Popoare şi spaţii istorice

I. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Romanitatea românilor este un concept (idee) fundamentală pentru istoria noastră și
se referă la originea latină a poporului român, dar cuprinde și alte idei
complementare: permanenta continuitate a unei populații romanizate pe teritoriul
fostei Dacii, unitatea de neam a poporului român, latinitatea limbii române, tradițiile și
obiceiurile moștenite de la români. A vorbi despre romanitatea românilor înseamnă
deci a face referire la toate aceste idei, înseamnă cunoașterea procesului în urma
căruia s-a format poporul român și limba română, proces care se încadrează în
etnogeneza popoarelor romanice europene (italieni, francezi, spanioli, portughezi)
care au în comun stratul latin, impus prin romanizare.

I. Cum a apărut poporul român?

 SEC VI: Geto-dacii, locuitori ai spațiului nord-dunărean, au fost menționați
pentru prima dată în secolul VI î. Hr. de către „părintele istoriei ”, Herodot ,
care-i va caracteriza ca fiind „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”.
 SEC I î.Hr: Triburile geto-dacice au fost unificate într-un singur stat de
către Burebista (82-44 î. Hr.), care a reușit să creeze „o mare stăpânire”
ajutat de marele preot Deceneu, stat care însă nu a rezistat decât pe durata
domniei întemeietorului său.
 SEC I d.Hr: Refacerea unității statului dac de către Decebal (87-106 d.Hr.) a
permis creșterea puterii militare și economice a nord-dunărenilor care
deveneau o amenințare pentru lumea romană.
 101-102, 105-106: în urma războaielor cu romanii, conduşi de Traian, Dacia
va fi cucerită.
 106: Dacia este transformată în provincie romană, intensificându-se astfel
procesul de romanizare lingvistică și culturală .
 106-271: Dacia este provincie romană și se desfășoară procesul de
romanizare.
 271: Împăratul Aurelian decide retragerea armatei și administrației romane de
la nord de Dunăre la sud de Dunăre (retragerea aureliană).
 SEC III-VI: Dacia este traversată de migratori-goți, gepizi, avari.
 SEC VI-VII: slavii se stabilesc în spațiul carpatic, integrându-se în lumea
romană.
 SEC VII: majoritatea slavilor trec în Peninsula Balcanică, romanitatea
orientală este împărțită în două.
 SEC VIII: în linii mari, sfârșitul procesului de formare a poporului român.

Românii sunt un popor romanic a cărui etnogeneză (proces de formare) a cunoscut

trei etape: civilizaţia geto-dacă supusă cuceririi romane, sinteza daco-romană
realizată în urma procesului de romanizare şi adaosul slav din secolele VI-VII.
Acest proces presupune o dublă asimilare: mai întâi, a avut loc asimilarea dacilor
de către romani, apoi daco-românii i-au asimilat pe migratorii slavi, fapt ce a
contribuit la formarea poporului român și a limbii române. Astfel, în spațiul
carpato-danubiano-pontic s-a desfășurat procesul de etnogeneză românească,
proces care s-a încheiat, în linii mari, pe parcursul secolului al VIII-lea.
Așadar, principala etapă în formarea poporului român a fost reprezentată de
romanizare - procesul istoric complex prin care civilizaţia romană pătrunde în toate
compartimentele vieţii unei provincii încât duce la înlocuirea limbii populaţiei supuse
cu limba latină.
Integrarea dacilor în lumea romana (adică romanizarea) a fost un proces care a cuprins
spațiul daco-moesic și care s-a realizat în mai multe etape:
Romanizarea preliminară: Prima etapă are loc între secolele II i.Hr. - II d.Hr
perioadă în care contactele dintre daci și romani sunt bazate pe schimburi comerciale,
fapt care determină preluarea monedei de argint romane-denarul, dar și a alfabetului
latin (folosit de către o minoritate firavă a societății dacice-preoți, funcționari).
Dobrogea a fost integrată Imperiului Roman în anul 46 d.Hr. fiind anexată provinciei
Moesia.
Romanizarea oficială/ decisivă: A doua etapă se desfășoară între anii 106-271 în
perioada stăpânirii romane în Dacia, când are loc romanizarea propriu-zisă, iar limba
latină devine oficială. Această pătrundere masivă a civilizației romane în Dacia este
rezultatul acțiunii împăratului Traian care a permis aducerea coloniștilor (agricultori,
meșteșugari, funcționarilor, militarilor și veteranilor în Dacia, factori ai
romanizării, astfel că limba latină a patruns foarte repede nu numai în zonele urbane,
ci și la sate, în viața comunităților de agricultori și pastori care ocupau cea mai mare
parte a teritoriului.
Romanizarea finală/târzie: Ultima etapă s-a desfășurat din 271 -când a avut loc
retragerea aureliană din Dacia până la venirea slavilor în secolele VI/VII-
etapă în care dacii liberi au fost romanizați, astfel că romanizarea a devenit completă
și uniformă pe întreg teritoriul nord-dunărean unde limba latină era predominantă.
Limba română s-a format în același timp cu poporul român și este o limbă
neolatină. La formarea acesteia, au contribuit trei elemente:
- substratul geto-dacic (160-170 de cuvinte-2%)
- substratul latin (60% din vocabularul limbii române)
- adstratul slav (18% din vocabularul limbii române)
- restul cuvintelor provin din alte limbi.
Creștinismul a fost un factor esențial în procesul de romanizare, noua religie
pătrunzând în Dacia încă din perioada persecuțiilor, dovada fiind obiectele
paleocreștine, databile din secolele II-III d.Hr. Odată ce creștinismul a devenit religie
oficială prin Edictul de la Milan din 313, pe teritoriul Daciei numeroși misionari,
proveniți din Imperiul Roman, au contribuit la răspândirea creștinismului în limba
latină. Dovezi arheologice: donariul de la Biertan cu inscripție latină: „Ego, Zenovie
votum posuiâ” (Eu, Zenovie am făcut acest dar), opaitul creștin de la Tomis, ruine al
unor basilici - toate datează din secolele IV-VI. Acest fapt, demonstrează continuitatea
daco-romană la nord de Dunare dupa 271, o populație latinofonă care a menținut
permanente legături cu Imperiul Roman.
Așezarea slavilor în Peninsula Balcanică a avut loc după desăvârșirea procesului de
romanizare. Slavii au contribuit și ei la formarea poporului român prin anumite
elemente de civilizație, dar și prin organizarea politică. După anul 602, sursele
menționează o trecere masivă a slavilor la sud de Dunăre, fapt care a dus la separarea
romanității orientale în două: nord-dunăreană și sud-dunăreană.
Romanitatea nord-dunăreană este reprezentată de români, iar romanitatea sud-
dunăreană de aromâni, megleno-români, istro-români ce vorbesc dialecte ale limbii
române.

II. De ce vorbim de romanitatea românilor?

Problema romanității românilor a fost formulată de istorici deoarece, chiar în perioada

de formare a poporului român existau puține surse care-i menționează pe locuitorii
nord-dunăreni. Un istoric care abordează această problemă a fost Robert Röesler, care
a afirmat în lucrarea sa, că nu există surse care să ateste existența daco-romanilor la
nord de Dunăre, contestând astfel ideea continuității.

1.Surse care atestă continuitatea daco-romană la nord de Dunăre:

Mai multe evenimente influențează abordarea romanității românilor în surse

medievale timpurii:
1. încheierea procesului de etnogeneză românească;
2. pătrunderea migratorilor în spațiul nord-dunărean;
3. în condițiile cuceririi maghiare a spațiului intracarpatic.
În perioada medievală cronicile bizantine, maghiare sau ale altor popoare au
menţionat faptul că românii sunt un popor de origine romană, care s-a aflat în spaţiul
carpato-dunăreano-pontic.
Primele menţiuni care îi amintesc pe români drept urmaşi ai coloniştilor romani
aparţin unor surse bizantine.
- În secolul VII, împăratul bizantin Mauricius a precizat o astfel de
informaţie în tratatul său militar Strategikon.
- În secolul al IX-lea - Cronica turceasca Öuzname face referire la „țara
valahilor”
- În secolul al X-lea, împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul în
lucrarea sa Despre administrarea imperiului, preciza că „aceştia se mai
numesc şi romani pentru că au venit de la Roma” și face distincția între
- „romani” și „romei”( locuitori ai Imperiului Bizantin).
- În secolul al XII-lea, Cronicarul bizantin Ioan Kynnamos scria, că
locuitorii de la nord de Dunăre „sunt veniţi demult din Italia”.
De la sfârșitul mileniului I, românii, erau numiţi în izvoarele străine vlahi sau valahi,
blachi, olahi, volohi - termeni ce derivă din cuvântul „walach”, folosit de slavi
pentru a-i desemna pe cei de origine latină (negermanic). Astfel, într-o scrisoare a
împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul, romanii sunt numiți vlahi
(secolul al X-lea), iar mai tarziu denumirea este regăsită și în cronicile maghiare.
Cronici maghiare:
- În secolul al XII-lea - Faptele ungurilor (Gesta Hungarorum) - notarul
Anonimus, afirmă că, la sosirea lor în Panonia, spațiul carpatic era locuit de slavi,
bulgari şi “blachi, adică păstorii romanilor”, dar în aceeași lucrare este menționat și
Gelu „un oarecare roman”
- În secolul al XIII-lea apare aceeași idee. Faptele hunilor și ungurilor (Gesta
Hunnorum et Hungarorum), redactată de Simon de Keza care afirmă că românii
erau în Panonia la venirea hunilor, și că „vlahii“, care erau păstori şi agricultori.

2.Referiri la romanitatea românilor între sec XV-lea și sec XVIII-lea.

Abordarea romanității este determinată de mai multe motive:
În secolul al XIV-lea în contextul formării statelor medievale românești Țara
Românească (denumire sugestivă) Moldova, civilizația românească s-a afirmat în
plan economic, politic și cultural, iar sursele încep să se înmulțească
1. implicarea voievozilor romani în lupta antiotomană și victoriile obținute de aceștia
pentru apărarea Europei creștine (Rovine, Vaslui, Belgrad), a determinat dezvoltarea
unei conștiințe a latinității ,
3. răspândirea Umanismului și Renașterii permit reînvierea valorilor din lumea
greco-romană; cât și creșterea interesului istoricilor/umaniștilor medievali pentru
originea romanilor; românii purtau „sigiliul Romei”.
4. reforma religioasă îndreptată împotriva Bisericii Catolice determină Papalitatea
să încerce atragerea romanilor în spațiul catolicicismului.

Latinitatea noastră intră în circuitul european, datorită cărturarilor umanişti

occidentali :
Umaniștii străini (sec.XV)
- Poggio Bracciolini - a evidențiat asemănările între limba italiană și limba română,
tradiții asemănătoare, cât și faptul că romanii descindeau dintr-o colonie a lui Traian.
- Flavio Biondo susținea că românii care se aflau la Roma „invocau cu mândrie
originea lor romana”.
- Enea Silvio Piccolomini, devenit papa sub numele de Papa Pius al II-lea, afirmă
foarte clar latinitatea poporului român - ,,vorbesc un grai roman” aducând argumente
istorice şi etnografice în lucrarea „Cosmografia”.
Așadar, argumentele lor erau: originea latină a limbii, descendența romană și
tradiții similare romanilor.
Urmări: datorită cărturarilor umanişti occidentali, latinitatea noastră intră în circuitul
științific european, originea noastră latină este cunoscută și acceptată ca o realitate
istorică.
Istoriografia românească de la începuturile modernității este reprezentată
de:
Secolul al XVI-lea este perioada unor mari transformări care au afectat Europa
și Țările Române:
1. renașterea târzie, reforma și marile descoperiri geografice.
2. situația Țărilor Române care se aflau sub dominație otomană
3. fapta lui Mihai Viteazul care a realizat Unirea Țărilor Române la 1600
4. apariția tiparului și a scrierilor în limba română care dovedește conștiința
romanității la români.
- Nicolaus Olahus, umanist transilvănean, care în lucrarea sa Hungaria (1536),
susţine unitatea de neam, limbă, obiceiuri şi religie a tuturor romanilor;
- Johannes Honterus (1542) înscrie în harta sa numele de Dacia pentru tot teritoriul
locuit de români.
Domnia lui Mihai Vieazul a provocat politizarea ideii romanității românilor. Astfel,
umanistul maghiar Ștefan (Istvan) Szamoskozi, care inițial afirmase că românii sunt
urmașii romanilor, își schimbă părerea : ei sunt urmașii doar ai dacilor romanizați în
timpul stăpânirii romane în Dacia (adică neagă aducerea coloniștilor, romanitatea).
Secolul al XVII-lea : Înflorirea culturii medievale românești, deschiderea spre
Occident și influența Renașterii, i-a determinat pe cronicarii români să argumenteze
romanitatea românilor în scrierile lor.

