Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Sintagma “romanitatea românilor” se referă la descendenţa romană a românilor din coloniştii aduşi de romani în Dacia
Traiană, latinitatea limbii române, unitatea de neam a românilor din întreg teritoriul locuit de ei, păstrarea esenţei romane în datini
şi obiceiuri. Romanitatea este sintetizată de etnonimul ,,român” care face trimitere la originea neamului România. Romanitatea
este legată de continuitatea geto-dacilor sub stăpânire romană şi continuitatea daco-romană la nord de Dunăre după retragerea
aureliană. Dovezile acestei continuităţi sunt de ordin logic, arheologic, lingvistic, etnografic, istoric.
Romanitatea orientală este o realitate ce nu poate fi pusă în discuţie şi ea se identifică cu poporul român, care este de altfel
singurul moştenitor direct al romanităţii orientale.
Romanitatea românilor a reţinut atenţia cronicarilor, filosofilor, etnografilor, geografilor, literaţilor, dar cei care s-au
ocupat cel mai mult de această temă au fost istoricii. Ei au stăruit să demonstreze continuitatea romană în Dacia după retragerea
aureliană, originea latină a limbii române, formarea conştiinţei de neam, a originii romane a românilor. Romanitatea românilor a
determinat multe controverse, polemici, teorii contradictorii sau total greşite, unele urmărind alte scopuri decât cele ştiinţifice.

Romanitatea românilor în conştiinţa europeană în secolele VII-XIII

În secolul VII, se exercită influenţa Imperiului bizantin, care stăpânea teritorii la Dunărea de Jos. Aceştia au fost primii
care au adus informaţii cu privire la originea romană a poporului român. În izvoarele bizantine, locuitorii de la nordul Dunării apar
sub denumirea de romani. Acest lucru se poate vedea în tratatul militar bizantin, Strategikon, scris în timpul domniei împăratului
Mauricius. Alte informaţii ne oferă călătorii străini, printre care armeni şi persani. O altă lucrare este cea a lui Simon de Keza,
Gesta Hunorum et Hungarorum, din secolul XIII.
În ceea ce priveşte etnonimele folosite de diverse izvoare pentru a desemna locuitorii de la nordul Dunării, aceştia apar la
cumpăna dintre primul şi cel de-al doilea mileniu al erei creştine sub numele de vlahi (volohi, valahi), termen care desemnează un
neslav, un popor de origine romanică. Numele de vlahi, volohi, dat de către străini românilor marchează sfârşitul etnogenezei
poporului român şi exprimă caracterul său romanic.

Romanitatea românilor în Epoca Renaşterii (secolele XIV-XVI)

