Cap.

I- Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

În condițiile marilor mișcări de populații de la sfârșitul mileniului III î.Hr., s-

au format popoarele indo-europene din care făceau parte și tracii care erau cei
mai numeroși după inzi (Herodot). Tracii s-au divizat în două mari ramuri:tracii
sudici și ramura nordică, geto-dacii, care erau numiți de către greci Geți și de
către romani Daci.
Geto-dacii
- Geto-dacii fac parte din ramura nordiă a tracilor, fiind localizaţi la nord
şi sud de Dunăre.
- sunt făuritorii civilizaţiei fierului la nord de Dunăre.
Etnonimul (denumirea unui popor) de geţi este folosit pentru prima
dată de autorii greci Sofocle şi Herodot. În lucrarea sa “Istorii”, Herodot
vorbeşte
• despre cadrul natural al geţilor
• despre Campania regelui persan Darius I împotriva sciţilor şi
despre opoziţia îndrăzneaţă a geţilor în 514 î. Hr.
• menţionează originea etnică tracică a geţilor
Etnonimul de daci apare în opera lui Caesar, “Comentarii de bello
gallico”.
Unitatea etno-lingvistică a geto-dacilor a fost confirmată de Strabon
“dacii au aceeaşi limbă cu geţii”.
Individualizarea geto-dacilor în cadrul populaţiei tracice de la nord
de Balcani este raportată la cultura Basarabi, plasată în timp în epoca
bronzului şi prima vârstă a fierului (Hallstatt-ul timpuriu).
Pe plan politic geto-dacii sunt puternic influenţaţi de lumea
elenistică şi cea celtică. Sunt organizaţi în uniuni de triburi conduse de
basilei. Geţii au venit în contact cu civilizaţia antichităţii clasice prin
intermediul coloniilor greceşti de pe litoralul Mării Negre: Histria (sec.
VII), Tomis şi Callatis.
Cel care a unificat aceste triburi într-un singur stat a fost Burebista
(82-44 î.Hr.). Statul său era o monarhie militară, dispunând de o armată
de 200.000 soldaţi, conform spuselor lui Strabon. Acelaşi autor antic îl
consider ape Burebista “cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia”.
În plus, Burebista era sprijinit de marele preot Deceneu, care-I va şi
urma la putere în zona Munţilor Şureanu.
Burebista s-a implicat în războiul civil de la Roma, dintre Caesar şi
Pompei, fiind de partea lui Pompei. Regele geto-dac a trimis în solie la
romani un sacerdot grec (Acornion) din Dionysopolis. Pentru felul în
care Acornion a îndeplinit misiunile date de regele get, cetăţenii
oraşului Dionysopolis l-au menţionat într-o inscripţie scrisă în limba
greacă.
Conform lui Strabon, statul lui Burebista se dovedeşte efemer, după
asasinarea lui Burebista de către un complot aristocratic, Dacia se
împarte în 4, apoi 5 formaţiuni politice.
În anul 28 î.Hr., Dobrogea este cucerită de romani, iar din anul 46
d.Hr. face parte din provincia romană Moesia. Astfel, în Dobrogea
începe procesul oficial de romanizare. Mai târziu, în anul 86 d.Hr.,
Moesia a fost organizată în două provincii: Moesia Superior și Moesia
Inferior. Atacuri ale dacilor la sud de Dunăre au avut loc în timpul
împăraților Vespasian (69-79) și Domițian (81-96).
Pe fondul agravării pericolului roman, unitatea statului dac s-a
refăcut sub Diurpaneus-Decebal (87-106). Faţă de statul lui Burebista,
Dacia lui Decebal era mai redusă teritorial, dar mai bine organizată şi
mai dezvoltată economic.
Datorită incursiunilor dacice la sudul Dunării, împăratul roman
Domiţian (81-96 d.Hr.) a hotărât organizarea unor campanii de
pedepsire la nordul Dunării. În anul 87 d.Hr., o armată romană condusă
de Cornelius Fuscus a atacat Dacia, dar a fost înfrântă în bătălia de la
Tapae.
În anul 88 d.Hr., romanii, conduşi de această dată de Tettius Iulianus,
au reluat atacul asupra Daciei şi au obţinut victoria tot la Tapae. Întrucât
ambele tabere aveau nevoie de răgaz, în anul 89 d.Hr., dacii şi romanii
au încheiat o pace de compromis, prin care statul dac devenea stat
clientelar (aliat) al Romei.
La începutul sec. II d.Hr., au avut loc cele două războaie daco-
romane. Primul război a avut loc în anii 101-102d.Hr. Romanii, conduşi
de împăratul Traian (98-117), au obţinut o importanta victorie la Tapae,
iar pentru a câştiga timp, regele Decebal a organizat în iarna 101-102
diversiunea moesiană. Cu toate acestea, romanii au reuşit să câştige şi
în Dobrogea, iar în 102, Decebal a fost nevoit să încheie o pace
umilitoare cu romanii.
Întrucât dacii nu au respectat condiţiile păcii din 102 şi au pus la cale
asasinarea împăratului Traian, Senatul Romei a hotărât iniţierea unui
nou război cu dacii. În cel de-al doilea război daco-roman, romanii au
reuşit să ocupe şi să distrugă cetăţile dacice, inclusiv Sarmizegetusa
Regia. Decebal s-a sinucis pentru a nu fi luat captiv la Roma.
O diplomă militară din 11 august 106 de la Porolissum atestă faptul
că, la acea dată, Dacia era provincie romană, condusă de guvernatorul
Decimus Terenţius Scaurianus.
În anul 113 a fost terminată Columna lui Traian, monument de la
Roma care reda scene din cele două războaie daco-romane şi victoria
romanilor.
Organizarea provinciei romane Dacia
Romanizarea a fost cel mai important proces istoric din perioada
stăpânirii romane prin care civilizația romană a pătruns în toate
compartimentele vieții provinciei cucerite. În Dacia și Dobrogea,
romanizarea a fost dirijată de Imperiul Roman. Sigiliul Romei (N. Iorga) l-
a reprezentat popoarele latine.
 Împăratul Traian a stabilit capitala la Ulpia Traiana Sarmizegetusa,
unde a şi ridicat un for în anul 108. Dacia era o provincie imperială
condusă de un reprezentant al împăratului cu titlul de “legatus Augusti
pro praetore”.
Împăratul Hadrian (117-138) a reorganizat Dacia, prin împărţirea ei
în două subunităţi: Dacia Superior şi Dacia Inferior. Împăratul Marc
Aureliu a dat o nouă împărţire a Daciei în Dacia Porolissensis, Dacia
Apulensis şi Dacia Malvensis.
În timpul stăpânirii la nordul Dunării, romanii au luat o serie de
măsuri menite să contribuie la integrarea Daciei în lumea romană:
• au construit poduri ce legau noua provincie de Imperiu (de exemplu,
podul de la Drobeta, peste Dunăre, ridicat de Apolodor din Damasc
între cele două războaie daco-romane)
• au pus bazele unui sistem defensiv eficient, bazat pe limesul
dunărean (limes=frontieră fortificată a Imperiului Roman), dar şi pe
numeroase castre (castrele erau tabere militare fortificate care
adăposteau trupele romane) împânzite de-a lungul graniţelor Daciei.