Cronicarii moldoveni:
- Grigore Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei, vorbește despre originea noastră
latină „De la Râm ne tragem“, despre asemănări ale cuvintelor din limba română cu
limba latină, dar subliniază unitatea de neam a românilor : „valahii, moldovenii și
transilvănenii vorbesc aceeași limbă”.
- Miron Costin, în De neamul moldovenilor, continua opera lui Ureche și întărește
argumentele latinității și unității de neam.

Secolul al XVIII-lea : precursorii Iluminismului

- Stolnicul Constantin Cantacuzino, în Istoria Ţării Româneşti,
- Dimitrie Cantemir, în Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor și în Descriptio
Moldavie, au subliniat, unitatea şi continuitatea românilor.
Argumentele cronicarilor români au fost:
1. originea latină a limbii române;
2. continuitatea de viaţă a dacilor sub stăpânirea romană;
3. unitatea de neam a românilor
4. permanenta locuire a românilor în spațiul nord-dunărean.
Urmări: este demonstrată științific atât originea noastră latină, permanenta locuire,
cât și unitatea de neam.

Politizarea romanităţii românilor în epoca modernă (secolele XVIII-XIX)

Până în secolul al XVIII-lea, continuitatea românilor în ţinuturile carpato-dunărene
era considerată un fapt normal şi logic. Însuşi împăratul Austriei, Iosif al II-lea (1780-
1790), îi consideră pe români „cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai
Transilvaniei”.
Motive ale abordării romanității românilor:
1. Situația românilor din Transilvania, aflați sub dominație habsburgică, unde erau
considerați „tolerați”- acceptați și lipsiți de drepturi politice, în vreme ce maghiarii,
sașii și secuii erau „naţiunile privilegiate”.
2. O parte a românilor ortodocși au acceptat unirea cu Biserica Romei și astfel s-a
constituit Biserica greco-catolică, fapt ce ar fi permis acordarea de drepturi politice
pentru cei uniți, fapt nerespectat de autorități.
 3. Sub influența mișcării iluministe începe lupta pentru drepturi politice și naționale
pentru români, miscare numită de emancipare națională, care a îmbrăcat forma
petițiilor în care erau folosite argumente ale romanității românilor. Asfel, a luat
naștere varianta românească a Iluminismului, Școala Ardeleană (Samuil Micu,
Gh.Asachi Gh. Şincai, Petru Maior, I. Budai-Deleanu) care a urmărit să obțină
drepturi politice pentru români.
- 1744, episcopul greco-catolic Ioan Inochenție Micu-Klein a elaborat petiția
Supplex Libellus prin care se cerea reprezentarea naţiunii române în viaţa publică.
- 1791 - Supplex Libellus Valachorum memoriu redactat de o parte a
reprezentanților Scolii Ardelene, trimis Curţii de la Viena, în care se subliniază că:
 românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmaşi ai coloniştilor
lui Traian;
 ștergerea denumirilor rușinoase de „tolerați”;
 acordarea de drepturi politice egale cu ale celorlate națiuni „a patra națiune”
 argumente: au fost primii, cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, susținând
originea pur latină a românilor (preluat de la Școala Ardeleană). Pentru a
demonstra originea pur latină, istoricii Școlii Ardelene au demonstrat ca dacii
ar fi fost exterminați în razboaiele cu romanii, concluzii susținute și în secolul
următor de August Treboniu Laurian. Acesta, prin „Dicționarul limbii
române”, (1871-1875), a încercat să prezinte o limbă purificată de elementele
nelatine.

Umările luptei pentru drepturi politice (SEC. XVIII) :

În contextul luptei românilor pentru drepturi politice a fost lansată teoria
imigraționistă, reluată și argumentată și în secolul următor
Teoria imigraţionistă - a fost lansată de C. Engel dar mai ales de Franz Sulzer,
susținută în Istoria Daciei Transalpine, potrivit căreia românii nu se trag din
coloniştii romani din Dacia, aceasta fiind părăsită în întregime odată cu retragerea
aureliană. Prin urmare, românii s-au născut ca popor la sud de Dunăre, undeva între
bulgari şi albanezi, de la care au preluat influenţe în limbă, precum şi credinţa
ortodoxă. De aici, ei au emigrat către mijlocul secolului al XIII-lea din sudul Dunării
în Transilvania, unde îi vor găsi stabiliţi pe unguri şi pe saşi. Prin teoria sa, Sulzer
sfida părerea unanimă din cultura şi ştiinţa istorică europeană care îi consideră pe
români urmaşii romanilor lui Traian.
Teoria autohtoniei sau a continuității - a fost reliefată de reprezentanţii Şcolii
Ardelene, care au susținut vechimea românilor în Transilvania, aducând ca argument
originea pur latină a poporului român, neglijând contribuția dacilor și a slavilor. Prin
această idee exagerată, ei doreau să evidențieze vechimea, întâietatea românilor în
Transilvania, astfel încât să fie justificată cererea de drepturi politice.
Aceste teorii exagerate demonstrează scopurile politice urmărite de ambele
părți, fiecare încercând să demonstreze întâietatea pe teritoriul Transilvaniei.
SEC.XIX:

Motive:
1. Realizarea unirii Moldovei cu Țara Românească prin dubla alegere a lui Al.I.Cuza
și mai târziu obținerea independenței României a dus la consolidarea identității
naționale, la impunerea statului român modern, numit ROMÂNIA.
2. Disputa în jurul romanității se intensifică deoarece se formează Imperiul Austro-
Ungar (1867), iar autonomia și drepturile românilor din Transilvania sunt anulate de
către maghiari, care susțin întâietatea lor în Transilvania.

Teoria imigraţionistă numită și „teoria röesleriană” este argumentată de către un

istoric austriac, Robert Röesler în lucrarea Studii româneşti (1871), în care susține
că românii nu s-au format la sud de Dunăre și au imigrat la nord de Dunăre în secolul
al XIII-lea.
Argumentele lui Röesler sunt folosite pentru a nega continuitatea dacilor și daco-
romanilor și că romanizarea nu se putea realiza în 165 de ani de stăpânire romană:
- exterminarea dacilor în urma războaielor cu romanii, cauză care a contribuit şi la
dispariţia vechilor toponimii dacice;
- romanizarea nu se putea efectua în cei 165 de ani de stăpânire romană, face
comparația cu Britannia unde romanii au dominat 500 de ani, dar nu s-a reușit
impunerea limbii latine, ;
- Dacia a rămas pustie la retragerea aureliană, nu există izvoare care să-i ateste pe
romani la nord de Dunăre dupa 271;
- în limba română și limba albaneză există asemănări, existe numeroase cuvinte
slave, fapt ce demonstrează formarea românilor la sud de Dunăre.
Scopul acestor teorii era limpede: anularea argumentelor istorice ale românilor în
lupta politică din Transilvania şi justificarea poziţiei privilegiate deţinute de către
maghiari, saşi şi secui.
Teoria continuitătii a fost argumentată de istoricii români Bogdan Petriceicu
Haşdeu – Historia antică a Românilor și PIERIT-A-U DACII?, Dimitrie Onciul şi
A. D. Xenopol care consideră că românii sunt urmaşii daco-romanilor şi că s-au
format ca popor în Dacia Traiană .
Ideile acestora : continuitatea dacilor și daco-romanilor la nord de Dunare și
romanizarea dacilor, care au fost argumentate științific de A.D.Xenopol în lucrarea
„Teoria lui Röesler” (1884):
- toponimele (nume de localități- Napoca) şi hidronimele dacice (nume de ape –
Alutus, Maris, Crisis ) s-au păstrat și în perioada stăpânirii romane și după 271;
- descoperiri arheologice: uneltele agricole şi obiectele de cult creştine ce datau din
sec. IV-VIII descoperite la nord de Dunare (Bratei, jud. Sibiu, Ipotești- Candești,
Biertan, Tomis), atestă existența unei populații sedentare și latinofone;
- izvoare istorice: mărturiile lui Anonymus şi ale altor cronicari medievali;
- izvoare lingvistice: vocabularul și structura gramaticală a limbii române sunt de
origine latină. Cuvintele comune limbilor română și albaneză provin din stratul comun
indo-european.
Epoca contemporană

1. Prima jumătate a secolului XX:

Unirea Transilvaniei cu România, înfăptuită în 1918, recunoscută de Ungaria prin
tratatul de pace de la Trianon, a determinat reactivarea teoriei imigraționiste de catre o
parte a istoricilor maghiari. Aceștia urmăreau să demonstreze drepturile teritoriale ale
Ungariei asupra Transilvaniei.
Istoricii români din perioada interbelică: Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Gheorghe
Brătianu, C. C. Giurescu, au susținut continuitatea românilor cu dovezi științifice,
fără exagerări, evidențiind atât sinteza daco-romană, cât și asimilarea slavilor.
Gheorghe Brătianu a realizat cea mai ampla lucrare pe această temă: O enigmă şi
un miracol istoric: nașterea poporului român - sintetizând argumentele istorice,
geografice, arheologice, etnografice şi lingvistice care susțin romanitatea românilor și
combat teoria imigraţionistă.
2. A doua jumătate a sec.XX:
În istoriografia comunistă, romanitatea românilor a fost din nou politizată, în
timpul regimului stalinist al lui GH.Gheorghiu - Dej. Astfel, Mihail Roller, istoric
comunist evreu, a accentuat elementul slav în evoluția etnică a românilor -
(SLAVISM)
În epoca lui Nicolae Ceauşescu, s-a ajuns la o adevărată „obsesie dacică” punându-se
accent pe rolul civilizator al dacilor (protocronism), iar românii erau consideraţi
„asupritori”.

3. Teoria imigraţionistă astăzi

Romanitatea românilor este acceptată oficial la nivel internaţional, graţie lucrărilor
de înaltă valoare ştiinţifică elaborate de istoricii români dar şi străini care au adus
argumente în acest sens. Romanitatea românilor trebuie studiată nu ca o ipoteză, ci ca
o realitate istorică, romanii fiind singurii reprezentanți ai romanității orientale”. Acest
fapt îl făcea pe istoricul Gh. Brătianu să afirme că nașterea poporului nostru „este o
enigma și un miracol”, deoarece românii sunt „o masă de latinitate înconjurată de
popoare slave”.

Concluzii: Studierea romanității românilor de către istorici este fundamentală,

deoarece a determinat dezvoltarea conștiinței naționale. Ideea romanității românilor
a avut un traseu sinuos prin istorie, fiind susținută atât de istorici români și
combătută, din motive politice, de susținătorii imigraționismului. Într-un final, prin
argumente științifice și logice, s-a dovedit că poporul român aparține zonei latinității
și a trăit permanent în spațiul nord-dunărean.

!!!!! Importanța studierii romanității românilor:

1. permite cunoașterea faptelor și argumentelor care demonstrează originea și
apartenența la spațiul latinității, dar și contribuția dacilor și slavilor la formarea
poporului român;
2. ajută la evitarea unor dispute politice prin care se contestă continuitatea la nord de
Dunăre, fiind aduse de către istoricii secolului XX noi dovezi ale permanenței locuiri;
3. putem înțelege cum lucrările științifice, schimbul de idei au ajutat la dezvoltarea
conștiinței naționale a românilor, fapt ce a impulsionat Unirea din 1918.

STATUL SI POLITICA (aceasta tema presupune: autonomii

locale, intemeierea si organizarea statelor medievale si instițutii
centrale)
I. Autonomii locale si instițutii centrale in spațiul românesc
( secolele IX-XVIII)-caracteristici si autonomiile din spatiul
românesc.
Înainte de formarea statelor medievale Transilvania, Țara Româneasca si Moldova, in
spațiul românesc au funcționat mai multe formațiuni politice prestatale, ce depindeau
într-o măsura mai mică sau mai mare de cei care dominau politic acest spațiu.Acestea
erau autonomiile românesti sau,, dupa cum le numea Nicolae Iorga, ”romanii
populare”.
Forma de organizare politică de bază, în spațiul românesc, este obștea sătească,
aflată sub conducerea unui jude (termen latin-atributii judecatoresti). Mai multe obști
se unesc într-un cnezat, iar în condițiile amenințării externe, mai multe cnezate se
unesc într-un voievodat și se pun sub autoritatea militară a unui voievod. Termenii de
cneaz (se substituia judelui) și voievod (conducător suprem politic și militar) erau de
origine slavă și au fost preluați în timpul conviețuirii romano-slave.
Caracteristicile autonomiilor locale sunt:
-acestea au avut la bază obștile sătesti sau uniunile de obști conduse de juzi
(împărțitorul dreptății) ,
-autonomiile locale sau formațiunile prestatale au funcționat în sec IX-XIII
- formațiunile politice prestatale ( autonomii locale) erau cnezatele, voievodatele ,
dar în spațiul românesc întâlnim si alte formațiuni precum: țări,câmpuri,codri,ocoale,
jupanate.
-sunt forme de organizare socială și politice ( microstate) ce manifestau tendințe de
coagulare, iar unificarea lor, s-a produs într-un context extern marcat de expansiunea
Regatului Ungariei și a Imperiului Bizantin,cât si al marilor invazii. Unificarea a avut
loc între sec XII-XIV, fapt ce a contribuit la întemeierea statelor medievale
românești. („S-A FACUT TRECEREA DE LA SAT LA STAT”-N.Iorga) . Asadar,
autonomiile locale deja existente erau in pericol de a fi cucerite și în efortul lor de
apărare, acestea au făcut trecerea de la formele tradiționale , la stat.
- în cadrul acestor autonomii, exista atât proprietatea individuală cât și cea
comună( în devălmășie) stăpânirea in comun a pădurilor,pășunilor,apelor.
-exista o stratificare socială: boierii (mai-marii pământului) și țăranii (rusticii);
-unele autonomii locale depindeau de statele vecine ( Regatul Ungar sau de Imperiul
Bizantin), dar își păstrau modul de organizare specific spațiului românesc.

