Tema nr 1

ROMANITATEA ROMANILOR IN VIZIUNEA ISTORICILOR

Romanitatea reprezinta elemental fundamental al identitatii culturale si lingvistice a romanilor.

Se refera la descendenta romana a romanilor si s-a relalizat in cadrul procesului de romanizare
din perioada stapanirii romane, si dupa aceea. Dovada cea mai importanta a romanitatii o
reprezinta limba romana. Romanii, la fel ca celelalte popoare neolatine din Europa, vorbesc o
limba romanica formata pe baza latinei vorbite in Imperiul Roman. Romanizarea culturala si
lingvistica a fost foarte intensa in Dacia si Moesia. Latina a devenit limba oficiala, impusa de catre
administratie in justitie, comert si armata, dar a patruns si in randurile populatiei obisnuite ca
urmare a convietuirii colonistilor cu autohtonii.
Din limba traco-daca s-a pastrat un numar mic de cuvinte (>200) care au format substratul limbii
romane, dar si acestea se declina si se conjuga asemenea cuvintelor latine. Caracterul romanic al
limbii romane este dovedit de structura gramaticala si de fondul principal de cuvinte. Peste 60%
din vocabularul lb romane plus termenii de baza ai crestinismului provin din limba latina.
La data retragerii romane din Dacia, in sec.III, idiomul latin era predominant si va evolua prin
legaturile mentinute cu lumea romana de la sudul Dunarii. Patrunderea masiva a slavilor in
Peninsula Balcanica (anul 602) a determinat fragmentarea comunitatilor latinofone din zona si
separarea lor de romanitatea nord-dunareana. Astfel s-au format dialectele limbii romane : daco-
roman si cele sud-dunarene (aroman, istro-roman si megleno-roman).
Ca si in cazul celorlalte limbi romanice, in perioada de formare a limbii romane , fondului latin i
s-au adaugat cuvinte imprumutate din limbile popoarelor migratoare. Cele mai impotrante
influente provenind din limba slava , formand adstratul limbii romane. Slavona a devenit in sec.
urmatoare limba liturgica si de cancelarie pentru spatiul romanesc, cu consecinte asupra odoptarii
crestinismului in varianta sa ortodoxa.
Crestinismul, ca si limba latina, reprezinta un factor important al identitatii noastre romanice.
Dovezile existente, precum si termenii de baza care provin din limba latina (D-zeu, inger, cruce,
botez, Duminica etc.), demonstreaza faptul ca a patruns in Dacia inca din primele secole prin
intermediul unor soldati si colonisti adusi de Traian, mai apoi prin misionari, contribuind alaturi de
alti factori la procesul de romanizare.
Primele referiri la romani si la originea lor latina apar in sursele medievale timpurii, in
documente externe (bizantine, slave, maghiare, germane) : Strategikon, de Mauricius, Despre
administrarea imperiului, de C-tin Porfirogenetul, Cronica lui Nestor, Cantecul nibelungilor, Gesta
Hungarorum etc. Ei sunt amintiti sub denumirile de vlahi, valahi, volohi, blachi, variante ale
termenului german cu care erau denumite toate popoarele vorbitoare de limba latina.
Referiri la romanitatea romanilor se gasesc si in operele unor umanisti occidentali, calatori in
Tarile Romane in secolele XV-XVII: diplomati, prelati, oameni de cultura, negustori. Franco
Sivori , secretarul personal al domnit Petru Cercel, prelatul Enea Silvio Piccolomini, secretarul
regelui maghiarAntonio Bonfini, publicistul francez Saint-Marc Girardin, consulul Billeqocq s.a.
Acestia noteaza ca romanii sunt urmasi ai romanilor, atat prin numele pe care-l poarta cat si prin
limba pe care o vorbesc.
Deasemenea, carturarii umanisti din spatiul romanesc (Nicolaus Olachus, Miron Costin, Dimitrie
Cantemir sau Constantin Cantacuzino) subliniaza in cronicile lor originea latina a poporului roman
si a limbii romane.

2
 Problema originii popoarelor devine o problema politica in sec al XVIII-lea, odata cu afirmarea
constiintei nationale moderne. Pentru a justifica pretentia de dominatie asupra Transilvaniei,
istoricii austrieci, Engel si Sulzer, au negat romanitatea romanilor in conditiile in care romanii au
inceput lupta pentru drepturi nationale, drepturi care se acordau in baza intaietatii istorice. Aceste
idei au fost preluate de catre Robert Roesler care a elaborat asa-zisa teorie imigrationista, cf
careia poporul roman s-a format la sudul Dunarii, de unde ar fi imigrat in sec al XIII-lea in
teritoriul de astazi. Pornind de la izvoare istorice tarzii si nesigure (ex.Eutropius) si de la lipsa
surselor scrise in acest spatiu (IV-X), el a sustinut teza exterminarii dacilor in timpul cuceririi
romane, precum si pe cea a abandonarii complete a provinciei in sec al III-lea, prin stramutatrea
populatiei la sudul Dunarii. Astfel, la venirea ungurilor in Transilvania, aceasta ar fi fost un
pamant pustiu pe care l-au cucerit si colonizat.
Aceste teori au fost combatute vehement de istoricii romani, incepand cu cei din Scoala
Ardeleana (Petru Maior, Samuil Micu, Gh.Sincai, Ioan Budai Deleanul), care, din dorinta
afirmarii romanitatii romanilor, au cazut in exagerari latiniste, anuland contributia elementului
dacic in formarea poporului roman. In schimb, istoricii si lingvistii romani din sec. al XIX-lea
(M.Kogalniceanu, A.D.Xenopol, B.P.Hasdeu, Gr.Tocilescu ) au adunat numeroase dovezi in
sprijinul tezei continuitatii populatiei dacice si romanizate in spatial fostei provincii romane.
Generalizarea alfabetului latin, predarea limbii romane si a istoriei nationale in scolile organizate
dupa reformele lui Cuza au generalizat constiinta romanitatii poporului roman, a limbii si
civilizatiei acestuia.
Dupa Unirea din 1918, revizionismul maghiar, generat de pierderea Transilavaniei, s-a alimentat
din teoriile care negau continuitatea romanilor dincolo de Carpati . In aceeasi perioada scoala
istorica a produs opere importante privind intelegerea etnogenezei romanilor: Inceputurile vietii
romane la gurile Dunarii si Getica lui Vasile Parvan, Istoria limbii romane de Al.Rosetti, O enigma
si un miracol istoric:poporul roman de Gh.Bratianu. Pe de alta parte, discursul extremist(legionar)
supraevalua elemental dacic in procesul etnogenezei romanilor in detrimentul celui latin, pe care-l
considera decadent.
La fel si ideologia comunista, blamand caracterul ,,imperialist’’ al stapanirii romane, minimaliza
in istoriografia vremii aportul factorului roman in favoarea civilizatiei locale a geto-dacilor.
In conditiile integrarii europene problema identitatii nationale nu mai are motivatie politica, noua
constructie avand la baza alte principii si valori. Romanitatea romanilor nu mai trebuie sa fie
demonstrata si nici contestata, fiind recunoscuta ca un fapt istoric cert.