• au contribuit la dezvoltarea vieţii urbane, prin ridicarea de teatre,
terme, apeducte, biblioteci etc.
• au adus în Dacia “din toată lumea romană” meşteşugari pricepuţi ce
au avut un rol important în dezvoltarea economică.
După cucerirea militară a Daciei, romanii şi-au impus civilizaţia, fără a
distruge elementul autohton, fapt ce a contribuit la romanizarea
dacilor.
Romanizarea dacilor reprezintă procesul istoric de preluare de către
daci a tradiţiilor, obiceiurilor şi elementelor de civilizaţie romană
precum şi a limbii latine.
Etapele romanizării dacilor:
• etapa preromană (sec. I î.Hr. – sec. I d.Hr.) – etapa contactelor
economice, dar şi a primelor conflicte daco-romane
• etapa stăpânirii romane (106-271/274 d.Hr.)
• etapa postromană (după 271) – etapa romanizării dacilor liberi ce
nu fuseseră integraţi în provincia romană (dacii din Maramureş si
Crisana, carpii şi costobocii din Moldova etc). În anul 271, din
raţiuni strategice, împăratul Aurelian (270-275) a hotărât
retragerea administraţiei şi armatei romane din Dacia la sudul
Dunării. În Dacia a rămas o populaţie daco-romană numeroasă.
Acestă populaţie a intensificat legăturile cu dacii liberi, care s-au
romanizat şi ei.
Factorii romanizării – Romanizarea dacilor a fost în principal un
fenomen lingvistic, prin acţiunea următorilor factori:
• Administraţia – guvernatorul Daciei romane şi funcţionarii
vorbeau limba latină
• Armata – fiind provincie de graniţă, Dacia romană avea 40.000-
50.000 militari, organizaţi în legiuni (unităţi militare romane
 formate din cetăţeni romani) şi trupe auxiliare (formate din soldaţi
de diverse etnii care comunicau în limba latină). Dacia avea
numeroase castre lângă care erau canabae-le (aşezări civile
dezvoltate pe lângă castre şi dependente de acestea).
• Veteranii – după ce terminau serviciul militar, aceştia primeau
3000 de dinari, fiind împroprietăriţi în provincia unde au activat.
Puteau primi chiar funcţii administrative. Erau disciplinaţi,
cunoscători de carte şi vorbitori de limbă latină.
• Coloniştii – colonizarea Daciei a fost dirijată de statul roman cu
“colonişti din toată lumea romană pentru popularea oraşelor şi
cultivarea ogoarelor”, conform afirmaţiei lui Eutropius în lucrarea
“Breviarum ab urbe condita”. Coloniştii erau mineri, meşteşugari,
negustori pricepuţi şi vorbeau cu toţii limba latină.
• Urbanizarea – Civilizaţia romană are ca trăsătură de bază
caracterul său urban. Oraşele romane erau de două categorii:
- colonia (oraş întemeiat de statul roman prin colonizare cu
cetăţeni romani, organizat după modelul Romei) Printre aşezările
urbane din Dacia ce au fost colonii menţionăm: Ulpia Traiana
Sarmizegetusa, Apulum (Alba-Iulia), Napoca, Potaissa (Turda),
Drobeta.
- municipia (oraş mic, cu teritoriu propriu şi autonomie
administrativă) Ca exemple avem: Porolissum (Moigrad), Tibiscum
(Jupa), Dierna (Orşova)
f. Viaţa economică – coloniştii romani au activat în toate domeniile
economice. Ei erau latinofoni.
g. Dreptul roman – În anul 212 d. Hr., prin Constitutio Antoniniana
emisă de împăratul Caracalla, se acorda cetăţenie romană tuturor
oamenilor liberi din Imperiul Roman.
h. Cultura – în provincia romană Dacia au fiinţat şcoli de tip roman
(ludi literati), în plus, artiştii au adus la nordul Dunării modelul roman
i. Religia – a ilustrat convingător sinteza spirituala daco-romană. În
provincia romană Dacia, s-a remarcat o diversitate religioasă, fiind
adorate atât divinităţi greceşti, cât şi romane şi chiar orientale. Totuşi, s-
a remarcat o preponderenţă a divinităţilor romane.
În Dacia romană întâlnim fenomenul “interpretatio romana”, ce
presupune adorarea sub nume romane a unor divinităţi neromane. O
altă trăsătură a religiei în Dacia romană a fost sincretismul religios, care
presupunea contopirea unor divinităţi asemănătoare, dar de origine
diferită, într-una singură.
Dacă administraţia şi armata romană au fost factorii oficiali ai
romanizării, coloniştii, veteranii, dreptul roman, urbanizarea,
învăţământul, religia şi viaţa economică au acţionat ca factori neoficiali.
Un rol important l-a avut şi creştinismul, răspândit la nordul Dunării
prin intermediul soldaţilor şi coloniştilor romani.
Istoricii români au adus numeroase dovezi ale continuităţii
populaţiei daco-romane la nordul Dunării după retragerea aureliană:
• Supravieţuirea unor aşezări daco-romane la nordul Dunării după
271 d.Hr. (Porolissum, Napoca)
• Refacerea unităţii dacice din stânga Dunării de Jos după 271 d.Hr.
• Practicarea neîntreruptă a unor activităţi specifice unei vieţi
sedentare (agricultura, meşteşugurile, mineritul, comerţul). Astfel,
deşi din sec. III d.Hr., spaţiul nord-dunărean a fost tranzitat de
numeroase populaţii migratoare (vizigoţi, ostrogoţi, huni, vandali,
gepizi, bulgari, slavi), totuşi, civilizaţia daco-romană s-a dovedit
superioară vieţii materiale a migratorilor.
• Menţinerea legăturilor cu Imperiul Roman după retragerea
aureliană:
• Împăratul Diocleţian (284-305) a organizat Dobrogea ca o
provincie romană separată sub numele de Scythia Minor, ce a
rămas sub stăpânirea romană până în anul 602 (an în care
slavii au pătruns în Imperiul Roman de Răsărit, forţând
limesul dunărean. Astfel, prin trecerea slavilor la sudul
Dunării, în anul 602, s-a realizat separarea romanităţii
răsăritene în romanitatea nord-dunăreană (unde se va forma
poporul roman) şi romanitatea sud-dunăreană (ce va fi
slavizată)
• Împăratul Constantin cel Mare (306-337) a reinstaurat
stăpânirea romană la nordul Dunării la Drobeta, Dierna şi
Tibiscum. În plus, prin Edictul de la Mediolanum (313 d.Hr.),
Constantin cel Mare a legalizat religia creştină.
• În sec. V, Priscus Panites, diplomat şi istoric roman din răsărit a
fost trimis, în anul 448 în solie la Attila, cu care prilej a trecut peste
teritoriul ţării noastre, descriind unele obiceiuri ale daco-
romanilor.
• Creştinismul s-a răspândit la nordul Dunării în limba latină. La
români, spre deosebire de populaţiile slave din jur, creştinismul a
avut un caracter popular, nu a fost impus de o autoritate centrală.
Primii crestini au pătruns în Dacia odată cu armatele şi coloniştii
aduşi de Traian.