În această perioadă, interesul pentru acestă realitate creşte, datorat pe de o parte creşterii interesului pentru Antichitatea
greco-romană. În acelaşi timp, originea latină a limbii şi a poporului român, precum şi prezenţa neîntreruptă a românilor în
teritoriile nord-dunărene, au fost pentru multe secole un fapt de conştiinţă istorică europeană, în condiţiile apariţiei şi dezvoltării
pericolului otoman - implicarea Ţărilor Române în ,,cruciada târzie.” Reprezentanţii acestei perioade au fost umaniştii italieni:
Poggio Bracciolini, Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini cu cea mai cunoscută lucrare Cosmographia, Antonio Bonfinius,
Francesco della Valle. Toţi aceştia susţin ideea romanităţii românilor, afirmând că românii sunt urmaşii coloniştilor romani aduşi
de Traian în Dacia. Ca mărturie stă limba latină, cea mai pură limbă neolatină vorbită în Epoca Renaşterii. Denumirea de români
vine de la termenul Romanus.
În secolele XVII-XVIII, ideea descendenţei românilor din coloniile romane ale lui Traian a prins şi mai mult contur, iar
mărturiile asupra originii românilor sunt tot mai numeroase şi atestate pe tot continentul european. În afirmarea autohtoniei
românilor în ţinuturile carpato-dunărene un rol important l-au jucat cărturarii saşi din Transilvania, aflaţi direct în contact cu
românii. Unul dintre cei care au abordat latinitatea poporului român a fost Hermann David, care arăta că atât cei de dincolo de
Carpaţi, cât şi cei din Transilvania, îşi trag originea şi numele, ba chiar şi limba română, din coloniştii aduşi de Traian.
Secolul al XVIII-lea aduce politizarea problemei, pe fondul afirmării mişcării de emancipare naţională din Transilvania. În
1699, împăratul emite nişte diplome prin care recunoaşte drepturile protopopilor iar în 1701 le extinde aceste patente asupra
celorlalti români greco-catolici. Maghiarii se opun aplicării acestor norme. În 1728, Ioan Inochentie Micu, înnobilat cu particula
Klein, episcop greco-catolic, alcătuieşte memorii precum cel intitulat Supplex Libellus. Ideea purismului latin va fi reluată în prima
jumătate a secolului al XIX-lea, de o grupare care susţine “purismul latin”, în frunte cu August Treboniu Laurian. Istoriografia
externă nu acordă atenţie teoriei lui Sulzer. Autohtonia românilor este susţinută în continuare.
Secolul al XIX-lea aduce în prim plan politizarea problemei. După reprimarea revoluţiei de la 1848- 1849 (expresia luptei
pentru emancipare naţională), imperiul caută soluţii pentru adaptare. Pe fondul situaţiei politice, pe baza Pronunciamentului de la
Blaj, din 1868 şi constituirii partidelor naţionale P.N.R. din Transilvania (pasivism) şi P.N.R. din Banat (activism) se reactivează
teoria imigraţionistă. În 1871, Robert Roesler publică la Leipzig Studii româneşti. Cercetări de istorie veche a românilor. El
încearcă să dea contur ştiinţific teoriei imigraţioniste. De acum încolo aceasta se va numi teoria roesleriană după numele celui care
a fondat-o.
Pe plan extern, teoria nu prezintă ecou deosebit. Pe plan intern, se afirmă Bogdan Petriceicu Haşdeu cu un studiu Perit-au
dacii? în care susţine supravieţuirea elementului autohton geto-dac în urma cuceririi Daciei. Este urmat de A. D. Xenopol, care a
dat cea mai sistematică şi viguroasă replică imigraţioniştilor bazându-se pe argumente solide. A scris Teoria lui Roesler. Studiu
asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană. Componentele fundamentale ale etnogenezei sunt dacii şi romanii. Susţine
continuitatea, unitatea pe timpul migraţiilor şi latinitatea limbii române. Altă lucrare este Istoria românilor din Dacia Traiană. Alţii
precum Dimitrie Onciul, Mihail Kogălniceanu, susţin că aria de formare a romanităţii orientale se găseşte atât la nordul cât şi la
sudul Dunării.
 Din exterior, Paul Schafarik, vorbeşte despre linia Jirecek, care delimita romanitatea orientală. În dialectele sud-dunărene
ale limbii române el vede rămăşiţele limbii protoromâneşti. Alţii din istoriografia externă au fost Thomas Mommsen, Paul
MacHandrick, Johann Jung, Carl Parch susţin latinitatea, romanitatea, autohtonia românilor.
În secolul al XX-lea, în perioada interbelică, se afirmă Nicolea Iorga prin monumentala lucrare în 10 volume Istoria
românilor. Altul este Vasile Pârvan, primul mare arheolog, totodată mare istoric, care demonstrează cu argumente arheologice
romanitatea poporului român în lucrările Începuturile vieţii romane la gurile Dunării şi Getica. Un răspuns bine argumentat cu
privire la continuitatea şi romanitatea românilor l-a dat istoricul Gheorghe Brătianu în lucrarea O enigmă şi un miracol istoric:
poporul român (1937) în care demonstrează fără drept de apel, în context european, că romanitatea şi continuitatea românilor sunt
procese reale şi nu miracole.
În perioada comunistă, în prima etapă, a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, istoriografia se substituie tendinţelor de sovietizare.
În 1947, Roller scrie Istoria românilor şi încearcă prin această lucrare să anuleze rolul românilor în formarea poporului român,
punând accent pe elementul slav.
Românii au avut conştiinţa originii comune, a unităţii de neam, a vechimii, continuităţii şi originii latine în tot cursul
secolelor trecute, ceea ce a stat la baza formării conştiinţei naţionale şi făuririi statului român modern.

ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

Ce trebuie să înţelegem prin romanitatea românilor?

 descendenţa romană a românilor din colonişti aduşi de romani în Dacia Traiană
 latinitatea limbii române
 continuitatea geto-dacilor după 106
 continuitatea daco-romană după 270-275
 unitatea de neam a românilor pe întreg teritoriul locuit de ei
 păstrarea esenţei romane în datini şi obiceiuri
Romanitatea orientală (poporul român), apare documentar la cumpăna dintre primul şi cel de al doilea mileniu al erei creştine sub
numele de vlahi (volohi, blachi, valahi), nume dat de străini românilor şi marchează sfârşitul etnogenezei
Izvoare

1. Izvoare bizantine:
 Strategikon (tratat militar bizantin din sec. al VII-lea) ne spune despre români că „datorită limbii aceştia erau numiţi romani.”
 Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959), în lucrarea sa „Despre administrarea imperiului”, preciza că „aceştia se mai
numesc şi romani, pentru că au venit din Roma şi poartă acest nume până în ziua de astăzi.”
2. Izvoare maghiare
 Anonymus, în cronica „Gesta Hungarorum” (Faptele ungurilor), afirmă că „la sosirea lor, ungurii au găsit în Pannonia slavi,
bulgari şi blachi, adică păstorii romanilor.”
 Simion de Keza, în „Gesta Hunnorum et Hungarorum”, că românii erau în Pannonia la venirea hunilor, iar în vremea lui
Attila, romanii, locuitori ai oraşelor (civitas), s-au înapoiat în Italia, doar „vlahii, care au fost păstorii şi agricultorii acestora,
au rămas de bunăvoie în Pannonia.”

