ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

a. Trăsături
După cum scria Adolf Armbruster, relativ recent, în lucrarea ”Romanitatea românilor: istoria
unei idei”, prin romanitatea românilor înțelegem în primul rând descendența romană a românilor din
coloniștii aduși în Dacia Traiană, iar de aici decurg idei precum : stăruința elementului roman în Dacia
după 271, unitatea de a neam a românilor din spațiul locuit de ei, latinitatea poporului român și a limbii
române, esența romană a unor obiceiuri și datini populare etc. Dovezile continuității sunt de ordin logic,
arheologic, lingvistic, etnografic, istoric.
S-1: Adolf Armbruster, Romanitatea românilor, 1972 , „Aceasta este în primul rând ideea
despre descendența romană a românilor din coloniștii romani transplantați în Dacia traiană: de aici
decurg logic o serie de idei înrudite și adiacente, dar care fac parte din ansamblul categoriei istorice de
romanitate a românilor. Aceste idei complementare sunt: ideea stăruinței elementului roman în Dacia
abandonată de Aurelian năvălirilor barbare, ideea unității de neam a românilor din întregul teritoriu
locuit de ei, ideea latinității limbii române, ideea esenței romane a unor obiceiuri și datini populare.”
Romanitatea este trăsătura fundamentală a identității lingvistice și culturale a poporului român
(adică limba și cultura sunt de origine romanică). Tradiția romanității este cea mai veche tradiție
păstrată de poporul român. Conștiința originii sale romanice este demonstrată prin numele de român.
Nu întâmplător marele istoric Nicolae Iorga scria că ”am rămas români pentru că nu ne-am putut
despărți de amintirea Romei”. Memoria populară a păstrat conștiința ascendenței romane a românilor, de
pildă, obiceiurile și datinile îl amintesc pe ”bădica Troian”, adică pe împăratul Traian, în legătură
cu momente importante ale solstițiului de iarnă (Anul Nou). Românii nu s-au numit niciodată pe ei
altfel decât români, după numele cetății mame, care a fost Roma. După ideea romanității, ca vechime în
conștiința poporului român urmează tradiția ortodoxiei.
Romanitatea românilor a reținut atenția cronicarilor, istoricilor, filologilor, geografilor,
etnografilor și altor oameni de știință, dar cei care s-au ocupat cel mai mult de această temă au fost
istoricii. Ei au stăruit să demonstreze continuitatea romană în Dacia după retragerea aureliană, originea
latină a limbii române, formarea conștiinței de neam, a originii romane a românilor. Romanitatea
românilor a determinat, de aceea, multe controverse, polemici, teorii contradictorii sau total greșite, unele
urmărind alte scopuri decât cele științifice.
b. Romanitatea românilor rezultat al formării poporului român şi a limbii române
Formarea poporului român se înscrie într-un proces mai larg prin care au luat naştere popoarele
neolatine. Astfel, românii, alături de francezi, spanioli, portughezi, italieni fac parte din marea familie a
popoarelor romanice. Însă, poporul român este singurul care reprezinta romanitatea răsăriteană
(orientală). Romanitatea orientală este o realitate ce nu poate fi pusă în discuție și ea se identifică cu
poporul român. Etnogeneza românească a avut doua etape:
 în prima etapă s-a desfăşurat procesul de romanizare a geto-dacilor (simbioza sau sinteza
daco-romană),
 iar în a doua elemente migratorii “s-au topit” (s-au romanizat) în masa populației
romanice. Aşadar fundamentul etnogenezei româneşti a fost procesul de romanizare.
b.1 Integrarea geto-dacilor în lumea romană: proces lung și complex
Geto-dacii au intrat în contact cu lumea romană încă dinainte de instaurarea stăpânirii imperiale în
zona dunăreană, de aceea există o fază preliminară a romanizării geto-dacilor între secolul I î.H- I d. H.
Amenințarea romană directă a început să se manifeste din timpul regelui Burebista (82-44 î.H.),
întemeitorul statului dac. Romanii urmăreau să-și impună controlul asupra coloniilor grecești vest-
pontice, să aibă acces la resursele zonei nord-dunărene și să beneficieze de pe urma poziției strategice a
regatului dac. Procesul de romanizare s-a intensificat ca urmare intrării teritoriilor locuite de geto-daci
sub stăpânire romană. Geto-dacii din Dobrogea de astăzi au intrat sub stăpânire romană din anul 46
d. H., făcând parte din provincia romană Moesia.
În schimb, integrarea geto-dacilor de la nord de Dunăre în lumea romană a fost consecinţa
confruntărilor daco-romane din secolele I-II d. H. Luptele din secolul I d. H. au fost declanşate de
împăratul Domiţian care a reorganizat provincia Moesia, în anul 86, împărţind-o în Moesia Superior şi
Moesia Inferior.
Principalele momente ale relațiilor daco-romane:
1
 Anul 87-campania generalului Cornelius Fuscus la nord de Dunăre, dacii conduşi de regele
Decebal, cel care a refăcut unitatea statului dac; Fuscus este înfrânt și ucis de daci
 Anul 88- campania generalului Tettius Iulianus, care îl înfrânge pe Decebal în bătălia de la Tapae
 Anul 89- Pacea dintre Decebal şi Domiţian, prin care Dacia devine regat clientelar Romei
 Anul 98- Traian ajunge împărat la Roma și consideră regatul lui Decebal o amenințare
 101-102; 105-106 războaiele daco-romane încheiate cu victoria romanilor și tranformarea unei părți a
Daciei (106 d. H.), în provincie romană.
Includerea Dobrogei în provincia Moesia (46 d.H.) și transformarea în anul 106 a unei mari
părți din Dacia în provincie romană (ca urmare a războielor dintre Decebal și Traian din anii
101/102 și 105/106) a deschis larg calea procesului de romanizare a geto- dacilor, romanizarea fiind
condiţia esenţială a procesului de formare a poporului român şi a limbii române. În urma procesului
de romanizare a geto-dacilor a luat naștere populația daco-romană, care a constituit fundamentul
poporului român.
Dacia romană și etnogeneza românească
106-271: stăpânirea romană în Dacia reprezintă etapa propriu-zisă a romanizării geto-dacilor;
Factorii romanizării: armata, administrația romană, coloniștii latinofoni, veteranii, urbanizarea,
viața economică, dreptul roman, viața culturală și viața religioasă. Istoricul Eutropius, secolul IV,
în „Istoria Romană” scria că împăratul Hadrian a vrut să părăsească provincia Dacia, dar nu a fost lăsat
de prieteni, că nu „dea pradă barbarilor o mulțime de cetățeni romani, deoarece Traianus, după
cucerirea Daciei, adusese aici din toate părțile imperiului o mulțime nenumărată de colonii spre a
cultiva pământurile și a locui orașele, depopulate de lungile războiae ale lui Decebalus”. Intensitatea
romanizării este dovedită prin factorii romanizării, dar și prin numeroasele inscripții descoperite și
vestigii arheologice precum Stela funerară de la Cășeiu, jud. Cluj, datând din secolul al III-lea.
Procesul de romanizare lingvistică și culturală din secolele II-III, când o mare parte a
României de azi era cuprins în provinciile romane Moesia și Dacia, a avut o mare intensitate, astfel
că limba latină a pătruns foarte repede nu numai în zonele urbane, ci și la sate, în viața
comunităților de agricultori și de păstori care ocupau cea mai mare parte a teritoriului.
Retragerea aureliană: în anul 271, din rațiuni strategice, împăratul Aurelian a retras armata
și administrația din Dacia. Atacurile repetate ale dacilor liberi aliaţi cu goţii asupra provinciei Dacia l-
au determinat pe împaratul Aurelian să părăsească în anul 271 d.H. Dacia, retrăgând armata şi
administraţia la S de Dunare. Frontiera imperiului era stabilită pe Dunăre, frontieră numită și limesul
danubian. În momentul retragerii aureliene idiomul latin era predominant în Dacia. Acesta a
continuat să evolueze în contact cu provinciile latinofone de la sud de Dunăre. Informații despre
populația autohtonă daco-romană ne oferă și Priscus Panites, în ”Istoria Goților” din secolul al V-lea,
dar și Iordannes.
S. 2 Iordanes, Getica, „Pe dacii din ținuturile de dincolo de Dunăre, care au o întindere de un
milion de pași, i-a prefăcut în provincie Traian, în timpul domniei sale, după ce regele lor Decebal a fost
omorât. Galienus însă le-a pierdut în timpul domniei sale, iar împăratul Aurelian, rechemând de acolo
legiunile, le-a așezat în Moesia și acolo, într-o parte a acesteia, a întemeiat Dacia Mediteraneea și Dacia
Ripensis.”
Atunci când împãratul Aurelian a decis, din rațiuni strategice, retragerea armatei și administrației
din provincia imperialã Dacia, în anul 271 d.Hr., majoritatea populației a continuat sã trãiascã la nord de
Dunãre. În urma procesului de romanizare, s-a format populația daco-romanã. După 271, procesul de
romanizare a continuat, care i-a cuprins și pe dacii liberi. În ciuda retragerii aureliene, procesul de
romanizare a continuat prin menţinerea legăturilor dintre romanitatea nord-dunăreană şi cea sud-
dunăreană, care nu se întrerup, ba mai mult, împăraţi precum Diocletian (284-305), Constantin cel
Mare (306-337) și Justinian (527-565) au ocupat teritorii din stânga Dunării (Banat, Oltenia), refăcând
cetăți precum Drobeta, Sucidava, Dierna. Legăturile cu Imperiul Roman s-au menținut, precum în timpul
împăratului Iustinian, care în ”Novellae” din secolul al VI-lea consemnează cetățile ridicate pe ambele
maluri ale Dunării.
S-3 Iustinian, Novellae, secolul al VI-lea d.Hr: „Dar, fiindcã în timpul de fațã, cu ajutorul lui
Dumnezeu, statul nostru s-a mãrit, astfel încât amândouã malurile Dunãrii sunt populate acum cu cetãți
de-ale noastre și atât Viminacium, cât și Recidava și Lederatta, care se gãsesc dincolo de Dunãre, au