• Creştinismul s-a răspândit în rândul daco-romanilor cu ajutorul
misionarilor proveniţi din Dobrogea, cunoscut bastion al confesiunii
niceene încă din timpul împăratului Valens.
• Răspândirea creştinismului până în sec. IV d.Hr. a fost influenţată de
politica împăraţilor romani. Unii împăraţi (Traian, Diocleţian) i-au
persecutat pe creştini pentru că aceştia refuzau cultul împăratului şi
participarea la oaste. Prin edictele din 303 şi 304, Diocleţian
condamna la muncă silnică sau la moarte mai mulţi misionari
creştini ajunşi în Dobrogea. S-au păstrat până azi inscripţii cu martiri
creştini la Axiopolis (Cernavodă), Halmyris (Murighiol) şi
Noviodunum (Isaccea)
• Pe de altă parte, Constantin cel Mare a acordat libertate de cult
creştinilor, acceptând pe mai departe şi practicile păgâne. Astfel se
 explică de ce în continuare sunt martirizaţi alţi patru misionari
creştini, fapt atestat de o inscripţie descoperită la Niculiţel (jud.
Tulcea)
• Împăratul Teodosius (379-395) a oficializat creştinismul, interzicând
cultele păgâne. Această măsură a favorizat organizarea Bisericii
Creştine la Dunărea de Jos. Episcopii de Tomis s-au remarcat pe plan
local şi universal.
• Teotim I – a fost episcop de Tomis şi a propagat creştinismul
printre goţi şi huni, ultimii supranumindu-l “Zeul Romanilor”
• Sfântul Ioan Cassian a organizat viaţa monahală
• Dionisie cel Mic, originar din Dobrogea, a fost iniţiatorul
cronologiei creştine.
• Tot în sec. IV, este atestată basilica de la Slăveni (jud. Olt)
• Reinstaurarea stăpânirii romane pe malul stâng al Dunării s-a
realizat în timpul împăratului Iustinian (527-565). El a scris lucrarea
Novellae.
• Pentru comunităţile daco-romane, majoritatea izvoarelor confirmă
răspândirea creştinismului în limba latină. De exemplu, inscripţia de
la Biertan (jud. Sibiu) atestă faptul că în sec. V d. Hr. pe valea
Târnavei Mari exista o comunitate creştină de daco-romani.
Inscripţia “Ego Zenovius votum posui” conţinea şi monograma lui
Hristos. Imaginea Donariului de la Biertan a fost trimisă la Roma
de către nunţiul apostolic din Viena în anul 1780.
• Noua organizare bisericească se extinde în sec. V-VI, fapt atestat de
basilicile de la Sucidava (Celei), Drobeta şi Porolissum. Din sec. VI
datează o cruce de aur descoperită la Histria.
• Din limba latină provin şi termenii de bază ai creştinismului de la
nordul Dunării: biserică (basilica), Dumnezeu (Domine Deus),
duminică (dies dominica), înger (angelus), cruce (crux) etc.
Etnogeneza românească reprezintă procesul istoric de formare a
poporului român şi a limbii române. Poporul roman s-a format la nord şi
sud de Dunăre, între secolele I î.Hr. şi VIII d.Hr.
Etnogeneza românească a cunoscut trei etape:
• Existenţa civilizaţiei geto-dace, supusă cuceririi romane în urma
războaielor din 101-102 şi 105-106.
• Sinteza daco-romană, realizată în urma procesului de romanizare a
dacilor. Potrivit lui Dio Casius, dacii s-au supus de bunăvoie
romanilor. Sinteza daco-romană a fost posibilă ca urmare a
continuității dace sub stăpânire romană. Ca dovezi ale acesteia
menționăm numeroase așezări, toponime (Drobeta, Napoca,
Apulum), hidronime (Alutus, Maris, Samus, Donaris)
• Desăvârşirea etnogenezei în urma asimilării de către populaţia daco-
romană a migratorilor (goţii, vandalii, gepizii, hunii, slavii, avarii,
bulgarii).Retragerea aureliană a demonstrat trăinicia romanizării.
După 271, romanitatea s-a extins cuprinzând și dacii liberi (care
 locuiau în Crișana, Maramureș, mare parte a Moldovei și în unele
perioade o parte a Munteniei).
Limba română este o limbă neolatină, având următoarea structură:
• Substratul dac (10% din vocabularul limbii române este de origine
dacă – cam 200 de cuvinte: mânz,căciulă, moş, copil, băiat, prunc,
barză, varză, mazăre, gorun,brad, cătun, viezure, vatră, grumaz,
buză etc)
• Stratul latin (60% cca. 1500 cuvinte- mamă, tată, frate, soră, soare,
cruce, înger etc)
• Adstratul slav (20% - stareţ, vecernie, utrenie, vamă, Bistriţa,
Dâmboviţa, plug, cneaz, gâscă, seceră etc)
• Preluări din alte limbi (10% din limbi precum maghiară, turcă,
greacă, germană, franceză etc.)
Datorită aşezării slavilor la sudul Dunării (în anul 602), limba română
a cunoscut o fragmentare în mai multe dialecte: dialectul nord-
dunărean (daco-român=vorbit în România, Rep. Moldova precum și în
comunitățile românești din țările vecine) şi dialectele sud-dunărene
(aromân/ macedoromân, istroromân, meglenoromân) Din sec. IX, sub
influenţa ţaratului bulgar de la sudul Dunării, limba slavă a devenit
limbă liturgică şi de cancelarie în spaţiul nord dunărean. În limba
română există unele diferențe materializate în graiuri. Limba română
literară s-a constituit în secolul XIX, pe baza graiului muntenesc și prin
contribuția operelor literare din Moldova.
Originea latină a poporului roman a fost subliniată şi de termenii cu care
vecinii făceau referire la români în Evul Mediu: walach, vlah, olah, blach,
ulak.
În anul 587, la nord de Haemus, s-a desfăşurat o nouă luptă între
bizantini şi avari. Cu acest prilej, în timpul unui marş de noapte al
ostaşilor care apărau Tracia, a avut loc un episod anecdotic. De pe
spinarea unui catâr care transporta poverile era gata să cadă proviziile
unui soldat roman. Acestuia din urmă, un tovarăş de drum i-a strigat:
„Torna, torna, fratre!” (întoarce, întoarce, frate!). Ceilalţi soldaţi au luat
vorbele ca pe un semnal de alarmă, fapt ce a provocat panică în ambele
tabere. Episodul e fost povestit de Theophilact Simocattes (570-640), în
lucrarea Historiae, dar și de Theofanes Confesor în lucrarea
Chronografia din sec. IX. Gh. Brătianu consideră expresia din anul 587
drept o primă menţiune de limbă românească.
În lucrarea „Strategikon”, împăratul bizantin Mauricius (sec. VII)
denumește, pentru prima dată, populația de la nordul Dunării cu
termenul de romani.
Pentru sec. IX, geografia armeană a lui Moise Chorenati amintea
de „ţara necunoscută căreia îi zice Balak”(Valahia), fără a preciza însă
unde era situată această ţară.
Ceva mai util, pentru o asemenea localizare, este „Legenda despre
Oguz Han” (Oguzname). Această lucrare reprezintă cea mai veche
cronică turcă, din care aflăm despre o „ţară a vlahilor (ulak ili)”.
