Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Este vorba despre un concept complex, ale cărui principale coordonate sunt:
Prin procesul de romanizare, care este un proces istoric foarte complex, lingvistic şi
cultural, desfăşurat în etape diferite şi prin care autohtonii au preluat toate elementele civilizaţiei
şi culturii romane, elementul determinant fiind adoptarea limbii latine (un popor poate fi
considerat romanizat doar când limba pe care o vorbea până atunci se contopeşte cu limba latină
sau este înlocuită de către aceasta).
Etapele romanizării: romanizarea a avut mai multe etape, înainte şi după cucerirea efectivă a
Daciei de către romani, după cum urmează:
Alt conducător al geților, primul dintre cei mai importanți amintiți în izvoare, menționat
pentru intervalul 300-292 î. Hr., a fost Dromichete, care stăpânea peste o uniune de triburi din
câmpia munteană.
În sec. III Imperiul Roman, asaltat de migratori, caută soluţii pentru a rezista. Acesta este
contextul în care împăratul Aurelian hotărăşte realizarea unor graniţe naturale mai uşor de apărat,
motiv pentru care armata şi administraţia romană sunt retrase la sudul Dunării. După 271,
majoritatea populaţiei a continuat să trăiască la nordul fluviului, procesul de romanizare intrând
într-o nouă etapă, post-aureliană, care avea să-i cuprindă şi pe dacii liberi, cei ce nu fuseseră
cuceriţi de romani, o dată cu deschiderea graniţelor şi circulaţia liberă a oamenilor şi produselor.
Ameninţarea migratorilor îi determină pe localnici să se retragă din zonele urbane, producându-
se astfel un proces de ruralizare. În felul acesta, în sec. IV-VI, teritoriul de la N. Dunării era
organizat în obşti săteşti.
În sec. IV-VI s-a realizat a doua sinteză, care a constat în topirea migratorilor în masa
romanicilor. În afară de comunităţile dacilor liberi aşezaţi în fosta provincie, sarmaţii, iazigii,
goţii şi gepizii au fost populaţiile migratoare care au locuit efectiv alături sau împreună de
autohtonii latinofoni.
Pătrunderea slavilor a avut consecinţe importante prin faptul că dominaţia lor politică a
fost de lungă durată. După prăbuşirea hunilor, slavii fac primele raiduri la răsărit de Carpaţi, sf.
sec. V- încep. sec. VI. Slavii trăiau într-un final de preistorie, cu şefi militari în fruntea unor
triburi ce migrau spre regiuni mai bogate. Au fost atraşi în special de mirajul bogăţiilor
Imperiului Bizantin. În drumul lor, slavii au întâlnit aşezări romanice, atât în Moldova cât şi în
Câmpia Dunării. Ei numeau ţinutul din Câmpia Munteniei, Vlaşca. În Transilvania, primele
grupuri slave au pătruns în colţul sud-estic, după care s-au răspândit până în Maramureş, Cluj,
(Someşeni), Sălaj(Nuşfalău). În sudul Carpaţilor, s-a descoperit o mare necropolă slavă datând
din sec. VI-VII, la Sărata-Monteoru, jud. Buzău. Caracterul romanic al autohtonilor nu a putut fi
schimbat, influenţa slavă manifestându-se în îmbogăţirea vocabularului şi în preluarea unor
instituţii.
Prin trecerea acestora la sudul Dunării, în anul 602, s-a rupt romanitatea nord-dunăreană de cea
sudică. Slavii rămaşi la nordul Dunării au fost asimilaţi de daco-romani (secolele VI-VIII). Ei au
avut o contribuţie demografică şi lingvistică în etnogeneza românească fără să-i modifice esenţa
latină.
5
Dacia romană în anul 125
Dicționar istoric:
6
Zona de formare a poporului şi a limbii române
7
Aproximativ începând cu sec. I î. Hr., când au loc primele contacte cu lumea romană), până prin
secolele VII-VIII d. Hr.
- are loc odată cu formarea poporului român. Limba română făcând parte din grupa limbilor
romanice (neolatine);
- în sec. IV-VIII, limba latină vulgară, vorbită de daco-romani, s-a transformat într-o limbă
protoromână. Procesul etnogenezei s-a desfăşurat la nord şi la sud de Dunăre, încheindu-se spre
sfârşitul sec. VIII. Limba română este o limbă neolatină, cu următoarea structură: substratul
daco- moesic (în vocabularul limbii române s-au păstrat circa 150-200 de cuvinte dacice), stratul
latin (vocabularul şi structura gramaticală a limbii române sunt latine în proporţie de 80%) şi
adstratul slav sudic (elemente de vocabular şi fonetică).
