea a început în ianuarie, prin
Proclamația de la Padeș, o chemare la luptă împotriva străinilor aflați la conducerea tării. În
programul său politic redactat în februarie, Cererile norodului românesc, Tudor solicita
îndepărtarea străinilor din funcţiile publice, învățământ în limba română şi refacerea unei armate
naționale. În martie, Tudor a ajuns în București, unde a pre- luat puterea. După intrarea trupelor
otomane în Țara Românească în mai, Tudor a fost asasinat la Târgoviște de aliații săi din Eteria
(organizație secretă fondată în Rusia, care traversa Țara Românească cu scopul de a elibera
Grecia de sub stăpânire otomană) fiind acuzat de a fi solicitat intervenția otomană.
Deşi înfrântă, mişcarea revoluționară a lui Tudor a avut drept consecință înlăturarea
domniilor fanariote şi revenirea la domniile pământene în 1822.
Proiecte politice românești în timpul stăpânirii habsburgice din Transilvania
İncepând cu 1699 (Pacea de la Karlowitz), Transilvania se afla sub suzeranitatea
Imperiului Habsburgic. Această schimbare de dominație nu a însemnat o îmbunătățire a
statutului românilor, care în continuare nu beneficiau de drepturi politice, biserica ortodoxă fiind
doar tolerată, nu receptă (precum cea catolică, cea evanghelică-luterană, cea reformată-calvină,
sau cea unitariană). Pentru a obține drepturi politice, o parte din biserica ortodoxă din
Transilvania a acceptat unirea cu biserica Romei (astfel apare biserica greco-catolică).
La sfärşitul secolului al XVIII-lea, în 1791, reprezentanții iluminismului românesc din
Transilvania, membrii Şcolii Ardelene (Gheorghe Şincai, Samuil Micu, Petru Maior) au redactat
o petiție adresată împăratului de la Viena, Supplex Libellus Valachorum, prin care solicitau
drepturi politice pentru românii din Transilvania.
Proiecte politice în prima jumătate a secolului al XIX-lea (1822–1848)
După revenirea la domniile pământene în Țara Românească și Moldova, românii au
redactat și alte documente prin care solicitau reformarea sistemului politic. Ca exemple putem
menționa Constituția cărvunarilor, redactată în Moldova în 1822 de Ionică Tăutul, și cele două
acte redactate în 1838 în Tara Românească de boierii din Partida Națională conduşi de lon
Câmpineanu: Act de unire și independență și Osăbitul act de numire a suveranului românilor.
Aceste proiecte nu au fost însă puse în aplicare.
În timpul ocupației militare ruseşti (1829–1834), boierii români au redactat, sub
supravegherea ocupanților, Regulamentele organice, acte cu valoare constituțională pentru Țările
Române, aplicate începând cu 1831 în Țara Românească și 1832 în Moldova, Pe lánet
prevederile politice (cum ar fi separarea puterilor), Regulamentele trimiteau și spre unul dintre
obiectivele naționale ale românilor unirea celor două țări.
Supranumit „primăvara popoarelor", anul 1848 a fost marcat de revoluții pe întreg
continentul european, inclusiv în spațiul românesc. Revoluțiile din Moldova, Țara Românească și
Transilvania au pro- dus o serie de documente, programele politice ale revoluționarilor:

27
  Petițiunea-proclamațiune, redactată de Vasile Alecsandri în timpul revoluției din
Moldova, la Iaşi, în martie 1848;
 Petiția națională, redactată de Simion Bămuțiu la Blaj, în Transilvania, în mai
1848;
 Prințipiile noastre pentru reformarea patriei, document redactat de revoluționarii
moldoveni în exil (Costache Negri, Vasile Alecsandri) la Braşov, în mai 1848;
 Proclamația de la Islaz, redactată de Ion Heliade Rădulescu în timpul revoluției
din Tara Românească, în iunie 1848;
 Dorințele partidei naționale din Moldova, redactată de revo- luționarii moldoveni
în exil (Mihail Kogālniceanu) la Cernăuți, în august 1848.
In aceste documente se regăsesc:
 revendicări sociale (împroprietărirea țăranilor cu sau fără des- păgubire);
 revendicări politice (modernizarea instituțională, drepturi și libertăți pentru
cetățeni);
 revendicări naționale (doar în Transilvania, drepturi pentru națiunea română);
 unirea Moldovei cu Tara Românească (cerută în documentele revoluționarilor din
exil).
Desi înfrânte, revoluțiile de la 1848 au contribuit la nașterea unei generații politice,
generația pașoptistă, care va îndeplini mai târziu a cadrul statului român modern revendicările
revoluționare.
Unirea Țărilor Române (1859)
Unirea Moldovei cu Țara Românească a fost posibilă în contextul internațional favorabil
creat de criza orientală (Războiul Crimeii din 1853). Tratatul de pace de la Paris (1856), care a
pus capắt Răz- boiului Crimeii avea, printre prevederi, aceea de a consulta românii din cele două
țări în cadrul adunărilor ad-hoc pentru a-și exprima dorințele. Revendicările adunărilor ad-hoc,
exprimate în 1857, au fost:
 unirea celor două Principate într-un singur stat;
 respectarea autonomiei Principatelor de către Imperiul Otoman;
 prinț străin venit dintr-o dinastie domnitoare a Europei;
 neutralitate teritorială.
În 1858, Marile Puteri au adoptat Convenția de la Paris, prin care se înființa un nou stat,
numit ,,Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei", însă cu doi domnitori, două guverne și două
Adunări legislative. Singurele instituții comune erau Comisia Centrală de la Focşani şi Înalta
Curte de Casație și Justiție. Aplicând politica faptului împlinit, românii din Moldova și Țara
Românească l-au ales ca domnitor pe acelaşi Alexandru loan Cuza, pe 5 și 24 ianuarie 1859.
Domnia si reformele lui Alexandru loan Cuza (1859–1866)