Locuitorii acestei ţări, respectiv vlahii (Ulakes), împreună cu ruşii şi alte
popoare nu doresc să se supună unui nou val migrator asiatic.
Pentru sec. X – Împăratul bizantin Constantin VII Porfirogenetul
(912-959), în lucrarea sa „Despre administrarea Imperiului”, oferă
informaţii despre populaţia protoromânească, desemnând-o cu numele
de romani, iar pe cea bizantină cu termenul de romei. „aceştia se mai
numesc şi romani pentru că au venit din Roma şi poartă acest nume
până în ziua de astăzi”.
Împăratul bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul (976-1025), în
corespondenţa sa diplomatică din perioada 980-1020, îi desemnează pe
români cu termenul de „vlahi”. (La origine, termenul de „volacae” era
folosit de către Caesar în lucrarea „De bello Gallico” pentru a desemna
un trib al celţilor. Preluat de germani, acest termen îî desemna pe galii
romanizaţi. Termenul a fost apoi preluat de slavi pentru a-i desemna pe
romanici.) Numele de „vlah” a cunoscut variaţiuni:
• La bizantini şi slavii sudici – vlah
• La slavii din răsărit – voloh
• La slavii apuseni – valachus
• Ungurii – blach şi olah
Ca popor separat sunt amintiţi vlahii şi în anul 996, în opera lui
Mutahhar al Magdisi, cărturar arab.
În secolul XI – persanul Gardizi (în lucrarea „Podoaba istoriilor”)
face referire la români, situându-i între slavi, ruşi, unguri, între Dunăre
şi un munte mare.(probabil Carpați)
Tot din sec. XI datează şi lucrarea „Sfaturile şi povestirile lui
Kekaumenos”, în care sunt pomeniţi vlahii sud-dunăreni care trăiesc în
apropierea Dunării și pe râul Sava.
Pentru secolul XII – Nichita Choniates vorbeşte despre răscoala
vlahilor balcanici conduşi de fraţii Petru şi Assa.
Cronicarul Ioan Kynnamos, (secretar al împăratului Manuel
Comnenul) care a străbătut în 1167 teritoriile nord-dunărene,
consemna, în lucrarea „Epitome” despre vlahi că „sunt coloni veniţi de
mult din Italia”. El descrie o campanie bizantină împotriva maghiarilor în
1167.
Cronicarul maghiar Anonymus a scris la curtea regelui Bela al III-
lea lucrarea “Faptele Ungurilor” (Gesta Hungarorum). În această lucrare,
Anonymus spune că atunci când ungurii, conduşi de şeful lor Tuhutum,
au ajuns în Transilvania în sec. IX-X, unde i-au găsit pe români şi slavi.
(“Slavii, Bulgarii și Blahii, adică păstorii romanilor”)
Pentru secolul al XIII-lea – Maghiarul Simon de Keza, în opera
“Gesta hunorum et hungarorum” spune că romanii erau în Pannonia la
venirea hunilor lui Attila, că o parte dintre ei (civites-locuitorii orașelor)
s-au împrăştiat în Italia, iar vlahii, care erau păstorii şi agricultorii
acestora, au rămas să trăiască în continuare.
În secolele XII-XIII, odată ce spaţiul românesc a intrat în sfera de
interese a Romei şi misionarilor ei, papalitatea a luat cunoştinţă despre
existenţa românilor şi apartenenţa lor la “ritul grecilor”. La 8 noiembrie
1203, trimisul papei Inocenţiu al III-lea îl încorona pe Ioniţă Caloian
(1197-1207) drept “rege al bulgarilor şi al valahilor”. În schimb, Ioniţă
Caloian (Cel Frumos) trecea la catolicism.
Tot în sec. XIII, epopeea germanică intitulată “Cântecul
Nibelungilor” îl menţiona pe Ramunc, ducele din ţara valahilor.
Începând cu secolul XIV, informaţiile şi izvoarele istorice despre
români se înmulţesc pe măsură ce creşte interesul faţă de români.
• Această situaţie se explică prin formarea în sec. XIV a statelor
medievale româneşti şi afirmarea romanităţii lor.
• În plus, declanşarea la sfârşitul sec. XIV a “Cruciadei târzii” a pus
Ţările Române în situaţia de a fi un bastion al creştinătăţii împotriva
Imperiului Otoman.
• Apariţia şi afirmarea Renaşterii a fost o premisă important pentru
interesul pentru spaţiul românesc. Umaniştii manifestă interes
pentru Antichitate, pentru vestigiimateriale şi spiritual ale
romanităţii.
Pentru secolul XV – Poggio Bracciolini a fost printre primii umanişti
italieni care au afirmat originea romanică a românilor și continuitatea
elementului roman, originea latină a limbii române (idei susţinute cu
dovezi culese din spațiul românesc). Pe lângă numeroase elemente
comune limbii latine şi române, Bracciolini a constatat existenţa la
românii nord-dunăreni a unei tradiţii referitoare la descendenţa lor
dintr-o colonie fondată de Traian.
Contemporanul său, Flavio Biondo, secretar apostolic şi erudit
umanist, afirma despre românii cu care se întâlnise la Roma că “invocau
cu mândrie originea lor romană”.
Enea Silvio Piccolomini, devenit papă sub numele de Pius al II-
lea(1458-1464), a introdus în circuitul ştiinţific internaţional ideea
originii romane a românilor. El şi-a cules informaţiile de la misionarii
franciscani şi dominicani. În 1501 i-a fost tipărită lucrarea “Cosmografia”
pe care o scrisese în 1458. De la el avem ideea că numele de vlahi dat
românilor ar veni de la un general roman, pe nume Flaccus.
Cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil (lucrarea “Scrieri”) cunoştea
originea comună a românilor, numindu-I “daci” pe cei din nordul Dunării
şi “vlahi” pe cei din sudul Dunării. El a depășit gândirea medievală, a
revenit la teoria antică elină și a identificat limba cu neamul.
Vărul său, Demetrie Chalcocondil, atenian stabilit în Italia în
preajma cuceririi Constantinopolului (1453), specifica în scrierile sale
originea romană a românilor, considerând că românii au cea mai veche
prezenţă pe teritoriul lor.
Antonio Bonfini, a fost umanist italian din sec. XV. La comanda
regelui Ungariei, Matei Corvin, Bonfini a scris o istorie a ungurilor
(“Decadele”), precizând că “din legiunile şi din coloniile duse în Dacia de
Traian şi ceilalţi împăraţi s-au tras românii”. El îşi exprima admiraţia
pentru modul cum a supravieţuit “vechea limbă a Romei printre
români”.
Filippo Buonaccorsi, consilier la curtea Iagellonă din Polonia, a
călătorit în Moldova, unde, cunoscându-I pe localnici, afla despre
“descendenţa românilor din colonişti romani”. Tot el a activat la curtea
regilor Poloniei Cazimir al IV-lea şi Ioan Albert. A negociat pacea dintre
turci şi Ştefan cel Mare.