- Meglenoromân(s. Dunării)
- istroromân(s. Dunării)
Cuvinte de Aprig, barză, baltă, brad, brânză, brâu, burtă, Carpaţi, cătun, căciulă, codru,
origine dacică copil, Dunăre, gard, mal, mazăre, mânz, moş, Mureş, Olt, pârâu, prunc,
strugure, vatră
Cuvinte de A ara, argint, aur, biserică, bun, câmp, cireş, a culege, duminică, femeie, frate,
origine latină frumos, grâu, lână, mână, munte, pâine, picior, sare, a semăna, soare.
Cuvinte de Bistriţa, cneaz, Dâmboviţa, gâscă, jude, plug, seceră, stareţ, târg, vamă.
origine slavă
9
Spaniola Celtiberic Roman Germanic
Primele mărturii scrise despre români le datorăm bizantinilor, atenţia lor pentru acest
spaţiu fiind explicată prin politica Imperiului la Dunărea de Jos şi prin repetatele incursiuni
ale populaţiilor migratoare peste Dunăre.
Ulterior, apariţia ameninţării otomane (sec. XIV) determină o reacţie din partea
creştinilor care încearcă o coalizare menită să se opună “tăvălugului”. Pentru a stârni
interesul contemporanilor, umaniştii, istorici şi gânditori ai Renaşterii atrag atenţia
asupra ameninţării ce planează asupra moştenirii civilizaţiei antice, (vestigii,
populaţii, limbi) de care românii, ca descendenţi ai romanilor nu erau străini.
Sec. XV:
Poggio Bracciolini(1380-1459), umanist italian, este primul dintre
umaniști care a afirmat originea romană a poporului român, latinitatea
limbii române. Era pentru prima oară când s-a argumentat latinitatea
limbii române cu probe culese direct din spaţiul românesc de cunoscători
ai limbii latine.
Flavio Biondo (1392-1463), afirma ca românii cu care s-a întâlnit la
Roma, ”invocau cu mândrie originea lor romană”
11
Enea Silvio Piccolomini (1405-1464) cunoscut ca Papa Pius II (1458-
1464), a răspândit, în lucrarea Cosmografia, teoria despre originea
romană a românilor, mărturie importantă chiar daca conţine şi unele
exagerări (Valahia derivă din Flacchia, după numele comandantului
roman venit în Dacia). Prin această mărturie, originea romană a românilor
a intrat în circuitul european. A cules informații de la călugării franciscani
și dominicani.
Laonic Chalcocondil (1423-1490), grec stabilit în Italia, cunoştea originea
comună a românilor, numindu-i “daci” pe cei din nordul Dunării şi
“vlahi” pe cei din sudul fluviului. El a fost primul, care după veacuri de
gândire specific medievală, revine la teoria antică, elină, care identifica
limba cu neamul.
Demetrie Chalcocondil – informaţii despre români
Secolul al XVI-lea este perioada unor mari transformări care au afectat atât
Europa (Renaşterea, descoperirea Lumii Noi, Reforma) cât şi Ţările Române. Două
evenimente sunt de maximă importanţă: Unirea realizată de Mihai Viteazul ce a
reprezentat afirmarea unităţii de neam a românilor şi apariţia tiparului în spațiul
românesc, 1508, şi a scrisului în limba română sub tutela diaconului Coresi (el tipăreşte
Psaltirea, în 1570), fapt ce dovedeşte conştiinţa romanităţii la români.
12
Johannes Leunclavius şi-a desfăşurat activitatea în sec. XVI (1533-1593)
Francesco della Vale (?-1545) a fost primul cărturar care a reprodus o propoziţie în
limba română”sti rominești”( în 1532 scrie lucrarea Însemnări despre originea,
obiceiurile și orașele romanilor). Atât el cât şi Anton Verancsics, originar din Dalmația
(1504-1573, în 1549 scrie lucrarea Descrierea Transilvaniei, Moldovei și Țării
Românești)) s-au bazat în afirmaţiile lor despre romanitatea românilor pe cunoaşterea
directă a acestora.
Ideea romanităţii românilor este afirmată şi de alţi cărturari europeni, precum cei saşi:
În Evul mediu, în cancelariile domnești din Moldova și Țara Românească s-a folosit cu
precădere limba slavonă.
