TEMA I:

ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

I. Ce se înţelege prin „romanitatea românilor”?

Este vorba despre un concept complex, ale cărui principale coordonate sunt:

- Ideea descendenţei, a originii romane a românilor;

- Ideea menţinerii elementului dacic şi romanic, după retragerea romană, precum şi a celui
romanic după epoca migraţiilor;
- Unitatea de neam şi de limbă a românilor, neamul şi limba având origine latină;
- Esenţa romană a unor obiceiuri şi tradiţii;
- Conştiinţa românilor despre originea lor romanică (românii înşişi ştiu, din cele mai vechi
timpuri, despre faptul că sunt urmaşi ai romanilor).

II. Etnogeneza românească (formarea poporului român şi a limbii române)

a) FORMAREA POPORULUI ROMÂN

Întrebările fundamentale la care trebuie să răspundă istoricii pentru desluşirea acestui

proces sunt:

1. Din cine s-a format poporul român:

- Din contopirea dacilor cu romanii (veterani şi colonişti)

- ulterior, daco-romanilor li s-au adăugat popoarele migratoare, asimilate de către daco-

romani, dar având unele influenţe (cele mai mari influenţe, inclusiv asupra limbii, le-au avut
slavii).

2. Cum s-a format poporul român?

Prin procesul de romanizare, care este un proces istoric foarte complex, lingvistic şi
cultural, desfăşurat în etape diferite şi prin care autohtonii au preluat toate elementele civilizaţiei
şi culturii romane, elementul determinant fiind adoptarea limbii latine (un popor poate fi
considerat romanizat doar când limba pe care o vorbea până atunci se contopeşte cu limba latină
sau este înlocuită de către aceasta).

Etapele romanizării: romanizarea a avut mai multe etape, înainte şi după cucerirea efectivă a
Daciei de către romani, după cum urmează:

A. Etapa preromană/preliminară (sec. I î. Hr. – 106 d.Hr.) – de la primele contacte,

preponderent comerciale, dar şi conflictuale, cu lumea romană, prilej cu care geto-dacii
asimilează mai ales elemente de cultură materială (scris, monede, ceramică etc.), până la
1
cucerirea romană din anul 106. De remarcat faptul că teritoriile geto-dacice au intrat treptat sub
stăpânire romană: mai întâi Dobrogea, cucerită de romani între 29-28 î.Hr., ulterior alipită la
Moesia (46 d. Hr.), Moesia (teritoriu de la sud de Dunăre), apoi Dacia (106 d. Hr.). În acest
interval, perioadă de maximă afirmare a geto-dacilor, cei mai importanţi regi ai acestora au fost
Burebista (82-44 î. Hr.), respectiv Decebal (87-106 d. Hr.). Dacă primul i-a oferit alianţa
generalului Pompei, în războiul civil al acestuia cu celălalt general roman, Cezar (din acest
motiv, în 44 î. Hr. Cezar pregătea o expediție contra dacilor) , Decebal este cel care a avut mai
multe conflicte cu romanii, conduşi iniţial de Domiţian (războaiele din 87 si 88, încheiate cu
pacea din 89, prin care Dacia devenea regat clientelar al Romei), apoi de către Traian (războaiele
dintre 101-102 şi 105-106, la capătul cărora Dacia este cucerită şi transformată în provincie
romană).

Alt conducător al geților, primul dintre cei mai importanți amintiți în izvoare, menționat
pentru intervalul 300-292 î. Hr., a fost Dromichete, care stăpânea peste o uniune de triburi din
câmpia munteană.

B. Romanizarea propriu-zisă (106-271/275) – când elementele romane se generalizează la

nivelul întregii societăţi, dovedindu-se un fenomen ireversibil, în urma căruia rezultă populaţia
daco-romană.

În Dacia romană şi în Dobrogea (Moesia), romanizarea propriu-zisă(106-271/275), ca

proces etno-cultural şi lingvistic, s-a produs datorită acţiunii concomitente a mai multor factori:
armata şi administraţia romană, veteranii, coloniştii latinofoni, viaţa economică(spaţiul dac era
integrat economiei Imperiului) urbanizarea, dreptul roman, viaţa culturală şi viaţa religioasă.

1. Administraţia. Noua provincie de tip imperial era guvernată de un reprezentant

al împăratului, legatus Augusti. Stăpânirea romană nu s-a exercitat asupra
întregului spaţiu dacic, Crişana, Maramureşul, nordul şi centrul Moldovei
rămânând în afara limesului. Capitala provinciei era Ulpia Traiana Sarmizegetusa.
După moartea lui Traian (acesta domnește între 98-117 d. Hr.), provincia a fost
reorganizată de urmaşul său, Hadrian(117-138) în două provincii Dacia Superior
şi Dacia Inferior. Ulterior provincia a suferit o nouă împărţire administrativă, în
vremea împăratului Marcus Aurelius(161-180), în Dacia Porolissensis, Dacia
Apulensis şi Dacia Malvensis, subordonate unui legatus Augusti pro praetore
Daciarum Trium. Guvernatorul şi toţi funcţionarii cu atribuţii administrative,
edilitare, fiscale vorbeau limba oficială a administraţiei romane, latina.
2. Armata a avut un rol esenţial în apărarea provinciei şi consolidarea vieţii romane.
Vorbim despre aprox. 40-55000 de militari ce constituiau 3 legiuni (cetăţeni
romani) şi trupe auxiliare (provinciali de diferite etnii) şi comunicau în limba
latină populară. Trupele auxiliare cuprindeau alae (cavaleria) şi cohorte
(infanteria). Unităţile militare erau cantonate în castre - garnizoane (Apulum –
Legio XIII Gemina, Potaissa- Legio V Macedonica). În faţa liniei castrelor se
2
 amenaja o linie de apărare cu turnuri şi val de pământ, numită limes. În apropierea
castrelor au luat fiinţă aşezări numite canabae, armata jucând un rol însemnat în
procesul de urbanizare şi în evoluţia demografică a provinciei. Şi dacii au făcut
parte din trupele auxiliare, dar nu din cele prezente în provincia Dacia, ci în alte
zone ale Imperiului.
3. Veteranii erau soldaţii care îşi terminaseră stagiul şi preferau să rămână în
provincia unde activaseră primind, în schimb, beneficii precum bani, pământ, dreptul
de a se căsători cu femeile autohtone. Se bucurau de prestigiu, vorbeau limba latină,
erau purtătorii civilizaţiei romane. Unii dintre ei s-au aşezat în mediul rural, unde au
înfiinţat aşezări şi ferme agricole (villae rusticae), alţii s-au stabilit în oraşe, primind
funcţii administrative. După instalarea armatei şi a administraţiei romane în Dacia,
o parte a populaţiei autohtone a fost mutată din anumite teritorii de importanţă
strategică sau din ţinuturi cu pământuri fertile, care au fost distribuite coloniştilor.
Aşa se explică dispariţia multor aşezări dacice la cucerirea romană şi apariţia altora
noi în regiuni roditoare, situate pe teritoriul care aparţinea trupelor auxiliare,
legiunilor sau oraşelor. Această dislocare a comunităţilor autohtone a contribuit, şi ea,
chiar de la început, la cuprinderea elementului băştinaş în circuitul vieţii provinciale.
4. Coloniştii şi viaţa economică Coloniştii erau locuitori ai Imperiului aduşi în
Dacia de autorităţi din dorinţa unei mai eficiente exploatări a zonei.”pentru
popularea oraşelor şi cultivarea ogoarelor. Imediat după cucerire întreg pământul
Daciei a devenit ager publicus şi a fost distribuit coloniştilor sau trupelor.
Coloniştii au avut un rol important în dezvoltarea meşteşugurilor, mineritului,
agriculturii şi urbanizării, fiind promotorii unor relaţii active cu autohtonii prin
intermediul limbii latine populare. Dacia a fost integrată în sistemul economic
roman şi prinsă într-un schimb de produse cu Roma şi provinciile Imperiului,
graţie unui sistem de drumuri bine construite de inginerii romani.

