STUDIUL DE CAZ

Latinitate si dacism
 Cuprins:

 Definiția Conceptelor
 Istoria Romanilor
 Istoria Dacilor
 Limba Latină
 Limba Dacă
 Limba Română
Definiția conceptelor

Latinitatea – Este un curent apărut in lingvistica și in filologia

românească în secolul al XIX-lea, care a demonstrat caracterul latin
al limbii române. El a atras prin prestigiul istoric al imperiului
Roman, prin puterea și calitățile politico-militare ale romanilor.
Ideea de latinitate începe sa fie afirmată la noi de generația
cronicarilor – secolele XVI -XVIII (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion
Neculce), apoi la stolnicul Contantin Cantacuzino și de Dimitrie
Cantamir.

Dacismul – Este un curent in istografia autohtonă, afirmat la

începutul secolului al XX-lea, prin mitizarea contribuției dacilor la
formarea poporului român și în general, la istoria universală. El a
atras prin ministerul unei civilizații mai puțin fascinația arhaicului.
Acesta își face simțită prezența odată cu interesul romanticilor
pentru etnogeneza și pentru mitologia din spațiul traco-dac. Se
concurează ca un curent de idei, mai mult sau mai puțin unitar, mai
ales in perioada interbelică, de multe ori fiind asimilat cu orientarea
tradiționalistă.

Istoria romanilor
 Romani au fost neamul care a satisfăcut valența reflexivă a
verbului a cunoaște încă la începuturile propriei existente. Apărut
ca un sin ecism, poporul roman și-a valorificat atuurile și a știut
să-și ascundă slăbiciunile în spatele unui pumn de cuvinte.
Au îmbrăcat lucrurile, sentimentele, stările de spirit, senzațiile
într-o formă nouă. transformându-le in ceea ce azi numim generic
și cu mândrie cuvinte.
Poate că nu au fost primii, dar cu siguranța au fost cei care au
înnobilat cuvântul. Cum au reușit acest lucru e un mister care se
ascunde undeva pe străzile din orașul la care toate drumuri duc. O
privire pe hartă și… legenda prinde viața.
Apărută in 753 i.Hr. prin fuziunea elementelor latine, sabine și
etrusce, Roma se organizează sub autoritatea unui rege, Romulus.
Cu toate că are la bază una dintre cele mai cunoscute povestiri
legendare, Roma se ridică inițial pe fundamentele regalități.
Numele de Roma este de origine etruscă și nu vine de la numele
primului rege, Romulus. Aelius Aristides afirmă in Elogiul Romei:
“Roma a făcut o realitate din vechiul dicton atât de mult respectat
că pământul și apa și patria sunt comune tuturor. Azi este posibil să
umbli peste tot, în voie, liber și fără teamă, căci treci numai dintr-o
patrie într-alta […] Aceia care nu sunt cuprinși in imperiul nostru
sunt nefericiți pentru că sunt privați de drepturi"

Cine sunt romanii?