2
fost supuse din nou stãpânirii noastre, ni s-a pãrut necesar sã așezãm, lângã Pannonia, în preafericita
noastrã patrie, însãși prea-glorioasa noastrã prefecturã. (...) și fiindcã nu era un lucru folositor statului
ca oamenii aflați mereu în vâltoarea rãzboiului sã vinã pânã în Macedonia Prima, peste întinderi atât de
mari și prin atâtea greutãți, am mutat însãși prefectura în pãrțile de mai sus, pentru ca provinciile de
lângã aceasta sã-i simtã mai ușor alinarea. (.)”
Chiar dacă, în primul mileniu creștin, în zona nord-dunăreană s-au perindat numeroase populații
migratoare (huni, vizigoți, gepizi, avari, slavi, bulgari etc.), continuitatea daco-romană este atestată de
numeroase descoperiri arheologice, dar și de o serie de mărturii scrise (Ex. Priscus Panites).
b.2 CREȘTINISMUL
Creștinismul a constituit un factor esențial în procesul de romanizare..Obiectele paleocreștine,
databile în secolele II-III, sunt puțin numeorase, dar acest fapt se poate explica prin persecutarea noii
religii. Însă, după ce creștinismul a devenit o religie licită (legală, recunoscută), vestigiile creștine au
devenit tot mai numeroase. De aceea, fenomenul care a consolidat cel mai mult romanitatea după 271 a
fost reprezentat fără îndoială de răspândirea creştinismului. Creştinismul a însemnat sinteza spirituală a
daco-romanilor, cu rol deosebit în în păstrarea legăturilor spirituale dintre imperiu şi fosta provincie
Dacia. Caracterul latin al crestinismului daco-roman rezulta si din terminologia de bază păstrată în limba
română: biserică (basilica), creştin (christianus), cruce (crux), Dumnezeu (DomineDeo), înger (angelus),
rusalii(Rosalia), păgân (paganus), dar demonstrează în acelaşi timp vechimea creştinismului în spaţiul
românesc şi importanţa sa în formarea poporului român. De altfel, un obiect creștin, donariul de la
Biertan (județul Sibiu), din secolul al IV-lea, cu inscripția latină ” Ego Zenovius votum posui”,
demonstrează răspândirea creștinismului la nord de Dunăre precum și continuitatea daco-
romanilor după retragerea aureliană. Chiar dacă la populațiile germanice arianismul a avut un succes
deosebit, la daco-romani s-a dezvoltat un creștinism de orientare niceeană, ce-i drept cu un caracter
popular. Influența niceeană a fost impulsionată, probabil, de misionarii proveniți din Dobrogea, care a
fost un bastion al confesiunii niceene încă din vremea împăratul Valens (364-378).
Romanitatea este însă trăsătura esențială a identității lingvistice a românilor. Într-adevăr,
limba română este o limba romanică (ca limba italiană, limba francezaă, spaniolă, portugheză), având la
bază latina vulgară (vorbită de poporul de rând din Imperiul Roman). Limba română are următoarea
structură:
b.3 Structura limbii române
* substrat daco-moesic: 160-180, mai puțin de 200 de cuvinte de origine traco-dacică, sau daco-
moesiană, precum vatră, copil, viezure, moş, codru, a moșteni (cuvinte de origine dacică- aprig, barză,
baltă, brad, brânză, Carpați, cătun, căciulă, codru, copil, Dunăre, gard, mal, mazăre, mânz, moș, Mureș,
olt, pârâu, prunc, strugure, vatră) etc; de reținut că aceste cuvinte indică elemente fundamentale ale
civilizație și se conjugă sau se declină aidoma celor de origine latină: a moșteni ca a fi, moșie ca și
câmpie;
* strat latin: sintaxa, morfologia limbii române sunt latine, în jur de 1500 de cuvinte din
lb.română sunt de origine latină, după unele surse aprox. 80% - după altele 60% - din fondul principal de
cuvinte, inclusiv vocabularul creştin de bază (cuvinte de origine latină- a ara, argint, aur, biseerică, bun,
câmp, cireș, a culege, duminică, femei, frate, frumos, grâu, lână, mână, munte, pâine, picior, sare, a
semăna, soare);
* adstrat slav (meridional): ca și în cazul celorlalte limbi romanice, în perioada de formare a
limbii române, fondului latin i s-au adăugat cuvinte împrumutate din limbile popoarelor migratoare,
proces de evoluție încheiat către secolul al VIII-lea; o influență mai mare, în cazul limbii române, a fost
dată de contactul cu limbile slave (mai ales cu cea sud-slavă), fapt care explică ad-stratul limbii române;
cuvintele slave sunt numeroase, dar au frecventa mai mică decat cele de origine latină; cuvinte de origine
slavă- Bistrița, cneaz, Dâmbovița, gâscă, plug, seceră, stareț, târg, vamă ; influența slavă asupra
vocabularului limbii române s-a intensificat ca urmare a impunerii limbii slavone ca limbă liturgică (sec.
IX-X) și ulterior (din secolul al XIV-lea) ca folosire a slavonei ca limbă de cancelarie, pentru redactarea
documentelor.
Ca și în cazul celorlalte limbi romanice, în perioada de formare a limbii române, fondului latin i s-
au adăugat cuvinte împrumutate din limbile popoarelor migratoare. Avem motive să considerăm că, așa
cum se întâmplă și în cazul celorlalte limbi romanice, acest proces de evoluție este încheiat în linii
generale în secolul al VIII-lea. O influență mai accentuată a rezultat din contactul cu limbile slave, mai
3
ales cu cea sud-slavă, care a devenit, în secolele IX–X, limba liturgică (limba în care se slujeau
liturghiile în biserică) și mai târziu și limba de cancelarie (limba în care erau redactate documentele
oficiale ale statului). Slavona a jucat pentru regiunile balcano-dunărene un rol apropiat de cel pe care
latina l-a jucat în Occidentul medieval.
Evoluția limbii române
Totuși, prin instalarea slavilor în Peninsula Balcanică (slavii au străpuns limesul danubian în anul
602), în secolul al VII-lea, s-a ajuns la fragmentarea comunităților locale vorbitoare de limba latină și
separarea lor de romanitatea nord dunăreană. Mai mult, în Imperiul Bizantin, din secolul al VII-lea, limba
oficială devine limba greacă. În aceste condiții, fondul originar latin s-a dezvoltat diferențiat la Nord
și Sud de Dunăre. De aceea, în privinţa evoluţiei limbii române opiniile filologilor diferă. Astfel, unii
filologi susţin că în secolul al X-lea s-au desprins din limba română două graiuri: cel nord dunărean, sau
daco-român şi cel sud-dunărean, sau aromân. Alţii însă, consideră că există mai multe dialecte ale limbii
române: dialectul daco-român (vorbit în România, Republica Moldova şi de comunităţile româneşti din
Ucraina, Serbia, Bulgaria şi Ungaria), şi dialectele sud-dunărene: aromân, istro-român, mengleno-
român. În orice caz, limba română literară s-a constituit în secolul XIX, pe baza graiului din Muntenia, la
care se adaugă operele literare create în Moldova. Graiurile limbii române sunt: muntenesc, oltenesc,
ardelenesc, moldovenesc.
Deși documentele istorice scrise care îi consemnează pe români sunt relativ puține, ele sunt
suplinite de numeroase descoperiri arheologice, remarcându-se cele din secolele VII-XI, precum diverse
podoabe, vase, unelte, arme descoperite în așezări precum Brateiu (jud. Sibiu), Poian (județul Covasna),
Alba Iulia. Acestea dovedesc continuitatea de locuire a românilor pe teritoriul pe care ei s-au format.
c. Românii în izvoarele medievale timpurii (sec. IX-XIII)
De reținut așadar că formarea limbii române s-a încheiat în acelaşi timp cu formarea poporului
român, adică către sec. VIII d.H. Din secolul IX românii apar ca un popor nou pe scena istoriei.
Izvoarele medievale externe, îndeosebi germane și slave, ne-au consemnat sub numele de valahi, vlahi,
volohi, blachi, olachi etc.
Aceste denumiri demonstrează originea latină a poporului român, deoarece, iniţial, valah era
termenul prin care germanicii îi numeau pe celţii romanizaţi, în opera lui Caesar, din secolul I î.H., De
bello galico, fiind menţionat tribul celtic romanizat volcae. Termenul de valah, vlah (dar și valh;
valh=roman și gal romanizat) era folosit de germanici pentru a-i desemna pe romani și pe celți
romanizați. Apoi termenul îi identifica pe locuitorii din peninsul Italică, wälcher. Ulterior acest numele a
fost preluat de slavi sub forma de vlah, vlahi și-i desemna pe neslavii de origine romanică. Metodie,
biograful apostolului slavilor, a aplicat italienilor denumirea de wlach, primită evident pe filieră
germană. Folosirea acestui nume pentru români demonstrează sfârșitul etnogenezei românești dar și
apartenența românilor la ginta latină. Reținem astfel că neamurile germanice i-au numit w(a)lach, așa
cum îi numeau pe toți vorbitorii idiomurilor latine; de la acest nume derivă etnonimele vlah, olah
etc. La rândul lor, „vlahii” își spuneau probabil români, adică romani – nume pe care l-au transmis din
generație în generație, fie pentru a se desemna ca locuitori ai ținuturilor carpato-dunărene, vorbitori ai
aceleiași limbi, fie pentru a se referi la anumite categorii sociale (de exemplu, rumâni – țărani
dependenți). Deci, denumirile pentru români erau: vlahi la bizantini şi slavii sudici; volohi la slavii
răsăriteni; valahi la germani şi în Apusul Europei (valachus în lumea romano-catolică); blachi la
unguri; olachi, ulak la turci.
Primele surse medievale care fac referire la orginea românilor au fost cele bizantine. În
lumea bizantină, identitatea etnică a românilor era bine cunoscută, prima mențiune la populația
romanică de la nord de Dunăre găsindu-se într-un tratat militar din secolul al VII-lea, Strategikon,
scris de împăratul bizantin Mauricius (conform manualului „începând din secolul VII, autohtonii
încep să fie menționați în izvoarele ca un popor romanic distinct constituit”, însă etnogeneza
românească s-a încheiat în secolul al VIII-lea, Strategikon făcând referire la populația romanică de la
nord de Dunăre). Două aspecte merită subliniate: cronicarii bizantini au scris despre români pentru că
erau preocupați de politica împăraților bizantin la gurile Dunării, dar și de relațiile Bizanțului cu
migratorii ce organizau năvăliri la sud de Dunăre; de reținut că între secolele X-XIII (dar și mai târziu, în
secolul XV, precum Laonic Chalcocondilas), sursele bizantine menționează la nord de Dunăre și
populații sub numele de ”daci” și ”geți”, aceste denumiri referindu-se la români.
c.1 Cele mai importante surse bizantine:
4
  cea mai veche mențiune a elementului romanic de la nord de Dunăre (populație numită romani)
datează din secolul al VII-lea (602), în tratatul militar bizantin Strategikon
 în secolul IX, Teophanes Confessor consemna în lucrarea „Cronografia” (Confessor a trăit
între anii 760-817, adică VIII-IX) primele cuvinte din limba protoromână: „torna, torna,
fratre”, dar referirea era la un eveniment din secolul al VI-lea (campania generalului
Comentiolos în Tracia împotriva „barbarilor”);
S.5 Theophanes Confessor, Chronografia, secolul al IX-lea d.Hr, „Comentiolos (…) luând pe han
pe nepregãtite, deoarece mulțimea barbarilor se împrãștiase prin Tracia, a înaintat împotriva lui la
primul schimb al gãrzilor de noapte. Și a avut în mâinile sale prilej de mare izbândã, dacã n-ar fi fost
abãtut de la aceastã încercare din pricina unei întâmplãri. Un animal de povarã aruncase sarcina de pe
el și cineva a strigat pe stãpânul animalului sã îndrepte povara, zicându-i în limba maternã: torna,
torna, fratre. Stãpânul catârului n-a auzit glasul, dar l-au auzit ostașii și, crezând cã sunt înfrânți de
dușmani, au luat-o la fugã, strigând în gura mare: torna, torna.”
 pentru secolul al X-lea împăratul bizantin Constantin VII Porfirogenetul (912-959), autor al
lucrării „Despre administrarea imperiului”, înfățișează întrepătrunderea lumii paleoslave cu
cea protoromânească, desemnând această din urmă populație cu numele de romani; astfel,
Constantin al VII-lea scria că populația neslavă din Balcani se numea romani (”se mai numesc
romani pentru că au venit din Roma și poartă acest nume până în ziua de azi”), în opoziție
cu bizantinii, locuitorii de la Constantinopol, numiți romei.
 pentru secolele X-XI, mai exact în anii în anii 980 şi 1020, împăratul bizantinVasile al II-lea îi
amintea pe vlahii balcanici; sursele bizantine îi numeau pe locuitorii de la nord de Dunăre, adică
pe români, și sub numele de ”daci” și ”geți”.
 pentru secolul XI cronicarul bizantin Kekaumenos în opera „Sfaturi şi Povestiri” scria despre
vlahii balcanici, care locuiau în apropiere de Dunăre și de râul Sava
S.3 Cronicarul bizantin Kekaumenos (secolul al XI-lea), „Poporul blachilor românilor (...) locuia
mai întâi lângã Dunãre și Saos, râu pe care acum îl numim Sava, unde locuiesc mai de curând sârbii, în
locurile întãrite natural și greu accesibile.”

 pentru secolul XII cronicarul Ioan Kynnamos, secretar al împăratului bizantin Manuel
Comnenul (descrie o campania bizantină împotriva maghiarilor, în 1167), în lucrarea „Epitome”
îi considera pe vlahii nord-dunăreni „coloni veniţi de demult din Italia”.

c.2 Alte surse timpurii (secolele IX-XIII):

Pentru secolul al IX-lea, geograful armean, Moise din Choren (Moise Chorenati) amintește
“Terra Balak” (sau ”Țara necunoscută Balak-Valahia”), iar cronica tucă Oguz-name menţiona Ţara
Valahilor, adică „Ulak Ili” ( este propusă ca dată și în jurul anului 1000), iar pe la mijlocul secolul
XI, geograful persan Gardizi, în tratatul ”Podoaba Istoriilor” îi plasa pe români între Dunăre şi un
„munte mare”, între slavi (bulgari), ruși și unguri.
La răscrucea secolelor XII-XIII, Ioniță Caloianul (1197-1207), conducătorul țaratului vlaho-
bulgar al Asăneștilor (Ioniță Caloianul era frate cu Petru și Asan, vlahi de la sud de Dunăre, întemietorii
Imperiului Vlaho-Bulgar al Asăneștilor), s-a aflat în corespondența cu papa Inocențiu al III-lea, de la
care a primit titlul de rege, iar ideea romanității românilor ocupă un loc central în această corespondență.
Astfel, se afirma legătura între originea etnică și Roma, precum și mândria românilor de a avea o
asemenea descendență.
c.3 Izvoarele maghiare

5
 La fel ca și bizantinii, ungurii au întreținut un contact permanent cu românii, romanitatea acestora
fiindu-le cunoscută. Cea mai veche scrierea maghiară „Gesta Hungarorum” sau „Cronica lui
Anonymus” (scrisă în secolul XII), referindu-se la evenimente de la sfârşitul secolul IX, la momentul
instalării ungurilor în Pannonia, îi amintea pe «blachi», adică ”păstorii romanilor”. Astfel, cronica
notarului anonim al regelui Bela al Ungariei (Bela al III-lea), furnizează cea mai bogată și completă
relatare medievală despre stările găsite de unguri la pătrunderea lor în teritoriile locuite de români.
S.6 Cronica lui Anonymus, : „Și se lăuda cu pământul Pannoniei ca fiind extraordinar de bun.
Căci spuneau că acolo curg cele mai renumite izvoare de apă, Dunărea și Tisa și alte prea vestite ape
pline cu pește bun. Că această țară o locuiesc slavii, bulgarii și blachii, adică păstorii romanilor.
Fiindcă, după moartea regelui Attila, pământul Pannoniei romanii ziceau că este pășune, fiindcă turmele
lor pășteau Țara Pannoniei.”
În afară de Anonymus, un alt cronicar maghiar, Simon de Keza (către sfârșitul secolului XIII),
care a trăit în mijlocul românilor, îi menţionează pe blachi, consideraţi urmaşii „păstorilor şi colonilor”
romani de la nord de Dunăre, în cronica „Gesta Hunnorum et Hungarorum”. Simon de Keza susținea
că în timp ce locuitorii orașelor (civitates) din Pannonia s-au întors în Italia, în vremea lui Attila, blachii
au rămas de bunăvoie pe loc. Istoricul Șerban Papacostea sublinia în lucrarea „Românii în secolul
al XIII-lea” că „textul lui Simon de Keza ...recunoaște legătura strânsă dintre romani și vlahi, dar
și evidențiiază continuitatea romanității în acest spațiu”.
Șerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, 1993, „Textul lui Simon de Kéza nu numai
recunoaște legătura strânsă dintre romani și vlahi, dar și evidențiază continuitatea romanității în acest
spațiu. Mai mult încă, textul reflectă fidel caracterul real al părăsirii de către romani a teritoriilor
dunărene sub loviturile barbarilor. Din spusele cronicarului ungur rezultă limpede că în viziunea sa
masa populației romanice – elementele agricole-pastorale pe care le cuprinde în denumirea de blacki – a
rămas locului, doar pătura ei suprapusă, citadină, «romanii», s-au retras în Italia.”