5. Urbanizarea a avut un rol însemnat în răspândirea culturii şi civilizaţiei romane.

Oraşele erau împărţite în două categorii: colonia oraşele în care locuiau cetăţeni
romani şi care se bucurau de toate drepturile Ulpia Traiana Augusta Dacica
Sarmizegetusa, Apulum (organizat inițial ca municipiu de către împăratul Marcus
Aurelius), Napoca, Drobeta, Tropeum Traiani şi municipia oraşe de rang inferior
Porolissum, Dierna, Tibiscum. În mediul rural, rolul oraşului a fost îndeplinit de
conacul stăpânului roman (villa rustica) Aşezările urbane au primit nu doar nume
romane ci şi arhitectura şi beneficiile confortului roman.
6. Dreptul a avut un rol important în formarea modului de a gândi şi acţiona al
populaţiei daco-romane. Constitutio Antoniniana, a împăratului Caracalla, din
212, dădea drept de cetăţenie tuturor locuitorilor liberi din Imperiu. Romanizarea
a fost favorizată de impunerea legislaţiei romane; normele dreptului roman se vor
regăsi în dreptul românesc de mai târziu.
7. Religia este cel mai bogat domeniu al spiritualităţii romane care a favorizat
întrepătrunderea daco-romană. Se întâlneşte fenomenul de sincretism religios
(amestec de zeităţi adorate) şi adorarea vechilor zeităţi dace sub nume romane
(interpretatio romana).

3
 8. Creştinismul a constituit un factor esenţial în procesul de romanizare, acesta
răspândindu-se, prin misionari din imperiu, în limba latină.
O dovadă a răspândirii creștinismului în limba latină la nord de Dunăre o constituie donariul de
bronz de la Biertan (jud. Sibiu), datând din sec. IV d. Hr., având semnul crucii, monograma lui
Hristos (IX, I de la Isus și X, echivalentul literei H de la Hristos) și inscripția: ”Ego, Zenovius,
votum posvi” (Eu, Zenovius, am dăruit aceasta).

Donariumul de la Biertan, sec. IV d. Hr.

La Sucidava este atestată o basilică postaureliană.

În secolul IV d. Hr., a propagat creștinismul la nord de Dunăre, printre goți și huni,

episcopul Teotim I, hunii supranumindu-l chiar ”Zeul Romanilor”.

C. Etapa post-romană/romanizarea post-aureliană (după 271/275)

În sec. III Imperiul Roman, asaltat de migratori, caută soluţii pentru a rezista. Acesta este
contextul în care împăratul Aurelian hotărăşte realizarea unor graniţe naturale mai uşor de apărat,
motiv pentru care armata şi administraţia romană sunt retrase la sudul Dunării. După 271,
majoritatea populaţiei a continuat să trăiască la nordul fluviului, procesul de romanizare intrând
într-o nouă etapă, post-aureliană, care avea să-i cuprindă şi pe dacii liberi, cei ce nu fuseseră
cuceriţi de romani, o dată cu deschiderea graniţelor şi circulaţia liberă a oamenilor şi produselor.
Ameninţarea migratorilor îi determină pe localnici să se retragă din zonele urbane, producându-
se astfel un proces de ruralizare. În felul acesta, în sec. IV-VI, teritoriul de la N. Dunării era
organizat în obşti săteşti.

Totodată, legăturile cu Imperiul Roman s-au menţinut, cunoscând o amploare deosebită în

vremea împăraţilor Diocleţian (284-305 d. Hr., Dobrogea e reorganizată sub numele de Scythia
Minor, cu reședința la Tomis – Constanța de astăzi), Constantin cel Mare (306-337, construiește
un nou pod peste Dunăre, între Oescus – Bulgaria de azi și Sucidava, azi Celei, în jud. Olt)) şi
Iustinian (527-565), integrează în imperiu teritoriile de la Sucidava, Drobeta, astfel încât

4
organizarea bisericii creștine se extinde în sec. V și VI la nord de Dunăre). În timpul acestor trei
împărați, Imperiul Bizantin revine la Dunărea de Jos.

În timpul lui Diocleţian (284-305) se poate vorbi de persistenţa imperiului, dacă ne

referim la Dobrogea, care a devenit provincie separată, cu numele Scythia Minor, cu capitala la
Tomis. Sinteza daco-romană (prima sinteză) s-a dovedit solidă şi va constitui piatra de temelie
pentru formarea poporului român. Constantin cel Mare a oficializat creştinismul şi a revenit la
nordul Dunării, limita acestei reintegrări fiind marcată de valul de pământ întărit numit ”brazda
lui Novac”. Între Oescus şi Sucidava a fost inaugurat un nou pod peste Dunăre, iar viaţa multor
oraşe a redevenit înfloritoare. Împăratul roman Theodosius cel Mare interzice cultele păgâne, în
380 d. Hr., începând organizarea bisericii creștine. În sec. VI, sub Iustinian, stăpânirea din
nordul Dunării s-a refăcut cu centre puternice la Lederata, Arcidava, Sucidava. În plus
arhiepiscopia Iustiniana Prima, înfiinţată atunci, şi-a extins autoritatea religioasă şi asupra
aşezărilor nord-dunărene.

În sec. IV-VI s-a realizat a doua sinteză, care a constat în topirea migratorilor în masa
romanicilor. În afară de comunităţile dacilor liberi aşezaţi în fosta provincie, sarmaţii, iazigii,
goţii şi gepizii au fost populaţiile migratoare care au locuit efectiv alături sau împreună de
autohtonii latinofoni.