Primele autonomii locale românești

De întindere și însemnatate variată,în funcție de cadrul geografic, autonomiile locale
au existat între secolele IX-XIII.
Primele formațiuni prestatale din spațiul carpatic (viitorul stat Transilvania)
sunt menționate în izvorul istoric ”Gesta Hungarorum” atribuit cronicarului maghiar
Anonymus, cronica scrisă în sec. al XII-lea, dar care relatează pătrunderea maghiarilor
de la sfârșitul sec. al IX-lea dinspre Câmpia Panonica spre est, unde-i întalnesc pe
români si conducătorii politici (duci sau voievozi): Glad,Gelu si Menumorut. Astfel,
românii din spațiul intracarpatic erau organizați în următoarele formațiuni politice
prestatale între sec. IX-X :
- voievodatul lui Menumorut, în Crișana, având centrul la Biharea(Bihor)
- voievodatul lui Gelu în centrul Transilvaniei, având centrul la Dăbâca
- voievodatul lui Glad,în Banat, având centrul la Cuvin
- în secolul XI-sunt atestate voievodatul lui Gyla( pe locul voievodatului lui Gelu )
și cel al lui Ahtum, conform izvorului istoric ”Legenda Sfântului Gerard ”

În spațiul dintre Carpați si Dunăre ( la sud de Carpați, pe locul viitoarei Țări

Românești), izvorul istoric Diploma Cavalerilor Ioaniți (1247) , atestă existenta
următoarelor formațiuni politice: cnezate și voievodate.
 Cnezatul lui Farcaș,în zona Vâlcea
 Cnezatul condus de Ioan,în sud
 Voievodatul condus de Litovoi ,în nordul Olteniei și Țara Hațegului
 Voievodatul condus de Seneslau,în stânga Oltului
 Țara Severinului care mai târziu este organizată de regatul maghiar sub
numele de Banatul de Severin .
 aceste formațiuni prestatale au existat între sec.XI-XIII și ele depindeau de
Regatul maghiar, cu excepția voievodatului lui Seneslau, așa cum reiese din
Diploma Ioaniților.
În spatiul de la est de Carpati (viitorul stat Moldova), pentru secolele XI-XIII
sunt atestate în izvorul istoric ” Cronica lui Nestor ” autonomiile locale numite :
țări, câmpuri, codrii - Țara Românilor, Câmpul lui Dragos, Codrii Cosminului,
etc.
În spatiul dintre Dunăre și Marea Neagra ( viitorul stat Dobrogea), izvoarele
istorice menționeaza următoarele autonomii locale:
-jupanatele: Jupan Dimitrie, jupan Gheorghe (atestat în secolul al X-lea pe o
inscripție de la BASARABI, jud.Constanța).
Alte formațiuni conduse de Tatos, Satza, Seslav (pentru secolele XI) din acest
teritoriu sunt atestate de Anna Comnena ,în Alexiada , dar și Țara Carvunei, în sec.
XIII, în jurul căreia se va forma Dobrogea.

II. Întemeierea statelor medievale românești

Întemeierea statelor românesti a avut loc într-un context extern marcat de continuarea
procesului migraționist și de afirmarea unor noi state in zonă, dar și a faptului că
formațiunile prestatale-cnezatele și voievodatele- au evoluat spre organizarea statală,
proces desfășurat între secolele XII-XIV.
Așadar, factorii ( CAUZELE) care au stat la baza formării statelor medievale sunt:
- interni:
  existența autonomiilor locale, formațiuni prestatale de tipul cnezatelor și
voievodatelor;
 dezvoltarea economică si stratificarea socială
 ocupații precum-agricultura,creșterea animalelelor demonstrează o societate
aflată în plină dezvoltare.

- externi:
 Expansiunea Regatului maghiar în ținuturile din interiorul arcului carpatic
și cele extra-carpatice;
 Invaziile tătarilor și cumanilor care au stopat pentru o vreme tendințele
expansioniste ale statelor vecine; forța militară a acestora a determinat
stoparea încercărilor maghiarilor de cucerire a teritoriilor locuite de
români.
 criza dinastică a regalității maghiare a reprezentat o perioada în care au
încetat acțiunile de cucerire,iar conducătorii autonomiilor locale au putut
desfășura acțiuni de unficare, de organizare a statului. Criza internă a fost
declanșată în Regatul Ungariei la sfârșitul secolului al XIII-lea, ca urmare
a stingerii dinastiei arpadiene si venirea dinastiei de Anjou. Românii au
sesizat contextul favorabil al înlăturării dominației maghiare.

TRANSILVANIA DE LA VOIEVODAT LA PRINCIPAT

În spațiul intracarpatic, începand din secolul al IX-lea, românii sunt organizați
în voievodate care vor evolua către un singur voievodat, Transilvania, proces
determinat de cucerirea sistematică a acestui teritoriu de către Regatul Ungariei.
Toate cele trei voievodate (conduse de Glad, Gelu și Menumorut) au fost supuse de
maghiari care, între secolele XI-XIII, și-au extins autoritatea asupra întregului spațiu
transilvănean.
În Transilvania, formată ca stat încă din secolul al XII-lea, maghiarii au încercat să
impună o formă de organizare proprie, preluată din Occident-principatul ( izvoarele îl
atesta pe Mercurius princeps(1111) .Acest lucru nu reușește, Transilvania păstrând o
formă de organizare autohtonă( tradițională), voievodatul. În 1176 a fost menționat
primul voievod, Leustachiu.

Autonomiile locale au contribuit la formarea statului medieval

Transilvania, prin păstrarea formei specifice de organizare politică,
voievodatul.

Organizarea internă a Transilvaniei

Regalitatea maghiară a desfașurat o politica ce viza organizarea Transilvaniei dupa
modelul feudalismului apusean și a adoptat măsuri de maghiarizare și catolicizare a
românilor.
 Între secolele XII-XVI Transilvania era voievodat autonom sub
suzeranitate maghiară și se afla sub conducerea unui voievod care era numit
 de regele maghiar și avea atribuții politice, militare, administrative ; era ajutat
de un vice-voievod si avea o cancelarie proprie.
Măsuri adoptate de Regatul Ungar în Transilvania (fapte istorice din această
perioadă): Pentru consolidarea propriei stăpâniri, în scop de apărare și pentru
diminuarea rolului românilor,au fost adoptate următoarele masuri:
1. În plan politico-institutional :s-a încercat organizarea țării după model apusean,
înlocuind instituția voievodatului cu principatul , iar voievodul cu principele. Acest
lucru nu reușeste, Tansilvania păstrând o formă de organizare autohtona( traditionala),
voievodatul. În 1176 a fost menționat primul voievod, Leustachiu.
2. În vederea organizării teritorial-administrativă a Transilvaniei regaliatatea
maghiară a adus noi populații în Transilvania.
 între sec. XII-XIII au fost colonizați sașii ( origine germană) și secuii ( de
origine turcică, înrudiți cu maghiarii ), cărora le-au acordat largi privilegii.
Astfel, Diploma regelui Andrei al II-lea din 1224-”Andreanum”- erau
consființite libertățile și privilegiile sașilor din ținutul Sibiului. Sașii au
întemeiat orașele Sibiu, Brașov, Sighișoara.
 în Țara Bârsei sunt colonizați cavalerii teutoni de către maghiari, dar teutonii
încearcă să-și extindă autoritatea, astfel încât sunt alungați de maghiari din
Transilvania.
 Fiecare populație avea propriile forme de organizare.
1. comitatele maghiare - conduse de catre comiți ( organizate
începand din 1111-Bihor,Cluj,Alba ).
2. scaune în care s-au organizat sașii și secuii . La sași existau și
districte, iar toate scaunele și districtele alcătuiau Universitatea
sașilor „Universitas Saxonum” s-a bucurat de o larga autonomie .
3. țări și districte în care erau organizați românii, regiunile de
graniță, precum Țara Maramureșului,Țara Hațegului,Țara
Făgărașului (autonomii românești ); acestea își mențineau vechea
lege românească în schimbul obligației de a apăra granițele .

3. Măsuri (fapte istorice) în plan religios(confesional):

- În 1366 prin ” Diplomele regale”- regele Ludovic I de Anjou a condiționat calitatea
de nobil prin apartenența la catolicism, măsura care îi viza pe juzii și cnejii români de
religie ortodoxă.
Prin urmare, nobilii români au urmat trei căi:
-au trecut la catolicism, astfel maghiarizându-se ( este cazul familiei
Corvineștilor);
-au rămas ortodocși, renunțând la statutul de nobili (mai multe
familii din Făgăraș și Maramureș)
-au trecut munții,contribuind la formarea statelor medievale din
spațiul extracarpatic.
- În sec.XVI - (Tripartitul lui Werboczi din 1517) a fost impus sistemul religiilor
recepte, adică acceptate,oficiale în Transilvania - catolicismul și religiile protestante,
iar religia ortodoxă era exclusă.
4. Începând din secolul al XIV-lea, prin actele emise de regii Ungariei a fost
diminuată autonomia românilor , măsurile politice fiind :
- Inițial, românii făceau parte din Adunările Generale Nobiliare numite și
Congregații , dar sunt eliminați treptat din aceste adunări și în 1355, sunt pentru ultima
dată convocați.Statutul românilor s-a degradat complet, dupa răscoala de la Bobâlna
(1437) , au fost excluși definitiv din viața politică a Transilvaniei fiind declarați
”tolerați”, adică lipsiți de drepturi politice. Prin acordul politic intitulat ”Unio
Trium Nationum” ( unirea celor trei națiuni), nobilii maghiari, sași și secui au
devenit ” națiuni privilegiate” ,ce beneficiau de drepturi depline, ÎN BAZA
APARTENENȚEI LA CATOLICISM.
Secolele de stăpânire maghiară nu au reușit să modifice structura etnică a
Transilvaniei, românii rămânând majoritari și și-au păstrat limba și religia , dar ceea
ce a scăzut mereu a fost rolul decizional , ei pierzăndu-și treptat drepturile politice in
favoarea ”privilegiaților”.

Evoluția statutului politico-juridic al Transilvaniei:

1. între secolele XVI-XVII ,Transilvania devine principat autonom sub

stăpânire otomană , deoarece Ungaria este cucerită de către otomani în
1540, iar în 1541 Transilvania revine otomanilor . Era condusă de un principe
ales de Dietă, formată din reprezentanții stărilor celor trei stări privilegiate
(maghiarii, sașii și secuii) și ai religiilor recepte..
2. Între secolele XVII -XIX Transilvania este organizată ca principat, apoi
ca Mare Principat autonom ( 1765) sub dominatia habsburgilor.
3. Între 1867-1918, se va impune dominația austro-ungară, iar Transilvania intră
sub administrație maghiară,autonomia este anulată.
4. în 1918 Transilvania se unește cu România.