De reținut că în aceste cronici, anterioare întemeierii Țărilor Române, nu se poate sesiza un ton de
ostilitatea față de români. În această perioadă, statul ungar nu suprimase încă autonomiile locale, iar
românii din Transilvania nu erau excluși de la drepturi. Astfel, cronicarii maghiari Anonymus și Simon
de Keza, admit explicit prezența „vlahilor” sau „păstorilor și colonilor” romanilor în bazinul Dunării,
înainte de cucerirea lui Arpad sau chiar de cea a lui Attila.
Schema cronologică
Secolul/Anul Sursa Observații
Sec. IV Eutropius –„Istoria Romană” Izvoare antice târzii
Sec. V Priscus Panites- ”Istoria Goților”
Sec. VI Iordanes, „Getica”
Iustinian, „Novellae”
Sec. VII Mauriciua „Strategikon” Izvor bizantin
Sec. IX Theophanes Confessor, „Chronografia” Cronicar bizantin
Moise din Choren (Moise Chorenati) – „Terra Balak” Geograf armean
Oguz-name „Ulak-ili” (sau anul 1000) Cornică turcă
Sec. X Constantin VII Porfirogenetul- „Despre administrarea Împărat din dinastia
imperiului” macedoneană
Sec. XI Kekaumenos -„Sfaturi şi Povestiri” Cronicar bizantin
Sec. XII Ioan Kynnamos - „Epitome” Cronicar bizantin
Sec. XII Notarul regelui Bela III „Gesta Hungarorum” Cronică maghiară
Sec. XIII Simon de Keza „Gesta Hunnorum et Hungarorum” Cronicar bizantin

d. Romanitatea Românilor în viziunea cărturarilor umaniști

Formarea statelor medievale româneşti (sec. XIV) a stimulat afirmarea romanităţii românilor.
Procesul de cristalizare a conștiinței originii romanice a românilor este subliniat prin faptul că la
denumirea dată acestora de către străini se adăuga cea pe care și-o dădeau ei înșiși. Această asociere se
apropie de cea din cronicile maghiare: „Blachi ac pastores Romanorum.” De aceea, călătorii străini care

6
 ajung în Țările Române în secolele XV–XVII notează că românii sunt urmași ai romanilor, atât prin
numele pe care și-l dau lor înșile, romani, cât și observând asemănările dintre limba vorbită de ei și latină.
Însă atenţia pe care cărturarii umanismului o acordă originii poporului român a fost legată şi de
participarea românilor la lupta antiotomană. Expansiunea otomană în Europa de Sud-Est şi Centrală,
pericolul pe care Islamul îl reprezenta la adresa creştinismului au făcut ca învăţaţii umanişti să privească
cu admiraţie şi speranţă faptele de vitejie ale unor voievozi români precum Mircea cel Bătrân, Iancu de
Hunedoara sau Ştefan cel Mare. În plus, umaniştii italieni erau fascinaţi şi de tot ceea ce avea legătură cu
moştenirea Imperiului Roman și erau preocupați să explice existența insulelor de romanitate din Europa
Răsăriteană. Se aduc în sprijinul romanității argumente istorice și filogice: cucerirea și colonizarea
romană a Daciei, limba de origine latină vorbită de români, dar se întreprind și primele încercări
de a explica termenul valachus.
De reținuc că odată ce spațiul românesc a intrat în sfera de interese a Romei și misionarilor ei,
papalitatea a luat cunoștință despre existența românilor și apartenența lor la ”ritul grecilor” (adică erau
ortodocși), nelegitimi în viziunea curiei papale.
Șerban Papacostea, „Geneza statului în Evul Mediu românesc”, 1988, „Afirmațiile cuprinse în
scrierile savanților străini din secolul XV dovedesc din plin că nu cronicarii moldoveni (…) au afirmat
cei dintâi, între români, descendența romană a poporului român. Într-adevăr, savanții străini își
întemeiază concluziile relative la originea romană a poporului român nu atât pe propriile lor investigații
și descoperiri cât, în primul rând, pe înseși mărturiile românilor, mărturii cunoscute de ei direct sau
indirect.”
d.1 Umaniştii din secolele XV-XVI:
Poggio Bracciolini (1380-1449) a fost primul umanist care scria că românii provin dintr-o colonie
fondată de Traian în Dacia și a subliniat continuitatea elementului roman în Țările Române, adică originea
romanică a poporului român; pe lângă numeroase elemente comune limbii latine și române, el a constatat
existența la românii nord-dunăreni a unei tradiții referitoare la descendența lor dintr-o colonie fondată de
Traian. Era pentru prima dată când s-a argumentat latinitatea limbii române cu probe culese direct
din spațiul românesc de cunoscătorii limbii latine.
Flavio Biondo (1392-1463), secretar apostolic și erudit umanist, contemporan cu Bracciolini,
susţinea că românii ce veniseră la Roma se mândreau cu originea lor;
Laonic Chalcocondil (1423-1490)-cărturar bizantin stabilit în Italia, către 1453, adică în preajma
căderii Constantinopolului, îi numea „daci” pe românii de la nord de Dunăre şi vlahi pe cei de la sudul
fluviului. Laonic a fost primul învățat care după mult timp, după veacuri de gândire tipic medievală, a
revenit la teoria antică elină care identifica limba cu neamul. Același rol l-a avut și ruda sa, atenianul
Demetrie Chalcocondil, frate sau văr cu Laonic, stabilit și el în Italia împreună cu numeroși
conaționali în Italia, în preajma cucerii Constantinopolului de către turci.
Enea Silvio Piccolomini (1404-1464) (papa Pius II, între 1458-1464), istoric al Renașterii, în
opera „Cosmografia”, apărută însă în 1501, informat de la călugării fransciscani şi dominicani scria că:
 românii se trag din coloniile aduse de Traian în Dacia;
 limba română se asemăna cu limba italiană şi cea latină;
 numele de vlah-valah, Vlahia, deriva de la numele unui conducător roman Flaccus (probabil acel
general roman cântat de poetul Ovidiu, aflat în exil la Tomis): „acest pământ a fost locuit odinioară
de geți...În cele din urmă au fost subjugați și zdrobiți de forțele romane. Și a fost dusă acolo o colonie de
romani să-i țină în frâu pe daci, sub conducerea unui oarecare Flaccus, după care a fost numită
Flacchia.” Această interpretare, eronată, a fost prealuată de mulți cărturari în perioada următoare.
 Opera lui Piccolomini a avut o mare influență în epocă căci a contribuit cel mai mult la răspândirea
teoriei despre originea romană a românilor, iar ideea originii romane a românilor a intrat în circuitul
științific european.
Antonio Bonfinius (1427-1503), trăitor la curtea regelui Ungariei, Matei Corvin (1558-1490),
a scris „Decadele” şi a fost influenţat de opera lui Piccolomini, susținând că românii provin din
„coloniile și legiunile romane aduse de Traian în Dacia”, dar și că românii au ținut la limba lor romană
„Înecate de valurile de barbari, ele totuși mai exală limba romană, și ca să nu o părăsească nicicum, se
împotrivesc cu îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieții cât a limbii”.
Bonfinius își exprima astfel admirația pentru felul în care a supraviețuit „vechea limbă a Romei printre
români”.
7
 Alţi umanişti: Filippo Buonaccorsi (1437-1496), intalian însărcinat cu misiuni diplomatice de
regele Poloniei, adică la consilier la curtea iagellonă, a călătorit și prin Moldova, unde află despre
”descendența românilor din coloniştii romani”.
Ioan Laski, episcop de Gniezno, la Conciliu din Lateran, în 1514, susținea originea latină a
populației din Moldova, ”ei spun că sunt oștenii de odinioară ai romanilor”.
Francesco della Vale, în 1532, în ”Însemnări despre originea, obiceiurile și orașele
românilor”, impresionat și el de asemănarea dintre limba română și limba italiană. Este primul cărturar
care redă o expresie a valahilor ”știi românește, adică știi să vorbești limba română...” Tot el scria că
”Limba lor e puțin deosebită de limba noastră italiană; ei înșiși zic în limba lor romani spunând că
au venit din vremuri străvechi, de la Roma, pentru a se așeza în această țară”.

Ca și della Valle, Anton Verancsics (1504-1573) i-a cunoscut direct pe români. De origine
dalmată, umanist erudit, aflat în legătură cu oameni de cultură celebri (Erasmus, Melachton, Honterus),
Anton Verancsics a îndeplinit funcții religioase în Ungaria (arhiepiscop de Strigoniu) și a fost în slujba
Habsburgilor. Anton Verancsics scria că românii erau conștienți de descendența lor latină, în
”Descrierea Transilvaniei, Moldovei și Țării Românești” (după 1549) și era impresionat de
asemănarea dintre limba română, limba latină și dialectele italiene. A fost și el un cărturar umanist care a
reprodus o propoziție în limba română: „Oare Stii Romînește?”
Johannes Leunclavius (1533-1593) scria și el despre origine romanică a românilor iar
Nicolae Olachus, adică Valahul, (1493-1568), umanist de faimă europeană, de origine română
din Ardeal. A corespondat cu mari oameni de cultură ai timpului său, în primul rând cu Erasmus de
Roterdam. A ocupat funcții religioase importante (arhiepiscop de Strigoniu și primat al Ungariei) și în
slujba Habsburgilor (vicerege al coroanei ungare în 1562). În opera sa „Hungaria”, din 1536, Olahus a
fost primul care a subliniat unitatea de limbă, neam şi credinţă a românilor din Ţara Românească,
Moldova şi Ardeal.

N. Olahus, Hungaria, 1536, „Moldovenii au aceeași limbă, rit și religie ca muntenii; pe alocuri
se deosebesc parțial în port. (…) Graiul lor și al celorlalți valahi a fost cândva latin, ca al unora ce se
află într-o colonie a romanilor; în vremea noastră se deosebește foarte mult de acela, numai că multe
cuvinte ale lor sunt de înțeles pentru cei șcare vorbescț latinește. (…) Valahii se susține că provin dintr-o
colonie a romanilor.”
Diaconul Coresi justifica în ”Psaltirea” sa din 1570 tipărirea de cărți românești ca o necesitate :
”mai toate neamurile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi românii n-avem”; de altfel,