3. Papalitatea a luat la cunoştinţă despre existenţa românilor şi apartenenţa lor la „ritul grecilor.”

4. Umaniştii
 Între sec. XV-XVI sunt preocupaţi să explice existenţa insulelor de romanitate din răsăritul Europei şi să cunoască poporul
român care dăduse mari luptători antiotomani.
 La toţi se găseşte ideea descendenţei românilor din „coloniile romanilor.”
 Poggio Bracciolini a afirmat „originea romană a poporului român.”
 Flavio Biondo, afirma că românii „invocau cu mândrie originea lor romană.”

5. Cărturarii români
 Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Nicolae Costin, Ion Neculce, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir exprimă
„autohtonia şi romanitatea românilor.”
 Dimitrie Cantemir în lucrarea „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, spune că „Aceştia dară (…) vestiţi romani (…)
sunt moşii, strămoşii noştri, a moldovenilor, muntenilor, ardelenilor.”

După realizarea dualismului austro-ungar în 1867, care îngloba Transilvania, Banatul şi Bucovina, teoria imigraţionistă a
fost reluată de Robert Roesler, în lucrarea ”Studii româneşti. Cercetări cu privire la istoria veche a românilor” (1871).
Idei:
 dacii au fost exterminaţi în timpul celor două războaie
 lipsa cuvintelor dacice în limba română
 imposibilitatea romanizării în cei 165 ani de stăpânire romană
 Dacia a fost complet părăsită după retragerea aureliană
 românii s-au format ca popor la sud de Dunăre
 românii sunt un popor de păstori nomazi
 inexistenţa izvoarelor istorice anterioare secolului al XIII-lea, care să-i ateste pe români la nord de Dunăre

George Bariţiu observă că disputa pe această temă „nu a fost atât dorinţa sinceră de a descoperi adevărul, cât mai vârtos tendinţe
curat politice.”

În legătură cu evoluţia romanităţii de la nordul Dunării şi din Carpaţi s-au conturat două opinii:
 continuitatea daco-romană în Dacia
 imigrarea târzie din sudul Dunării
Servind interese politice, începând cu secolul al XVIII-lea, unii istorici au elaborat teorii potrivit cărora românii nu s-ar fi format în
ţara lor de azi.

Idei:
 elementul tracic reprezintă baza etnică a poporului român
 suprapunerea elementului roman
 daco-romanii s-au retras în munţi din calea migratorilor
 există numeroase dovezi ale continuităţii dacilor şi dacă-romanilor
 caracterul romanic al poporului roman

Romanitatea românilor a fost susţinută şi de:

 Dimitrie Onciul
 Dimitrie Fotino
 Mihail Kogălniceanu
 Alexandru Rosetti
 Nicolae Iorga (prin izvoare scrise)
 Vasile Pârvan

Alături de istorici şi filologii români au susţinut romanitatea:

 Aurelian Sacerdoţeanu
 Constantin C. Giurescu
 David Prodan
 Constantin Daicoviciu
 Nicolae Drăgan
 Emil Petrovici
Pe aceeaşi poziţie s-au situat şi istoricii străini:
 Theodor Mommsen
 Carl Patsch
 Paul Mackendrick, care consideră că românii sunt urmaşii daco-romanilor şi că s-au format ca popor în Dacia Traiană.

Dicţionar:
Continuitate = persistenţa populaţiei băştinaşe dacii şi daco-romanii pe teritoriul vechii Dacii.
Dialect = particularitate locală a unei limbi
Emigrarea = părăsirea ţării de origine pentru a se stabili într-o altă ţară.
Etnogeneză = procesul de formare a unui popor.
Imigrare = deplasarea şi stabilirea într-o ţară străină.
Imigraţionism = curent în istoriografie care se opune ideii continuităţii de locuire a poporului român în spaţiul fostei provincii
Dacia, da la formarea sa şi până astăzi.
Romanitate = caracter romanic al unui popor sau al unei culturi; origine, descendenţă romană.

răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. La ce se refera sintagma “romanitatea românilor”?
2. Ce marcheaza numele de Numele de vlahi, volohi?
3. Ce trebuie să înţelegem prin romanitatea românilor? 2 liniute
4. Scrieti 2 carturari romani care exprima “autohtonia şi romanitatea românilor.”.
5. Scrieti 2 istorici straini care au sustinut romanitatea.