 În legenda romană, când grecii au adus războiul împotriva
Troiei, printul Aeneas a navigat peste Marea Mediteraneeană către
Italia și a fondat Lavinium. Fiul său Iulius a mers mai departe,
punând bazele orașului Alba Longa. Din familia regală a Albei Longa
au venit cei doi gemeni Romulus și Remus, care au purces în
fondarea orașului Roma în 753 î.Hr. Republica Romană (Res Publica
Romanorum) a fost guvernarea republicană a orașului Romei și a
teritoriilor sale din 510 î.Hr. până la instaurarea Imperiului Roman,
care este plasată uneori în anul 44 î.Hr., anul numirii lui Cezar ca
dictator perpetuu sau, mai comun, 27 î.Hr., anul în care Senatul
roman i-a acordat lui Octavian titlul de August.
Imperiului Roman este termenul utilizat în mod convențional
pentru a descrie statul roman în secolele după reorganizarea sa din
ultimele trei decade î.Hr. sub Gaius Julius Caesar Octavianus
(Caesar Augustus).
Secolul I d.Hr., după domnia lui Augustus, a fost o epocă de
mari expansiuni pentru Imperiul, care a crescut prin cucerirea și
anexarea de noi teritorii. În secolul II d.Hr. însă, împăratul Hadrian a
renunțat la anumite teritorii nesigure, pentru a putea administra
mai ușor restul imperiului. Fiecare provincie avea propriul
guvernator și propria Constituție, ajungând într-o mare măsură să
se autoguverneze.
Imperiul a adus beneficii economice uriașe Romei, care s-a
îmbogățit din colectarea de taxe (în special grâne) din provincii.
Astfel s-a finanțat ambițiosul program de lucrări publice din Roma,
iar dările cetățenilor romani s-au redus. Se pare că Imperiul a intrat
în declin în secolul IV d.Hr. Vastele sale teritorii erau din ce in ce
mai dificil protejat. Valurile năvălirilor barbare din secolele III și V
au solicitat la maximum resursele armatei. Aceste invazii au avut și
urmări economice, căci au afectat comerțul, iar armata a solicitat în
plus subvenții din fondurile destinate cândva construcțiilor și
ceremoniilor publice. Dezvoltarea creștinismului a avut un impact
la fel de important. Aristocrații și persoanele educate au ales viața
în sânul Bisericii în locul vieții politice, slăbind astfel structurile
conducătoare ale Romei. Oamenii au lăsat templele și forumul
roman să se degradeze, migrând către noile biserici ridicate la
marginea cetății. Întinderea uriașă a Imperiului asigura o vastă arie
de influență a Romei. Limbii, arhitectura, cultura, tehnica și regimul
alimentar al romanilor și-au lăsat amprenta aici până în zilele
noastre.
La fel cum Primul Ministru al zilelor noastre este sfătuit de
miniștrii săi. Senatul Roman era ales pentru a-și oferi sfaturile
șefului (sau șefilor) statului. În perioada Republicii Romane. Senatul
îi sfătuie pe cei doi Consuli. În Roma Imperială, Senatul îl consilia pe
Împărat.
Puterea Senatului a fost serios diminuată de primul împărat,
Augustus, care i-a determinat pe senatori să voteze pentru a-l
numi tribun pe viață, să se limiteze la chestiunile vieții de zi cu zi,
situație care a rămas neschimbată timp de 1500 de ani.
Ultimul împărat de la Roma a fost detronat în 476, dar pe
atunci, regiunile din estul imperiului erau administrate de un al
doilea împărat, ce se afla la Constantinopol. Imperiul Roman de
Răsărit (Bizantin) a continuat să existe, deși își micșora încet-încet
teritoriul, până în 1453, când Constantinopol a fost cucerit de
otomani.

Înfățișarea și obiceiurile romanilor

Facere et fortia Romanum est. (A săvârși și a îndura cele
vitejești este o trăsătura romană)
Vestimentația romanilor se caracteriza prin simplitate, atât în
ceea ce privește piesele componente ale costumului, cât și
materialele din care acesta era confecționat. Piesa de rezistență a
veșmântului roman era toga, îmbrăcămintea oficială a unui
cetățean care exercita o funcție în stat. Ea nu putea fi purtată de
sclavi sau muncitorii cu brațele și, în timp, a devenit semnul
distinctiv al magistraților, simbolul demnității cetățenești.
Toga magistraților era din lână albă, toga candida. Candidații
la magistraturi o albeau chiar cu cretă, de unde și numele de
candidați. În perioada de doliu se purta toga colorată, toga sordida.
Doar magistrații și înalții preoți își puteau împodobi toga și aceasta
se făcea cu panglică de purpură, toga pretexta. Comandanții
triumfători aveau dreptul sa poarte toga picta sau împodobită cu
broderii, toga palmata. În epoca imperială toga a fost înlocuită cu
veșminte mai comode: lacerna, folosită ca manta militară si
paenula.
Unul din punctele de atracție ale vieții sociale romane era
reprezentat de amfiteatrul. Amfiteatrul roman avea o formă ovală,
iar fațada exterioară avea trei rânduri de arcade. Aceasta servea ca
scenă pentru competițiile sportive, întrecerile dintre gladiatori și
luptele dintre oameni și animale sălbatice, deși putea găzdui și
curse de care și lupte navale. Spectacolele sângeroase, urmărite cu
mare atenție și pasiune, erau însoțite de o muzica înflăcărată.
Adesea, sclavii trebuiau să ardă ierburi aromatice sau să pulverizeze
parfum pentru a disimula mirosul animalelor și acopereau cu praf
roșiatic nisipul pătat de sângele oamenilor și al animalelor rănite.
Administratorii asmuțeau combatanții și animalele cu biciuri cu
vârful plumbului.