13
Dimitrie Cantemir abordează şi el acest subiect în Hronicul vechimii a romano-
moldo-vlahilor (redactat, între 1719-1722), susţinând originea pur romană a românilor,
anticipând astfel una dintre ideile de bază ale Scolii Ardelene. „Vestiţii romani sunt
moşii şi strămoşii noştri”. Este cea mai întinsă lucrare istorică de analiză a originii
românilor.
Alt cronicar sas, Ioan Lucius, la care vom reveni, are dubii şi rezerve cu privire la
românii nord-dunăreni.
Secolul XVIII
Spre sfârşitul secolului XVII şi începutul celui următor, apar semnele unei
conştiinţe naţionale moderne problema originii popoarelor se transformă
pretutindeni din problemă istorică în problemă politică. În secolul al XVIII-lea, în
Europa, apar națiunile, astfel încât problema romanității românilor va căpăta accente
politice. În Transilvania situaţia se complică prin tensiunea dintre interesele dominaţiei
austriece şi revendicările naţionale maghiare, în vreme ce românii aveau, în ciuda
superiorităţii lor numerice (60%) un statut inferior. În 1699, prin tratatul de pace de la
Karlowitz, otomanii recunosc trecerea Transilvaniei sub dominaţie
habsburgică/austriacă. Unirea unei părţi a clerului şi a românilor ortodocşi cu Biserica
Catolică, realizată prin Diplomele leopoldine, emise de împăratul habsburgic Leopold I,
în 1699 şi 1701 afecta ordinea tradiţională favorabilă naţiunilor privilegiate iar
acceptarea originii romane a românilor echivala cu acceptarea existenţei lor în
Transilvania înainte de venirea maghiarilor şi de aici nenumărate concesii naturale, de
altfel, dar greu de acceptat de către unguri.
14
Unirea cu Roma, chiar dacă afecta unitatea religioasă a românilor, a încurajat
mişcarea de emancipare naţională care şi-a găsi un sprijin important în episcopul unit
Inocenţiu Micu Klein ( în 1744, în lucrarea „Supplex Libellus”, acesta susţine obţinerea
drepturilor pentru românii din Transilvania – recunoaşterea naţiunii şi a limbii române,
biserica unită, prin apel la romanitate, întâietate, majoritate), a cărui iniţiativă a fost
continuată de Şcoala Ardeleană - Gh. Şincai (1802, Hronica românilor și a mai multor
neamuri), Petru Maior (1812, Istoria pentru începuturile românilor în Dacia), Samuil
Micu (1780, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae), Ion Budai-Deleanu
(1800-1812, Țiganiada). Aceştia au dovedit latinitatea limbii române şi a poporului
român, vechimea şi continuitatea în acelaşi spaţiu de locuire. Ideile lor au fost sintetizate
într-un lung memoriu, Supplex Libellus Valachorum, adresat în 1791 Curţii de la Viena,
condusă de Leopold al II-lea. Pentru a atrage atenţia asupra situaţiei românilor, istoricii
Şcolii Ardelene au demonstrat faptul că dacii ar fi fost exterminaţi, afirmând originea pur
romană a românilor, exagerare menită să sublinieze originea nobilă a românilor în
contradicţie cu situaţia lor economică şi social-politică din Transilvania. Prin
reprezentanţii Şcolii Ardelene, ideea romanităţii devine armă în lupta politică.
15
TABEL RECAPITULATIV:
16
colonii de demult ai
celor din Italia”
2.
Pomeneşte la nord
2.autor necunoscut de Dunăre Ţara
Cronica turcă Oguzname
Ulak-ili
Sec XI
Îi confirmă pe
români între Dunăre
şi un munte mare,
3. Podoaba Istoriilor posibil Munţii
3. Gardizi Carpaţi
3. Izvoare
maghiare
Pomeneşte pe
blachi, adică păstorii
romanilor
3. Şi-a cules
informaţiile de la
misionarii
3.Enea Silvio dominicani şi
3. Cosmografia
Piccolomini sau franciscani.
Papa Pius al II-lea.
Cu el ideea originii
latine a românilor a
intrat în circuitul
ştiinţific european
4. A menţionat
originea romană a
românilor
4. Demetrie
Chalcocondil
5. Laonic
Chalcocondil
18
teoria antică, originea comună a
greacă care românilor,
identifica limba cu numindu-i daci pe
neamul cei din nord şi vlahi
pe cei din sud
6.