28
 Prima parte a domniei lui Cuza a fost destinată recunoașterii dublei alegeri de către
Marile Puteri europene (pe plan extern) şi unifi- cării administrative și instituționale (pe plan
intern):
 La sfārşitul anului 1861, în cadrul Conferinței de la Constantinopol, ultima dintre
Marile Puteri, Imperiul Otoman (puterea suzerană), recunoștea unirea celor două
țări, însă doar pe timpul domniei lui Cuza. In acest moment, Cuza a folosit pentru
prima oară în declarațiile sale numele de România pentru noul stat.
 Unificarea administrativă (ținuturile din Moldova au devenit județe ale României)
și instituțională (un singur set de instituții pe stat. se deschideau la Bucureşti
lucrările Adunării comune, care pro întreg teritoriul) a fost definitivată atunci
când, în ianuarie 1862, clama noua denumire a statului, România.
Până în 1864, Cuza a domnit în mod constituțional (confom Convenției de la Paris),
încercând să determine Adunarea deputa- ților să adopte reformele dorite de el, printre care și
reforma agrară (împroprietărirea țăranilor). Acest lucru nu a reușit însă, deoarece Adunarea era
dominată de reprezentanți ai marilor proprietari de pământ. Singura reformă reușită în această
perioadă a fost secula- rizarea averilor mănăstirești (1863), prin care pāmânturile mănăs- tirilor
(cea mai mare parte a lor închinate, al căror profit mergea la Muntele Athos) au fost trecute în
proprietatea statului.
În mai 1864, printr-o lovitură de stat (dizolvarea Adunării), Cuza a instituit regimul
monarhiei autoritare, bazat pe un nou act cu valoare constituțională, Statutul dezvoltător al
Convenției de la Paris. Conform acesteia, domnitorul deținea cea mai mare parte a puterii în stat,
iar Parlamentul (format din Senat/Corpul ponderator și Adunarea deputaților) îi era subordonat.
In acest fel, în 1864-1865, Cuza a reuşit să adopte marile reforme pe care le viza:
 Reforma agrară, împroprietărirea țăranilor prin despăgubire;
 Reforma educației, învățământul primar devenea obligatoriu și gratuit;
 Reforma electorală, sporirea numărului de alegători prin dimi- nuarea censului
(impozit plătit de proprietari) pentru a include țăranii proaspăt împroprietăriți;
 Codul Civil, dublat de un Cod Penal și un Cod Comercial.
Reformele lui Cuza și modul în care le-a impus au nemulțumit atât pe conservatori (care
le considerau prea radicale), cât şi pe liberalii radicali (care nu le considerau suficient de
radicale). Cele două tabere s-au unit în „monstruoasa coaliție", care l-a forțat pe Cuza să abdice
în februarie 1866.
Modernizarea statului român în timpul domniei lui Carol (1866–1914)
Pentru a nu pune în pericol unirea, reprezentanții clasei politice din România au avut ca
prioritate aducerea cât mai rapidă pe tron a unui prinț, membru al caselor conducătoare ale
Europei. După ce Filip de Flandra (fratele regelui Belgiei) a refuzat tronul, opțiunile s-au
îndreptat spre principele Carol de Hohenzollem-Sigmaringen, înrudit cu casa regală din Prusia.
Acesta a venit în România şi a fost pus pe tron pe 10 mai 1866. Prin această acțiune, românii au