Toga Lacerna paenula

Istoria dacilor

Dacia era în antichitate țara locuită de geto-daci, care erau

împărțiți într-un număr mai mare de state și ocupau un teritoriu
cuprins între: râul Tisa (vest), râul Nistru și Marea Neagră (est),
Dunăre (sud) și Carpații Păduroși (nord). În anumite părți chiar
depășeau aceste hotare: spre est peste Nistru , "înaintând până
spre Bug", iar spre vest, "ajunseră până la Dunărea panonică".
Grecii le spuneau dacilor geți, iar romanii daci.
Regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere a sa în timpul
regelui Burebista, având ca hotare: țărmul Mării Negre și Bugul -
spre est, Cadrilaterul boem, Dunărea panonică și Morava - spre
vest, Carpații Păduroși - spre nord, iar Muntele Haemus (lanțul
Balcanilor) - spre sud. Capitala regatului era orașul Argedava .
Geto-dacii
Conform informațiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în
zona muntoasă (și indică râul Mureș) până în partea superioară a
Dunării (denumită Danubius - de la izvoare și până la Drobeta), iar
geții stăpâneau partea de la cataracte, (astăzi Cazane) denumită
Istru până la vărsarea acesteia în Marea Neagră. Tot el spune că
"dacii au aceeași limbă cu geții" și că "elenii i-au socotit pe geți de
neam tracic". De asemenea Dio Cassius ce spune că regele getic
Burebista i-a zdrobit pe boii și tauriscii conduși de regele Critasir ,
afirmă că Critasir a fost învins de daci, și păstrează denumirea
luptătorilor armatei de geți sau daci pentru a denumi popoarele de
la Nord. În concluzie se poate afirma cu certitudine că "dacii sau
geții, sunt două denumiri pentru unul și același popor". Totuși
prima relatare despre geți aparține lui Herodot care relatează
campania din ^ 514 - 512 î.Hr. a lui Darius împotriva sciților la nord
de Marea Neagră, și arată că "înainte de a ajunge la Istru , biruie
mai întâi pe geți care s-au crezut nemuritori", iar despre faptul că
au pierdut lupta spune: "ei (geții) au fost cei mai viteji și cei mai
neînfricați dintre traci".

De la istoricul grec Diodorus Siculus aflăm despre victoria

strălucită din anul 300 î.Ch. a regelui get Dromihete împotriva
regelui macedonean al Traciei, Lisimahos, dar și de generozitatea
pe care acesta a arătat-o învinsului, organizând un ospăț pentru el
și ceilalți comandanți captivi,geții mâncând cu linguri și castroane
de lemn, iar comandanții capturați mâncând cu tacâmuri și din
farfurii de aur, pentru ca mai apoi să-i elibereze. Scriitorul antic
Justinus ne relatează că în timpul lui Oroles , dacii au fost învinși de
bastarni, iar regele lor i-a pedepsit să se poarte ca femeile și doar o
victorie în altă bătălie le aduce iertarea. Inscripțiile descoperite la
Histria menționează numele a doi regi geți din sec. III î.Ch.,
Zalmodegicos și Rhemaxos , față de care ascultau cetățile grecești
din Dobrogea. Trogus Pompeius (sec. I î.Hr.-sec. I d.Hr.) în Prologul
cărții a XXXII-a menționează un "salt de putere a dacilor conduși
prin regele Rubobostes și a numărului lor". Contemporan cu
evenimentele care au dus la constituirea regatului Dac, în anul 70
î.Hr., geograful și istoricul Strabon (63 î.Hr. - 19 d.Hr.) relatează:
"Ajungând în fruntea neamului său...getul Burebista l-a înălțat atât
de mult...încât, a ajuns să fie temut și de romani. O inscripție
grecească din Dionysopolis (Balcic ) îl descrie pe Burebista ca fiind:
"cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia". Victoriile din
luptele purtate de Burebista cu neamurile vecine au făcut ca
regatul dacic să ajungă la cea mai mare întindere a sa. De
asemenea, pentru a obține aceste succese, Burebista, ajutat și de
preotul Deceneu a săvârșit o reformă politico-religioasă a
poporului, bazată pe "abstinență și sobrietate și ascultare de
porunci". Dacă la început capitala a fost la Argedava , Burebista a
construit una nouă: Sarmizegetusa. Trebuie precizat că: "Păreri ca
acelea care văd în numele capitalei dacice Sarmizegetusa o
amintire a sarmaților n-au nici un temei istoric".