Pentru secolul XVI – Apariţia tiparului - tiparul a fost adus în spaţiul
românesc de călugărul Macarie, iar diaconul Coresi a contribuit la
răspândirea cărţţilor tipărite în limba română. (Tetraevangheliarul –
1561, Liturghierul şi Psaltirea – 1570).În Psaltirea, Coresi arăta că mai
toate neamurile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi
românii n-avem.
Jan Laski – (a fost trimis de regele Poloniei la Papa Leon al II-lea)
primat al Poloniei şi episcop de Gnezno, vorbind în Conciliu de la
Lateran din 1514 despre Moldova, a semnalat originea romană a
populaţiei “căci ei spun că sunt oşteni de odinioară ai romanilor”.
În anul 1532, Franceso de la Valle scria lucrarea “Însemnări despre
originea, obiceiurile şi oraşele romanilor”. El arăta că limba română
este puţin deosebită de limba italienilor. A reprodus primul o propoziţie
în limba română: Sti rominest? (Ştii româneşte?)
Nicolaus Olahus (Umanist transilvănean de faimă europeană, el
însuşi de origine română, a corespondat cu mari oameni de cultură ai
timpului său, mai ales Erasmus din Rotterdam. A fost arhiepiscop de
Strigoniu şi primat al Ungariei şi apoi, intrând în slujba Habsburgilor, a
fost vicerege al coroanei ungare în 1562) a scris lucrarea “Hungaria”
(1536), susţinând pentru prima dată unitatea de neam, limbă, obiceiuri
şi religie a românilor. Ca argument, Olahus vorbea de originea comună a
tuturor românilor.
Johannes Honterus, originar din Braşov, înscria în harta sa din 1542
numele Dacia pentru întregul teritoriu locuit de români.
Anton Verancsics (de origine dalmată, a fost un erudit umanist aflat
în legătură cu oameni de cultură celebri precum Erasmus, Melanchton şi
Honterus. A îndeplinit funcţia de arhiepiscop de Strigoniu şi vicerege al
Ungariei în slujba Habsburgilor. A locuit o vreme la Alba Iulia) în lucrarea
“Descrierea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti” scrisă după
1549, atestă existenţa unei conştiinţe a descendenţei latine în rândul
românilor.
La cumpăna secolelor XVI-XVII, episcopul Nicolae Istvanffy, istoric şi
diplomat al împăratului Rudolf II, avea o poziţie obiectivă şi considera că
românii nu sunt o ameninţare pentru maghiari.
Înainte de unirea din 1600 a lui Mihai Viteazul, Ştefan Szamoskozy,
intelectual maghiar cu studii la Padova și Heidelberg, a publicat în
1593 o lucrare dedicată Daciei romane în care recunoştea descendenţa
romană a românilor. După unirea din 1600, Szamoskozy susţinea
contrariul. Odată cu el, problema romanităţii şi a etnogenezei româneşti
a început să fie politizată. Astfel, întrucât umanistul maghiar a suferit
mult în timpul ocupaţiei lui Mihai în Ardeal, la moartea domnului
român, Szamoskozy a compus un epitaf în care-l judeca aspru pe Mihai
(“Nero versus”) și sublinia că românii nu sunt înrudiți și nici de origine
romană deoarece aceștia s-au retras din Dacia în timpul lui Gallienus.
Secolul XVII – secolul XVII marchează apogeul culturii medievale
româneşti scrise, dar şi conturarea conştiinţei naţionale a românilor.
Grigore Ureche (1590-1647, studii în Polonia, unde a învățat latina ),
în “Letopiseţul Ţării Moldovei” arăta originea latină a limbii române. “De
la Râm ne triagem şi cu a lor cuvinte ni-i amestecat graiul”.
Miron Costin (1633-1691, studii în Polonia) a continuat letopiseţul lui
Ureche, iar în lucrarea “De neamul moldovenilor” a susţinut originea
romană a poporului român şi a limbii române, unitatea de neam şi de
teritoriu. “De neamul moldovenilor” este primul tratat savant consacrat
originii românilor, deoarece conţinea ideile:
• Istoria românilor începe cu afirmarea elementului dacic
modelat prin cucerirea romană
• Continuitatea populaţiei daco-romane după retragerea
romanilor din Dacia şi rezistenţa în faţa migratorilor au dus la
apariţia poporului roman
• Originea romanică a poporului roman este atestată de numele
pe care străinii şi înşişi românii l-au dat populaţiei (“rumâni”),
dar şi de latinitatea limbii române
• Miron Costin îl consider pe împăratul Traian primul
descălecător al românilor -descălecătorul cel dintâi
Stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716, studii în Italia) a scris
lucrarea “Istoria Ţării Româneşti”. Principalele sale idei erau:
• Continuitatea dacică sub stăpânirea romană
• Originea romanică a românilor
• Unitatea şi continuitatea românilor
• Românii se mândresc cu originea lor, deci Constantin Cantacuzino
subliniază existența conștiinței romanității la români.
Dimitrie Cantemir (1673-1723) aborda problema romanităţii românilor
în treacăt în lucrarea “Descrierea Moldovei”. Cea mai complexă lucrare
istorică care tratează originea românilor este “Hronicul vechimei a
romano-moldo-vlahilor”, (1719-1722) operă cu 343 foi de manuscris, ce
marchează efortul istoriografic de a fixa locul românilor în istoria
universală. Cantemir îl consider pe împăratul Traian drept “săditorul şi
resăditorul nostru”. Cantemir susţinea extirparea totală a dacilor din
provincia cucerită şi colonizarea completă cu romani, anticipând Școala
Ardeleană. Dacă până la Cantemir lumea cultivată românească făcea
apel la scrierile cărturarilor străini pentru a afirma originea romană, de
aici înainte, străinii apelează la lucrările românilor.
Pentru secolul XVII –
În sec. XVII, cronicarul sas David Hermann arăta despre români că
“atât cei de dincolo de Carpaţi, cât şi cei din Transilvania îşi trag originea
şi numele, ba chiar şi limba romană din coloniştii aduşi de traian”.
 Cărturarul sas J. Troester, într-o lucrare despre Dacia, susţinea că
“românii de azi ce trăiesc în Ţara Românească, Moldova şi în munţii
Transilvaniei nu sunt decât urmaşii legiunilor romane de pază”, în
consecinţă, “după originea lor, ei sunt romanii cei nobili, cei mai vechi
locuitori ai acestei ţări”. Așadar, Johann Troester și Lucretius
Toppeltinus au susținut originea pur romană a românilor. Cronicarii sași
din a doua jumătate a sec. XVII au afirmat originea pur romană a
românilor, identificându-i pe daci cu goții.
Comitele saşilor, Valentin Frank von Frankenstein a desfiinţat
confuzia cronicarilor saşi care identificau dacii cu goţii. Susţinea originea
latină a românilor.
Braşoveanul Martin Schmeitzel, prin cursul său de istorie a
Transilvaniei ţinut mulţi ani la Universitatea din Halle, a contribuit la
răspândirea ideilor despre romanitatea românilor în străinătate. Dar
afirmarea romanităţii românilor nu se întâlneşte numai în lucrări săseşti,
ci şi în cele despre secui.
Martin Opitz, profesor german la Academia princiară din Alba
Iulia, susţinea în lucrarea “Dacia Antiqua” (1622) că “limba română este
cea mai apropiată de limba latină dintre toate limbile romanice”.