Pătrunderea slavilor a avut consecinţe importante prin faptul că dominaţia lor politică a
fost de lungă durată. După prăbuşirea hunilor, slavii fac primele raiduri la răsărit de Carpaţi, sf.
sec. V- încep. sec. VI. Slavii trăiau într-un final de preistorie, cu şefi militari în fruntea unor
triburi ce migrau spre regiuni mai bogate. Au fost atraşi în special de mirajul bogăţiilor
Imperiului Bizantin. În drumul lor, slavii au întâlnit aşezări romanice, atât în Moldova cât şi în
Câmpia Dunării. Ei numeau ţinutul din Câmpia Munteniei, Vlaşca. În Transilvania, primele
grupuri slave au pătruns în colţul sud-estic, după care s-au răspândit până în Maramureş, Cluj,
(Someşeni), Sălaj(Nuşfalău). În sudul Carpaţilor, s-a descoperit o mare necropolă slavă datând
din sec. VI-VII, la Sărata-Monteoru, jud. Buzău. Caracterul romanic al autohtonilor nu a putut fi
schimbat, influenţa slavă manifestându-se în îmbogăţirea vocabularului şi în preluarea unor
instituţii.

Prin trecerea acestora la sudul Dunării, în anul 602, s-a rupt romanitatea nord-dunăreană de cea
sudică. Slavii rămaşi la nordul Dunării au fost asimilaţi de daco-romani (secolele VI-VIII). Ei au
avut o contribuţie demografică şi lingvistică în etnogeneza românească fără să-i modifice esenţa
latină.

5
Dacia romană în anul 125

3. Unde s-a format poporul român?

Aproximativ pe teritoriul actual al României, de o parte şi de alta a Dunării.

Dicționar istoric:

 Etnonim – nume de popor

 Numismatică – disciplină auxiliară a istoriei care studiază monedele (grec. nomisma =

monedă) și medaliile

 Sigilografie - disciplină auxiliară a istoriei care studiază sigiliile/pecețile (lat. sigillium =

pecete)

 Epigrafie - disciplină auxiliară a istoriei care se ocupă cu descifrarea și interpretarea

inscripțiilor

 Hidronim – nume de apă

 Toponim – nume de loc/așezare

 Oronim – nume de munte

6
Zona de formare a poporului şi a limbii române

4. Când s-a format poporul român?

Aproximativ începând cu sec. I î. Hr., când au loc primele contacte cu lumea romană), până prin
secolele VII-VIII d. Hr.
7
b) FORMAREA LIMBII ROMÂNE

- are loc odată cu formarea poporului român. Limba română făcând parte din grupa limbilor
romanice (neolatine);

- în sec. IV-VIII, limba latină vulgară, vorbită de daco-romani, s-a transformat într-o limbă
protoromână. Procesul etnogenezei s-a desfăşurat la nord şi la sud de Dunăre, încheindu-se spre
sfârşitul sec. VIII. Limba română este o limbă neolatină, cu următoarea structură: substratul
daco- moesic (în vocabularul limbii române s-au păstrat circa 150-200 de cuvinte dacice), stratul
latin (vocabularul şi structura gramaticală a limbii române sunt latine în proporţie de 80%) şi
adstratul slav sudic (elemente de vocabular şi fonetică).

Istoricul și semnificație expresiei ”torna, torna, fratre!”

Torna, torna, fratre! (τόρνα, τόρνα, φράτρε) (sau retorna, retorna!) reprezintă un îndemn
rostit de către un soldat „în limba părintească” în timpul unei campanii a armatei
bizantine împotriva avarilor, în apropierea munților Haemus în anul 587.
Există două relatări legate de acest episod. Theofilact din Simocatta (570 - 640)
povestește în „Istoriile” sale că în timpul unui marș de noapte al armatei bizantine, unul dintre
soldați a observat cum stătea să cadă un sac cu provizii aflat pe un catâr. Vrând să-și atenționeze
camaradul, a strigat „în limba băștinașă”: torna, torna! (adică să întoarcă sacul pe catâr). Ceilalți
soldați au interpretat acest îndemn ca pe un semnal de alarmă și au început să-l repete cu răcnete
din om în om. Atât bizantinii cât și avarii sunt cuprinși de panică, fiecare armată fugind în
direcții opuse.
Două secole mai târziu, în lucrarea sa „Cronographia”, Teofan Spovednicul (752 - 817)
relatează aceeași poveste într-un mod puțin diferit. Anume, soldatul văzuse povara catârului
căzând și rostește „în limba părintească” torna, torna, fratre! (adică să se întoarcă după sacul
căzut).
Istoricul C. Jireček consideră expresia drept o comandă militară în limba latină. Alți
istorici socotesc aceste cuvinte drept o primă mențiune a protoromânei.
Istoricul Gh. I. Brătianu socotește că aceste cuvinte „reprezintă o expresie din limbajul
roman, așa cum se formase el în acea epocă în regiunile balcanice și dunărene”; „ele aparțin
probabil unuia și celui mai însemnat din substraturile peste care limba noastră [română, n.n.] s-a
clădit”. Totodată respinge teoria comenzii militare, întrucât ar fi fost imposibil ca în armată să
existe adresări cu termenul mult prea familiar „frate”.

8
DIALECTE: sunt 4 dialecte/ramuri ale limbii române

- Daco-român (n. Dunării)

- Aromân (s. Dunării)

- Meglenoromân(s. Dunării)

- istroromân(s. Dunării)

GRAIURI – moldovenesc, oltenesc, maramureşean, muntean etc.

Limba română literară s-a format în secolul al XIX-lea.

Ilustrarea componentelor limbii române

Cuvinte de Aprig, barză, baltă, brad, brânză, brâu, burtă, Carpaţi, cătun, căciulă, codru,
origine dacică copil, Dunăre, gard, mal, mazăre, mânz, moş, Mureş, Olt, pârâu, prunc,
strugure, vatră

Cuvinte de A ara, argint, aur, biserică, bun, câmp, cireş, a culege, duminică, femeie, frate,
origine latină frumos, grâu, lână, mână, munte, pâine, picior, sare, a semăna, soare.

Cuvinte de Bistriţa, cneaz, Dâmboviţa, gâscă, jude, plug, seceră, stareţ, târg, vamă.
origine slavă

Popoare şi limbi neolatine/romanice

Entităţi etno- substrat strat adstrat

lingvistice neolatine

Franceza Galic Roman Germanic

Italiana Italic Roman Germanic

Portugheza Lusitan Roman Germanic

9
 Spaniola Celtiberic Roman Germanic

Româna Geto-dac Roman Slav

III. Romanitatea în viziunea istoricilor

Romanitatea românilor a stârnit de-a lungul timpului interesul istoricilor dar si al

politicienilor mai ales în contextul unor transformări naţionale controversate. Aşezaţi la
interferenţa intereselor marilor puteri, românii sunt creatorii unei culturi şi a unei civilizaţii
trainice, originale. Ei îşi afirmă cu mândrie originea daco-romană şi latinitatea limbii
române, fapt ce a fost posibil printr-o continuitate după retragerea aureliană, în perioada
migraţiilor, dar şi unitatea de neam pentru întreg spaţiul locuit fapt confirmat prin dovezi
logice, arheologice, lingvistice, etnografice, istorice.