Țara Românească
Formarea statului medieval de la sud de Carpați s-a finalizat în sec. al XIV-lea și a
cunoscut mai multe etape.
În prima etapa, în teritoriul dintre Carpați și Dunăre, românii erau organizați în
formațiuni prestatale menționate în Diploma Cavalerilor Ioaniți, emisă de regele
Ungariei, Bela al IV-lea( 1247) : voievodatele lui Litovoi si Seneslau , cnezatele lui
Ioan si Farcaș, dar și Țara Severinului (pe teritoriul acesteia, regalitatea maghiara a
organizat o marcă de granită-Banatul de Severin). Acestea erau vasale Regatului
Maghiar, cu excepția voievodatului lui Seneslau.
O primă încercare de emancipare de sub această dominație îi aparține lui Litovoi, care
se revoltă în 1277 împotiva regelui maghiar, dar este înfrânt, iar fratele sau Bărbat,luat
prizonier si răscumpărat în schimbul unei ``sume, nu mici de bani`.
În a doua etapă, , conform tradiției, întemeierea Țării Românești a fost realizată
de Negru Vodă din Țara Făgărașului, care ar fi descălecat la Câmpulung, pe valea
Argeșului la sfârșitul secolului al XIII-lea (1290). Astfel, de începuturile Țării
Românești se leagă și legenda descălecatului,despre care cronicarii umaniști susțineau
că a întemeiat statul de la sud de Carpați. Acest fapt nu a fost demonstrat
științific ,Negru Voda este un personaj semilegendar , el nu este menționat de surse
istorice. În contextul anihilării autonomiei Țării Fagărașului în 1291, istoricul român
Gheorghe Brătianu, afirma că această legendă conține un sâmbure de
adevăr ,deoarece ilustrează contribuția demografică a romănilor transilvăneni la
întemeierea Țării Românești.( descălecat -termen arhaic care înseamnă formare,
întemeiere de stat de către conducatorii veniți din Transilvania).
Întemeierea statului s-a desfășurat în prima jumătate a sec.XIV, când autonomiile
locale au fost unificate de către Basarab I (1310-1352) . El este cel care a pus bazele
statului menționat sub numele de Valahia nord-dunăreană (Țara Românească) cu
capitala la Argeș. Basarab poartă titlul de ”mare voievod”, aspect care
demonstrează că el reprezintă autoritatea centrală în statul nou creat , Țara
Românească. În 1324 ,un document maghiar îl amintește pe Basarab ca ”voievodul
nostru transalpin”, fapt care atestă raporturile suzerano-vasalice dintre Basarab și
regele ungar . Lui Basarab îi revine atât meritul de a fi întemeiat Țara Românească,
cât și al obținerii independenței față de Ungaria lui Carol Robert de Anjou.
Bătălia de la Posada (1330) atestată în izvorul istoric Cronica Pictată de la
Viena. Cauza acestui conflict a fost anexarea Banatului de Severin de catre Basarab
care îl ocupase spre marea pagubă a coroanei maghiare”.
Lupta s-a desfașurat între 9-12 noiembrie 1330 la Posada ( posada = loc
stâncos, o trecătoare) , zona în care Basarab a reușit să anihileze superioritatea
cavaleriei lui Carol Robert( 30.000, iar românii erau 9000). Nu se știe exact unde a
fost locul bătălliei , dar istoricul Nicolae Iorga o localizeaza în Țara Loviștei . Armata
maghiară a suferit o umilitoare înfrangere :”însuși regele de abia a scăpat cu viață
după cu cațiva inși ”.
Victoria lui Basarab de la Posada semnifică recunoașterea independenței
Țării Românești, iar Banatul de Severin a fost redat Ungariei. În a doua parte a
domniei, Basarab și l-a asociat la domnie pe fiul sau, Nicolae Alexandru pentru a
asigura continuitatea la tron, prin înființarea dinastiei Basarabilor.
Reluarea relațiilor cu Ungaria s-a făcut târziu,după moartea lui Carol Robert, în
timpul lui Ludovic I de Anjou,fără a avea caracter de suzeranitate,ci de egalitate și de
protecție a țării .
Etapa consolidării statului, respectiv a consolidării independenței
Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, urmașii lui Basarab au luat măsuri de
consolidare a statului Țara Românească, organizarea politico- instituțională .
Nicolae Alexandru( 1352-1364) ,fiul lui Basarab și-a luat titlul de ”singur
stăpânitor” , ”autocrat” , adică independent , titlu pe care aveau să-l poarte toți
domnitorii țării ca semn al independenței față de Ungaria. El înființează în 1359,
prima Mitropolie a Țării Românești, cu sediul la Curtea de Argeș, , recunoscută de
Patriarhia de la Constantinopol. Era o măsura de consolidare a Bisericii Ortodoxe,
o dovadă de afirmare a independenței, cât si o măsură prin care se respingeau si
încercările de catolicizare ale Regatului maghiar.
Vladislav-Vlaicu(1364-1377 ) a respins ultima încercare de cucerire a țării de către
Ungaria și a recunoscut suzeranitatea maghiară,primind în schimb Severinul si
Făgărașul și bate moneda proprie (ban) ,semn al dezvoltării economice a țării.
Mircea cel Bătrân( 1386-1418) a încheiat primul tratat antiotoman din sud-estul
Europei, Tratatul de la Brasov cu regele Ungariei, Sigimund de Luxemburg la 7
martie 1395.

TERMENI-CHEIE:
 autonomii locale -formațiuni prestatale
 descălecat- întemeiere de țară
 posada-loc stâncos,trecătoare
 autocrat- stăpân absolut, independent
 mitropolie-unitate administrativă care coordonează activitatea Bisericii
Ortodoxe la nivelul țării
 independență-stat cu politica internă si externă proprie
 autonomie-stat cu drept de a desfășura o politică internă proprie, dar nu are
dreptul unei politici externe proprii.

Formarea statului:
1.etapa autonomiilor si prima încercare de unificare a lui Litivoi ( sec.XI-XIII)
2.tradiția istorică a descălecatului (XIII) ce ilustrează contribuția demografică a
elementului românesc din Transilvania.
3.unificarea autonomiilor de către Basarab care obține și independență si
consolidarea statului prin organizarea instituțiilor ( Sec.XIV)

Cronologie:
Etapa autonomiilor:
1247 - Diploma Ioaniților- atestă autonomii locale
1277 - conflict Litovoi-Regatul Maghiar
Tradiția istorică:
1290 - descălecatul lui Negru-Vodă
1291 - anihilarea autonomiei Țării Făgărașului
Formarea statului:
1310 - 1352: domnia lui Basarab
1330 - lupta de la Posada
1359 - întemeierea Mitropoliei Țării Românețti

Moldova
Formarea statului de la est de Carpați este strâns legată de tradiția istorică a
descălecatului sustinută de cronicarii umaniști,astfel încat putem să afirmăm că este
rezultatul unei cuceriri din afara,a unei ocupări a teritoriului de la est de Carpați de
către un conducător venit de peste munți.
Întemeierea statului, de la est de Carpați s-a petrecut la jumatatea secolului al XIV-
lea și a cunoscut trei etape reprezentate de:
În prima etapa, între sec. XI-XIII organizarea românilor în autonomii locale ,este
mentionată de sursele istorice :”codrii”-Codrii Cosminului-” câmpuri”-Câmpul lui
Dragoș-” țări”-Țara Românilor, Țara Brodnicilor,Ocolul Vrancei ( sunt atestate în
Cronica lui Nestor,fapt ce demonstrează existența unei populatii organizate
politic ,dar și a unei populatii orășenești care locuia într-o cetate, oraș ”civitas
Moldavia”( în apropiere de orașul Baia).
În ceea ce privește etapa întemeierii propriu-zise ( după jumătatea sec.XIV), între
1352-1353, în ținutul de la est de Carpati, regele Ungariei , Ludovic I de Anjou a
constituit marca de graniță , cu rol de apărare împotriva tătarilor, Moldova Mică, cu
capitala la Baia, inițial limitată la arealul râului Moldova, afluent al Siretului.
Conducătorul mărcii a fost Dragoș din Maramureș,despre care cronicarii susțin că a
domnit doi ani,fiind urmat de fiul său,Sas,căruia i-a urmat Balc. Astfel,.un rol
important în formarea statului îl are descălecatul lui Dragoș, care provine din Țara
Maramureșului, o regiune din Transilvania.
În 1359 are loc o răscoală a boierilor moldoveni împotriva Dragoșeștilor,
răscoala la care participă și Bogdan ”necrediciosul nostru,infidel , fost voievod de
Maramureș ”-conform cronicarului Ioan de Târnave –cu ”6000 de viteji ”. Ajutorul
acordat răsculaților a fost decisiv în vreme ce, în anul următor Bogdan apare în
documente ca domn ales , el organizând Moldova Mică într-o domnie, într-un stat.
Mai târziu,spre sfârșitul domniei, în urma luptelor și a negocierilor purtate cu ungurii,
Bogan obține independența țării față de Ungaria. O dovadă în acest sens este un
document prin care regalitatea maghiară îi acorda lui Balc ,Țara Maramureșului ,
act care ne arată insuccesul maghiarilor de a mai recăpăta Moldova
Tradiția istorică a descălecatului la est de Carpați este o realitate, ea fiind sustinută
de izvoare istorice ( cronica lui Ioan de Târnave) - care-i prezintă pe Dragoș și
Bogdan, ambii voievozi veniți din Țara Maramureșului, care au devenit conducătorii
Moldovei Mici.

În etapa consolidării statale măsurile luate de urmașii lui Bogdan vizau organizarea
instituțională și unificarea teritorială, fapte istorice din a doua jumătate a sec. al XIV-
lea.
 Lațcu a trecut la catolicism pentru a capăta spijinul papei împotriva Ungariei,
evitându-se astfel o cruciada catolică împotriva ortodocșilor de la est de
Carpați.
 Petru I Mușat : a avut bune relații cu Țara Românească –condusă de Mircea
cel Bătrân și cu Polonia.
 A semnat un tratat la Liov cu regele polon,Vladislav Iagello, , prin care
devenea vasal, dar primea ajutor împotriva ungurilor. În schimbul unei datorii
neachitate de către regele polonez, Petru I Mușat a luat în stăpânire teritoriul
numit Pocuția, fapt ce a reprezentat timp de 150 ani un motiv de neînțelegeri
între Moldova si Polonia.
  a înfițntat mitropolia ortodoxă a Moldovei la Suceava,în 1387,dar ea nu a fost
recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol decât în timpul lui Alexandru
cel Bun, în anul 1401(patriarhul era nemultumit de faptul că la începutul
domniei , Petru a menținut catolicismul).
 au fost emiși primii bani (gros)-realizați din argint,
 a stabilit capitala la Suceava
 a consolidat dinastia Mușatinilor, urmându-i la tron fratele său, Roman.
 Roman I este menționat într-un document din martie 1392 ca ”domn de la
munte până la mare ”, indica desăvârșirea unificării teritoriale a Moldovei
Mici cu Ținutul de Jos.
El a menținut bune relații cu Polonia si cu Mircea cel Bătrân,iar spre sfarșitul
domniei s-a amestecat într-un conflict dintre principii lituanieni, ceea ce a avut drept
urmare pierderea tronului și închiderea sa într-o cetate din Polonia unde a stat mulți
ani sub pază. Întemeietor al orașului Roman,căsătorit cu Anastasia si tatăl lui
Alexandru cel Bun, domnitorul moldovean a fost înmormântat ca și predecesorii săi ,
la mănăstirea Rădăuți.
În secolul al XV-lea Moldova a cunoscut o maxima dezvoltare în timpul lui Ștefan cel
Mare,cel care a participat la luptele antiotomane pentru menținerea independenței si
apărarea Europei creștine.

Dobrogea
În teritoriul dintre Dunăre si Marea Neagră, nucleul statului l-a constituit " Țara
Cavernei ", asa cum apare în izvoarele vremii. În secolul al XIV-lea, în Imperiul
Bizantin izbucnește o criză care va permite autonomia acestui teritoriu. În anul 1346
statul dobrogean este condus de Balica. După el, urmează la tron fratele său,
Dobrotici. Acesta avea titlul de despot și era la început vasal al Imperiului Bizantin.
Dobrotici va deveni autonom și își va extinde dominația până la Dunăre, fiind
considerat întemeietorul țării.
Ivanco, urmașul lui Dobrotici, bate moneda de aramă și duce o politică externă
activă. Prezența turcilor în Balcani îl determina să accepte încorporarea la Țara
Românească a lui Mircea cel Bătâan (1388), iar el moare în luptele cu turcii.

DE REȚINUT !
1. Statele medievale românești s-au format pe baza evoluției interne a micilor
formațiuni politice existente, cnezatele și voievodatele.
2. Procesul formării statelor medievale s-a petrecut în timp si într-un cadru
favorabil extern : decăderea dominației tătare, criza politică din Ungaria..
3. La întemeierea Țării Românești si Moldovei au participat și românii din
Transilvania.
4. Statele române s-au organizat ca voievodate, dovadă că ele oglindeau aceeași
civilizație, aceeași prealabilă organizare internă.
5.Formarea statelor române reprezintă dezvoltarea civilizației medievale
românesti, ele afirmându-se pe plan extern ca state independente, ce mai târziu
se vor implica activ în apărarea independenței și a Europei creștine, amenințate
de Imperiul Otoman.

ORGANIZAREA POLITICO-INSTITUȚIONALĂ
Instituțiile medievale din Țările Române au apărut odata cu formarea statului și aveau
un rol important în administrarea celor trei țări,dar și în afirmarea pe plan extern. În
funcție de condițiile specifice de formare și evoluție a statelor medievale românești,
putem evidenția instituții diferite în Transilvania si cele două state extracarpatice.

Țara Românească și Moldova

Instituțiile centrale din Țara Românească și Moldova erau laice si ecleziastice, având
influențe bizantine.: Domnia, Biserica, Sfatul Domnesc,Adunarea Țării sau Adunările
de Stări, Armata sau Oastea țării.

Domnia.
În Ţara Românească şi Moldova instituţia centrală, domnia, reprezentată de domn
(în limba latina-dominus - stăpân absolut), care purta și titlul de mare voievod, adică
comandant militar. Domnul era singur stăpânitor (sau autocrat- exprima
independența țării), având toate atribuțiile unui monarh medieval.