8
secolul al XVI-lea a adus și prima afirmare a limbii naționale, tiparul favorizând afirmarea
conștiinței de neam în tipăriturile bisericești.
Astfel, operele umaniştilor vor sublinia latinitatea limbii române şi descendenţa românilor din
„coloniile romanilor” aduse de Traian la nord de Dunăre, idei fundamentale pentru autohtonia românilor,
fapt care a făcut ca în secolul XVI romanitatea românilor să fie un fapt intrat în conştiinţa
europeană, mai ales că apariţia tiparului a dus la creşterea culturii scrise în Europa. Deci, secolul
XVI marchează europenizarea cunoștințelor despre originea romană a poporului român, dar și
afirmarea limbii române scrise.
De altfel, istoricul Șerban Papacostea (a murit în 2018), scria în Geneza statului în Evul Mediu
românesc din 1988 că ”savanții străini din secolul al XV-lea” au afirmat cei dintâi descendența romană a
poporului român și nu cronicarii moldoveni.
d.2 Cronicarii saşi din secolele XVI-XVII, ideea descendenții românilor din ”coloniile
romane” ale lui Traian a prins și mai mai mult contur; învățații germani din ținuturile săsești
(Johannes Honterus) descriu monumente și publică inscripții latine – surse importante pentru istoria
provinciei romane Dacia:
* Iohannes Honterus, originar din Brașov, scria în 1542 Dacia pe o hartă a teritoriilor
româneşti
* David Hermann (1625-1682) scria că românii „de dincolo de Carpaţi, cât şi cei din
Transilvania, îşi trag originea şi numele, ba chiar şi limba romană, din coloniştii aduşi de Traian.”
În secolul XVII, germanul Martin Opitz, care a venit o perioadă în Transilvania, considera că
limba română este cea mai apropiată de limba latină; Opitz a găsit o confirmare a originii
romanice a poporului român nu doar în limba română ci și în obiceiurile populare românești.
Braşoveanul Martin Schmeitzel (1679-1747) reliefa originea romanică a românilor într-o „Istorie
a Transilvaniei”. Istoricul sas care a contribuit poate cel mai mult la răspânidrea în afara mediului românesc a
teoriei origine romanice a românilor. El a predat ani de-a rândul la Universitatea din Halle un curs despre
istoria Transilvaniei, și a difuzat ideile despre romanitatea românilor prin lucrările tipărite în străinătate.
De precizat că în a doua jumătate a secolului al XVII-lea cronicarii sași au adoptat o teorie
umanistă germană ce susținea presupusa orgine dacică a goților, respectiv germanilor, inclusiv a sașilor.
Chiar din secolul al XVII-lea comitele sașilor Valentin Frank von Frankenstein a desființat cu
argumente această teorie, care a dispărut în secolul al XVIII-lea. În Transilvania, afirmarea
romanității românilor nu s-a regăsit doar în lucrările sașilor ci și în unele lucrări despre secui, precum
într-o scriere iezuită de la începutul secolului al XVIII-lea.
Despre unii cărturari umaniști din secolele XVI-XVII (Martin Bielski, Stefan Szamoskozy,
Laurentius Topelltinius, J. Troster) vom scrie în subcapitolul dedicat abordărilor tendințioase
referitoare la originea românilor.
d.3 . Cronicarii Români : Secolul al XVII-lea- epoca de aur a culturii medievale românești
Secolul al XVII-lea este secolul de înflorire a culturii medievale românești. Influențată de
Renaștere (mulți tineri mergeau la studii în țări precum Italia sau Polonia), cultura română s-a deschis
într-o măsură mai mare spre Occident. Astfel, secolul al XVII-lea marchează apogeul culturii medievale
românești scrise, atunci când au apărut primele cronici în limba română. Cronicarii Grigore Ureche,
Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce, Constantin Cantacuzino și Dimitrie Cantacuzino exprimă cu
toții în scrierile lor, bazate pe tradițiile locale și scrierile umaniștilor străini, autohtonia și romanitatea
românilor.
Grigore Ureche (1590-1647) „Letopiseţul Ţării Moldovei”- primul reprezentant de seamă al
umanismului românesc; observă asemănarea cuvintelor române cu cele latine și exprimă originea comună
a românilor din Ardeal, Moldova și Țara Românească, de aici și celebra sa expresie „De la Râm ne
tragem”! După istoricul Lucian Boia, Grigore Ureche este primul în istoriografia română ”care, spre
mijlocul secolului al XVII-lea, consemnează originea românilor de la Râm”.
Miron Costin (1633-1691), educat în colegiile din Polonia, a scris „De neamul moldovenilor,
din ce ţară au ieşit strămoşii lor” –primul tratat ce analizează originea românilor (unii istorici îl
cosideră chiar primul tratat savant). Costin îl considera pe Traian „descălecătorul cel dintâi” şi sublinia
că în timp ce străinii foloseau numele de vlahi, valahi („valaskos”), locuitorii din Moldova şi Ţara
Românească îşi spuneau „români” sau „rumâni”. Pentru cronicar, istoria românilor începea cu istoria
dacilor cuceriți de Traian. Romanitatea românilor era dovedită, în opinia cronicarului, de latinitatea limbii
9
lor, din care reproducea o listă impresionantă de cuvinte, dar și de urmele lăsate de romani în Dacia.
Originea neamului său a fost preocuparea de căpetenie a cronicarului moldovean.
S.7 Miron Costin „Predoslovie la De Neamul Moldovenilor”: „Începutul țărilor acestora și
neamului moldovenescu și muntenescu și câți sunt și în țările ungurești cu acest nume, români și până
astăzi, de unde sunt și ce seminție, de când și cum au descălecat aceste părți de pământu, a scrie multă
vreme la cumpănă au stătut sufletul nostru. Să înceapă osteneala asta, după atâtea veacuri de la
descălecatul țărilor cel dintâi de Traian, împăratul Râmului, cu câteva sute de ani peste mie sperie
gândul...Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, ...din ce izvor și seminție sântu lăcuitorii țării
noastre, Moldovei și Țării Muntenești, și românii din țările ungurești, că toți un neam și o dată
discălicați sunt.”

Țara Românească a avut, la rându ei, în epoca brâncovenească o producție istoriografică de

calitate. Figura dominantă a istoriografiei muntene este stolnicul Constantin Cantacuzino.
Stolnicul Constantin Cantacuzino (1639-1716) în „Istoria Ţării Româneşti”, cu studii în Italia, era
preocupat de caracterul romanic al poporului român şi de legăturile cu imperiul roman și îi punea pe
Decebal și pe Traian la baza etnogenezei românești. Stolnicul scria că ”noi, rumânii,, sântem adevărați
romani și aleși romani în credință și în bărbăție”. Stolnicul așază la originea etnogenezei românilor
elementele de bază dacii și romanii. Lucrarea „Istoria Țării Românești” a fost redactată de Constantin
Catacuzino cam în același timp cu opera majoră a lui Miron Costin. Ceea ce aduce nou stolnicul
Constantin Cantacuzino este exprimarea cea mai clară și mai concisă a existenței conștiinței
romanității la români.
Stolnicul Constantin Cantacuzino, „Istoria Țării Românești”, așază la originea etnogenezei
românești elementele de bază, dacii și romanii: „Iară noi rumânii, suntem adevărații români și aleșii
romani în credință și în bărbăție, den carii Ulpie Traian i-au așezat aici în urma lui Decheval, dupre ce
de tot l-au supus și l-au pierdut, și apoi și alalt tot șiragul împăraților așa i-au ținut și i-au lăsat așezați
aici și dintr-acelora rămășiță să trag până astăzi rumânii aceștia. Însă rumânii, înțeleg nu numai ceștea
de aici, ce și den Ardeal, carii încă mai neaoși sunt, și moldovenii, și toți câți și într-altă parte se află și
cu această limbă măcară să fie și ceva mai osebită în niște cuvinte den amestecarea altor limbi, tot
romani îi ținem, că toți aceștia dintr-o fântână au izvorât și cură”.
Cei trei cronicari au subliniat şi ei unitatea de limbă, neam şi credinţă a românilor din Ţara
Românească, Moldova şi Ardeal în lucrările lor ce aparțin istoriografiei române. G. Ureche scria
„Românii câți se află alăturea la Țara Ungurească și la Ardeal și la Maramurăș de la un loc cu
moldovenii și toți de la Râm se trag”; apoi M. Costin sublinia că locuitorii „Moldovei și Țării
Muntenești și românii din țările ungurești...că toți un neam și odată descălecați sânt”; iar
Constantin Cantacuzino, scria la fel „însă rumânii înțeleg nu numai ceștia de aici (Țara
Românească), ce și din Ardeal, carii încă mai neaoși sânt, și moldovenii, și toți...au această
limbă..toți romani îi ținem, că toți aceștia dintr-o fântână au izvorât și cură.”

10
 Dimitrie Cantemir (1673-1723) : după ce a abordat în treacăt romanitatea românilor în
„Descrierea Moldovei”, domnitorul erudit al Moldovei a elaborat „Hronicul vechimei a romano-
moldo-vlahilor” prima lucrare istorică scrisă în mod savant (1719-1722) şi cu mare influenţă în Europa,
pentru care eruditul român a utilizat peste 150 de izvoare române și străine și carea avea 343 de foi în
manuscris în varianta românească. Cantemir susţinea continuitatea și unitatea de neam a „romano-
moldo-vlahilor” însă și originea pur romanică a poporului român, excluzându-i pe daci din procesul
de etnogeneză. Practic, Cantemir susținea extirparea totală a dacilor din provincia cucerită și colonizată
cmplet cu romani. Astfel, cărturarul moldav sublinia în ”Hronicul..” că ”vestiții romani...sunt moșii,
strămoșii noștri, ai moldovenilor, muntenilor, ardelenilor”. Eruditul îl numea pe Traian „săditorul și
răsăditorul nostru”. Cantemir a făcut prima analiză științifică a izvoarelor antice despre părăsirea Daciei
de Aurelian și susținea stăruința romanilor în Dacia și după retragerea aureliană. Cantemir
inaugurează efortul istoriografiei române de a determina și de a fixa locul românilor în istoria universală.
Deci, sinteza realizată în mod nuanțat și gradat de către cronicarii români în ceea ce privește
elucidarea problemei romanității propriului neam, a urmărit informarea conaționalilor, dar și amendarea
teoriilor greșite apărute în străinătate (ex. Martin Bielski, la 1555, prezentat în a doua parte a lecției).
Astfel, cu ei se inaugurează seria de misionari naționali ai romanității românilor. Acțiunea lor s-a
desfășurat în două direcții: în sânul propriului neam și în afara cadrului geopolitic românesc.
De altfel, operele lui Costin şi Cantemir (Hronicul este și astăzi cea mai întinsă lucrare istorică de
analiză a originii românilor) au influenţat formarea cărturarilor români din Transilvania secolului al
XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, adică pe reprezentanţii Şcolii Ardelene, precum Petru Maior,
Gheorghe Șincai, Samuel Micu, Ioan Budai Deleanu etc.
În concluzie: observăm că originea romană le era cunoscută românilor de multă vreme. Mai
târziu, cronicarii moldoveni și munteni, cunoscători ai scrierilor umaniste, vor transfera chestiunea
romanității din sfera tradiției în cea a istoriografiei, pentru ca Școala Ardeleană să facă din aceasta
o armă în lupta pentru emanciparea națională și socială a românilor transilvăneni.
Dimitrie Cantemir (sec. al XVIII-lea), „Întregul nostru neam românesc se vãdește, printr-o
tradiție veșnicã parcã, a-și trage începutul din cetãțeni romani – și se poate dovedi ca atare – și
pãstreazã chiar pânã astãzi cu tãrie vechiul nume al romanilor.”
A. Armbruster, „Romanitatea românilor. Istoria unei idei”, „O atenție specială acordă
Dimitrie Cantemir perioadei Daciei romane. Dar discuția polemică principală a operei lui Cantemir e
dusă în jurul problemei retragerii aureliene și a dăinuirii elementului roman în Dacia. Dimitrie
Cantemir întreprinde prima analiză științifică a izvoarelor antice despre părăsirea Daciei de Aurelian
și strămutarea provincialilor în sudul Dunării, pe care o intepretează în sensul unei retrageri parțiale
și temporare, asemănătoare cu nenumăratele bejenii din calea turcilor. Cu numeroase știri din izvoare
(unele forțat interpretate), și argumente raționale se susține dăinuirea elementului roman în Dacia.
Soarta lor este urmărită până în ajunul întemeierii Țărilor Române în veacul XIV.”
Schema cronologică- Umanism și începutul modernității
Secolul/Anul Sursa Observații
Sec. XV Poggio Bracciolini (1380-1449) Umanist italian
Sec. XV Flavio Biondo (1392-1463) Secrtar apostolic (italian)
Sec. XV Laonic Chalcocondil (1423-1490) Cărturar bizantin
Sec. XV Enea Silvio Piccolomini (1404-1464) „Cosmografia” papa Pius II (1458-1464)
11
Sec. XV Antonio Bonfinius (1427-1503), „Decadele” Umanist italian
Sec. XV Filippo Buonaccorsi (1437-1496) Umanist italian
Sec. XVI 1514: Ioan Laski Episcop de Gniezno
Sec. XVI 1532: Francesco della Vale ”Însemnări despre „Stii româneste?”
originea, obiceiurile și orașele românilor”
Sec XVI 1536: Nicolae Olachus, „Hungaria”, Român ardelean
Sec XVI 1542: Iohannes Honterus, „Dacia” Umanist sas- Brașov
Sec. XVI 1549: Anton Verancsics ”Descrierea Transilvaniei, Dalmat: „Oare Stii
Moldovei și Țării Românești” Romînește?”
Sec. XVI 1550: Martin Bielski „Cronica lumii întregi” Cronicar polonez
Sec. XVI 1570: Diaconul Coresi ”Psaltirea”
Sec. XVI Johannes Leunclavius (1533-1593)
Sec. XVI 1593 și 1601 Stefan (Istvan)Szamoskozy (1570-1612) Umanist maghiar
Sec. XVII David Hermann (1625-1682) Cărturar sas
Sec. XVII/1666 Johannes Troster si Laurentius Toppeltinus Căturari sași
Sec. XVII 1666: Ioan Lucius, -„Cronică a Dalmatiei și Croației” Publicată la Amsterdam
Sec. XVII 1691: Diploma Leopoldină Rol de constituție
1699: Tratatul de la Karlowitz
Sec. XVII Martin Opitz; Cărturar german
Sec. XVII Valentin Frank von Frankenstein Comitele sașilor
Sec. XVII Grigore Ureche: „Letopiseţul Ţării Moldovei” Cărturar moldav
Sec. XVII Miron Costin (1633-1691), „De neamul moldovenilor, Cărturar moldav, educat
din ce ţară au ieşit strămoşii lor” în Polonia
Sec. XVII Stolnicul Constantin Cantacuzino (1639-1716): Cărturar muntean, cu
„Istoria Ţării Româneşti” studii în Italia (Padova)
Sec. XVII-XVIII 1719-1722: Dimitrie Cantemir (1673-1723) „Hronicul Domnitorul erudit al
vechimei romano-moldo-vlahilor” Moldovei
Sec. XVII-XVII Martin Schmeitzel (1679-1747)„Istoria Transilvaniei” Cărturar brașovean
ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR: epocile modernă și
contemporană
Politizarea romanității românilor:
1.Premisele din secolele XVI-XVII
Până în secolul al XVIII-lea, continuitatea populației romanice în ținuturile carpato-dunărene nu a
fost pusă la îndoială, fiind considerată un fapt normal și logic. Totuși, una din primele aprecieri ostile la
adresa originii românilor o identificăm în jurul anului 1550, atunci cand cronicarul polon Martin Bielski
(1495-1575), în ”Cronica Lumii Întregi” scria ca românii sunt urmașii răufăcătorilor de la Roma, cei
care fuseseră aduși în Dacia (”la Dunăre..unde au făcut slujbe romanilor...au păscut turme și vite
romane”) ca exilați și de unde nu au mai plecat, de aceea au păstrat ”obiceiurile și limba italiană, însă
puțin schimbate”.