Într-o lucrare despre Croația și Dalmația, publicată în anul 1666 la
Amsterdam, cronicarul Ioan Lucius spunea că elementul romanic de la
nordul Dunării a fost sporit printr-o imigrare masivă la nord, provocată
de invazia bulgarilor la sud. Practic, Ioan Lucius avea dubii şi rezerve cu
privire la românii nord-dunăreni.Nu a negat elementul roman din Dacia
Traiană, dar a susținut că a fost mărit printr-o imigrare provocată de
bulgari de la sud la nord de Dunăre.
Pentru populaţia majoritară a Transilvaniei, sec. XVIII a
reprezentat momentul luptei pentru drepturile politice refuzate de-a
lungul secolelor de cele trei “naţiuni privilegiate” (maghiarii, saşii şi
secuii). La sfârşitul sec. XVII, Transilvania a intrat în sfera de influenţă a
Imperiului Habsburgic. Prin “Diploma Leopoldină” din anul 1691,
Transilvania era considerată o provincie a Imperiului Habsburgic,
menţinându-se privilegiile maghiarilor, saşilor şi secuilor. Pacea de la
Carlowitz (1699) încheiată între Habsburgi şi turci a recunoscut oficial
dominaţia austriacă asupra Transilvaniei.
Sperând că vor obţine drepturi şi privilegii egale cu “cele trei
naţiuni”, o parte din românii transilvăneni au acceptat Unirea cu
Biserica Romei, punând bazele Bisericii Greco-Catolice. Diplomele
Leopoldine din 1699 şi 1701 au recunoscut clerului “unit” unele
privilegii de care se bucurau catolicii, precum şi libertatea persoanei.
Totuşi, din cauza rezistenţei “naţiunilor privilegiate”, diplomele
leopoldine din 1699 şi 1701 nu au fost respectate.
Cel care a sintetizat pentru prima dată cererile populaţiei
româneşti din Transilvania a fost Ion Inocenţiu Micu Klein, episcop
greco-catolic. El a adus în dezbatere argumentaţia istorică a originii
latine, vechimii şi continuităţii românilor, faptul că aceştia erau şi
populaţia cea mai apăsată de sarcini. Astfel, s-a profilat o concepţie
modernă despre societatea românească şi naţiune, prin care era
înţeles întreg poporul. În anul 1744, Micu Klein şi-a dezvoltat ideile în
petiţia “Supplex Libellus”, document înaintat împărătesei Maria Tereza.
Ideile sale au fost dezvoltate şi de reprezentanţii Şcolii Ardelene. În
a doua jumătate a sec. XVIII, reformele lui Iosif al II-lea (1780-1790) nu
şi-au atins scopul în Transilvania şi, în marea lor majoritate au fost
declarate nule, sub presiunea maghiarilor. Răscoala lui Horea, Cloşca şi
Crişan din 1784-1785 i-a întărâtat şi mai mult pe maghiari.
În această atmosferă a fost lansată “teoria imigraţionistă” a lui
Franz Sulzer, sas de origine şi ofiţer al armatei imperiale. În 1781-1782,
Sulzer a publicat la Viena lucrarea în 3 volume “Istoria dacilor
transalpini”, susţinând că:
• Românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia, întrucât această
provincie a fost părăsită de toată populaţia o dată cu retragerea
aureliană
• Românii s-ar fi format ca popor la sudul Dunării, într-un spaţiu
neprecizat, undeva între bulgari şi albanezi, de la care au preluat
influenţe în limbă precum şi credinţa ortodoxă.
• De aici, din sudul Dunării, românii ar fi emigrat către mijlocul sec.
XIII (după marea invazie a tătarilor din 1241) în nordul Dunării şi
Transilvania. În Transilvania, românii s-ar fi stabilit după venirea
ungurilor, saşilor şi secuilor, de aceea nu ar avea drepturi politice.
Practic, scopul lansării teoriei lui Sulzer era limpede: anularea
argumentelor istorice ale românilor în lupta politică din Transilvania şi
justificarea privilegiilor deţinute de maghiari, saşi şi secui, precum şi a
statutului de “toleraţi” atribuit românilor.
Netemeinicia afirmaţiilor lui Sulzer a fost reliefată de reprezentanţii
Şcolii Ardelene:
• Samuil Micu – în lucrarea “Elementa linguae daco-romanae sive
valachicae” (1780) punea accent deosebit pe stratul latin al limbii
române, minimizând influenţele dacice.
• Gheorghe Şincai – “Hronica românilor şi a mai multor neamuri”
(1808)
• Petru Maior – cu lucrarea “Istoria pentru începuturile românilor
în Dacia” (1812) susţinea şi el latinismul limbii române
• Ion Budai Deleanu a scris “Ţiganiada”, prima epopee românească.
În anul 1791 a fost redactat documentul “Supplex Libellus Valachorum”,
o veritabilă cartă a drepturilor naţionale, prin faptul că a sintetizat toate
cererile românilor în sec. XVIII:
• Desfiinţarea denumirii jignitoare de toleraţi
• Egalitatea în drepturi cu celelalte naţiuni şi acordarea unor avantaje
asemănătoare, fără deosebire etnică
• Numirea în funcţii să se facă în raport cu numărul de locuitori
• Utilizarea toponimiei româneşti alături de cea maghiară şi germană
Bazându-se pe dovezile istorice (originea latină, vechimea şi
continuitatea, unitatea de neam şi credinţă), reprezentanţii Şcolii
Ardelene au subliniat în mod voit originea pur latină a limbii române.
Astfel, ideea romanităţii românilor devenea o armă de luptă politică.
Mişcarea naţională românească de la finalul sec. XVIII a fost
comentată defavorabil de I. C. Eder şi Bolla Marton.
Eder, sas de origine, a criticat Supplexul din 1791, reluând ideile lui
Sulzer: românii n-au origine romană, ei au emigrat la nordul Dunării în
sec. XIII unde s-au manifestat ca nişte “trântori”. Aşa justifica Eder
statutul inferior al românilor în Transilvania.
Bolla Marton a încercat să demonstreze că românii sunt de origine
bulgară, de aceea li se spune “volohi”.
J. Christian von Engel a negat şi el continuitatea elementului
roman în Dacia şi a adăugat “teoria răufăcătorilor şi exilaţilor” lansată
de istoriografia umanistă poloneză, continuându-l pe Lucius.
“Sub stăpânirea bulgarilor de pe Volga” ajung ostaşii şi provincialii
romani, retraşi din Dacia, conform lui Engel. El susţinea în 1794 că
locuitorii de origine romană au revenit la nordul Dunării prin anii 811-
813, când ţarul bulgar Krum i-a nimicit pe avari. Potrivit lui Engel,
românii ar fi venit în Transilvania în sec. IX. Tot el vorbea despre o
pretinsă colonizare a Maramureşului cu vlahi din jurul
Constantinopolului, trimişi de împăratul Andronic al II-lea Paleologul în
ajutorul regelui maghiar Ladislau Cumanul.
Deşi abordările predominante ale sec. XVIII au fost impregnate de
dimensiunea politică, au existat totuşi şi abordări corecte:
• Împăratul Iosif al II-lea (1780-1790), călătorind în Transilvania
înainte de răscoala lui Horea, declara în 1773 că “românii sunt cei
mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei”.