Intenția lui Cezar de a organiza o mare expediție în anul 44

î.Hr., împotriva dacilor nu s-a concretizat deoarece a fost asasinat.
Nu la mult timp după aceea, și Burebista "a căzut victima unei
conspirații de nemulțumiți". După moartea sa, regatul s-a divizat,
astfel încât în timpul lui Octavianus Augustus existau 5 regate
dacice, în stânga Dunării, iar în Dobrogea trei. Regii din Dobrogea
erau: Roles, Zyraxes și Dapyx. Despre Cotiso se spune că a fost în
discuții cu Octavianus Augustus pentru a se căsători cu fiica
acestuia Iulia, însă căsătoria nu a mai avut loc. Dicomes a fost unul
dintre regii daci care a continuat politica de ostilitate dusă față de
Imperiul Roman . Cum regatul său era în câmpia munteană, a
încercat să-și întindă stăpânirea peste Dunăre. Ajutat și de
bastarni , a trecut în sudul Dunării și i-a bătut pe moesi, tribali ,
dardani și denteleti . Cum cei din urmă, denteletii - un neam tracic,
erau sub protecția romanilor, aceștia trimit o armată sub
conducerea lui Crassus , care ajutat și de regele get Roles, duce o
serie de bătălii contra bastarnilor. Un alt rege dac, Scorilo (cca. 28 -
68 d.H.) credea și el că nu e bine să intre în conflict cu romanii și la
insistențele celor care doreau să atace provinciile de peste Dunăre
le explică printr-o pildă practică relatată de istoricul Frontinus :
"Scorilo ...a pus doi câini să se mănânce între ei și când erau mai în
focul bătăliei, le-a arătat un lup pe care, îndată, lăsând furia dintre
ei, câinii s-au aruncat". În fața pericolului roman ajuns la Dunăre,
regele Duras a cedat conducerea lui Decebal. Acest fapt ne este
relatat de Dio Cassius : "Duras care domnise mai înainte lăsase de
bună voie domnia", în favoarea lui Decebal, "fiindcă era foarte
priceput la planurile de război și iscusit la înfăptuirea lor".
Limba Latină
Limba latină nu era originară din Italia, ci a fost adusa in
Peninsula Italica în timpuri preistorice de
italicii ce migrau din nord. Latina este un
membru al subfamiliei italiene de limbi
indo-europene; printre limbile indo-
europene non-italice, se înrudește cu
sanscrita, greaca și subfamiliile
germanice și celtice. În Italia, latina a fost
la început dialectul regiunii din jurul
Romei. În limbile italice, latina, faliscana
si alte dialecte formau un grup latin
diferit de celelalte limbi italice cum ar fi
oscana și umbriana. Vechi inscripții în
limba latină au supraviețuit din secolul VI
î.Hr.; cele mai vechi texte scrise in limba
romană datează din secolul III î.Hr. Latina
a fost influențată de dialecte celtice din
nordul Italiei, de limba non-indo-
europeana etrusca din centrul Italiei și de elină, care a fost vorbită
în sudul Italiei din secolul VIII î.Hr. Sub influența limbii și literaturii
grecești, care a fost tradusă pentru prima dată în latină în a doua
jumătatea a secolului III î.Hr., latina s-a transformat treptat într-o
mare limbă literară.
Denumirea de limbă latină își are punctul de plecare în
regiunea Latium, o zonă situată în vestul Peninsulei Italice, în care
locuiau latinii, populație pe care, conform legendei, au supus-o
troienii conduși de Aeneas la sosirea lor pe aceste meleaguri.
 Firește, latina cu care s-au adăugat cu siguranță influențele
numeroaselor neamuri cu care a luptat sau a coabitat acea
populație amestecată a Latium-ului din perioada secolului al XII-lea
î.Hr. Cercetările lingvistice au demonstrat că limba latină, cea a
inceputurilor, era o limbă înrudită cu limbile popoarelor învecinate.
Limba latină literară poate fi împărțită în patru perioade, ce
corespund, în general, cu perioadele literaturii latine. Prima
perioadă – 240 - 70 î.Hr. – cuprinde scrierile lui Ennius, Plautus și
Terent. A doua perioadă – epoca de aur - 70 î.Hr. - 14 d.Hr. –
faimoasă pentru scrierile în proză a lui Iulius Cezar, Cicero, Livy si
pentru scrierile poetice ale lui Catullus, Lucretius, Virgil, Horatius și
Ovidiu. În aceasta perioadă, atât în proză cât și în poezie, limba
latină s-a dezvoltat într-o limbă foarte artistică, obținând cea mai
mare flexibilitate și bogăție. A treia perioadă – epoca de argint – 14
d.Hr. – 130 d.Hr. – este caracterizată prin scrierile dramatismului
Seneca și ale istoricului Tacitus. Perioada latină târzie, întinzându-
se din secolul II d.Hr. până în secolul V d.Hr., această perioadă
cuprinde latina patristică a părinților bisericii. În timpul acestei
perioade, triburi barbare invadatoare au adus limbii numeroase
forme și idiomuri străine; această latină coruptă a fost numita
lingua romana, fiind diferită de lingua latina, limba clasică cultivată
de învățați.
Limba dacă
Limba daca a fost o limbă indo-europeană vorbită în
Antichitate de daci. Este considerată de unii savanți ca fiind înrudită
cu limba tracă. Nu există practic nici un text în limba dacă a cărui
autenticitate sau a cărui apartenență la această limbă să fie unanim
certificată de specialiști. Există implicit ipoteze și speculații, uneori
contradictorii.