12
 Apoi, domnia lui Mihai Viteazul (1593-1601) a constituit un moment prielnic pentru afirmarea
romanitatii romanilor in conștiinta europeană, depășind cadrul restrâns al umaniștilor vremii, mai ales că
papalitatea și Imperiul Romano-German (ca moștenitori politici ai Romei) aveau tot interesul să
evidențieze romanitatea românilor, ca parte a propriilor pretenții de impunere a supremației asupra
Țărilor Române, pentru că Dacia aparținuse în antichitate Imperiului Roman.
Totuși, cucerirea Transilvaniei de către Mihai Viteazul i-a determinat pe cronicarii maghiari sa-si
schimbe atitudinea fata de trecutul românilor. Astfel, umanistul maghiar cu studii la Padova și
Heildeberg, Stefan Szamoskozy (1570-1612) susținea initial ca românii sunt urmașii romanilor (în
1593), însa dupa ce a suferit de pe urma cucerii Transilvaniei de catre Mihai Viteazul, si-a schimbat
opinia despre originea poporului român (în 1601, considera că românii sunt urmașii dacilor romanizați,
iar coloniștii romani din Dacia au fost retrași la sud de Dunăre în vremea împăratului Gallienus), iar
domnul muntean era considerat un „Nero verus” (un tiran adevarat). Astfel, de la sfârșitul secolului al
XVI-lea unii cărturari maghiari și-au exprimat neîncrederea față de teoria originii romane a
românilor și a autohtoniei lor. Au existat însa și reprezentanti ai mghiarilor care nu au fost ostili
românilor și trecutului lor, precum episcopul Nicolae Istvanffy, istoric și diplomat al împăratului Rudolf
al II-lea de Habsburg, contemporan deci cu Szamoskozy (dar și alți învățați maghiari din secolul
XVIII, precum Huszti Andras, Benko Ioszef)). Oricum, opiniile lui Szamoskozy au fost respinse si
de istoricii sași Johannes Troster si Laurentius Toppeltinus, ambii susținând originea pur romană
a poporului român, în secolul al XVII-lea.
O pozitie atipică se observă și la Ioan Lucius, cel care in 1666 a publicat la Amsterdam o
„Cronică a Dalmatiei și Croației”. În ultimul capitol al lucrării, Lucius a discutat și originea romană a
poporului român. Cronicarul și-a exprimat anumite dubii și rezerve cu privire la românii nord-dunăreni.
Lucius nu nega continuitatea elementului roman în Dacia, însă credea ca acest element a fost sporit prin
pătrunderea bulgarilor la nord de Dunare. Teoria lui Lucius a trecut neobservată timp de un secol. Abia în
a doua jumătate a secolului al XVIII-lea s-a ”descoperit” valoarea ei documentară pentru susținerea
unor teorii ce reprezentau arme ideologice în combaterea revendicărilor politice ale românilor. Istoricul
austriac Iohann Christian Engel (1770-1814) a reluat si amplificat scrierea lui Ioan Lucius (Engel a
falsificat și prin eliminarea afirmării stăruinței elementului roman în Dacia post-aureliană, printr-
o deplasare cronologică a amintitei implantări romane din inițiativă bulgară) adăugând și ipoteza
polonezului Bielski legata de emigrația răufăcătorilor de la Roma în Dacia.
2. Etnogeneza românească- problemă politică majoră din secolul XVIII. Teoria
Imigraționistă și Teoria Continuității (Autohtonista); epoca modernă
Situatia românilor din Transilvania: cauzele transformării etnogenezei româneşti într-o
problemă politică:
Deşi erau majoritari în Transilvania (peste 60% din populaţie), românii erau plasați la periferia
societății și trataţi drept „toleraţi”, în timp ce nobilii maghiari, patriciatul săsesc şi fruntaşii secuilor erau
„naţiunile privilegiate”. După prăbușirea regatului maghiar în urma bătăliei de la Mohacs (1526),
principatului Transilvaniei a rămas ”ultima redută a Regatului Ungar”, având astfel un loc deosebit în
imaginarul națiunii maghiare. În plus, în toată Europa apar spre sfârșitul secolului al XVII-lea semnele

13
unei conștiințe naționale moderne. De aceea, problema originii popoarelor se transformă din una istorică
într-una politică. Intrarea Transilvaniei sub stăpânirea Imperiului Habsburgic nu a schimbat cu nimic
statutul românilor, iar conflictul dintre ”Europa Imperiilor” și ”Europa Popoarelor” era mai acut ca
oriunde.
În anul 1691 împăratul Leopold I (1658-1705) a emis diploma prin care a fost stabilită
organizarea principatului. Diploma leopoldină a avut rol de constituţie pentru Transilvania timp 150 de
ani. Conform acesteia se recunoşteau legile principatului, drepturile naţiunilor privilegiate, iar românii
continuau să rămână fără drepturi politice şi religioase, la periferia societăţii („toleraţi”). Statutul de
tolerat era justificat de națiunile privilegiate prin argumente confesionale precum și printr-o pretinsă
întâietate a celor trei ”națiuni” pe pământurile Transilvaniei. Afirmarea originii latine și a vechimii
românilor intra în contradicție cu condița de ”tolerați” aplicată românilor precum și cu realitatea că mult
timp limba de cancelarie a principatului a fost limba latină.
Unirea cu Roma (tratatul de la Alba Iulia din 1698) şi constituirea Bisericii Greco-Catolice
(după unele opinii, justificate, unirea unei părți a românilor ortodocși cu Biserica Catolică era realizată
practic de Casa de Habsburg în 1699-1701) au creat posibilitatea pentru formarea unei elite româneşti în
Transilvania (tinerii români studiau astfel la Roma și la Viena), care a declanșat lupta pentru drepturi
naţionale. Lupta națională a fost deschisă de episcopul unit Inochentie Micu Klein(1692-1768) și
continuată de ŞCOALA ARDELEANĂ, care a fost mişcarea naţională culturală şi iluministă din
Transilvania. De reținut că Inochentie Micu era unicul român în Dieta Transilvaniei și a activat pentru
recunoașterea drepturilor poporului său, utilizând argumentele romanității românilor: vechime, numărul
și continuitatea urmașilor Romei în Transilvania.
În 1791 reprezentanţii Şcolii Ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Iosif
Meheşi, Ioan Budai Deleanu, au redactat un memoriu, un adevărat program politic şi naţional, intitulat
Supplex Libellus Valachorum. Principala revendicare a memoriului era legată de acordare de drepturi
egale naţiunii române cu ale celorlalte naţiuni (maghiarii, secuii și sașii) din Transilvania. Supplex
Libellus Valachorum îşi baza argumentele pe opera iluminiştilor ardeleni, două fiind ideile esențiale:
românii erau de origine nobilă latină; românii erau cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei.
D. Petru Maior (sec. al XVIII-lea), „(...) Românii se trag de la romanii pre care împãratul
romanilor, Traian, învingându-l pre Decheval, craiul dachilor, i-au trimis în Dachia spre moștenirea ei.”
D. Prodan, Din istoria formării națiunii române, 1984, Supplex Libellus Valachorum
„Națiunea română este cu mult cea mai veche dintre toate națiunile Transilvaniei din vremea noastră,
întrucât este un lucru sigur și dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, a unei tradiții niciodată întrerupte,
a asemănării limbii, datinilor și obiceiurilor, că ea își trage originea de la coloniile romane aduse la
începutul secolului al doilea de către împăratul Traian, în nenumărate rânduri, în Dacia, cu un număr
foarte mare de soldați veterani, ca să apere provincia…”
Ideea vechimii (autohotniei) românilor se regăsește și în lucrări din a doua jumătate a secolului
al XVIII-lea care nu aparțineau românilor. Benkö Iozsef, în cartea tipărită în anul 1778, ”Transilvania,
sive magnus Transilvaniae Principatus” nota că după părăsirea provinciei Dacia ”mulți romani
împreună cu dacii indigeni au rămas pe loc”. Apoi, în timpul răscoalei lui Horea din Transilvania (1784),
învățatul sas Michael Lebrecht scria că românii, ca urmași ai romanilor, sunt ”cei mai vechi locuitori ai
acestei regiuni”. Chiar si istoricul maghiar Huszti Andras, în secolul XVIII, era de acord cu ideea ca
românii cei vechi locuitori din Ardeal și că sunt urmașii vechilor colonii romane. Opera lui Andrei Huszti
este plasat la mijlocul secolului al XVIII-lea; același istoric susținea continuitatea și originea romanică a
românilor și la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în anul 1791: „nicio națiune nu are limba atât de
apropiată de acea veche romană ca națiunea valahilor, ceea ce este un semn sigur și care nu ne
poate înșela că ei sunt în Transilvania urmașii vechilor colonii romane”.
3. Teoria imigraționistă a apărut în secolul XVIII și a fost creația lui Franz Joesph Sulzer
Lupta pentru drepturi naţionale precum şi faptul că iluminiştii ardeleni foloseau în această luptă
argumente istorice privind vechimea românilor din Transilvania și originea romanică a românilor au
determinat reacţia istoricilor austrieci şi maghiari. Astfel, ca reacție la mișcarea lui Inochentie Micu-
Klein au apărut în secolul XVIII primele teorii tendențioase despre originea neromană a
românilor. În 1781 (1781-182), la Viena, ofițerul habsburg de orgine elevețiană, Franz Joseph Sulzer
(1727-1791), a publicat (nu în totalitate) „Istoria Dacilor Transalpini”, elaborând astfel teoria
imigraționistă. Sulzer susţinea că românii din Transilvania nu sunt urmaşii direcţi ai coloniştilor romani
14
veniţi după anul 106 în provincia Dacia. După Sulzer, românii s-au format ca popor la sud de Dunăre, în
Balcani, undeva prin Moesia sau Tracia, între bulgari și albanezi, de unde au emigrat la Nord, în
secolul XIII, unde îi vor găsi stabiliți pe unguri și sași. Sulzer sfida opinia unanimă din cultura și știința
istorică europeană, care îi considera pe români cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, urmașii ai
romanilor lui Traian. Scopul lansării acestei teorii era limpede: anularea argumentelor istorice ale
românilor în lupta politică din Transiilvania și justificarea privilegiilor deținute de maghiari, sași și secui,
precum și a statutului de ”tolerați” atribuit românilor. Teza lui Sulzer a fost reluată de Josef Carl Eder,
care a combătut Supplex Libellus Valachorum și a susținut originea bulgară a românilor, precum și
de Bolla Marton, ori de austriacul Iohann Christian Engel. În felul acesta, chestiunea continuităților
istorice va căpăta un pronunțat caracter politic.

4. Teoria Continuității
Așadar, în secolul al XVIII-lea, în condițiile luptei românilor din Transilvania pentru afirmare
națională, este lansată și dezvoltată teoria imigraționistă, ce contestă autohtonia și romanitatea românilor.
De fapt, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și în secolul al XIX-lea au fost formulate o serie de teorii
istoriografice referitoare la procesul etnogenezei românești care porneau de la contestarea continuității de
locuire a populaței autohtone la nordul Dunării.
Ideile lui Sulzer au fost respinse de reprezentanţii Şcolii Ardelene (Samuel Micu, Petru Maior,
Gheorghe Șincai, Ioan Budai-Deleanu). Aceștia, cu argumente preluate din cronicile maghiare, de la
cărturarii români și erudiții europeni, studiate în bibliotecile din Viena și Roma, au respins ca nefondată
teoria imigraționistă. În studiile lor de istorie aceștia au relevat romanitatea poporului român şi a
limbii române. Cărturarii ardeleni au demonstrat continuitatea românilor pe pământul lor, chiar dacă au
exagerat atunci când au vorbit de „originea romană pură” a poporului român. Chiar înainte de scrierea
lui Sulzer, o lucrare importantă despre latinitatea limbii române a fost elaborată de Samuel Micu, în 1780,
”Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”. Gheorghe Șincai a scris ”Hronica românilor și a
mai multor neamuri”, 1808-1811, prin care a susținut autohtonismul și originea romanică a
poporului român și a limbii române. Petru Maior, în lucrarea ”Istoria pentru începutul românilor în
Dachia” (1812), scria că „neputând scăpa dinaintea romanilor, ei <dacii>, …se omorâră”. Lucrările lui
Samuel Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior etc sau au stat la baza Școlii Latiniste, care în secolul al
XIX-lea a atins apogeul prin August Treboniu Laurian, cel care împreună cu Ioan C. Massim au
elaborat, între 1871-1876, primul ”Dicționar al Limbii Române”.
Pe plan european, teoria imigraționistă nu a găsit ecou în lumea științifică, ea urmărind clare
scopuri politice.Teoria imigraționistă a fost respinsă și de istorici străini precum britanicul Eduard
Gibbon (1737-1794), celebrul autor al istoriei declinului și prăbușirii Imperiului Roman, cel care în 1787
scria că locuitorii Daciei au rămas pe loc după 271, în cea mai mare parte, căci ”mai mare mare groază
aveau de migrare decât de stăpânitorul got”.
De altfel, împaratul habsburg Iosif al II-lea (1780-1790), prin anul 1784 (deci cam în aceeași
vreme cu Michael lebrecht), apoi contele Teleki în 1791, conducătorul cancelariei aulice a
Transilvaniei, recunoșteau că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei. Ceva mai târziu, în
anul 1844, marele slavist Paul Ioseph Schafarik reliefa netemeinicia ideilor lui Sulzer, arătând că
„valahii de la nord și de la sud de fluviu au toți aceeași origine”, evoluând din „amestecul tracilor și
geto-dacilor cu romanii”.