Romanitatea este elementul esenţial al identitătii ligvistice şi culturale a

poporului român. În contextul migraţiei slavilor în sudul Dunării, romanitatea orientală se
identifică cu poporul român fapt ce nu poate fi contestat şi care este confirmat de izvoarele
scrise la cumpăna dintre primul şi cel de-al doilea mileniu al erei creştine. Ei sunt numiţi
vlahi, termen folosit de izvoarele slave, pentru a desemna o populaţie neslavă de origine
romanică. Termenul vlah a cunoscut mai multe variante: vlah la bizantini şi la slavii sudici;
voloh, la slavii răsăriteni; valachus la latino-catolicii apuseni; blach, la unguri unde s-a
transformat în olah.

Primele mărturii scrise despre români le datorăm bizantinilor, atenţia lor pentru acest
spaţiu fiind explicată prin politica Imperiului la Dunărea de Jos şi prin repetatele incursiuni
ale populaţiilor migratoare peste Dunăre.

Primele mărturii scrise despre români sunt, în ordine cronologică:

 sec VII, Tratatul Strategikon, al împăratului bizantin Mauricius îi menţionează pe

romani
 sec IX, geografia armeană a lui Moise Chorenati (autor de origine armeană),
pomeneşte „ţara necunoscută” numită de el Ţara Balak - Valahia
 sec. IX, cronica turcă, Oguzname, Ulak-ili = Ţara vlahilor/valahilor;
 sec. X, împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959), în
lucrarea Despre administrarea imperiului, foloseşte denumirea de romani”
pentru populația neslavă din Balcani; aceştia se mai numesc şi romani, pentru că
au venit din Roma şi poartă acest nume până în ziua de astăzi”. Pentru bizantini,
folosește termenul de ”romei”
 împăratul bizantin Vasile Macedoneanul (980–1020) îi numeşte într-o
corespondenţă a sa pe români vlahi.

10
 Observaţie: apariţia termenului de vlah marchează sfârşitul etnogenezei
româneşti şi subliniază caracterul romanic/neolatin al poporului român.

„Vlah” – la origine termenul de volcae, folosit de generalul roman Caesar, în

lucrarea „De bello galico” (Despre războiul cu galii) şi desemnând numele unui
trib celt. Preluat de germani pentru a-i numi pe vecinii lor de la vest şi sud (gali
romanizaţi, romani). Termenul a fost preluat de slavi pentru a desemna popoarele
de origine latină/romanicii. Numele de vlah a suferit variaţiuni: la bizantini şi
slavii de sud (vlah), la slavii de răsărit (voloh), la slavii apuseni (valachus), iar la
unguri (blach, olah, olasz), la germani walach.

 sec XI, Kekaumenos, în Sfaturi şi povestiri îi aminteşte pe vlahii sud-dunăreni

care trăiau în apropierea Dunării şi pe Sava
 sec XI, scriitorul persan Gardizi, în Podoaba istoriilor, îi aşează pe români între
slavi, ruşi şi unguri, între Dunăre şi un munte mare
 sec. XII, Ioan Kynnamos, secretar al împăratului Manuel Comnenul, străbătând
ținuturile nord-dunărene, vorbind despre o campanie bizantină împotriva
maghiarilor, consemna despre vlahi “se zice despre vlahi că sunt coloni veniţi de
demult din Italia”
 sec. XIII, corespondenţa papei Inocenţiu al III-lea cu Ioniţă Caloian (cel
Frumos), în care ideea romanităţii românilor ocupă un loc central, subliniindu-se
legătura cu Roma cât şi mândria românilor de a avea această origine.
 Cronica notarului anonim al regelui maghiar Bela, Gesta Hungarorurum care
vorbeşte despre populaţia pe care maghiarii au găsit-o în Transilvania,”blachii,
adică păstorii romanilor”
 Simon de Keza, autor ungur, vorbeşte în sec al XIII-lea despre români ca
“păstorii romanilor”. Afirmă despre ei că erau în Pannonia la venirea hunilor, iar
în vremea lui Attila, romanii, locuitori ai oraşelor (civitas), s-au înapoiat în Italia,
“doar vlahii, care au fost păstorii şi agricultorii acestora, au rămas de bunăvoie
în Pannonia”.
În sec XIII-XV, mai multe evenimente influenţează ideea romanităţii românilor.
În contextul constituirii statelor medievale româneşti, denumirea de Ţara
Românească este sugestivă pentru conştiinţa romanităţii românilor.

Ulterior, apariţia ameninţării otomane (sec. XIV) determină o reacţie din partea
creştinilor care încearcă o coalizare menită să se opună “tăvălugului”. Pentru a stârni
interesul contemporanilor, umaniştii, istorici şi gânditori ai Renaşterii atrag atenţia
asupra ameninţării ce planează asupra moştenirii civilizaţiei antice, (vestigii,
populaţii, limbi) de care românii, ca descendenţi ai romanilor nu erau străini.

 Sec. XV:
 Poggio Bracciolini(1380-1459), umanist italian, este primul dintre
umaniști care a afirmat originea romană a poporului român, latinitatea
limbii române. Era pentru prima oară când s-a argumentat latinitatea
11
 limbii române cu probe culese direct din spaţiul românesc de cunoscători
ai limbii latine.
 Flavio Biondo (1392-1463), afirma ca românii cu care s-a întâlnit la
Roma, ”invocau cu mândrie originea lor romană”
 Enea Silvio Piccolomini (1405-1464) cunoscut ca Papa Pius II (1458-
1464), a răspândit, în lucrarea Cosmografia, teoria despre originea
romană a românilor, mărturie importantă chiar daca conţine şi unele
exagerări (Valahia derivă din Flacchia, după numele comandantului
roman venit în Dacia). Prin această mărturie, originea romană a românilor
a intrat în circuitul european. A cules informații de la călugării franciscani
și dominicani.
 Laonic Chalcocondil (1423-1490), grec stabilit în Italia, cunoştea originea
comună a românilor, numindu-i “daci” pe cei din nordul Dunării şi
“vlahi” pe cei din sudul fluviului. El a fost primul, care după veacuri de
gândire specific medievală, revine la teoria antică, elină, care identifica
limba cu neamul.
 Demetrie Chalcocondil – informaţii despre români

Din Italia ideile umaniştilor s-au răspândit şi la curţile europene

 Filippo Buonaccorsi (1437-1496), consilier la curtea poloneză, a călătorit

prin Moldova şi scrie despre „descendenţa românilor din coloniştii
romani”
 Antonio Bonfini (1434-1503), trăind la curtea regelui ungar susţinea în
lucrarea Decadele, că:”românii sunt urmaşii coloniei şi ai legiunilor
romane din Dacia, acest adevăr e dovedit de limba lor romană, pentru
care românii s-au luptat, ţinând la ea mai mult decât la propria lor fiinţă”
 Jan Laski (1499-1560), episcop de Gnezno, scrie în 1541 despre originea
romană a populaţiei”căci ei spun că sunt oşteni de odinioară ai romanilor”

Secolul al XVI-lea este perioada unor mari transformări care au afectat atât
Europa (Renaşterea, descoperirea Lumii Noi, Reforma) cât şi Ţările Române. Două
evenimente sunt de maximă importanţă: Unirea realizată de Mihai Viteazul ce a
reprezentat afirmarea unităţii de neam a românilor şi apariţia tiparului în spațiul
românesc, 1508, şi a scrisului în limba română sub tutela diaconului Coresi (el tipăreşte
Psaltirea, în 1570), fapt ce dovedeşte conştiinţa romanităţii la români.