• În cartea “Transilvania sive magnus Transilvaniae Principatus”
(Viena, 1778), istoricul maghiar Benko Iozsef arăta că “mulţi
romani împreună cu dacii indigeni au rămas pe loc” la
abandonarea provinciei de către Aurelian.
• Ilustrul istoric englez, E. Gibbon, autorul lucrării “Istoria Imperiului
Roman” arăta în 1787 că în Dacia, după retragerea aureliană,
locuitorii “mai mare groază aveau de migrare decât de
stăpânitorul got”.
• În anul 1784, învăţatul sas Michael Lebrecht scria că românii, ca
urmaşi ai romanilor, sunt”cei mai vechi locuitori ai acelor regiuni”.
• În anul 1791, contele Teleki, preşedinte al Cancelariei Aulice
Transilvane, spunea despre români că sunt cei mai vechi locuitori
ai Transilvaniei.
• Tot în 1791, istoricul maghiar Huszti Andras, autorul cărţii “Vechea
şi noua Dacie” scria că românii sunt “urmaşii geţilor” şi ai
“vechilor colonii romane”; Limba lor este atât de apropiată de
latină, încât românii “sunt în Transilvania” descendenţii celor două
popoare antice amintite. Astfel, nici o națiune nu are limba mai
apropiată de cea veche romană, ca națiunea vlahilor.
 În Scrierile sale istorice din 1816, Daniel Philippide a utilizat numele
de România din punct de vedere politico-geografic.
Martin Felmer (1760-1810) a scris un tratat despre originea
românilor, publicat la 100 de ani de la moartea autorului. El aplică
pentru prima dată denumirea de România pentru teritoriul
corespunzător Daciei antice.
În 1818, în lucrarea “Istoria vechii Dacii”, Dionisie Fotino a susţinut
continuitatea daco-romanilor şi romanitatea românilor.
În anul 1844, marele slavist Paul Joseph Schafarik susţinea că
“valahii de la nord şi de la sud de fluviu au toţi aceeaşi origine, fiind
născuţi în acelaşi timp din amestecul tracilor şi geto-dacilor cu romanii”.
George Bariţiu, editorul “Gazetei de Transilvania”, spunea că disputa
pe tema latinităţii şi a continuităţii “nu a fost din dorinţa sinceră de a
descoperi adevărul, cât mai vârtos din tendinţe curat politice”.
Reprezentanţii romantismului nu au insistat asupra dacilor ca
element fondator al poporului roman, dar au contribuit la consolidarea
temei dacice prin evidenţierea curajului şi a spiritului lor de sacrificiu.
Începutul l-a făcut Mihail Kogălniceanu, care, în celebrul său discurs
din 1843, îl considera pe Decebal “cel mai însemnat rigă barbar care a
fost vreodată”.
În anul 1860, Bogdan Petriceicu Haşdeu publica lucrarea “Pierit-au
dacii”. El contesta purismul latin susţinut de Şcoala Ardeleană, susţinând
ideea că românii s-au format din sinteza mai multor elemente inclusiv
cel dacic. Haşdeu a formulat teoria circulaţiei cuvintelor, arătând că
structura unei limbi nu este dată de numărul cuvintelor ci de circulația
acestora. Tot el a precizat că se pot alcătui fraze întregi numai din
cuvinte latine, dar nici o propoziție cu cuvinte din alte limbi.
Între anii 1871-1876, August Treboniu Laurian a realizat
“Dicţionarul limbii române”, susţinând că istoria românilor începe de la
fondarea Romei. A.T.Laurian a afirmat originea pur latină a limbii
române, prin eliminarea tuturor “impurităţilor” din limba română. Pe
fondul afirmării romantismului (era subliniat sacrificiul şi eroismul
dacilor) şi odată cu unirea din 1859 şi independenţa declarată în 1877,
ideea purismului latin a fost considerată o eroare.
A doua jumătate a sec. XIX a fost marcat de unirea celor două
Principate Moldova şi Ţara Românească în 1859 şi de proclamarea
independenţei de stat a României. Trecerea la alfabetul latin şi chiar
folosirea numelui de România erau expresii ale conştiinţei romanităţii
românilor.
În anul 1867 s-a constituit Imperiul Austro-Ungar, în cadrul căruia
Austria îngloba Bucovina, iar Ungaria controla Transilvania şi Banatul.
Românii din Transilvania şi Banat trebuiau să respecte legile fixate de
Parlamentul maghiar, conform cărora limba oficială era maghiara, iar
naţiunea maghiară era singura recunoscută. În acest context, În acest
context, în anul 1868 Robert Roesler a publicat lucrarea intitulată „Dacii
şi romanii”, iar în anul 1871, a publicat la Leipzig lucrarea “Studii
româneşti”. Această lucrare devenea “cartea de căpătâi a adversarilor
continuităţii”. Ideile roesleriene:
• Dacii ar fi fost distruşi ca popor în urma celor două războaie cu
romanii. (Roesler aducea ca argument în favoarea acestei idei un
citat din lucrarea “Breviarum ab urba condita” scrisă de Eutropius.
Potrivit acestuia din urmă, Dacia a fost secătuită de bărbaţi în
războaiele cu romanii.)
• Vechea toponimie dacică ar fi dispărut tocmai datorită acestei
exterminări
• Dacia nu putea fi romanizată în cei 165 de ani de stăpânire romană.
• Toţi locuitorii au părăsit provincia romană Dacia odată cu retragerea
aureliană din 271-274
• Românii s-ar fi format ca popor la sudul Dunării
• Poporul român şi limba română s-ar fi format la sudul Dunării.
Roesler a oferit ca argumente în susţinerea acestei idei:
• Lipsa elementelor germanice din limba română.
• Existenţa unor cuvinte comune în limbile albaneză şi
română
• Asemănarea dialectelor dacoromân şi macedoromân
• Românii ar fi un popor de păstori nomazi
• Inexistenţa unor izvoare istorice care să ateste existenţa românilor
la nordul Dunării anterior sec. XIII, deci românii ar fi pătruns în
Transilvania după aşezarea maghiarilor în această regiune
• Maghiarii au găsit, la venirea în Transilvania, o terra deserta pe care
Coroana maghiară a populat-o cu coloniști germani pentru a apăra
granițele
• După marea ciumă (1348), ținuturile de dincolo de Carpați au fost
colonizate cu păstori vlahi de la sud de Carpați și de Dunăre
Teoria lui Roesler a fost preluată şi de manualele şcolare din Ungaria
din sec. XIX-XX.
Bogdan Petriceicu Haşdeu, cunoscut scriitor, lingvist şi folclorist a
publicat în anul 1873, la Bucureşti lucrarea “Istoria critică a românilor”.
Haşdeu a respins teoria lui Roesler şi a evidenţiat continuitatea daco-
romană la nordul Dunării.
În anul 1884, istoricul A.D. Xenopol a publicat la Iaşi lucrarea “Teoria
lui Roesler. Studiu asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană”.