Atribuțiile domnului( în secolele XIV-XVI) vizează toate domeniile importante

atât în domeniul politicii interne cât și în cel al politicii externe :
- executive, asigura ordinea pe plan intern;
- legislative : domnul emitea acte numite hrisoave sau așezăminte( adică legi);
-judecătorești, era judecătorul suprem al țării, , conducea Scaunul de Judecată, putea
grația.
-administrative , numea dregătorii ( funcții deținute de boieri) ,
-militare , putea mobiliza Oastea Mare a țării el având titlul de mare voievod;
-financiare , putea să bată moneda,

-religioase, aproba mitropolitul, care era confirmat de Patriarhul de la Constantinopol

,acorda bani Bisericii, ctitorea mănăstiri, scutiri de taxe.
-în planul politicii externe, avea atribuții diplomatice: declara război , încheia tratate
de pace, de alianță.

Caracteristicile Domniei:
  succesiunea la tron se realiza prin sistemul electiv-ereditar (domnitorul era
ales de marii boieri, având dreptul la tron toți descendenții pe linie masculina,
trebuiau să fie de ”os domnesc”). Au fost întemeiate doua dinastii,
Basarabilor în Țara Românească și Mușatinilor în Moldova, din care se
alegeau domnitorii.
 Titlul domnitorului reflecta originea divină a puterii domnului exprimata
prin particula Io. Majoritatea istoricilor consideră că Io ar fi prescurtarea
numelui „Ioannes”, adică ” cel ales de Dumnezeu” . În cadrul ceremoniei de
încoronare , mitropolitul îi conferea legitimitate( adică dreptul de a conduce )
prin ungerea cu mir și prin înmânarea simbolurilor puterii- inel, coroană și
sceptru ( este ilustratată influența bizantină). În aceasta periodă au existat
domnii autoritare, precum cea a lui Vlad Țepeș sau Ștefan cel Mare, care au
dus o politica antiboierească.
În secolele XVI-XVII, după instaurarea suzeranităţii otomane, Domnia rămâne
instituție centrală,dar au loc modificări:
 domnii erau aleşi de boieri, dar trebuia să fie confirmaţi de către sultan, unii
domni, precum Mihai Viteazul îsi cumpărau tronul de la sultan
 domnitorii din sec.XVI au atribuții de politica internă si externă, dar nu pot
desfășura acțiuni antiotomane, interdicție pe care domnitorii o încalcă frecvent.
 din sec. XVI-lea, începe să crească puterea boierilor, astfel încat unii ajung
chiar pe tron(este cazul lui Neagoe Basarab, care își atribuie acest nume deși
nu facea parte, propriu-zis, din familia Basarabilor).
 componența ereditară în alegerea domnului, se atenueaza în favoarea celei
elective.
Spre mijocul sec.XVII, familiile boieresti își vor disputa tronul, instaurându-se așa
-numitul regim boieresc( familiile Cantacuzino,Cantemir,Brâncoveanu).
 În sec. al XVII-lea, domnitorii își păstrează atributțile pe plan intern , dar fără
a avea dreptul unei politici externe proprii, le pierd pe cele diplomatice.

În sec.XVIII se instaurează regimul fanariot (1711 în Moldova și 1716 în

Țara Românească-) au loc schimbari importante în organizarea instituției centrale.
1. Domnia rămâne principala instituție a Țărilor Române și este reprezentată de
domnii fanarioți.
2. Domnii proveneau în general, din rândul boierilor greci din Fanar, un cartier din
Istanbul. Domnii sunt numiti direct de către Poartă, în schimbul plății unei sume de
bani numită mucarer și erau considerați simpli funcționari ai sultanului. În aceste
condiții, autonomia lor se diminueaza considerabil.
3.Domnii fanarioți nu aveau atribuții militare, deoarece turcii au desființat armata și
nici de politica externă, adica diplomatică.
4.Domniile erau de scurtă durată (2,5-3 ani) și alternative- domnitorii erau mutati
dintr-o țara în alta, exista o fiscaliate excesivă, au fost cedate teritorii, ceea ce a creat
instabilitate politică.

Sistemul fanariot a fost inaugurat de Nicolae Mavrocordat, iar fiul său, Constantin
Mavrocordat (1730-1769) a avut zece domnii în Moldova şi Ţara Românească și,
chiar dacă nu avea atribuții pe plan extern, păstrându-și atribuțiile pe plan intern, a
putut realiza mai multe reforme atât pentru consolidarea autoritații
centrale(fiscală, administrativă), căt si pentru modernizarea statului (socială):

- fiscale: instituirea unei dări unice în patru rate anuale denumita sfertă;
- administrative: se introduce remunerația funcțiilor ( salariu, plata funcționarilor)
- socială: desfiinţarea şerbiei în Ţara Românească (1746) şi Moldova (1749); erau
obligați să munceasca pentru. boieri (clacă- zile de munca gratuite).
Alți domnitori fanarioți au făcut coduri de legi: Legiuirea lui Caragea sau Codul lui
Calimachi sau au înfiintat și Academiile Domnesti de la București si Iași, cu predare
în limba greacă.
Pe lângă aspectele negative ale domniilor fanariote, au existat și aspecte pozitive
pentru dezvoltarea Țărilor Române.
Domnia este o institutie necesara pentru funcționarea Țării Românești și a
Moldovei între sec.XIV- XIX, deoarece în absența domnitorului n-ar exista
statul; domnul deține toate atributțile legate de conducere.

Biserica
O altă instituţie centrală în cele două țări este Biserica, condusă de mitropolit care
era ales de boieri și episcopi și aprobat de domn.
Între Domnie și Biserică a existat o relatie de interdependență-(mitropolitul îl
încorona pe domn și îl legitima prin ungere cu mir, îl ajuta la conducerea țării, făcea
parte din Sfatul Domnesc, îl asista la Scaunul de Judecată, era membru al soliilor
domnesti,îi ținea locul in anumite situații). Domnul acorda scutiri de taxe Bisericii,
pământuri, ctitorea(ridica, din inițiativa sa se construiau) biserici si mănăstiri. Prin
înființarea mitropoliei, domnul își consolida tronul și pozitia ca monarh civil si
religios.

 Mitropolitul era considerat al doilea demnitar în stat, cel dintâi sfetnic al

domnului, membru al Sfatului Domnesc, locţiitor al domnului în caz de
absența acestuia . Acesta participă la alegerea domnitorului şi îi conferea
autoritate sacră prin încoronare şi ungere cu mir.
 În Ţara Românească, Mitropolia a fost creată din iniţiativa domnitorului
Nicolae Alexandru (1359), cu sediul la Curtea de Argeş, recunoscută de
Patriarhia din Constantinopol (conducătoarea Bisericii Ortodoxe) .
 În Moldova, prima mitropolie ortodoxă a fost creată din iniţiativa lui
Petru Muşat la sfârșitul sec. al XIV-lea, dar Patriarhia de la Constantinopol a
recunoscut-o mai târziu în timpul lui Alexandru cel Bun(1401) . Primii
mitropoliți au fost: Iachint (T.Romaneasca) si Iosif (Moldova), iar din sec.al
XVI-lea, mitropolitul Țării Românești avea titlul de ``exarh``, adică avea
autoritate religioasa asupra românilor ortodocși transilvăneni.
 În Evul Mediu, Biserica era cea mai organizată instituție, având o ierarhie clar
definită: mitropolit,episcopi, preoți si calugări. Astfel, Biserica devine cel mai
bun instrument prin care se transmite decizia de la centru către populatie.
 Biserica este o instituție necesară pentru funcționarea Țării Românești și a
Moldovei între sec.XIV- XIX, deoarece ea este cea care legitimează ( oferă
dreptul de a conduce) domnia.

Sfatul domnesc în Țara Românească și Moldova

 instituție centrală,cu rol consultativ deoarece îl ajută pe domn în conducerea
statului.
 Era format din marii boieri și mai târziu, adică din sec. XV, din dregători
( boieri cu funcții, cu ranguri).
Atribuțiile Sfatului Domnesc erau : dregatorii îl sfătuiau pe domn în conducerea
statului, asistau pe domn la Scaunul de Judecată, participau la încheierea tratatelor cu
puterile vecine, aprobau sau respingeau principalele acte ale domniei,.
Cei mai vechi și mai importanți dregatori ai curtii domnești erau :
-vornicul, șeful curții domnesti, ;
- logofătul, șeful cancelariei domnești, se ocupa cu redactarea actelor ;
- vistiernicul avea responsabilitatea veniturilor si a cheltuielilor țării ;
-postelnicul -era șeful apartamentelor domnești, dar se ocupa de activitatea
diplomatică .
- spătarul comanda cavaleria şi purta spada domnului la ceremonii;
 cele mai înalte dregătorii :« Banul Olteniei în Țara Românească » și
Portarul Sucevei în Moldova », care echivalau cu un vice-domn.
În secolele XVI- XVII , Sfatul Domnesc a continuat să fie principala instițutie în
sprijinul domniei, iar în perioada fanariotă era numit tot mai frecvent “Divan”
(XVIII) și era alcătuit în principal din boieri greci.

Armata sau Oastea Țării

Era instituția centrală care asigura apărarea țării. Era subordonată direct domnitorului
care purta titlul de ” mare voievod ” și era formată din ”oastea cea mica” și ”oastea
cea mare”.
1. Oastea cea mare era convocată doar în caz de război și era alcatuită din toți
locuitorii apți pentru a lupta (30-40.000) : a fost folosită rar, în cazuri speciale-lupta de
la Rovine.
2. Oastea cea mică era un corp profesionist și era formată din slujitorii domnului și de
cetele de boieri care-l însoteau pe domnitor sau asigurau paza granițelor.A fost deseori
folosită în conflictele purtate de domnitori, avand aprox. 10.000 de ostași.
3. sistemul de fortificații:Giurgiu, Turnu în Țara Românească /Neamț,Suceava în
Moldova.
Adunările de Stări /Adunarea Țării
În Ţara Românească şi Moldova se mai numeau Adunări ale Țării si erau
formate din boieri, clerul înalt şi curteni;nu aveau caracter permanent, se întruneau
doar când se luau decizii importante pentru ţară: alegerea domnilor, declaraţii de
război, încheierea păcii, etc.

În Transilvania, adunările generale numite Congregații erau convocate din porunca

regelui, la care participau toate stările: nobilimea, saşii, secuii, românii . Românii sunt
eliminati treptat din aceste adunări, (1355-ultima participare a românilor), iar din
sec.XV devin tolerați în timp ce clerul catolic,nobilii maghiari,sașii și secuii devin
națiuni privilegiate.

ADMINISTRAŢIA

 Ţara Românească era împărţită în judeţe;

 Moldova în ţinuturi;
 Transilvania :comitatele maghiare ,scaune ale sașilor si secuilor.Românii
aveau ţări si districte situate in zonele de margine ale Transilvaniei( Țara
Făgărașului).

CONSECINȚE: Prin înființarea instituțiilor, societatea medievală românească se

consolidează și se reglementează relațiile sociale, dar favorizează si intrarea Țărilor
Române în circuitul european. O caracteristică a societații romanești în această
perioadă este evoluția ei unitară( în Țara Românească și Moldova) prin existenta
instituțiilor asemanatoare (domnie,sfat domnesc,biserica,adunarea țării,armata).