Conciliul de la Lateran (1512-1517) – încercări de reformare a Bisericii catolice

In aceste condiţii umanistul Nicolaus Olahus (1493-1568), român de origine, a

scris, în Hungaria, 1536, despre originea romană a românilor şi despre unitatea etnică şi

12
lingvistică a acestora fie că locuiau în Transilvania sau în Tara Românească şi Moldova
(a fost primul român care a susţinut uniunea de neam, limbă şi religie a românilor), iar
Johannes Honterus (1498-1549)- originar din Braşov-înscrie în harta sa (1542) numele
Dacia pentru întreg teritoriul locuit de români.

Johannes Leunclavius şi-a desfăşurat activitatea în sec. XVI (1533-1593)

Francesco della Vale (?-1545) a fost primul cărturar care a reprodus o propoziţie în
limba română”sti rominești”( în 1532 scrie lucrarea Însemnări despre originea,
obiceiurile și orașele romanilor). Atât el cât şi Anton Verancsics, originar din Dalmația
(1504-1573, în 1549 scrie lucrarea Descrierea Transilvaniei, Moldovei și Țării
Românești)) s-au bazat în afirmaţiile lor despre romanitatea românilor pe cunoaşterea
directă a acestora.

1550, Cronica lumii întregi În această lucrare, cronicarul polonez Martin Bielski
născocește teoria că românii sunt urmașii răufăcătorilor romani exilați. Pe de altă parte,
tot el afirmă că acești urmași au trăit tot timpul la Dunăre, că și-au păstrat obiceiurile și
limba italiană și că țara lor s-a împărțit mai târziu în trei părți: Transilvania, Moldova și
Țara Românească.

Ideea romanităţii românilor este afirmată şi de alţi cărturari europeni, precum cei saşi:

 Martin Opitz (1597-1639), sas de origine,care a găsit o confirmare a originii

romane a poporului român, in limba română, considerată cea mai apropiată de
latină dintre limbile romanice şi în obiceiurile populare româneşti
 Istoricii saşi Johann Troester şi Laurenţiu Toppeltin au susţinut originea pur
romană a poporului român combătându-l pe Ştefan (Istvan, în maghiară)
Szamoskozy care, după Unirea realizată de Mihai Viteazul, nega autohtonia
românilor, după ce, înainte de unirea din 1600, afirmase că românii sunt
descendenţi ai romanilor (în capitolul despre Dacia Romană)
 În 1655, pastorul sas David Hermann susţinea că “românii îşi trag originea ba
chiar şi limba romană din coloniştii aduşi de Traian.”

În Evul mediu, în cancelariile domnești din Moldova și Țara Românească s-a folosit cu
precădere limba slavonă.

Sec XVII este perioada de înflorire a culturii medievale româneşti, emanciparea

definitivă de slavonism. Graţie studiilor în străinătate cultura românească s-a deschis
spre occident, originea latină şi unitatea românilor sunt afirmate cu forţă de cronicarii din
Moldova: Grigore Ureche (1590-1647) şi Miron Costin (1633-1691) şi din Ţara
Românească, Constantin Cantacuzino (1640-1716).

13
 Grigore Ureche observă în Letopiseţul Ţării Moldovei (redactat, se pare, între
1642-1647), asemănarea dintre cuvintele româneşti şi cele latineşti concluzionând asupra
originii latine a românilor,”rumânii…de la Râm se trag”.

Miron Costin, şcolit în Polonia, pasionat de originea românilor, susţine, în 1675,

în lucrarea De neamul moldovenilor. Din ce țară au eșit strămoșii lor că, după cucerirea
Daciei de către romani, aceştia au populat-o cu colonişti din Italia; după retragerea
aureliană, romanii rămaşi au dat naştere poporului român.

Stolnicul Constantin Cantacuzino, după ce a studiat în Italia a susţinut în Istoria

Ţării Româneşti, 1716, originea daco-romană a românilor.

Dimitrie Cantemir abordează şi el acest subiect în Hronicul vechimii a romano-

moldo-vlahilor (redactat, între 1719-1722), susţinând originea pur romană a românilor,
anticipând astfel una dintre ideile de bază ale Scolii Ardelene. „Vestiţii romani sunt
moşii şi strămoşii noştri”. Este cea mai întinsă lucrare istorică de analiză a originii
românilor.

Efervescenţa cu care au apărut scrierile cronicarilor români a fost dublată de

cronicarii saşi din Transilvania, care în a doua jumătate a sec. XVII au adoptat o teorie
umanistă germană cu scopul de a demonstra presupusa lor origine dacă. Ei au susţinut
originea pur romană a românilor. Confuzia cronicarilor saşi a venit de la identificarea
dacilor cu goţii. Această teorie a fost desfiinţată cu argumente de comitele saşilor
Valentin Frank von Frankenstein, în sec XVII, după care a dispărut cu totul în sec.
XVIII. Cu toate acestea, istoricii saşi au continuat în lucrările lor să afirme originea
latină a românilor. Istoricul sas care a contribuit poate cel mai mult la răspândirea în
afara mediului românesc a teoriei originii romane a românilor a fost braşoveanul Martin
Schmeitzel. El a predat ani de-a rândul la Universitatea din Halle un curs despre istoria
Transilvaniei şi a difuzat opiniile despre romanitatea românilor prin lucrările tipărite în
străinătate. Afirmarea romanităţii românilor se regăseşte şi în lucrări despre secui. Astfel,
intr-o scriere iezuită de la începutul sec. XVIII, despre secui, se afirmă în două rânduri
că toţi românii din cele trei ţări române nu sunt alţii decât urmaşii romanilor.

Alt cronicar sas, Ioan Lucius, la care vom reveni, are dubii şi rezerve cu privire la
românii nord-dunăreni.

Secolul XVIII

Spre sfârşitul secolului XVII şi începutul celui următor, apar semnele unei
conştiinţe naţionale moderne problema originii popoarelor se transformă
pretutindeni din problemă istorică în problemă politică. În secolul al XVIII-lea, în
Europa, apar națiunile, astfel încât problema romanității românilor va căpăta accente

14
politice. În Transilvania situaţia se complică prin tensiunea dintre interesele dominaţiei
austriece şi revendicările naţionale maghiare, în vreme ce românii aveau, în ciuda
superiorităţii lor numerice (60%) un statut inferior. În 1699, prin tratatul de pace de la
Karlowitz, otomanii recunosc trecerea Transilvaniei sub dominaţie
habsburgică/austriacă. Unirea unei părţi a clerului şi a românilor ortodocşi cu Biserica
Catolică, realizată prin Diplomele leopoldine, emise de împăratul habsburgic Leopold I,
în 1699 şi 1701 afecta ordinea tradiţională favorabilă naţiunilor privilegiate iar
acceptarea originii romane a românilor echivala cu acceptarea existenţei lor în
Transilvania înainte de venirea maghiarilor şi de aici nenumărate concesii naturale, de
altfel, dar greu de acceptat de către unguri.