Principalele idei afirmate în această operă:
• Elementul tracic reprezintă baza etnică a poporului român
• Suprapunerea elementului roman
• Daco-romanii şi-au continuat existenţa la nordul Dunării după 271,
retrăgându-se în munţi pentru a se feri din calea migratorilor
• Continuarea procesului de romanizare după retragerea aureliană,
prin creştinismul în limba latină şi prin menţinerea legăturilor cu
Imperiul Roman
• Continuitatea dacilor după 106 este susţinută de Xenopol prin
dovezile arheologice, prin prezenţa unor soldaţi daci în armata
 romană, prin păstrarea toponimiei dacice în perioada stăpânirii
romane (Apulum, Capidava, Drobeta), prin utilizarea hidronimiei
dacice (Dunărea, Olt, Mureş, Şomeş), dar şi a oronomiei (Carpaţi,
Godeanu)
• Contribuţia elementului slav la formarea poporului român şi a limbii
române
• Caracterul fundamental romanic al poporului roman
Xenopol a fost membru corespondent al Academiei Franceze. În
1888, la Iaşi, Xenopol a publicat primul volum din lucrarea
monumentală „Istoria românilor din Dacia Traiană”.
Dimitrie Onciul, în lucrarea “Scrieri istorice” (publicată în anul 1885)
susţine ideea conform căreia formarea poporului român şi a limbii
române s-a realizat la nord şi sud de Dunăre, idee admisă şi de D. Fotino
şi Mihail Kogălniceanu şi Al. Rosetti.
Secolul XX –
N. Densuşianu a scris lucrarea Dacia preistorică”, publicată în anul
1913, într-o vreme în care arheologia nu punea la îndemâna savanţilor
prea multe informaţii despre daci. În cartea “Dacia preistorică”, în urma
analizei autorilor antici, Nicolae Densuşianu ajunge la concluzia că
vechea Dacie a fost centrul celor mai importante evenimente ale istoriei
din acea epocă şi că limba română este moştenită de la daci. Dacia era
văzută drept nucleul unui presupus imperiu pelasgic.
Dupa Marea Unire din 1918, negarea continuitatii româneşti în
ţinuturile de dincolo de Carpati si teoretizarea pretinsei inferioritati a
lumii rurale romanesti in raport cu ierarhiile nobiliare maghiare si cu
cultura aulica si urbana a acestora au alimentat masiv resentimentele
pe care le-a provocat destramarea monarhiei austro-ungare si politica
revizionista maghiara. In aceiasi ani, scoala istorica si lingvistica
romaneasca produce opere stiintifice importante pentru intelegerea
etnogenezei romanilor:
Vasile Pârvan a publicat lucrările “Getica” (1927) şi “Începuturile
vieţii romane la gurile Dunării” (1923). A susţinut teoria continuităţii,
aducând ca argumente numeroase descoperiri arheologice. A socotit
numărul de locuitori ai provinciei romane Dacia la un million de
persoane. A întocmit prima hartă arheologică a României.
Constantin C. Giurescu susţinea în anul 1935, în lucrarea
“Formarea poporului român”, faptul că în Dacia romană majoritatea
populaţiei o constituiau dacii şi romanizarea s-a produs datorită
superiorităţii culturii romane. Romanismul a biruit în Dacia, fiindcă el i-a
câștigat pe autohtoni.
Nicolae Iorga a publicat lucrarea “Istoria românilor” în anii 1936-
1939, afirmând că “am rămas români pentru că nu ne-am putut
despărţi de amintirea Romei.” În plus, Iorga a susţinut că “poporul
român poartă sigiliul Romei”. Pentru a susţine continuitatea la nordul
Dunării, Iorga a adus în discuţie variate surse istorice.
Un răspuns bine argumentat cu privire la continuitatea şi
romanitatea românilor l-a dat istoricul Gheorghe Brătianu în lucrarea
“O enigmă şi un miracol istoric: poporul român” (1937) în care
demonstrează fără drept de apel, în context european, că romanitatea
şi continuitatea românilor sunt procese reale şi nu miracole.
Acestor mari savanţi li s-au adăugat şi alţi istorici şi filologi români
de renume ca Aurelian Sacerdoţeanu, David Prodan, Constantin
Daicoviciu, Sextil Puşcariu, N. Drăgan, Emil Petrovici, Al. Rosetti.
Numeroşi istorici străini au susţinut argumente ale teoriei
continuităţii. Printre ei se numără: Theodor Mommsen, J. Jung, C.
Patsch, L. Homo, Paul MacKendrick.
Istoriografia comunistă – După al doilea război mondial, când atât
Ungaria, cât şi România au devenit state-satelit ale URSS, teoriile
staliniste despre caracterul “imperialist” al stăpânirii sclavagiste romane
şi despre importanţa civilizatoare a slavilor în istoria Europei au
modificat dramatic întregul context istoriografic. În manualul de istorie
a României din 1947, Mihai Roller şi colaboratorii săi negau
romanitatea românilor, exagerând rolul elementului slav în etnogeneza
românească. Roller a lansat teoria privind rolul statului kievean în
formarea statelor medieval româneşti. Teoria stalinistă a afirmat
caracterul “imperialist” al stăpânirii sclavagiste romane în Dacia şi
importanţa civilizatoare a slavilor.
Tot în 1947 apărea lucrarea “Scrieri” a lui N. Lazarev. Acesta nega
unitatea etno-lingvistică din spaţiul nord-dunărean, considerând că
românii şi moldovenii sunt două popoare diferite.
După 1965, în contextul în care comuniştii români s-au detaşat
treptat de interesele sovietice, aceste teze au fost abandonate. Ideea
romanităţii românilor a fost relansată, dar considerându-se că poporul
român s-ar fi format doar la nordul Dunării din dorinţa de a se sublinia
absoluta independenţă a României.
În acţiunea sa de consolidare a puterii, Nicolae Ceauşescu a
declanşat o mare operaţie de reînviere a sentimentului naţional. Totuşi,
istoriografia de după 1965 a ajuns să fie dominată de teorii care
minimalizau aportul factorului roman în favoarea civilizaţiei locale a
geto-dacilor.
În anii 1980 întâlnim o dispută acerbă, naționalistă, între istoricii
români, maghiari și bulgari, aducându-se drept dovezi descoperirile
arheologice.
În condiţiile actuale, când România, Bulgaria şi Ungaria fac parte
din Uniunea Europeană argumentul întâietăţii istorice nu mai are
valoare politică, iar reconstituirea trecutului nu mai are consecinţe
pentru drepturile inalienabile ale cetăţenilor şi comunităţilor acestei
regiuni. Romanitatea românilor nu mai are a fi demonstrată şi cu atât
mai puţin contestată; poate fi acum recunoscută ca un fapt cert.
Dezbaterea ştiinţifică poate astfel progresa spre o mai bună înţelegere a
căilor şi etapelor concrete prin care identitatea românească s-a
cristalizat şi transmis din generaţie în generaţie. (Lucian Boia, “Istorie şi
mit în conştiinţa românească” (1996) – romanitatea românilor este
demonstrată în primul rând de limba vorbită de poporul român.)
Alte lucrări: Şerban Papacostea- Geneza statului în Evul Mediu
Românesc – apărută în anul 1988.
Adolf Armbruster – lucrarea Romanitatea românilor – istoria unei
idei a fost publicată 1972 și republicată în 1993.