6. Originea latină a
Antonio Bonfini limbii române
7. Filippo 7. A călătorit în
Buonacorsi Moldova, unde
6. Decadele cunoscându-i pe
Umanist italian,
localnici află despre
consilier la curte
descendenţa
iagellonă(Polonia)
românilor din
colonişti romani
8. scrie în 1514
despre originea
8. Ian Laski, roman a
episcop de populatiei”căci ei
Gnezno spun ca sunt osteni
de odinioară ai
romanilor”
19
9. Anton
Verancsics
9. De situ Transilvaniae, 9. Confirmă
20
Originar din Moldaviae et conştiinţa
Dalmaţia Transalpinae,1549 descendenţei latine
a românilor
Domnia lui Mihai Viteazul a marcat o epocă în istoria românilor dar şi în cea a
romanităţii lor. Graţie victoriilor strălucite obţinute de domnul român împotriva oştilor
turceşti, românii au devenit cunoscuţi în Europa. Cunoaşterea originii lor romane, a
depăşit cadrul relativ restrâns al umaniştilor vremii, pentru a se difuza în cele mai largi
cercuri ale societăţii europene. Stăpânirea lui Mihai Viteazul în Transilvania i-a atras
ostilitatea nobilimii maghiare, reflectată puternic în izvoarele vremii. Un caz tipic este
cel al lui Ştefan Szamoskozy (1565-1612). În timpul studiilor sale la Heidelberg şi
Padova a publicat o lucrare, 1593, în care a dedicate un capitol Daciei romane unde
scria că românii sunt urmaşii romanilor, descendenţa lor fiind atestată de limba
acestora, care s-a desprins din limba latină. Autorul a suferit mult în timpul stăpânirii
lui Mihai Viteazul în Transilvania. La moartea domnitorului a compus un epitaf în care
îl judeca aspru ”Nero Verus” (1601); mai mult decât atât el şi-a schimbat opinia şi în
privinţa românilor, care „nu mai erau înrudiţi şi nici urmaşi ai romanilor”.
Teoria lui Lucius a rămas neobservată pentru o perioadă lungă de timp, în sec.
al XVIII-lea, „s-a descoperit” valoarea ei documentară pentru susţinerea unor teorii
care reprezentau arme ideologice în combaterea revendicărilor politice ale românilor.
Secolul XVIII
- În 1779 a apărut, postum, lucrarea lui Martin Felmer (învățat german din
Transilvania, trăiește între 1720-1767), intitulată "Primae Linae Principatus
Transylvaniae Historiam Antiqui Medii et Rocentiaris Aevi" în care, pentru
prima dată într-o lucrare cu caracter științific, se dă teritoriului locuit de români
numele de România.
Secolul XIX
Istoricul austriac I. Chr. Engel a reluat teoria lui Lucius dar într-o formă nouă
eliminând afirmaţia privind continuitatea elementului roman în Dacia post aureliană,
printr-o deplasare cronologică a amintitei implantări romane din iniţiativă bulgară.
Ideile sale au fost împărtăşite şi de I.C. Eder. La rândul său, F. I. Sulzer, ofiţer de
justiţie al armatei austriece susţinea într-o lucrare, din 1781-1782, Geschichte des
transalpinischen Daciens (Istoria dacilor transalpini), că românii nu s-ar trage din
coloniştii romani şi că poporul român s-ar fi format în sudul Dunării, undeva între
bulgari şi albanezi, de unde ar fi imigrat la nordul fluviului în sec. al XII-lea. Scopul
lansării acestei teorii era limpede: anularea argumentelor istorice ale românilor în lupta
22
politică din Transilvania şi justificarea privilegiilor deţinute de maghiari, saşi şi secui
precum şi a statutului de toleraţi atribuit românilor. În felul acesta chestiunea
continuităţii istorice va căpăta un pronunţat caracter politic., Sulzer fiind inițiatorul
teoriei imigraționiste.
23
Teoria a fost combătută de istorici străini: E. Gibbon (Istoria Imperiului Roman, 1787),
Th. Mommsen (Istoria romană, 1854-1885), J. Jung, C Patsch dar mai ales de istorici
români:
Secolul XX
24
Dezbaterea a fost continuată şi după Marea Unire, mai ales ca existau state
revizioniste ce nu puteau accepta actul de la 1 decembrie. A apărut o nouă generaţie de
istorici ce au susţinut ştiinţific romanitatea românilor:
Istoriografia comunistă
25
romanică a limbii române, la care se adaugă numele de roman, înclină într-un sens
balanţa spre romani.”
Succes
26