Unirea cu Roma, chiar dacă afecta unitatea religioasă a românilor, a încurajat

mişcarea de emancipare naţională care şi-a găsi un sprijin important în episcopul unit
Inocenţiu Micu Klein ( în 1744, în lucrarea „Supplex Libellus”, acesta susţine obţinerea
drepturilor pentru românii din Transilvania – recunoaşterea naţiunii şi a limbii române,
biserica unită, prin apel la romanitate, întâietate, majoritate), a cărui iniţiativă a fost
continuată de Şcoala Ardeleană - Gh. Şincai (1802, Hronica românilor și a mai multor
neamuri), Petru Maior (1812, Istoria pentru începuturile românilor în Dacia), Samuil
Micu (1780, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae), Ion Budai-Deleanu
(1800-1812, Țiganiada). Aceştia au dovedit latinitatea limbii române şi a poporului
român, vechimea şi continuitatea în acelaşi spaţiu de locuire. Ideile lor au fost sintetizate
într-un lung memoriu, Supplex Libellus Valachorum, adresat în 1791 Curţii de la Viena,
condusă de Leopold al II-lea. Pentru a atrage atenţia asupra situaţiei românilor, istoricii
Şcolii Ardelene au demonstrat faptul că dacii ar fi fost exterminaţi, afirmând originea pur
romană a românilor, exagerare menită să sublinieze originea nobilă a românilor în
contradicţie cu situaţia lor economică şi social-politică din Transilvania. Prin
reprezentanţii Şcolii Ardelene, ideea romanităţii devine armă în lupta politică.

Astfel de concluzii au fost susţinute şi în secolul următor de aşa zişii “latinişti”,

printre ei August Treboniu Laurian. El urmărea purificarea limbii române pentru a o
apropia cât mai mult de limba latină originară—tentativă ce a discreditat şcoala latinistă
(teoria puristă). Între 1871-1876 a apărut Dicţionarul limbii române care a constituit
apogeul acestei tendinţe. A.T. Laurian a scos din dicţionar elementele nelatine şi a
adoptat un sistem ortografic etimologic, care nu mai semăna decât vag cu limba română
autentică. Tentativa de a crea o limbă artificială a discreditat şcoala latinistă. Totuşi, până
la mijlocul secolului, a continuat să existe o unanimitate faţă de originea doar romană a
românilor. In Principate, istoricii greci stabiliţi aici, Daniel Philiphide, Dionisie Fotino
şi români, Ienăchiţă Văcărescu, Naum Râmniceanu, abordează ca pe un fenomen natural
fuziunea daco-romană.

15
 Secolul al XIX-lea a adus românilor unirea, independenţa şi denumirea de
România. În timpul domniei lui Al. I. Cuza se renunță la scrierea slavonă și se introduce
alfabetul latin, ceea ce a dus la amplificarea conștiinței romanității poporului român și a
limbii române. În afirmarea romanităţii românilor nu mai era nevoie de argumentul
originii pur romane a poporului nostru. În atenţia istoricilor trece problema continuităţii
autohtonilor la nordul Dunării după retragerea aureliană—o problemă de natura politică
în condiţiile în care circulau lucrări tendenţioase ce susţineau contrariul: teoria
imigraţionistă a lui Robert Roesler.

TABEL RECAPITULATIV:

Tipuri de Sec. Autor Lucrare Idee

izvoare

1. Izvoare Sec. Împăratul Strategikon Românii

VII Mauriciu sunt
bizantine numiţi
romani

Sec. Împ. Constantin Despre Românii

X VII Porfirogenetul administrarea sunt
Imperiului numiţi
romani, în
vreme ce
bizantinii
sunt
numiţi
romei

Sec. -1020 Scrisoare/act Românii

XI sunt
Împ. Vasile II numiţi
Macedonianul vlahi

Cronicarul Sfaturi şi Îi numeşte

Kekaumenos povestiri pe români
blachi, şi îi
localizează
între
16
 Dunăre şi
Sava”
poporul
blachilor
locuia mai
întâi lângă
Dunăre si
Sava..”

Sec. Cronicarul Cronica Îi numeşte

XII Epitome pe români
Ioan Kynnamos vlahi

„…vlahi, despre care

se spunea ca sunt
colonii de demult ai
celor din Italia”

2.

alte Sec. IX 1. Geograful armean Moise Geografia Pomeneşte la nord

izvoare Chorenati de Dunăre Ţara
Balak

Pomeneşte la nord
2.autor necunoscut de Dunăre Ţara
Cronica turcă Oguzname
Ulak-ili

Sec XI
Îi confirmă pe
români între Dunăre
şi un munte mare,
3. Podoaba Istoriilor posibil Munţii
3. Gardizi Carpaţi

3. Izvoare

17
maghiare

Pomeneşte pe
blachi, adică
păstorii romanilor

Sec XIII Gesta

Hungarorum
Anonymus

Simon de Keza Gesta Pomeneşte pe

Hunorum et vlachi, adică păstorii
Hungarorum romanilor

4. Sec XIII Papa Inocenţiu al Corespondenţa Confirmă ideea

Izvoare III-lea cu Ioniţă cel romanităţii
Frumos, românilor
apusene Kaloian,
conducător al
statului vlaho-
bulgar

Sec XV 1. Poggio - constată elemente

Bracciolini comune dintre lb.
latină şi lb română
-primul umanist
italian care afirmă - descendenţa
romanitatea romană a românilor

2. Flavio Biondo 2. Afirmă despre

românii cu care se
întâlnise că invocau
cu mandrie originea
lor latină

3. Şi-a cules
informaţiile de la
misionarii
3.Enea Silvio dominicani şi
3. Cosmografia
Piccolomini sau franciscani.
Papa Pius al II-lea.
Cu el ideea originii
latine a românilor a
intrat în circuitul

18
 ştiinţific european

4. A menţionat
originea romană a
românilor

4. Demetrie
Chalcocondil

5. Laonic

Chalcocondil

Este primul care

după veacuri de
gândire medievală
tipică, revine la 5. vb despre
teoria antică, originea comună a
greacă care românilor,
identifica limba cu numindu-i daci pe
neamul cei din nord şi vlahi
pe cei din sud

6.
6. Originea latină a
Antonio Bonfini limbii române

7. Filippo 7. A călătorit în
Buonacorsi Moldova, unde
6. Decadele cunoscându-i pe
Umanist italian, localnici află despre
consilier la curte descendenţa
iagellonă(Polonia) românilor din
colonişti romani

8. scrie în 1514
despre originea
8. Ian Laski, roman a
episcop de populatiei”căci ei
Gnezno spun ca sunt osteni

19
 de odinioară ai
romanilor”

20
 9. Anton
Verancsics
9. De situ Transilvaniae, 9. Confirmă
Originar din Moldaviae et conştiinţa
Dalmaţia Transalpinae,1549 descendenţei latine
a românilor