5. Școala latinistă, curentul romantic și daco-românismul: secolul al XIX-lea

Prima dată denumirea de România ar fi apărut către 1250 la Rudolf din Ems („Rumunia”, însă
fără legătură cu România modernă. Martin Felmer (1760-1810) folosea denumirea de ROMANIEN
pentru spațiul locuit de români. In 1816, filologul si istoricul Daniel Philippide (alaturi de Dionisie
Fotino, greci stabiliti in Principatele Române) folosea la rândul sau denumirea de România, sublinia
caracterul latin al limbii romane și scria despre fuziunea daco-romană. Aceste informații despre Martin
Felmer și Daniel Philippide sunt subliniate de Adolf Armbruster în lucrarea sa „Romanitatea românilor”.
Ideilor celor doi greci din perioada fanariotă (în timpul regimului fanariot, istoriografia din Principate
cunoștea influența grecească) se regăsesc și la cărturarii românii Ienachiță Văcărescu (1740-1799) și
Naum Râmniceanu.

15
 Curentul romantic în cultura română s-a reflectat prin importanța pe care au acordat-o
eroismului dacilor în luptele cu romanii. Într-un discurs celebru din 1843, Mihail Kogălniceanu a făcut un
adevărat elogiu lui Decebal, pe care îl considera ”cel mai însemnat rigă barbar care a fost vreodată”.
Școala latinistă a fost influentă și în secolul al XIX-lea, mai ales că mulți ardeleni activau în viața
culturală la sud și răsărit de Carpați. Urmând calea deschisă de Dimitrie Cantemir și de reprezentanții
Școlii Ardelene, care îi eliminau pe daci din procesul de formare a poporului român, August Treboniu
Laurian și Ioan C. Massim editau un ”Dicționar al limbii române”, în anii 1871 și 1876, prin care
duceau la apogeu Școala Latinistă, prezentând doar cuvinte de origine latină in limba română. A. T.
Laurian, corifeul școlii latiniste, considera că istoria românilor începe de la fondarea Romei, de aici și
demersul menționat anterior. Aşadar, Școala Latinistă era o nouă exagerea legată de romanitatea
românilor, însă și-a pierdut din credibilitate după demersul legat de Dicționarul Limbii Române, dar și
odată cu impunerea pozitivismului în cercetarea istorică.
Totuși, primul istoric care s-a ridicat împotriva ”teoriei latiniste” a fost Bogdan Petriceicu
Hașdeu, cel care în 1860 a publicat cartea ”Perit-au dacii?”, demonstrând contrariul, anume că istoricul
Eutropius a fost interpretat în mod forțat și că dacii au continuat să existe și după războaiele daco-
romane, fiind parte din etnogeneza românească. Hașdeu a formulat și teoria circulației cuvintelor
arătând că slavismele în limba română deși sunt numeroase nu au frecvența în folosire a cuvintelor latine,
iar în viul grai se pierd aproape cu totul în raport cu latinismele. Lui Hașdeu îi aparține și proiectul unui
vast dicționar al limbii române, Etymologicum Magnum Roumaniae, elaborat până la cuvântul bărbat.
Daco-românismul a fost ideologia care s-a manifestat în acțiunile națiunii române din timpul
revoluției de la 1848, în condițiile formării statului român (1859) ori a obținerii independenței (1877-
1878). De altfel, formarea României moderne, renunțarea la alfabetul chirilic și generalizarea alfabetului
latin, predarea istoriei naționale și a limbii române odată cu reformele din domnia lui Alexandru Ioan
Cuza (1859-1866) au generalizat la nivelul conștiinței poporului român ideea originii sale romanice.
6. Robert Roesler si disputa în jurul continuității în secolul al XIX-lea
Teoria imigraționistă a cunoscut o noua etapă în secolul al XIX-lea. Instaurarea regimului
dualist în 1867, prin care Imperiul Austriac a devenit Imperiul Austro-Ungar, a agravat situația românilor
din Transilvania, căci provincia a fost inclusă în Ungaria și a fost supusă unei politici de maghiarizare
din partea guvernului de la Budapesta.
În acest context, teoria imigraționistă a fost reluată și amplificată de geograful și istoricul
austriac Robert Roesler, teoria ajungând sa fie numită și roesleriană. În anul 1868 Robert Roesler
publica ”Dacien und Romänen”, iar în anul 1871, la Leipzig (un manual scrie în mod greșit că a fost
tipărită la Viena, confuzie cu lucrarea tipărită în 1781 de Sulzer), același autor edita ”Romanische
Studien” („Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei vechi a României”). Folosind izvoare istorice
latine târzii și nesigure (precum Eutropius care afirmase că după războaiele daco-romane Dacia fusese
golită de bărbaţi), Robert Roesler a dezvoltat teoria imigraționistă elaborată cu un secol mai devreme de
Sulzer, iar principalele sale idei erau:
1. exterminarea populaţiei dacice odată cu cucerirea romană, în 106;
2. dispariția toponimiei dacice ca urmare a exterminării;
3. 165 de ani de stăpânire română au fost insuficienți pentru o romanizare durabilă a provinciei
Dacia;
4. populația dacică rămasă totuși după 106 s-a ținut departe de cuceritorii romani, nefiind
romanizată;
5. retragerea completă a populației romanice din provincia Dacia la sud de Dunăre de către
Aurelian în anul 271.
Mai departe, Roesler susținea că poporul român (păstorii valahi) s-ar fi format la sud de Dunăre,
undeva în centrul sau vestul peninsulei Balcanice, unde a preluat religia creștin-ortodoxă sub
influenţa bulgarilor. De aici, românii au emigrat la nord de Dunăre abia prin secolele XII-XIII. 1 Vlahii,
fiind mai ales pastori nomazi, s-au infiltrat treptat si în Transilvania, profitând si de scaderea populatiei
din regiune ca urmare a epidemiei de ciuma din 1348-1349. Roesler concluziona ca românii s-au instalat

1
Un manual scrie „Potrivit acestei teorii, poporul român și limba română s-au format în sudul Dunării, în centrul sau vestul
Peninsulei Balcanice, de unde au trecut în stânga fluviului, iar de aici ar fi pătruns în Transilvania prin secolele IX-XIII”
16
 în Transilvania mult după anexarea acesteia la Coroana Ungariei. De reținut că principalele argumente ale
teoriei roesleriene erau:
 credința ortodoxă a românilor și folosirea limbii slavone în Biserică (limbă de cult în statele medievale
românești)
 existența unor cuvinte asemănătoare în limbile română și albaneză (elemente lexicale asemăbătoare);
asemănarea dintre dialectele daco-român și aromân
 inexistența unor izvoare care să-i ateste pe români în așa numitul mileniu ”întunecat”.
Concluzia lui Roesler era: „Avem motive sã credem cã elementul dacic supus s-a ținut departe de
contactul cu civilizația romanã. (...) În Dacia, romanitatea nu și-a înfipt rãdãcini adânci. (...) Prin
ipoteza imigrării treptate spre nord a valahilor din Moesia se poate explica împrejurarea surprinzãtoare
că populația valahã se întâlnește la nord de Dunãre numai dupã începutul veacului al XIII-lea.”
Astfel, Roesler se folosește de progresele înregistrate de cercetarea filologică, are abilitatea de a
înlănțui adevărul cu falsul într-un ansamblu coerent, însoțit de un aparat științific menit să convingă pe
contemporanide renume să susțină această teorie.
Deşi foloseşte o serie de izvoare interpretate subiectiv (de exemplu pe Eutropius), teoria lui
Roesler are principii şubrede, fiind un fals istoric, îmbrăţişat cu ardoare de mulţi savanţi maghiari şi chiar
occidentali, înclusiv de manualele școlare din Ungaria secolelor XIX-XX. Scopul era clar: teoria
imigraţionistă a reprezentat baza ideologică a dominaţiei maghiare asupra Transilvaniei și a
alimentat naţionalismul agresiv maghiar faţă de Transilvania. Obiectivul tezei imigraţioniste era
așadar acela de a ”demonstra” că românii nu au dreptul istoric asupra Transilvaniei, deoarece nu sunt cei
mai vechi locuitori ai săi.
R. Roesler, Romanische Studien, 1871, Aspecte susținute de teoria roesleriană Romanizarea
Daciei. „Avem motive să credem că elementul dacic supus s-a ținut departe de contactul cu civilizația
romană și și-a menținut dușmănia față de Roma. Romanizarea Daciei a fost însă diferită de cea a altor
provincii cucerite de armata Romei. (…) În Dacia însă a fost creată o adevărată țară de colonizare dintr-
un teritoriu slab locuit și înconjurat de o populație dușmănoasă, în care însă romanitatea nu și-a înfipt
rădăcini atât de adânci, nesprijinindu-se pe bazele sigure ale unei naționalități cucerite și din punct de
vedere spiritual.”
Discontinuitatea romanității. „Cei care susțin menținerea unei populații romanice în Dacia se
împart în două categorii. Unii susțin părerea că provincialii romani s-au refugiat în munți pentru a-și
păstra acolo libertatea și viața, alții (…) consideră că ei au rămas netulburați în văi și câmpii în vechile
lor case și așezări. (…) A doua părere își găsește respingerea în căutarea zadarnică a presupusei
continuități a orașelor și populației Daciei în toate monumentele literare ale vecinilor.”
Migrația vlahilor la nord de Dunăre. „Invadarea și ocuparea Valahiei a fost liniștită și
imperceptibilă, începutul ei, care trebuie să fi fost încă în perioada dominației cumane, neputând fi
precizat. (…) Prin ipoteza migrării treptate spre nord a valahilor din Moesia se poate explica
împrejurarea surprinzătoare că populația valahă se întâlnește în nord de Dunăre numai după începutul
veacului al XIII-lea, devenind apoi din ce în ce mai numeroasă, până ce vor umple în mare măsură țara
numită Valahia și apoi țările din jur…”
Robert Roesler, Studii românești. Cercetări asupra istoriei vechi a României, „Dacia era
provincie imperială în frunte cu un legat de rang pretorian la început, apoi, din vremea lui Marcus
Aurelius, cu rang consular. Țara, care și-a pierdut cea mai bunã și cea mai mare parte a puterii sale
demografice de-a lungul unui război îndârjit și sângeros, care a durat mai mulți ani, ca și prin emigrare,
primi o nouă populație prin coloniștii romani care s-au revărsat aici din toate provinciile Imperiului
Roman, dar în mare măsură din Italia de Jos. Avem motive să credem că elementul dacic supus s-a ținut
departe de contactul cu civilizația romană și și-a menținut dușmănia față de Roma. Romanitatea Daciei a
fost însă diferită de cea a altor provincii cucerite de armata Romei. În Italia de Sus, Gallia, Spania,
Britannia, Pannonia etc., a fost produsul unei fericite deznaționalizări a unei populații numeroase
preexistente, care a continuat să reprezinte majoritatea, a atragerii acestei populații la un alt mod de a
gândi și de a vorbi, a amestecului unei părți a sângelui roman imigrat cu cel local iberic, celtic și alte
neamuri. În Dacia însă a fost creată o adevărată țară de colonizare dintr-un teritoriu slab locuit și
înconjurat de o populație dușmănoasă, în care însă romanitatea nu și-a înfipt rădăcini atât de adânci,
nesprijinindu-se pe bazele sigure ale unei naționalități cucerite și spiritual. De aici și ușurința cu care

17
mai târziu a putut să fie îndepărtată și a dispărut, fără a lăsa atât de multe urme ca în Britannia sau în
Noricum, fiind ștearsă ca o simplă poleială.”