Instituţii centrale Transilvania

Din sec. al XII-lea pana in sec.XVI-lea, Transilvania a fost organizată ca
voievodat sub suzeranitate maghiara si cunoaste o organizare institutionala de
tip occidental.
1) Voievodatul, institutie centrala este reprezentat de voievod, numit de regele
maghiar, suzeranul sau.
Voievodul dispunea de o cancelarie proprie, avea dreptul de a alege vicevoievodul şi
avea atribuţii politice, militare,juridice şi administrative, legislative, cu exceptia
politicii externe, depinde de regele Ungariei. El îşi exercita autoritaea asupra
comitatelor, si conducea statul impreuna cu reprezentantii categoriilor
privilegiate( nobilii maghiari, sasi si secui, clerul catolic). Unii voievozi ai
Transilvaniei au dus o politica de relativa independenta fata de Ungaria, dar din
secolul al XV-lea, acestia vor duce o politica in conformitate cu interesele regatului
maghiar( voievodul Iancu de Hunedoara, a fost guvernator al Ungariei, iar fiul sau,
Matia Corvin va ajunge chiar rege al Ungariei).
2) Congregatiile erau adunari generale ale nobilimii- discutau si rezolvau in
principal probleme juridice si aprobau voievodul. Convocate de rege , la congregatii
participau toate stările: nobilimea, saşii, secuii, românii (exemple: 1291 şi 1355).
Treptat, românii nu au mai fost convocaţi, ultima convocare dateaza din 1355, astfel
ca adunarile se bazau, pe “uniunea celor trei naţiuni“.
Instituţia voievodatului s-a menţinut până-n sec.al XVI-lea (1541), când Ungaria a
devenit pasalac, iar Transilvania a intrat sub stapanire otomana.
Intre anii 1541-1699, Transilvania a fost organizata ca principat autonom sub
suzeranitate otomana, iar institutia centrala era principatul.
Principele are aceleasi atributii ca voievodul , este ales de Dietă (adunare
reprezentativă,vechile congregatii ) şi confirmat de sultan.
Congregatiile se transforma in adunare a privilegiatilor (Dieta),care are intre
atributii si alegerea principelui in secolul XVI, iar din secolul XVII atributiile acesteia
au fost restranse.
Din 1699 pana in 1867 ( sfârşitul sec. al XVII-lea-sec.XIX) , în Transilvania s-a
instaurat regimul habsburgic. Noul statut politic, a fost de principat, mai tarziu de
mare principat autonom în cadrul Imperiului habsburgic. Titlul de principe
revenea împăratului de la Viena. Este infiintat un ”guberniu”, institutie legislativa
condusa de un guvernator care administra tara in numele imparatului.
Dieta are rol diminuat, dar isi pastreaza atributiile legislative.
Pe plan administrativ-teritorial, Transilvania era împărţită în: comitate(specifice
maghiarilor), de inspiraţie apuseană, unităţi administrativ-teritoriale : Bihor(1111),
erau conduse de comiţi, numiţi de voievozi; scaune – unităţi administrativ-teritoriale
autonome ale secuilor şi saşilor(cele 7 scaune locuite de saşi şi 2 districte au format
Universitatea saşilor); districte si tari – teritorii autonome locuite de români, conduse
de cnezi, juzi sau voievozi(Ţara Maramureşului,Ţara Haţegului , etc.) in care se
mentinea ”obiceiul pamantului” in schimbbul obligatiei de aparare a zonelor de
granita in favoarea maghiarilor.
Organizarea judecătorească si Biserica.
În sec. al XVI-lea, apare o colecţie de legi tipărită,numită Tripartitul lui Werboczi,
care impune religiile recepte, cultul ortodox nu este recunoscut oficial.
În timpul stăpânirii habsburgice, prin Diploma leopoldina din1701, se
organizeazăBiserica greco-catolică: românilor care se unesc cu Biserica Romei li se
promit aceleaşi drepturi cu ale celorlalte natiuni. Promisiunile nu au fost niciodata
onorate, iar in 1744, Micu Klein a redactat Supplex prin care cerea drepturi politice
pentru romanii greco-catolici.
Recunoşterea oficială a tuturor religiilor din Transilvania se datoreaza imparatesei
Maria Tereza care a restaurat ortodoxia; Iosif al II-lea, prin Edictul de toleranţă,
asigura libertatea religioasa ,dar se păstra primatul catolicismului.

Din 1867, se formeaza Imperiul austro-ungar ,iar Transilvania este integrata

Ungariei, pierzandu-si astfel autonomia.
Spațiul românesc între diplomație și conflict în Evul
Mediu (sec.XIV-XVI) și la începuturile modernității
( XVII-XVIII)
În Evul Mediu și la începuturile modernității, Transilvania, Țara Românească și
Moldova s-au aflat la intersecția intereselor expansioniste ale puterilor vecine. În
secolul al XIV-lea, când se fondează Moldova și Țara Românească, ele sunt vecine cu
regatul Ungariei și cu regatul Poloniei, iar la sfârșitul secolului, Imperiul Otoman
ajunge la Dunăre, în vecinătatea spațiului românesc. Astfel, relațiile internaționale
între sec. XIV-XVI-lea, relațiile internaționale au fost marcate de cruciadele târzii,
acțiuni militare și diplomatice antiotomane ale statelor creștine din Europa.
Domnitorii Țărilor Române în Evul Mediu au desfășurat o politică externă activă,
implicându-se în relațiile internaționale atât prin acțiuni militare (lupte), cât și prin
acțiunile diplomatice (au încheiat tratate de alianță, de vasalaitate cu regii Ungariei și
Poloniei).
Conflictul dintre Țările Române și puterile vecine este unul asimetric: de cele
mai multe ori, luptele se poartă pe teritoriul românesc, iar voievozii folosesc tactici
defensive precum: „tactica pământului pârjolit”, „tactica otrăvirii fântânilor” pentru
a priva adversarul de resurse, dar și „tactica atragerii în locuri nefavorabile” și
„tactica atacului de noapte” pentru a anihila superioritatea advesarilor.
Ultima soluție la care apelează conducătorii români este acceptarea
suzeranității unei puteri vecine (sau chiar a mai multora - plurivasalitatea). Ei devin
vasali ai puterilor creștine (Ungaria sau Polonia) sau plătesc tribut sultanului otoman
(regim tributar, fiind incluși în „casa păcii”) pentru menținerea independenței - Mircea
cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul.
Începând din secolul al XVII-lea, la începuturile modernității, pe lângă plata
tributului, domnitorii nu mai pot desfășura o politică externă proprie (regim vasalic),
dar Țările Române iși păstrează autonomia.

Cauzele implicării au fost:

1. păstrarea independenței, iar din secolul al XVI-lea, domitorii doreau
redobândirea acesteia, ei nu doreau transformarea țărilor în pașalâcuri;
2. apărarea Europei creștine, Țările Române fiind considerate „porți ale
creștinătății”
3. desfășurarea politicii de „cruciada târzie” de către statele creștine în secolele
XIV-XVI, iar la începuturile modernității (sec.XVII-XVIII), debutează „criza
orientală”, iar domitorii români încearcă să încheie tratate cu Imperiul
Habsburgic, Imperiul Țarist sau cu Polonia. În sec. al XVI-lea, Ungaria este cucerită
de Imperiul Otoman, iar la sfârșitul sec. al XVII-lea, intră sub stăpânirea Imperiului
 Habsburgic. În sec. al XVIII-lea, Polonia este împărțită între Austria, Prusia și Rusia.
Astfel, Imperiul Rus ajunge vecinul Tărilor Române la est.

MIRCEA CEL BATRAN (1386-1418) - Domn

al Țării Românești
A desfășurat o politică externă al cărui principal scop era
protejarea țării în fața pericolului reprezentat de Imperiul
Otoman.

ACȚIUNI DIPLOMATICE
- Tratatul de la Raadom cu regele polon -1389
- Tratatul cu regele magiar -7 martie 1395
- 1417 - acceptă plata tributului

ACȚIUNI MILITARE
- Bătălia de la ROVINE - 10 octombrie 1394
- Cruciada de la NICOPOLE - 1396

ACȚIUNI DIPLOMATICE și MILITARE ÎN SEC.XIV

1. Tratatul de la Raadom
La începutul domniei, în 1389, Mircea a semnat un tratat de alianță la Raadom cu regele
Poloniei, Vladislav Iagello. Tratatul a fost intermediat de domnul Moldovei, Petru I Musat,
care era vasal al Poloniei. Alianța era îndreptată împotriva tendințelor expansioniste ale
Ungariei. În același an, Mircea i-a ajutat pe creștini cu un corp de oaste, în bătălia pierdută de
Serbia și Bulgaria în fața Imperiului Otoman la Câmpia Mierlei (Kossovopolje). În urma
acestei bătălii, Imperiul Otoman a ajuns la Dunăre, intrând în conflict cu Țara Românească
pentru provincia Dobrogea, ocupată de Mircea în 1388.

2. BĂTĂLIA DE LA ROVINE
Cauze: participarea domnitorului român la lupta de la Câmpia Mierlei (Kossovopolje), de
partea cneazului sârb Lazăr, dar și conflictul pentru Dobrogea, ocupată de Mircea cel Bătrân.
-bătălia are loc între oastea românească, condusă de Mircea cel Bătrân și oastea turcească în
frunte cu Baiazid Ilderim (Fulgerul), iar pentru a anihila superioritatea adversarilor, Mircea a
utilizat tactici specifice conflictului asimetric: „tactica atragerii într-o zonă nefavorabilă” și
„hărțuirea armatei otomane”.
Desfășurare: Confruntarea are loc la Rovine (rovină - loc mlaștinos, împădurit, întărit
cu șanțuri), bătălie care a stârnit controverse referitoare la data și locul desfășurării - 10
octombrie 1394 sau 17 mai 1395, situată fie lângă Jiu sau Argeș. Unii istorici consideră că este
vorba de două bătălii.
 Urmarea bătăliei de la Rovine : Deși victorios, Mircea cel Bătrân nu reușește să îi
alunge pe turci din țară, a pierdut o parte a Țării Românești, păstrând controlul asupra Olteniei,
dar este înlocuit la tron de Vlad Uzurpatorul pe care îl susțineau turcii.
Domnitorul se refugiază în nord, așteptând ajutor maghiar.

3. Tratatul de la Brașov
La 7 martie 1395, Mircea cel Bătrân și regele Ungariei - Sigismund de Luxemburg au
semnat un tratat prin care, cei doi conducători își acordau sprijin militar reciproc antiotoman,
fiind primul tratat de acest fel din sud-estul Europei. În anul următor, în baza acestei aliațe,
Mircea va participa alături de regele Ungariei la cruciada de la Nicopole, iar mai târziu, cu
ajutorul lui Sigismund, Mircea a recuperat întreg teritoriul Țării Românești.
Boierii români, nemulțumiți de loialitatea lui Vlad față de otomani (voievod dispus să
negocieze cu Imperiul Otoman și chiar să plătească tribut), îl reînscăunează pe Mircea cel
Bătrân.

4. În 1396 are loc - CRUCIADA DE LA NICOPOLE - organizată de

Sigismund de Luxemburg. La această confuntare militară participă și Mircea cu un corp de
oaste, alături de armata maghiară, cavalerii burgunzi, germani și francezi. Lupta se dovedește a
fi un eșec din cauza strategiei greșite a ducelui Burgundiei, iar armata regelui maghiar s-a
predat și turcii au obținut victoria.
În urma bătăliei de la Nicopole, Mircea cel Bătrân îl înlătură pe Vlad Uzurpatorul de la
tronul Țării Românești și reușește să reocupe în totalitate acest teritoriu.
După înfrângerea și capturarea lui Baiazid de către Timur Lenk la Ankara (1402), Mircea s-a
implicat în luptele dinastice din imperiu, sprijinând diversi pretendenții la tronul Imperiului
Otoman, dar fără succes.
Spre sfârșitul domniei, 1417 - Mircea cel Bătrân intră în conflict cu noul sultan Mehmed I
care organizează o campanie militară, ajungând până la Dunăre. Mircea este nevoit să cedeze
Imperiului Otoman cetățile Giurgiu,Turnu, pierde Dobrogea și plătește un tribut de 3000 de
galbeni pentru menținerea păcii, dar SE PĂSTREAZĂ INDEPENDENȚA STATULUI
(tratat inegal)

ACȚIUNI DIPLOMATICE și MILITARE ÎN SEC. al XV-lea

Alexandru cel Bun

- a fost domnul Moldovei între anii 1400 - 1432
- în anul 1412, acordul dintre Polonia și Ungaria, încheiat la Lublau
sau Lublin, prevedea împărțirea Moldovei în caz de neacordare de
sprijin antiotoman, prevederi care nu s-au aplicat niciodată.
Domnitorul Moldovei și-a onorat întotdeauna obligațiile, sprijinind
Polonia;
- a încheiat tratate de aliante cu Polonia (1404,1407, 1411);
- a ajutat Polonia în luptele împotriva cavalerilor teutoni în bătăliile de la Grunwald și
Marienburg;
- 1420 a avut loc primul atac al Imperiului Otoman asupra Moldovei, prin atacarea cetății
Chilia, atac respins singur de către domnitorul Moldovei.

VLAD ȚEPEȘ
Domn al Țării Românești (a avut trei domnii,
dar cea mai importantă a fost a doua, caracter
antiotoman): 1456-1462
S-a implicat în lupte antiotomane pentru
păstrarea independenței țării.

ACȚIUNI MILITARE
- Atacul de noapte de la Târgoviște -
16/17 iunie 1462

Campania otomană din 1462

Cauze:
- refuzul lui Vlad de a plăti tribut otomanilor și atacarea cetăților turcești din sudul Dunării.
- Sultanul Mehmed al II-lea Cuceritorul, nemulțumit de atitudinea domnitorului român, a
organizat o expediție militară în 1462, cu obiectivul de a cuceri Țara Românească și a o
transforma în pașalâc, dar era interesat și de înlocuirea lui Vlad Țepeș.
Desfășurare:
În anul 1462, sultanul Mehmed al II-lea atacă teritoriul și pentru a masca inferioritatea
numerică, dar și pentru a slăbi puterile luptătorilor turci, Vlad Țepeș recurge „la tactica
defensivă a pustiirii locurilor” și „a otrăvirii fântânilor”. Vlad a evitat o confruntare directă,
preferând acțiuni de hărțuire.
- O astfel de acțiune a fost ATACUL DE NOAPTE DE LA
TÂRGOVIȘTE (16-17 iunie 1462), când Vlad Țepeș a atacat triburile turcești cu scopul
asasinării sultanului, fiind cunoscut faptul că armata turcească se împrăștie și nu mai luptă fără
conducător. Domnitorul român a îmbrăcat o parte a soldaților în veșminte otomane, cu scopul
de a crea confuzie în tabăra adversarilor.
- acțiunea a produs mari pierderi materiale și umane în tabăra otomană, dar
este un insucces al ambilor conducători : Țepeș nu reușește să-i înfrângă pe turci, însă nici
sultanul nu își atinge obiectivul de a transforma Țara Românească în pașalâc.