10. Francesco 10. Însemnări despre

della Vale originea, obiceiurile şi 10. originea latină a
oraşele românilor, 1532 românilor
Umanist italian

Politizarea romanităţii românilor

21
 Domnia lui Mihai Viteazul a marcat o epocă în istoria românilor dar şi în cea a
romanităţii lor. Graţie victoriilor strălucite obţinute de domnul român împotriva oştilor
turceşti, românii au devenit cunoscuţi în Europa. Cunoaşterea originii lor romane, a
depăşit cadrul relativ restrâns al umaniştilor vremii, pentru a se difuza în cele mai largi
cercuri ale societăţii europene. Stăpânirea lui Mihai Viteazul în Transilvania i-a atras
ostilitatea nobilimii maghiare, reflectată puternic în izvoarele vremii. Un caz tipic este
cel al lui Ştefan Szamoskozy (1565-1612). În timpul studiilor sale la Heidelberg şi
Padova a publicat o lucrare, 1593, în care a dedicate un capitol Daciei romane unde
scria că românii sunt urmaşii romanilor, descendenţa lor fiind atestată de limba
acestora, care s-a desprins din limba latină. Autorul a suferit mult în timpul stăpânirii
lui Mihai Viteazul în Transilvania. La moartea domnitorului a compus un epitaf în care
îl judeca aspru ”Nero Verus” (1601); mai mult decât atât el şi-a schimbat opinia şi în
privinţa românilor, care „nu mai erau înrudiţi şi nici urmaşi ai romanilor”.

Nu toţi reprezentanţii nobilimii maghiare l-au urât pe Mihai Viteazul. Există şi

autori obiectivi, este cazul autorilor maghiari din afara Transilvaniei care nu considerau
că românii ar ameninţa ştirbirea privilegiilor tradiţionale ale “naţiunii maghiare”. Aşa
este cazul episcopului Nicolae Istvanffy, istoric şi diplomat al împăratului Rudolf al II-
lea. Lui i de adaugă cărturarii saşi L. Toppeltinus şi J. Troester (ambii sec. XVII),
ultimul autor al unei lucrări despre Dacia în care şi-a afirmat convingerea că “românii
de azi ce trăiesc în Ţara Românească, Moldova şi munţii Transilvaniei nu sunt decât
urmaşii legiunilor romane” prin urmare”cei mai vechi locuitori ai acestei ţări”. Mai
târziu Benko Iozsef, în cartea Transilvania sive magnus Transilvaniae Principatus,
1778, arăta că la abandonarea provinciei traiane “mulţi romani împreună cu dacii
indigeni au rămas pe loc.”

În a doua jumătate a sec. al XVII-lea, rivalitatea austro - otomană se reflectă şi

în mărturiile despre români. În acest context apare şi cronica sasului Lucius (Lučič) în
1666 la Amsterdam. Autorul a urmărit istoria Croaţiei şi Dalmaţiei, dar a făcut şi
consideraţii asupra popoarelor vecine. Ultimul capitol este dedicat exclusiv discutării
originii romane a poporului român. El nu a negat continuitatea elementului roman în
Dacia traiană dar a susţinut că el a fost sporit printr-o imigrare provocată de către
bulgari de la sud la nord de Dunăre.

Teoria lui Lucius a rămas neobservată pentru o perioadă lungă de timp, în sec.
al XVIII-lea, „s-a descoperit” valoarea ei documentară pentru susţinerea unor teorii
care reprezentau arme ideologice în combaterea revendicărilor politice ale românilor.

Secolul XVIII

22
 - În 1779 a apărut, postum, lucrarea lui Martin Felmer (învățat german din
Transilvania, trăiește între 1720-1767), intitulată "Primae Linae Principatus
Transylvaniae Historiam Antiqui Medii et Rocentiaris Aevi" în care, pentru
prima dată într-o lucrare cu caracter științific, se dă teritoriului locuit de români
numele de România.

- Bolla Martin, profesor maghiar din Cluj, încerca să demonstreze, pe la 1791, că

românii au origine bulgară și de aceea li se spune volohi.

- În secolul al XVIII-lea au apărut națiunile, context în care vechimea și

continuitatea românilor în Transilvania au început a fi contestate.

Secolul XIX

Istoricul austriac I. Chr. Engel a reluat teoria lui Lucius dar într-o formă nouă
eliminând afirmaţia privind continuitatea elementului roman în Dacia post aureliană,
printr-o deplasare cronologică a amintitei implantări romane din iniţiativă bulgară.
Ideile sale au fost împărtăşite şi de I.C. Eder. La rândul său, F. I. Sulzer, ofiţer de
justiţie al armatei austriece susţinea într-o lucrare, din 1781-1782, Geschichte des
transalpinischen Daciens (Istoria dacilor transalpini), că românii nu s-ar trage din
coloniştii romani şi că poporul român s-ar fi format în sudul Dunării, undeva între
bulgari şi albanezi, de unde ar fi imigrat la nordul fluviului în sec. al XII-lea. Scopul
lansării acestei teorii era limpede: anularea argumentelor istorice ale românilor în lupta
politică din Transilvania şi justificarea privilegiilor deţinute de maghiari, saşi şi secui
precum şi a statutului de toleraţi atribuit românilor. În felul acesta chestiunea
continuităţii istorice va căpăta un pronunţat caracter politic., Sulzer fiind inițiatorul
teoriei imigraționiste.

Totuşi există voci care combat aceste idei.

 Însuşi împăratul Austriei, Iosif II (1780-1790), în timpul căruia a avut

loc, în Transilvania, răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan, îi
socotea pe români ”incontestabil cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori
ai Transilvaniei”
 1784 – chiar în timpul răscoalei conduse de Horea, Cloșca și Crișan,
învățatul sas Michael Lebrecht scrie că românii, ca urmași ai romanilor,
sunt ”cei mai vechi locuitori ai acestor regiuni”.
 De asemenea contele Teleki, preşedinte al Cancelariei Aulice
Transilvane, recunoştea în 1791 că ” români sunt locuitorii cei mai vechi
ai Transilvaniei”
 istoricul Huszi Andras afirma în acelasi an “nici o naţiune nu are limba
atât de apropiată de acea veche romană ca naţiunea valahilor, ceea ce

23
 este un semn sigur şi care nu poate înşela că ei sunt în Transilvania
urmaşii vechilor colonii romane.”
 Mihail Kogălniceanu, care a ţinut un discurs, în 1843 în care îl elogia pe
Decebal; el se înscrie astfel în romantismul românesc, curent cultural
care readuce în atenţie curajul şi spiritul de sacrificiu al dacilor, fără a
insista asupra dacilor ca element esenţial al etnogenezei româneşti.
 1844 – savantul Paul Joseph Schafarik, renumit slavist, afirma că
”valahii de la nord și sud de fluviu au toți aceeași origine comună”, fiind
rezultatul contopirii dintre daco-geți și romani.
După realizarea dualismului austro-ungar, 1867, imigraţionismul este readus cu şi
mai multă tărie în dezbaterile istoricilor de către geograful austriac Robert Roesler.
Acesta relua, într-o formă mult elaborată, în cartea Studii româneşti. Cercetări asupra
istoriei vechi a românilor, 1871, argumentele lansate de istoricii austrieci, Franz Ioseph
Sulzer şi Johann Christian Engel, in sec XVIII. Ei susţineau că:

1. dacii au fost exterminaţi de romani în urma războaielor daco-romane

2. toponimia dacică nu s-a păstrat
3. romanizarea nu s-a putut realiza într-un timp atât de scurt
4. retragerea aureliană a însemnat retragerea tuturor locuitorilor de la nordul
Dunării la sudul fluviului
5. poporul român s-a format la sud de Dunăre unde a primit influenţă slavă
şi a îmbrăţişat ortodoxia
6. nu există izvoare istorice care să ateste prezenţa românilor la nordul
fluviului până în sec XIII
Teoria a fost combătută de istorici străini: E. Gibbon (Istoria Imperiului Roman, 1787),
Th. Mommsen (Istoria romană, 1854-1885), J. Jung, C Patsch dar mai ales de istorici
români:

 Bogdan Petriceicu Haşdeu, „Perit-au dacii?” 1860, susţine

supravieţuirea elementului autohton geto-dac în urma cuceririi
romane, continuitatea daco-romanilor şi apoi a românilor în tot
cursul Evului Mediu la nord de Dunăre. El demonstra că Şcoala
Ardeleană a făcut o interpretare forţată a izvoarelor ”împuţinarea
bărbaţilor” (secătuirea Daciei de bărbați în urma celor două
războaie daco-romane), invocată de Eutropius, fiind amplificată în
mod abuziv în sensul exterminării unui neam întreg. Haşdeu a
formulat şi teoria circulaţiei cuvintelor, arătând că structura unei
limbi nu este dată de numărul brut al cuvintelor ci de circulaţia
acestora, deoarece sunt cuvinte aproape uitate depozitate în
dicţionare, altele însă folosite de nenumărate ori. El a demonstrat
că slavismele din limba română cu toate că nu sunt puţine, în
circulaţia lor, adică în activitatea vitală a graiului românesc, ele se
pierd aproape cu desăvârşire faţă de latinisme. Tot el a precizat că
se pot alcătui fraze întregi numai cu cuvinte din limba latină, dar
nici o propoziţie cu cuvinte exclusiv de alte origini.
24
  N. Iorga, Dimitrie Onciul, A.D. Xenopol și Gr. Tocilescu
susțineau rolul redus al dacilor în etnogeneza românească.
 A. D. Xenopol, primul istoric român ce ia atitudine față de teoria
imigraționistă, în Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinţei
romanilor în Dacia Traiană, 1884 şi Istoria românilor din Dacia
Traiană a sistematizat dovezile continuităţii folosind argumente
istorice, lingvistice, logice
 Filologul Philipide demonstrează caracterul latin al limbii române
la fel ca şi D. Photino sau Mihail Kogălniceanu (1843, discurs de
elogiere a lui Decebal ”cel mai însemnat rigă barbar care a fost
vreodată”), care admit ca vatră de formare a poporului român şi
teritoriul de la sud de Dunăre.
 Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, 1885, pentru a respinge unele
argumente greu de combătut ale teoriei roesleriene, cum ar fi
asemănările dintre limba română şi limba albaneză, considera că
poporul nostru s-a format şi la nord şi la sud de Dunăre.
Uneori s-a mers până la a respinge romanitatea românilor a căror origine ar fi pur dacică
(Nicolae Densuşianu, 1913, în Dacia preistorică). În timpul domniei lui Alexandru Ioan
Cuza (1859-1866) s-a renunțat la scrierea slavonă și se introduce alfabetul latin. S-a
amplificat, astfel, conștiința romanității poporului român și a limbii române.

Secolul XX

Dezbaterea a fost continuată şi după Marea Unire, mai ales ca existau state
revizioniste ce nu puteau accepta actul de la 1 decembrie. A apărut o nouă generaţie de
istorici ce au susţinut ştiinţific romanitatea românilor:

 Gh. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric, poporul român, 1940, şi

Marea Neagră, publicată postum, în 1969
 Constantin C. Giurescu, Formarea poporului român, 1973. Acesta
afirma, în 1935 că ”românismul a biruit în Dacia fiindcă el a câştigat pe
autohtoni”
 Vasile Pârvan, Începuturile vieţii romane la gurile Dunării, 1923 şi
Getica, 1926; a demonstrat că românii sunt şi daci şi romani. Tot el
elaborează prima hartă arheologică a României.
 Adolf Armbruster, Romanitatea românilor, 1977
Lor li s-au adăugat Aurelian Sacerdoţeanu, David Prodan, Constantin Daicoviciu, Sextil
Puşcariu, N. Drăgan, Emil Petrovici. Ei demonstrează în baza unui imens material arheologic şi
istoric romanitatea românilor şi continuitatea lor într-un spaţiu ce corespunde vechiului spaţiu
traco-geto-dac.

Dintre autorii străini, se remarcă sinteza scrisă de Catherine Durandin, Istoria

Românilor, publicată în traducere română în 1998, o incursiune obiectivă în trecutul spațiului
românesc până în zilele noastre, cu o prezentare detaliată a regimului comunist din România.
25
Istoriografia comunistă

După al doilea război ascensiunea comunismului şi dependenţa de URSS a

sufocat cultura românească şi a adus în prim plan persoane fără alt merit decât acela de a
sluji regimul. Istoriografia a cunoscut şi ea transformări, Mihail Roller susţinând, în
1947, originea slavă a românilor, în lucrarea sa, Istoria românilor (teoria privind rolul
statului kievean în formarea statelor medievale românești). Teoria stalinistă a lui Roller
sublinia caracterul imperialist al stăpânirii romane din Dacia.

Ulterior, în condiţiile detaşării de URSS, ale comunismului naţionalist promovat

de Ceauşescu, dar și a crizei generale a regimurilor comuniste, ideea romanităţii a fost
reluată, considerându-se că poporul român s-a format numai pe teritoriul ţării noastre,
pentru a sublinia proclamata independenţă (naționalism agresiv).

După 1989, a revenit echilibrul în problema romanităţii românilor; un autor

important este Lucian Boia care, în lucrările România, ţară de frontieră a Europei
(2002) şi Istorie şi mit în conştiinţa românească (1997), dovedeşte o atitudine obiectivă,
critică asupra problemelor de bază ale istoriografiei româneşti. Acesta susţine că
“singura raportare incontestabilă la origini este oferită până la urmă de limbă. Esenţa
romanică a limbii române, la care se adaugă numele de roman, înclină într-un sens
balanţa spre romani.”

Datorită noilor realităţi istorice, când România şi statele vecine, Ungaria şi

Bulgaria, fac parte din UE, problema continuităţii şi a romanităţii nu mai are valoare
politică, astfel că romanitatea românilor nu mai are nevoie să fie demonstrată, şi cu atât
mai puţin contestată.

Succes 

26