Reacția față de teoria roesleriană a fost pe măsură. Unul dintre primii istorici români care au
combătut teoria roesleriană dar și exagerările școlii latiniste a fost Bogdan Petriceicu Hașdeu. Pe lângă
lucrarea „Perit-au dacii?”-1860, prin care a corijat exagerările școlii latiniste, Hașdeu a scris și „Istoria
Critică a Românilor”- 1872 în care sustinea supravieţuirea elementului dacic şi după 106, continuitatea
daco-romanilor şi apoi a românilor în tot evul mediu. De asemenea, George Barițiu observa că disputa în
jurul continuității „nu a fost atât dorința sinceră de a descoperi adevărul, cât mai vârtos tendințe curat
politice”, desigur ale lucrării elaborate de Roesler.
Cele mai consistente reacții față de teoria roesleriană au venit de la A.D. Xenopol și Dimitrie
Onciul și într-o anumită măsură de la Grigore Tocilescu. A. D. Xenopol, publica în 1884 ”Teoria lui
Roesler. Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană”. Xenopol a folosit numeroase surse și
comentarii ale autorilor creditați științific pentru a combate ideile roesleriene. Istoricul român (a fost și
membru corespendent al Academiei Franceze) a folosit argumente toponimice, onomastice, hidronimice,
logice dar și cele legate de tradiție (precum cea a descălecatului) pentru a susține continuitatea populației
romanice la nord de Dunăre după retragerea aureliană. Același autor a concluzionat că ”popoarele
nomade se strămută înaintea unei năvăliri, cele așezate (sedentare) rămân lipite de teritoriul lor și
năvălirea trece peste ele”. A.D. Xenopol (1847-1920), pe lângă lucrarea consacrată, a scris prima sinteză
de istorie românească ”Istoria românilor din Dacia Traiană”.
A.D. Xenopol, Teoria lui Roesler, „Cum și-ar putea cineva măcar închipui că ungurii și cu
nemții, așezându-se într-o țară cu totul pustie, să nu fi dat ei numele înalților săi munți care le închideau
orizontul, râurilor sale celor mari cu cursul lung și cotit, și să aștepte să vină românii care să îi învețe pe
dânșii cum să le numească? Ar fi deci după firea lucrurilor că, dacă ungurii și nemții ar fi fost cei dintâi
locuitori ai Daciei, să se găsească măcar numele celor mai însemnați munți și celor mai mari ape de
obârșie ungurească sau germană. Le găsim dimpotrivă românești sau dace.”
A.D. Xenopol, Teoria lui Roesler. Studii asupra stãruinței românilor în Dacia Traianã, 1884,
„Inscripțiile gãsite atât în Dacia, cât și în alte pãrți ne dovedesc cu prisosințã ființarea poporului dac
dupã cucerire, precum și romanizarea lui. (...) Departe de a alcãtui o castã despãrțitã de poporul cucerit,
romanii se legau cu el prin cãsãtorii. (...) Ce nevoie ar fi împins pe valachi a trece Dunãrea în cei dintâi
ani ai ființãrii statului valacho-bulgar? Cum putem închipui cã valachii sã fi pãrãsit țara lor tocmai în
momentul când, întemeind un stat neatârnat, ei puteau sã se bucure de toate drepturile lor?
Răspunsul lui Xenopol (1884) „Roesler pare deci a primi de adevărate spusele lui Eutropiu,
care zice că „Dacia pierduse prin lungul război împotriva romanilor poporațiunea sa bărbătească”. (…)
Dară, chiar dacă am lua ca atare spusele lui Eutropiu, nu arată el oare prin cuvintele sale că femeile și
copiii dacilor nu suferiră cu toții soarta părinților? Apoi această nouă generație nu era ea îndestulătoare
pentru a reconstitui în țară o bază națională pe care să se poată hultui (altoi) elementul roman? De
aceea și inscripțiunile găsite atât în Dacia, cât și aiurea ne dovedesc cu prisosință ființarea poporului
dac după cucerire, precum și romanizarea lui. Trebuie amintit că poporul roman înțelegea a lipi de
imperiul său provinciile cucerite într-un cu totul alt chip de cum au făcut-o în timpurile mai noi ungurii
sau nemții. Departe de a alcătui o castă despărțită de poporul cucerit, romanii se legau cu el prin
căsătorii, îi înlesneau intrarea în cetățenia romană și, cu toate că îl întrebuințau la toate lucrările, îl
făceau să se bucure de toate foloasele.”

În anul 1885 Dimitrie Onciu a elaborat ”Scrieri istorice” iar meritul principal al lucrării sale a
fost acela de a sublinia că poporul român nu s-a format doar la nord ci și la sud de Dunăre, fapt care a
explicat și unele elemente similare din limbile română și albaneză.
Dimitrie Onciul, Scrieri istorice (1885) „(…) Pe baza indiciilor istorice, noi nu putem susține
romanizarea acestei țări decât în partea apuseană a Ardealului cu Banatul timișan și Oltenia, pe care
teritoriu se mărginise colonizarea romană. În Moldova și Valahia răsăriteană, precum și în regiunea
dintre Tisa superioară și Ardeal, lipsea această temelie; aici nomenclatura topografică a rămas sub
dominația romană curat dacă, ca și populația (…) și, după părăsirea provinciei, dacii din țară susțin
ostilități cu Imperiul Roman. Acest element ostil, în cea mai mare parte, nu se poate privi ca romanizat.”

18
 Si istoricii străini au constestat teoria lui Roesler, precum marele latinist Theodor Mommsen
(1817-1903), slavistul J. Jung. L. Homo dar si C. Patsch (1890) sau Paul Mackendrick.
Schema cronologică Epoca Modernă
Anul/Secolul Sursa Observații
XVIII- Inochentie Micu Klein(1692-1768) Supplex Libellus
1743/1744
1778 ”Transilvania, sive magnus Transilvaniae Principatus” Benko Ioszef
1780 Samuel Micu „Elementa linguae daco-romanae sive Cărturar ardelean
valachicae”
1781-1782 Franz Jospeh Sulzer „Istoria dacilor transalpini” Ofițer habsburd
(1770-1814) Iohann Christian Engel Istoric austriac
1784 Martin Lebrecht/Iosif al II-lea (1780-1790) Cărturar sas/împărat
habsburg
1787 Eduard Gibbon Istoric britanic
1791 Contele Teleki
1791 Supplex Libellus Valachorum Școala Ardeleană
(1760-1810) Martin Felmer- folosea denumirea de ROMANIEN Sas
1808-1811 Gheorghe Șincai a scris ”Hronica românilor și a mai Cărturar ardelean
multor neamuri”,
1812 Petru Maior, ”Istoria pentru începutul românilor în Cărturar ardelean
Dachia”
1816 filologul si istoricul Daniel Philippide- Romania Grec din Principate
1843 Mihai Kogălniceanu „Decebal, cel mai mare rigă barbar”
1844 marele slavist Paul Ioseph Schafarik
1860 Bogdan Petriceicu Hașdeu, ”Perit-au dacii?” Istoric român
1867 Regimul dualist: Austro-Ungaria
1868 Robert Roesler, „Dacien und Romänen” Istoric austriac
1871 Robert Roesler, „Studii Românești”
1872 Bogdan Petriceicu Hașdeu, „Istoria Critică a
Românilor”
1871-1876 A.T. Laurian/I.C. Massim „Dicționarul Limbii Corifei ai Școlii latiniste
Române”
1884 A. D. Xenopol, ”Teoria lui Roesler. Studii asupra Istoric român
stăruinţei românilor în Dacia Traiană”.
1885 Dimitrie Onciul „Scrieri Istorice” Istoric român
După 1880 Theodor Mommsen (1817-1903), slavistul J. Jung. L. Istorici străini resping
Homo dar si C. Patsch (1890) sau Paul Mackendrick. teoria roesleriană

1913 Nicolae Densușianu „Dacia Preistorică” Istoric român

7. ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR DIN SECOLUL al XX-

lea
a. Teoria lui Nicolae Densușianu
Tendințele exagerate în privinta romanitatii românilor au continuat și în directii diferite la
începutul secolului XX. Spre exemplu, Nicolae Densușianu elabora „Dacia Preistorică”, apărută
postum, în 1913, de 1200 de pagini, unde susținea că Dacia a fost nucleul unui Imperiu Pelasg, care s-ar
fi întins pe o mare parte a globului, cu 6000 î.H. Mai mult, de la Dunăre și Carpați s-a revărsat civilizația
asupra celorlalte părți ale lumii. Densușianu era convins că limba română nu datora nimic limbii latine
(„nu este o limbă neolatină ori un dialect al limbii italice de la Tibru), iar dacii și romanii nu vorbeau
decât două dialecte ale aceleiași limbi („ea este în fond numai o continuare a limbii pelasge la Carpați de
unde au emigrat în diferite timpuri o mulțime de triburi unele spre apus iar altele spre ținuturile
meridionale”), iar românii nu vorbesc o limbă neolatină, ci vorbesc limba dacilor. Nicolae Densușianu a
19
fost originar din Densuș (Hunedoara), acolo unde se află o biserică din secolul al XIII-lea, una din cele
mai vechi biserici românești, ridicată pe ruinele unei mai vechi construcții romane.
Nicolae Densușianu, „Dacia Preistorică”, „Limba română nu este o limbă neolatină, ori un dialect
al limbii italice de la Tibru, din contra ea este în fond numai o continuare a limbii pelasge (vorbită de
(populația care trăia pe teritoriul Europei înainte de venirea indoeuropenilor) de la Carpați de unde au
emigrat în diferite timpuri o mulțime de triburi unele spre apus iar altele spre ținuturile meridionale”
Teoria lui Densușianu a fost acceptată mai ales de mișcarea legionară și de grupările naționaliste
din perioada interbelică, care respingeau civilizația mediteraneană, considerată decadentă. Mișcarea
legionară supraevalua importanța elementului autohton dacic în contrast cu civilizația mediteraneană,
într-un mod similar în care naziștii ridicau în slăvi trecutul ”indo-germanilor” și al goților.
b. Disputa în jurul continuității după Marea Unire: perioada interbelică
Desăvârşirea statului naţional unitar român, prin unirea Tansilvaniei cu România la 1 decembrie
1918, nu a făcut decât să exacerbeze confruntările istoricilor pe tema etnogenezei româneşti. Istoriografia
maghiară a continuat să susţină teoria imigraţionistă, chiar cu mai multă ardoare, căci maghiarii nu au
acceptat destrămarea Austro-Ungariei (şi implicit „pierderea” Transilvaniei) şi de aici resentimentele
naţionaliste şi politica revizionistă a Budapestei din perioada interbelică.
După Marea Unire din 1918, negarea continuității românești în ținuturile de dincolo de Carpați și
teoretizarea pretinsei inferiorități a lumii rurale românești în raport cu ierarhiile nobiliare maghiare și cu
cultura aulică și urbană a acestora au alimentat masiv resentimentele pe care le-a provocat destrămarea
monarhiei austro-ungare și politica revizionistă maghiară.
Istoriografia română a continuat însă să producă opere de mare valoare care demonstrau caracterul
romanic al limbii şi poporului român şi modul de desfăşurare a etnogenezei româneşti. Pentru perioada
1918-1939, de referinţă sunt ”Începuturile vieţii romane la gurile Dunării” (1923), ”Getica” (1926),
scrise de Vasile Pârvan (autorul şi primei hărţi arheologice a României), ”Istoria Românilor” de
Nicolae Iorga, ”Istoria limbii române” a lui Alexandru Rosetti, din 1940.
Vasile Pârvan, ”Începuturile vieţii romane la gurile Dunării” (1923): „Învățații care scriu
istoria popoarelor sunt de două feluri: unii, care din copilărie șipână la adânci bătrânețe au trăit tot
între cărți, iar alții, care au trăit viața cea de toate zilele, cu luptele, cu necazurile ei...Poveste
începuturilor nației noastre românești a încăput, de vreo sută cinzeci de ani încoace, pe mână unor
învățați străini care citiseră multe cărți despre noi, dar țara, viața și firea noastră nu le înțelegeau.....Și
cum zicem noi: dacă milionul ăsta de oameni (numărul de locuitori ai provinciei romane Dacia,
calculat de Vasile Pârvan) a trecut tot la miazăzi de Dunăre, cum spun cele două-trei scrieri vechi,
după care s-au luat învățații cei noi, atrunci nu se poate să nu găsim dincolo de Dunăre, în ruinele și
pietrele vechi scrise, ce ni s-au păstrat, semne că la anul 270 populația de acolo s-a înmulțit dintr-o
dată cu un milion...și totuși...toate știrile ce avem de la miazăzi de Dunăre nu arată...nicio schimbare
în anii de după 270....”
1. Ce credeți, are dreptate Pârvan?
C.C.Giurescu în ”Formarea Poporului Român” arăta că dacii au constituit baza etnică a
poporului român. C.C. Giurescu susținea astfel în 1935 că romanismul a trimufat în Dacia „fiindcă a
câștigat pe acești daci, pe băștinași” (romanizarea dacilor). C.C. Giurescu și-a publicat și în 1973, după
al doilea război mondial, lucrarea ”Formarea poporului român și a limbii române”, unde întreba: ”I-a
trecut cuiva prin minte să nege sau să conteste continuitatea poporului francez în Gallia, a celui spaniol
sau portughez în Peninsula Iberică ori a celui italian în Italia?”
În istoriografia occidentală un ecou mai puternic îl găseau însă lucrările istoricilor maghiari. De
exemplu, câştigat de acestea era şi marele medievist francez Ferdinand Lot, care îşi intitulase chiar un
capitol (dintr-o lucrare privind migraţiile) O enigmă şi un miracol istoric: poporul român. Marele istoric
român Gheorghe I. Brătianu a preluat titlul ”O enigmă şi un miracol istoric: poporul român”, într-
o lucrare din 1937 (cu multe ediții ulterioare, una în 1940, dar sunt ediții și după 1990), care combătea
vechile argumente ale tezei imigraţioniste, şi demonstra că poporul român nu e nici „enigmă” şi nici
„miracol”. Cartea lui Brătianu, prin argumentele sale ştiinţifice, l-a convins pe Ferdinand Lot care şi-a
reconsiderat poziţia față de originea poporului român.
Gh. I. Brătianu, O enigmă și un miracol istoric, poporul român, ed. în limba română 1940,
„Într-o epocă în care izvoarele istorice se ocupă de stăpânii locurilor, de căpetenii și de clasele
conducătoare, este foarte firesc ca populația aservită să fie ignorată. Măcar că aceasta era mai
20
numeroasă și precis mai evoluată, în unele regiuni cel puțin, decât nomazii care au năvălit peste ea și o
exploatau.”
Folosirea în mod savant a izvoarelor documentare autohtone și străine, utilizarea
sistematică a mărturiilor arheologice, recursul la cercetările filologice, reliefarea procesului de
fuziune daco-romană au constituit principalele aspecte progresiste care au înnoit cercetarea
istorică privind formarea poporului român și stăruința sa neîntreruptă în spațiul pe care-l
locuiește.
Alți istorici români care au reliefat romanitatea și continuitatea românilor au fost Aurel
Sacerdoțeanu, David Prodan, Constantin Daicoviciu, Sextil Pușcariu, N. Drăgan, Emil Petrovici.
Realitatea istorică este existența poporului român, continuator al civilizației orientale și făuritorul
unei civilizații de factură romană, parte componentă a civilizației europene. De reținut că unii dintre
acești istorici au scris și în perioada regimului comunist.