Urmări:
1. Vlad Țepeș se refugiază la curtea regelui Matia Corvin, care-l i
închide sub pretextul unei scrisori false redactate de negustorii
sași, în care s-a spus că el i-ar fi propus sultanului otoman o
alianță împotriva Ungariei. .
 2. sultanul îl pune la tronul Țării Românești pe Radu cel Frumos
(fratele lui Vlad Țepeș), care va plăti tribut Înaltei Porți.
Domnitorul român, Vlad Țepeș a fost închis la Buda și apoi la Vișegrad, pentru aproximativ
14 ani. Revenit la domnie în 1476, cu sprijinul lui Ștefan cel Mare, Vlad a fost asasinat la
scurt timp, în urma unui complot al boierilor.

IANCU DE HUNEDOARA-1441-1456
Voievod transilvănean și guvernator al Ungariei,
bun cunoscător al tehnicii de luptă otomana. A
rămas în istorie ca fiind un mare domnitor, curajos
și priceput strateg. A fost un susținător al frontului
românesc antiotoman, ce trebuia să se bazeze pe
un sistem de alianțe între cele trei țări române și a
sprijinit pe tronul celor două țări a unori domnitori
favorabili luptei antiotomane.
ACȚIUNI MILITARE

-1443-1444 a organizat cu succes o campanie antiotomană - Campania cea lungă

a avut ca scop eliberarea creștinilor de sub dominație otomană, fiind eliberate orașele
Niș și Sofia. Turcii au încheiat cu Iancu de Hunedoara o pace avantajoasă pentru
Ungaria, pacea de la Seghedin, în 1444, prin care se angajau să nu-l atace pe
voievodul român timp de 10 ani, acesta fiind obligat să înapoieze ofițerii otomani
luați prizonieri.
-1444: la insistențele regelui maghiar, Vladislav al III-lea, Iancu de Hunedoara
anulează pacea prin participarea la Cruciada de la Varna, unde creștinii sunt înfrânți
și chiar regele maghiar a murit pe câmpul bătăliei. Deoarece urmașul acestuia era
minor, Iancu a fost numit regent și guvernator general al Ungariei. În această calitate,
în 1456, a participat la apărarea cetății Belgrad.
-1456 - Bătălia de la Belgrad - turcii conduși de sultanul Mehmed al II-lea
Cuceritorul (a cucerit Constantinopolul în 1453) au atacat Belgradul considerat „cheia
Europei Centrale”. Asediul s-a transformat într-o bătălie de mare importanță, în care
Iancu a condus un contraatac spontan care a învăluit tabăra turcească, sultanul însuși
fiind rănit și scăpând cu viață cu greutate. S-a spus de atunci că „bătălia de la Belgrad
a decis soarta lumii creștine”.
Iancu de Hunedoara s-a stins din viață în tabara militara de la Zemun (s-a îmbolnăvit
de ciuma) și a fost înmormântat în catedrala de la Alba Iulia, pierderea sa fiind
deplânsă de lumea creștină și de către Statul Papal, care considera că „s-a stins lumina
lumii, atletul unic al lui Hristos pe pământ”.
 ȘTEFAN CEL MARE (1457-1504) - Domn al
Moldovei
S-a implicat în lupte antiotomane cu scopul păstrării
independenței Țării Românești și a apărării Europei,
Moldova fiind o „poartă a creștinătății”.

ACȚIUNI MILITARE
LUPTE CU MAGHIARII
- 1467 - Victoria de la Baia (Matei Corvin)
LUPTE CU TURCII
- 10 ianuarie 1475 - Bătălia de la Vaslui (Soliman - Pașa)
- 1476 Bătălia de la Războieni (Mehmed al II-lea)
LUPTE CU POLONEZII
- 1497 - Codrii Cosminului (Ioan Albert)
ACȚIUNI MILITARE și
DIPLOMATICE
ACȚIUNI DIPLOMATICE
-SEC.XV
-1459 - Tratatul de la Ovărchelăuți, cu regele
Ștefan cel Mare a domnit în Moldova
Poloniei, Cazimir al IV-lea
între 1457 și 1504. Ajuns pe tron cu
-1475 - Tratatul de la Iași, cu regele Ungariei, Matei
sprijinul lui Vlad Țepeș, domnitorul
Corvin
moldovean și-a dorit păstrarea
-1485 - Tratatul de la Colomeea cu regele Poloniei,
independenței statului, cât și apărarea
Cazimir IV-lea
creștinătății în fața amenințării
-1499-Tratatul de la Harlau (Ioan Albert)
otomane. Astfel, a desfășurat o politică
externă activă, dar era interesat de impunerea unor domnitori favorabili luptei antiotomane în
Țara Românească, sprijinându-i pe Vlad Țepeș și Laiotă Basarab. A evitat să se confrunte cu
mai multi dușmani în același timp, dar a știut să-și valorifice resurse materiale și umane în
vederea menținerii independenței statale.

1. Acțiuni împotriva Ungariei:

1459 - Tratatul de la Overchelăuți (pe Nistru), CU REGELE POLONIEI (vasalitate
formală, fără să depună jurământ de vasalitate).
Ștefan cel Mare semnează un act cu trimișii regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea , prin care se
recunoaște vasal al acestuia, iar regele polon îl recunoaște ca domn al Moldovei. Tratatul are
caracter antiungar, fiind acordat sprijin militar reciproc, îmoptriva tendințelor expansioniste ale
Regatului maghiar .

În 1467 Ștefan cel Mare obține victoria de la Baia, în urma căreia Chilia și Cetatea Albă sunt
recuperate de la Matia Corvin, regele Ungariei, față de care anulează vasalitatea. Ulterior,
relațiile dintre cei doi conducători s-au ameliorat, ei semnând un tratat antiotoman în 1475.
2. Acțiuni împotriva otomanilor:
1475 - Lupta de la Vaslui
Cauze:
- refuzul lui Ștefan cel Mare de a mai plati tribut Imperiului Otoman, după 15 ani în care a
acceptat această situație (Petru Aron a fost primul care plătește tribut)
- intenția lui Ștefan de a anima o coaliție antiotomană din care să facă parte Ungaria, Veneția,
Țara Românească.
Desfășurare:
- În anul 1475 oastea otomană alcatuită din 120.000 de soldați turci, în frunte cu Soliman-Pașa,
atacă Moldova. Disproporția numerică este corvășitoare, oastea română fiind alcatuit doar din
40.000 de ostași. Pentru a masca inferioritatea numerică, Ștefan cel Mare, recurge la tehnica
militară de „pustiire a locurilor” și îi atrage pe turci într-un loc nefavorabil, mlăștinos, peste
lunca Bârladului, la VASLUI (Podu-Înalt).
Urmarea bătăliei de la Vaslui - pe data de 10 ianuarie 1475, Ștefan cel Mare obține victoria
împotriva turcilor. Această înfrângere facilitată și de condițiile climatice nefavorabile, este
menționată de unii istorici turci ca fiind cea mai umilitoare dintre toate cele suportate de
otomani.
- În urma acestui succes militar, Ștefan a trimis o scrisoare circulară adresată principiilor
creștini, cărora le face cunoscută victoria, Moldova intrând în rândul statelor apărătoare ale
creștinătății „poarta creștinătății”, dar le solicită ajutorul împotriva otomanilor. Aceasta este o
acțiune diplomatică, în urma căreia însă domnitorul, deși a primit răspunsuri elogioase, nu
primește ajutorul militar necesar. Singurul care i-a oferit sprijin a fost regele Ungariei, interesat
și el de a evitare amenințarea otomană.
12 iulie 1475 - Tratatul de la Iași - Ștefan cel Mare încheie un tratat de alianță cu regele
Ungariei, Matia Corvin prin care cei doi își promit sprijin reciproc în lupta antiotomană
(sprijin militar împotriva oricăror inamici cu excepția regelui Poloniei). Ștefan cel Mare a
recurs la această acțiune din cauza amenințării otomane.

Lupta de la Războieni (Valea Alba) - 1476

Cauze:
- sultanul Mehmed al II-lea se răzbuna pentru înfrângerea suferița de otomani la Vaslui și, un
an mai târziu atacă din nou țara.
- în 1476, armata turcească condusă de însuși sulanul Mehmed al II-lea, alcatuită de data
aceasta din 150.000 de ostași atacă teritoriul românesc cu scopul înlocuirii la tron a lui Ștefan
și pentru a cucerii Chilia și Cetatea Albă.
Desfășurare:
Otomanii atacă Moldova, concomitent cu tătarii, care desfășoară acțiuni de jaf și pradă,
domnitorul român fiind nevoit să-i lase pe țărani să-și apere gospodăriile. Turcii, urmăreau sa-l
determine pe Ștefan să-și împartă oastea în două, știut fiind că domnitorul român nu obișnuia
să lupte cu mai mulți dușmani în același timp.
Ștefan cel Mare, doar cu oastea mică, este înfrânt la Războieni (Valea Albă), dar otomanii nu
au reușit să cucerească cetatea Sucevei, unde s-au retras soldații români. Privați de resurse din
cauza tacticii pământului pârjolit, dar și la auzul veștii că Matia Corvin trimite ajutor lui
Ștefan, otomanii s-au retras fără a-și atige scopul de a-l înlătura pe domnitor.
Urmările bătăliei de la Razboieni:
- Ștefan cel Mare nu obține victoria antiotomană însă provoacă numeroase pagube turcilor.
- Mehmed al II-lea nu reușește nici înlăturarea lui Ștefan de la tron și înlocuirea lui și nici
cucerirea Chiliei și a Cetății Albe. În 1484, otomanii conduși de sultanul Baiazid alii-lea au
reușit să cucerească Chilia și Cetatea Albă. Pentru a le recupera, Ștefan a depus din nou
jurământ de vasalitate față de regele Poloniei.

1485 - Tratatul de la Colomeea - tratat de vasalitate, caracter antiotoman

În 1485, la Colomea, Ștefan cel Mare depune jurământul de vasalitate în față regelui polon,
Cazimir al IV-lea. Regele Poloniei promite ajutor militar antiotoman lui Ștefan, dar nu a reușit
recuperarea celor două cetăți.Văzând că nu se poate baza pe sprijinul celorlalte state, iar
Polonia îi trimite ajutor insuficient. Spre sfârșitul domniei, în 1487, Ștefan cel Mare reia
relațiile cu Imperiul Otoman și acceptă plată tributului, dar păstrează independența țării.

3. LUPTE CU POLONEZII:

Ulterior, relațiile dintre Moldova și Polonia s-au răcit, iar în 1497 Ștefan cel Mare
îl învinge la Codrii Cosminului pe regele Poloniei Ioan Albert. Astfel, tratatul de la
Hârlău DIN 1499, cei doi conducători își promit sprijin reciproc împotriva oricărui
dușman, dar și ``pace și linista veșnică``, fiind înlăturată vasalitatea față de Polonia
(anulându-se prevederile tratatului de la Colomeea). Ștefan cel Mare a murit la
Suceava, în 1504, fiind înmormântat la Putna.

SECOLUL XVI - MIHAI VITEAZUL a realizat prima unire a Țărilor Române în

1600, faptă care îl plasează la SFÂRȘITUL EVULUI MEDIU, ÎNCEPUTURILE
MODERNITĂȚII !!!!!!

În secolul al XVI-lea, statul internațional al Țărilor Române s-a modificat.

Transilvania a intrat sub suzeranitate otomană (1541), iar în Țara Românească și
Moldova, care se aflau sub suzeranitatea Imperiului Otoman, s-a trecut de la regimul
tributar la un regim vasalic, ce presupunea plata tributului anual și interdicția de a
desfășura o politică externă proprie, dar se păstrează o autonomie restrânsă. În secolul
al XVI-lea, unii domnitori au refuzat plata tributului (Radu de la Afumați, Ioan Vodă
cel Cumplit), dar au fost înfrânți de otomani. În 1538, sultanul Suleyman Magnificu a
cucerit sudul Basarabiei (Buceag), fiind înfrânt Petru Rares(fiul lui Ștefan cel Mare).
 MIHAI VITEAZUL - 1593 - 1601
A fost domn al Țării Românești și pentru o perioadă (1600)
conducător al tuturor celor trei state medievale românești :
Moldova, Transilvania și Țara Românească. ACȚIUNI
MILITARE
Bătălia de la Călugăreni-23 august 1595
Bătălia de la Giurgiu-octombrie 1595
ACȚIUNI DIPLOMATICE
1594-Liga Sfântă
1595-Alianța cu Sigismud Bathory (la Alba-Iulia)
1598-Tratat cu împăratul habsburgic, Rudolf al II-lea(la
Târgoviște)

ACȚIUNI DIPLOMATICE ȘI MILITARE

Mihai Viteazul a fost domn al Țării Românești între anii 1593-1601. Ajuns pe tron prin
cumpărarea domniei, a desfășurat o politică antiotomană, având că obiectiv redobândirea
independenței Țării Românești care plătea un tribut enorm de 155.000 galbeni.