Scrieri
Citând o lucrare a lui Androtion, Claudius Aelianus scrie că
„Aceste informații le spune Androtion, dacă el poate fi pentru
cineva un martor vrednic de încredere cu privire la cunoașterea
scrisuluiși lipsa de învățătură a reacilor.”
Cea mai lungă inscripție în limba tracă (dar cu caractere
grecești) pare să fie aceea de pe inelul de aur de la Ezerovo
(Bulgaria), din secolul V î.Hr., în scriere continuă (61 semne pe 8
rănduri):РОΛΙΣΤΕΝΕΑΣΝ/ΕΡΕΝΕΑΤΙΛ/ΤΕΑΝΗΣΚΟΑ/ΡΑΖΕΑΔΟΜ/
ΕΑΝΤΙΛΕΖV/ΠΤΑΜΙΗΕ/ΡΑΖ/ΗΛΤΑ, iar transcrisă cu caractere latine:
ROLISTENEASN/ERENEATIL/TEANESCOA/RAZEADOM/EANTILEZY/PT
AMIEE/RAZ/ELTA. Înțelesul ei nu s-a lămurit deși zeci de specialiști
au încercat diverse traduceri, (D. Decev în 1914, 1915, 1952, 1957,
V. Pârvan 1914, P. Kretschmer 1915, F. Ribezzo 1917, G. Seure
1920, V. Beșevliev 1927, C.G. Kurtides 1932, A. Blumenthal 1933,
I.M. Kořinek 1935, Vl. Georgiev 1957, V. Pisani 1959, W. Merlingen
1960, R.Gl. Constantinescu, ș.a.).
 O altă inscripție cunoscută este DECEBALUS PER SCORILO. A
fost interpretată divers de specialiști, ca „Decebal, fiul lui Scorilo”
sau ca o simplă marcă de olar. Există și ipoteza că inscripția ar fi pur
și simplu în latină și deci s-ar traduce „Decebalus prin Scorilo”.

Legături cu alte limbi

Legătura cu albaneza

Un număr restrâns de cuvinte uzuale (aproximativ 300) este

prezent fie doar în limba română, fie și în limba albaneză – se
presupune că acestea ar fi cuvinte moștenite de la daci
O altă caracteristică comună cu albaneza (preluată mai târziu
și de limba bulgară) este folosirea unor sufixe ca articole hotărâte
(în română -ul, -a; în albaneză -u, -a).
limba română

Definiția limbii române

Limba româna este limba latina vorbită în mod neîntrerupt în
partea orientală a Imperiului Roman cuprinzând provinciile
dunărene romanizate din momentul pătrunderii limbii latine în
aceste provincii si până în zilele noastre.

Originea limbii române

Limba română este o limba de origine Latina iar aceasta
afirmație poate fi susținută cu argumente lexicale, morfologice și
sintactice. Substratul limbii române este reprezentat de limba
daco-geților, din care s-au păstrat foarte putini termeni, mai ales
pentru că nu există documente scrise si inscripții din aceasta
perioadă.
Influențele care s-au exercitat asupra substratului se împart în
2 categorii principale:

Influențele vechi din Influențele târzii din

 Slavonă  Neogreacă
 Maghiară  Turcă
 Greacă  Franceză
 Germană
 Italiană
 Primul text in limba română este o scrisoare a
câmpulungeanului Neacșu către judele Hanas Beagnar din Brașov
din anul 1521. Îndată după aceea, folosirea limbi române devine
frecventă.
 Aurel Nicolescu arată în observațiile sale lexicale asupra
textului, că nu mai puțin de 175 di totalul de 190 de cuvinte
românești folosite in text au origine Latină, excluzând cuvintele
repetate si substantivele proprii. Unele din formele incorecte se
datorează scrierii cu litere chirilice, care are probleme cu notarea
unor sunete românești ca î si ă.