c. Istoriografia în perioada regimului comunist în România

Scrierile istorice vor cunoaşte dimensiuni noi iar unele dăunătoare şi după 1945, când mai ales
perioada sovietică a avut consecinţe nefaste, calea de cercetare științifică din perioada interbelică fiind
întreruptă. Teoria stalinistă despre caracterul imperialist al stăpânirii romane și despre rolul civilizator al
slavilor în istoria Europei a marcat grav și istoriografia română. Astfel, în 1947-1948, Mihail Roller,
adeptul ideologiei marxist-leniniste, sustinea în ”Istoria României” că slavii au avut un rol civilizator
major în formarea și evolutia poporului român si a limbii române. De asemenea, Roller a orientat
cercetarea spre evidențierea rolului statului kievean (Rusia Kieveană) în procesul de formare a statelor
medievale românești. Un manual scrie că Roller și colaboratorii săi negau romanitatea românilor, pe când
un manual scrie că Roller nu nega totuși romanitatea românilor, ci doar exagera importanța slavilor și a
Rusiei Kievene.
Mihail Roller, apud Florin Constantiniu Constantiniu, O fază sumbră a istoriografiei
românești. Perioada rolleristă, 1947-1958, „Se vorbește mereu de transformarea Daciei în provincie
romană. Unii istorici burghezi consideră aceasta ca una din minunile pe care le-a cunoscut istoria țării
noastre. Dar, din analiza documentelor existente și accesibile fiecăruia, reiese cruzimea cu care
exploatate provinciile cotropite de către Imperiul Roman, deci și Dacia. Nu prea vorbesc unii istorici de
groaza care cuprindea popoarele, când auzeau de autoritățile romane. Nu prea ne ocupăm de lămurirea
eroismului și a izvorului acestui eroism al dacilor conduși de Decebal, în luptele contra cotropitorilor
romani, conduși de Traian, eorism care își găsește explicația în dorința fierbinte a dacilor de a nu cădea
în sclavia Imperiului Roman”.
În condițiile în care Nicolae Ceaușescu a urmărit să-și consolideze puterea după 1965 prin
afirmarea autonomiei României față de URSS, istoriografia a cunoscut un nou curs. Într-o primă fază a
fost reevaluată contribuția limbii latine și a civilizației romane la formarea poporului român, însă
ulterior a fost reluată ideea importanței civilizației geto-dacice (era minimalizat din nou aportul
civilizației romane) pentru evoluția poporului român, tocmai pentru Ceaușescu a imprimat o latură
naționalistă regimului comunist iar supradimensionarea importanței dacilor în trecutul românilor urmărea
să evidențieze eroismului autohtonilor în fața imperialismului de orice fel. Pentru a sublinia importanța
autohtonismului, în istoriografia oficială din perioada regimului Ceaușescu se susținea că poporul român
s-a format doar la nord de Dunăre. Continuitatea și unitatea civilizației geto-dacice era atât de mult
susținută încât se afirma, prin unii diletanți, că limba dacă, nu latina, constituie matricea limbii
române iar românii erau formați ca popor înainte de cucerirea romană, fapt care îi deosebea de
celelalte popoare romanice.
În ciuda acestui fapt și în perioada comunistă au fost scrise carti de reală valoare legate de
etnogeneza românească, între acești istorici remarcându-se Constantin Daicoviciu, Ligia Bârzu,
Alexandru şi Radu Vulpe etc. Aceștia au readus în atenție importanța dovezilor arheologice pentru
demonstrarea continuității daco-romane și a românilor în spațiul carpato-dunărean, căci pentru secolele
IV-X sursele scrise sunt puține, aproape absente, deși cultura materială nu poate dovedi limba vorbită de
purtătorii săi. Dumitru Protase a publicat ”Considerații privind etnogeneza românilor în lumina
vechilor și noilor cercetări” în volumul ”Civilizația romană în Dacia”, coordonată de Mihai
Bărbulescu, îi considera pe daci ca trunchi viguros și pe romani ca altoi binefăcător și ca element adăugat

21
tardiv pe slavi, etnogeneza românilor prezentând „un paralelism aproape perfect cu cel a celorlalte
popoare romanice din Occident.”
C.C. Giurescu, Formarea poporului român și a limbii române, 1973 „I-a trecut cuiva prin
minte să nege sau să conteste continuitatea poporului francez în Galia, a celui spaniol și portughez în
Peninsula Iberică ori a celui italian în Italia? A admis oare vreun istoric că galoromanii și-au părăsit
locuințele plecând din Galia peste Alpi sau peste Pirinei, pentru a se întoarce mai târziu, după secole,
îndărăt acasă? Sau că spaniolii au trecut strâmtoarea Gibraltar, în Africa, pentru a reveni, după sute de
ani, în vechiul teritoriu? Simpla formulare a unor asemenea întrebări arată lipsa lor de temei.”
Mircea Mușat, Faptele istorice anulează teoriile reacționare, Magazin Istoric, 1987- Istoria
Transilvaniei, Budapesta, 1987, „În analiza depopulării Daciei nu este indiferent nici faptul că tocmai
partea centrală a țării lui Decebal a devenit provincie nouă. Era teritoriul a cărui populație a fost mai
ales nimicită nu numai în război, care în mare parte s-a desfășurat, de asemenea, pe acest teritoriu ci și
pentru că dacii au rezistat până la final, au rămas fideli lui Decebal până la cupa cu otravă. Romanii au
masacrat, în primul rând, populția acestei regiuni, ea ajuns în sclavie sau s-a refugiat în fața
cuceritorilor în teritoriile neocupate..preluarea ca limbă maternă a latinei, nu poate fi demonstratată în
Dacia și nici dezvoltarea istorică și socială nu a făcut-o posibilă. Cercetarea arheologică din
Transilvania, veche de 200 de ani, nu a putut oferi până acum o dovadă certă a continuității populației
„romane” din Dacia, care să poată fi luată în considerație.”...„Dar de ce atâta zel pentru a goli de
populație daco-romană fosta provincie romană Dacia și îndeosebi spațiul intracarpatic? ..în 894...primul
loc de descălecare a ungurilor a fost deci Transilvania. Drumul parcurs apoi de descălecare a fost prin
valea Mureșului și a Crișului Repede și poate prin trecătoarea Meseș, în direcția Câmpiei Pannonice.
Adică invers decât s-a petrecut faptele. Se știe că în 896, triburile ungare au venit în Câmpia Pannonică
și au încercat să înainteze spre Apus...abia dupăa aceea ele au început să efectueze incursiuni spre
interiorul Transilvaniei. Și iată cum printr-un simplu artificiu Transilvania a devenit un străvechi leagăn
al triburilor ungare, mai vechi decât Câmpia Pannonică...”

Disputele acerbe dintre istoricii români și cei maghiari (dar și cu cei bulgari) legate de
continuitatea românilor în spațiul carpato-dunărean continuau să se manifeste chiar și în anii ’80
ai secolului al XX-lea. Polemica între istoricii din acea perioadă reflecta și politica regimurilor
comuniste în declin, din România și Ungaria, de a folosi instrumentele naționalismului agresiv cu
scopul de a salva dominația partidelor comuniste sau a dictaturilor instaurate, după cum proceda
Ceaușescu. Aceste dispute între cele două istoriografii sunt subliniate de unii istorici străini care au
scris despre istoria românilor, precum Catherine Durandin, în ”Istoria Românilor”, scrisă în 1998.
Se poate observa însă că afirmarea romanității românilor a depășit de multe ori cadrul științific
atunci când s-a urmărit asumarea unei identități europene, pe când exagerarea tradiției traco-getice avea
rolul de închidere într-o identitate istorică izolată, autarhică.
d. Perioada posdecembristă
După 1989 istoria românilor a fost tratată cu mai multă obiectivitate iar în ultimele decenii
cercetarea istorică a revenit pe calea corectă a cercetării ştiinţifice: romanitatea românilor, şi implicit
etnogeneza românească, este investigată prin detaşare faţă de patimile naţionaliste, prin recursul la
documente diversificate şi racordarea la realizările istoriografiei universale (mai ales europeană şi anglo-
saxonă). În continuarea sunt elaborate lucrări care subliniază ideea romanității și continuității. Spre
exemplu, Vlad Georgescu, în „Istoria Românilor” (1992), scria că „Cercetările arheologice confirmă
de altfel prezența populației daco-romane pe vechiul teritoriu al provinciei. La Sarmizegetusa, amfiteatrul
și alte clădiri publice sunt folosite ca locuințe de o populație nevoiașă încă cel puțin un secol după
părăsire; urme asemănătoare au fost identificate și la Napoca, Porolissum, Apulum, precum și în
numeroase așezări de tip rural.(…) O astfel de așezare a fost săpată la Bratei (Mediaș), dând la lumin cel
mai mare cimitir cunoscut în Dacia, cca 500 de morminte din secolele IV-V.(…) Descoperiri
asemănătoare au fost făcute și în alte regiuni ale Daciei.”
Vlad Georgescu, Istoria românilor, 1992 „Cercetările arheologice confirmă de altfel prezența
populației dacoromane pe vechiul teritoriu al provinciei. La Sarmizegetusa, amfiteatrul și alte clădiri
publice sunt folosite ca locuințe de o populație nevoiașă încă cel puțin un secol după părăsire; urme
asemănătoare au fost identificate și la Napoca, Porolissum, Apulum, precum și în numeroase așezări de
tip rural. (…) O astfel de așezare a fost săpată la Bratei (Mediaș), dând la lumină cel mai mare cimitir
22
cunoscut în Dacia, cca 500 de morminte din secolele IV-V. (…) Descoperiri asemănătoare au fost făcute
și în alte regiuni ale Daciei.”
C. Durandin, Istoria românilor, 1998, „Drama istoriei românești este că aceasta se găsește
confruntată cu istoria maghiară. (…) Drama celor două istorii este că ele își revendică același spațiu
originar, Transilvania. Maghiarii sunt cuceritorii bazinului carpatic la sfârșitul secolului al IX-lea. (…)
Istoriografia română nu contestă așezarea aici a maghiarilor, dar se ridică împotriva tezei maghiare
după care Dacia fusese abandonată de Aurelian și deci maghiarii ar fi primii ocupanți ai Transilvaniei.”
Lucian Boia în „România-țară de frontieră a Europei” (2002) condamna folosirea istoriei ca
arma politica in disputele teritoriale dintre state. Același istoric, în lucrarea ”Istorie și mit în conștiința
românească” (1997) considera că orginea romanică a poporului român este inconstestabilă, pentru că
singura raportare de necontestat la originea unui popor este limba pe care o vorbește. În condițiile în care
România și Ungaria sunt membre ale Uniunii Europene, argumentul întâietății istorice în Tansilvania nici
nu mai are valoare politică, iar dreptul istoric nu trebuie să fie deasupra dreptului popoarelor la
autodeterminare și nici să influențeze drepturile inalienabile ale cetățenilor dintr-o regiune. Romanitatea
românilor nu mai are a fi demonstrată și cu atât mai puțin contestată; poate fi recunoscută acum
ca fapt istoric cert. Dezbaterea științifică poate astfel progresa spre o mai bună înțelegere a căilor și
etapelor concrete prin care identitatea românească s-a cristalizat și s-a transmis din generație în generație.

23