29
pus din nou statele europene în fața faptului împlinit, ele fiind ne- voite să accepte noul
conducător al statului român.
Primul act al domniei lui Carol a fost adoptarea Constituției din 1866, prima constituție
propriu-zisă din istoria României. Tot la începutul domniei lui Carol a fost obținută independența
României în urma războiului ruso-româno-turc din 1877–1878, încheiat prin tratatul de pace de
la Berlin. Ca o recunoaştere a noului statut internațional al României, aceasta a devenit regat în
1881, princi- pele Carol fiind încoronat rege sub numele de Carol I.
În timpul domniei lui Carol, România a trecut printr-un intens proces de modernizare, în
toate domeniile:
 În domeniul instituțional-legislativ, au fost adoptate noi instituții și noi legi
inspirate din modelul occidental (cea mai importantă fiind chiar Constituția din
1866, inspirată din Constituția belgiană din 1831).
 În domeniul economic, au fost create noi instituții (cum ar fi Banca Națională a
României) prin care era promovat capitalul autohton și erau încurajate investițiile
străine.
 În domeniul infrastructurii a fost realizată rețeaua de căi fe- rate, inclusiv prin
construcția Podului de la Cernavodă, o realizare inginerească de excepție pentru
vremea ei.
 În domeniul urbanistic au fost modernizate centrele oraşelor, Bucureşti, Iaşi,
Craiova, Constanța etc.
 În domeniul cultural, au fost create instituții noi (Academia Română), săli de
spectacol (Ateneul Român) și a fost încurajată preluarea curentelor culturale
occidentale.
Realizarea României Mari (1918)
Obținerea ultimului mare obiectiv național al românilor (reunirea tuturor teritoriilor
locuite de români în acelaşi stat) a fost posibilă în contextul internațional favorabil dat de Primul
Război Mondial. Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Regatul României s-a datorat
mai multor factori:
 faptul că România era țară învingătoare în Primul Război Mondial;
 disoluția imperiilor multinaționale din estul Europei (Imperiul Austro-Ungar și
Imperiul Rus);
 dorința românilor din provinciile respective de a se uni cu sta- tul național român.
În fiecare din cele trei provincii, procesul de unire a cunoscut aceleași trei etape:
1) constituirea unui organism de conducere propriu al românilor;
2) proclamarea separației față de imperiul multinațional din care făceau parte;
3) proclamarea Unirii cu România.
Basarabia

30
 În toamna anului 1917, în Rusia a izbucnit revoluția bolşevică în uma căreia popoarele de
pe teritoriul imperiului au primit dreptul la autodeterminare (Decretul asupra naționalităților al
lui Lenin). În aceste condiții, românii din Basarabia şi-au constituit un orga- nism de conducere
propriu, Sfatul Țării. Acesta a proclamat auto- nomia Basarabiei și apoi (în ianuarie 1918)
independența ei, sub numele de Republica Democratică Moldovenească. Pe 27 martie/ 9 aprilie
1918, Sfatul Țării a adoptat Actul Unirii Basarabiei cu Regatul României.
Bucovina
În condițiile înfrângerilor suferite de Austro-Ungaria în vara anului 1918, românii din
provincie și-au format un organism de conducere propriu, numit Consiliul Național al Românilor
din Bucovina. Acesta s-a proclamat Adunare Constituantă şi a decis convocarea unui Congres
General al Bucovinei, din care să facă, parte reprezentanți ai tuturor naționalităților din
provincie. Pe 15/28 noiembrie 1918, Congresul General a votat unirea Bucovinei cu România.
Transilvania
În această provincie exista deja o tradiție a luptei românilor pentru drepturi politice, prin
intermediul Partidului Național Român. În condițiile înfrângerilor suferite de Austro-Ungaria în
vara anului 1917, românii din Transilvania și Banat şi-au constituit un orga- nism de conducere
propriu, numit Consiliul Național Român Central. Acesta a elaborat mai multe declarații, precum
cea de la Oradea sau cea din Parlamentul de la Budapesta (octombrie 1918), pre- cum și
manifestul Către popoarele lumii (noiembrie 1918), prin care afirma dreptul românilor la
autodeterminare. Pe data de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, în cadrul Adunării Naționale de la
Alba Iulia, ce reunea reprezentanți ai românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, a
fost adoptată Rezoluția de Unire a acestor provincii cu România.
Cele trei acte de unire au fost ratificate de regele Ferdinand (care a fost încoronat rege al
României Mari, la Alba Iulia în 1922) si recunoscute prin sistemul de tratate de pace de la Paris-
Versailles Unificarea politică și administrativă a noilor teritorii s-a realizat în domeniul economic
(unificarea monetară din toamna lui 1920). administrativ şi judecătoresc (legile din 1925). In
plus, au fost adop- tate reforma agrară (decembrie 1918 pentru România, ianuarie- septembrie
1919 pentru celelalte provincii) și reforma electorală (decretul-lege din noiembrie 1918
transformat în Legea electorală din martie 1926). În 1923 a fost adoptată Constituția României
Mari, supranumită Constituția Unificării.

31