În 1594 aderă la “Liga Sfântă” o organizație creștină antiotomană, constituită la inițiativa

Papei Clement al VIII-lea și condusă de Rudolf al II-lea, împăratul habsburgic. Din Liga
Sfântă făceau parte Statul Papal, Imperiul Habsburgic, Spania, Transilvania, Moldova, Țara
Românească și trei ducate italiene. Aderarea la Liga Sfântă l-a determinat pe Mihai Viteazul
să declanșeze o răscoală antiotomană (1594), care a avut ca urmare uciderea creditorilor
levantini și a garnizoanelor turcești care staționau în București. Obține o serie de victorii
împotriva acestora, deschizandus-se astfel, calea conflictelor cu turcii.
La 20 mai 1595 o delegație de boieri, trimiși de domnitorul român, semnează un tratat la
Alba Iulia cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei. Acest tratat îl dezavantajează pe
Mihai deoarece el se recunoștea vasalul principelui transivanean, în schimbul ajutorului
militar antiotoman. Un tratat asemănător a fost încheiat și între Sigismund Bathory și domnul
Moldovei.

Bătălia de la Călugăreni - 23 august 1595

Cauze: turcii erau nemulțumiți de acțiunile antiotomane inițiate de voievodul român
și de refuzul acestuia de a mai plăti tribut.
Desfășurare: S-a desfășurat între armata Țării Românești condusă de Mihai Viteazul
și armata otomană condusă de Sinan-Pașa, în august 1595. Disproporția de forțe îl
determină pe voievodul român să-i atragă pe turci într-un loc nefavorabil, mlăștinos,
în apropiere de București, la Călugăreni, pe valea râului Neajlov.
Urmări: Deși a obținut o victorie strategică, Mihai se retrage spre nord, așteptând
ajutor din Transilvania, de la Sigismund Bathory.
-turcii se regrupează și ocupă Târgoviște și București, pregătindu-se de organizarea
administrativă a țării în pașalâc
-Mihai Viteazul, cu armata refăcută a trecut la contraofensivă, reușește să-i înfrângă
pe turci la Giurgiu, în octombrie 1595. În urma acestui conflict, în 1597, a fost
încheiată pacea între domnitor și otomani.
În schimbul acceptării suzeranitătii otomane și a plătii tributului mult diminuat,
Imperiul Otoman( Înalta Poartă) a recunoscut domnia voievodului pe întreaga durată a
vieții .

Tratatul de la Mănăstirea Dealu din Târgoviște - 1598 - În vederea

unei acțiuni ulterioare acțiunii antiotomane, Mihai Viteazul a semnat, în 1598 un tratat
la Mănăstirea Dealu cu împăratul habsburgic, Rudolf al II-lea. (Mihai Viteazul devine
vasal)
Prin acest tratat:
-Mihai se recunoaște vasal al împăratului Rudolf al ÎI-lea;
-se recunoaște domnia ereditară a lui Mihai în Țara Românească,
-independența țării după scoaterea de sub suzeranitate otoman;
-sprijin financiar și militar antiotoman: subsdii, adică sume de bani pentru
organizarea armatei. Semnificația tratatului:- se anulează atât relația de vasalitate
impusă lui Mihai Viteazul de Sigismund Bathory prin tratatul de la Alba Iulia și
pacea cu turcii încheiată în 1597.

Unirea de la 1600 - cea mai importantă faptă a lui Mihai Viteazul

Transilvania
- În 1599, în Transilvania, Sigismund renunță la tron în favoarea vărului său, Andrei
Bathory ,care a încheiat pace cu turcii, dispus să colaboreze cu Polonia, deci nu mai
era interesat să sprijine luptele antiotomane. În aceste condiții, Mihai a trect munții în
Transilvania și obține victoria de la Selimbăr asupra lui Andrei Bathory.

- Ajungând la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599, Mihai el s-a proclamat principe al

Transilvaniei, recunoscut mai târziu de către nobilii din Transilvania, iar ulterior și de
Imperiul Otoman. În schimb,Rudolf al II-lea l-a doar ca guvernator imperial.

Moldova
În mai 1600, după o campanie de trei săptămâni în Moldova, Mihai Viteazul îl alungă
de pe tron pe Ieremia Movilă, fidel polonilor. Astfel, Mihai realizează prima unire a
Tărilor Române in anul 1600. Titulatura folosită de voievod era: "Domn al Țării
Românești și Ardealului și a toată țara Moldovei, pohta ce-am pohtit"( asta mi-a fost
dorinta, conform lui Nicolae Iorga).

Destrămarea Unirii: Această situație a durat puțin deoarece habsburgii,polonii și

turcii își vedeau amenințate planurile de menținere a Țărilor Române în sfera lor de
influentă, iar nobilii maghiari din Transilvania nu acceptau măsurile impuse de noul
domn.
 Mihai este înfrânt de nobilii maghiari transilvăneni, sprijiniți de generalul Basta la
(Mirăslău 18 septembrie 1600), și astfel unirea se destramă. În același timp,
polonezii au intrat în Țăile Române unde i-au impus pe Simion și Ieremia Movilă ca
domni. Rămas fără tron, Mihai Viteazul se refugiază la Praga unde va rămâne timp de
un a , încercând să obțină ajutor de la Rudolf al II-lea

Refacerea parțială a unirii: În 1601, nobilii din Transilvania s-au revoltat împotriva
autorității imperiale, instalându-l ca rincipe pe Sigismund Bathory, favorabil de astă
dată turcilor. Rudolf l-a trimis pe Mihai în Transilvania, unde acesta a obținut victoria
la Guruslau, înfrânge armata condusă de Sigismund Bathory. La scurt timp, Mihai a
reprimit tronul Țării Românești, în urma unei victorii a boierilor munteni împotriva lui
Simion Movilă. Din păcate ambițiile personale ale lui Gheorghe Basta , au dus la
asasinarea lui Mihai Viteazul( august 1601) pe Câmpia Turzii, autorul moral fiind
împaratul Rudolf al II-lea.

Importanța domniei :

Domnia lui Mihai Viteazul are o semnificație deosebită în istoria patriei noastre deoarece :
-.a aderat la Liga Sfântă
-a recâștigat independența Țării Românești
-a realizat prima unire politică a celor trei Țări Române în încercarea de a crea un front
românesc antiotoman.

Prin participarea la cruciadele târzii, Țările Române nu au fost transformate în pasalacuri, dar
s-a impus un regim tributar, care în sec.al XVI-lea s-a agravat, fiind impus un regim vasalic
( plata tributului și interzicerea unei politici externe proprii).Se va menține autonomia, iar
acest statut politico-juridic al Țărilor Române este înscris în capitulații, documente
structurate pe capitole, care reglementau raporturile dintre otomani și statele creștine.
Prin implicarea în „cruciadele tarzii”, Tările Române vor reuși să stopeze pentru o
vreme expansiunea otomană și să participe activ la apărarea crestinătătii.

Diplomația conducătorilor din Țările Române la sfârșitul Evului Mediu și începutul

modernității
La sfârșitul secolului XVII și la începutul sec. XVIII, relațiile internaționale sunt
marcate de debutul “Crizei Orientale”, adică declinul Imperiului Otoman, de care
profită statele vecine care doreau să pună stăpânire pe teritoriile stăpânite de otomani
în Europa.
- Conducătorii Țărilor Române, flaate sub dominație otomană, au desfășurat o ”
politică de echilibru ”, care constă în negocieri și cu Imperiul Habsburgic, Imperiul
Țarist( rus) și Polonia. Obiectivul acestei politici diplomatice active era semnarea
unor tratate de alianță cu statele vecine, pentru scoatera de sub suzeranitate otomană
și obținerea independenței. In Transilvania În Transilvania, principii Gabriel Bethlen
și Gheorghe Rackoczi s-au implicat în Războiul de 30 de ani, încercând să
contracareze tendințele expansioniste ale imperiului habsburgic. În final, prin pacea de
la Karlowitz din 1699, Imperiul Otoman a acceptat trecerea Transilvaniei sub
stăpânire habsburgică, ceea ce a însemnat o diminuare a autonomiei principatului,
deoarece principele Transilvaniei era însuși împăratul, reprezentat de un guvernator.
 Politica sa de echilibru a fost inițiată de domnitorul Țării Românești, Șerban
Cantacuzino (1678-1688), după înfrângerea otomanilor de la Viena întreprinde
tratative cu Habsburgii. Aceștia îi garantează domnia ereditară, primește titlul de
baron al Imperiului. În 1688 trimite o delegație către Imperiul Habsburgic pentru
redactarea unui tratat care să recunoască independența Tării Românești, dar tratatul nu
a mai fost semnat ,deoarece Cantacuzino a murit chiar în acel an.

Constantin Brancoveanu ( 1688-1714) în Țara Românească a purtat negocieri cu

Austria, dar pe care le-a anulat din cauza pretențiilor teritoriale asupra Olteniei și s-a
orientat către Polonia și Rusia (1709). El a fost mazilit de pe tron și decapitat cu cei 4
fii ai săi.
In Moldova , Dimitrie Cantemir (1710-1711 ) a semnat Tratatul de la Lutk in 1711,
cu țarul rus Petru I (Petru cel Mare) care se declara ”protector al creștinilor
ortodocsi”.
Prevederi:
• promitea sprijin antiotoman.
• recunoștea independența țării după scoaterea de sub suzeranitatea otomană;
• domnia ereditară a lui Cantemir
• îi oferea adăpost în Rusia pentru întreaga familie, în caz de nevoie.
• textul tratatului a fost realizat de domnitorul moldovean, țarul rus doar l-a
semnat.
• se reglementa granița dintre Moldova și Rusia pe Nistru. (Moldova cuprindea
și Basarabia)
Urmări: Turcii au aflat de existența acestui tratat, iar trupele moldo-ruse au fost
înfrânte în bătălia de la Stănilești din 1711, iar domnitorul moldovean s-a
refugiat in Rusia.
Tendința domnitorilor români de a se alia cu puterile vecine pentru a ieși de sub
suzeranitate otomană a determinat Imperiul Otoman să restrângă autonomia
Principatelor și să înlocuiască domniile pământene cu cele fanariote, primul domn
fanariot fiind Nicolae Mavrocordat.

Regimul fanariot în Țara Românească și Moldova

(sec.XVIII-XIX):
 Instaurarea regimului fanariot ( 1711/ 1716 – 1821 în Moldova și Țara
Românească) a fost o consecință a crizei orientale, turcii urmărind să-și mențină
controlul în spațiul românesc, care însă își păstrează autonomia, dar mult mai
restrânsă..

Trasaturile regimului fanariot

-domnitorii erau numiți de sultan dintre boierii grecii din carteirul Fanar al
Istanbulului,
- domniile erau de scurtă durată (2,5 ani) ceea ce determină instabilitate politică
- Țările Române nu aveau dreptul să întrețină o armată proprie;
- Economia era subordonată Porții otomane și au crescut obligațiile către turci
înregistrându-se o fiscalitate excesivă care, consta în plata unor obligații precum :
tributul, mucarerul, peschesurile.
- Țările Române nu aveau dreptul la o politică externă proprie, în relațiile cu alte
țări interesele acestora fiind reprezentate de sultan. proprie, in relațiile cu alte țări
interesele acestora fiind reprezentate de sultan.
Pe de altă parte, unii domni fanarioți au înfăptuit reforme care au permis
modernizarea societății și au pregătit terenul pentru realizarea unirii celor două țări.

Constantin Mavrocordat - a luat măsuri pentru reformarea administrației,

justiției, finanțelor.
1.refoma fiscală: desființarea dărilor și înlocuirea lor cu un impozit anual fix ce
putea fi plătit în 4 rate;
2.reforma socială, 1746 în Țara Românească și în 1749 în Moldova, a constat în
desființarea șerbiei , țăranii devenind liberi ca persoane, dar erau obligați să
presteze zile de clacă pe pământul boierului (12 zile pe an în Țara Românească și
24 în Moldova).
Alte reforme vizau modernizarea legislativă ca urmare a elaborării unor coduri de legi
de inspirație austiaca și franceză “Codul lui Calimachi” - Scarlat Calimachi si
”Legiuirea lui Caragea” a lui Ioan Gheorge Caragea .
După revoluția lui Tudor Vladimirescu, turcii au permis revenirea la domniile
pământene din anul 1822.
Urmări ale participării domnitorilor la relațiile internaționale:
1. Țările Române nu au fost transformate în pașalâcuri, (românii deși învinși în
luptele cu turcii, au ieșit învingători), iar domnitorii au acceptat plata tributului către
Imperiul Otoman, iar din sec.al XVI-lea, și-au pierdut independența, dar și-au păstrat
autonomia (regim tributar, apoi s-a trecut la regim vasalic).
2. in secolul al XVIII-lea, dominația s-a agravat, au fost impuse domniile fanariote,
când domnii erau numiți direct de către sultan, au avut loc pierderi teritoriale.
3.Țarile Române s-au afirmat ''apăratoare ale creștinătății”, alături de alte europene,
iar domnitorii s-au implicat activ în relațiile internaționale, prin acțiuni diplomatice,
prin acțiuni militare de prestigiu.