Etnogeneza românească

În fața atacurilor repetate ale goților și carpilor, împăratul roman Aurelian s-a hotărât să
abandoneze provincia romană Dacia. A scurtat frontierele imperiale și între anii 271-275, în două
etape, armatele romane au părăsit partea nordică-Transilvania, apoi Banatul și Oltenia. Părăsirea
provinciei de către armată și administrație au atras stingerea rapidă a vieții urbane și, implicit,
declinul activităților economice, precum și retragerea în așezările rurale. Pentru a acoperi
rușinoasa acțiune de părăsire a Daciei, Aurelian a înființat o nouă provincie-Dacia Aureliană,
formată din partea de răsărit a Moesiei Superior și din partea de apus a Moesiei Inferior. Aceasta
a fost împărțită în Dacia Ripensis (cu capitală la Rariara) și Dacia Mediterranea (cu capitală la
Serdica).

După retragerea romană din 271, legăturile cu Imperiul Roman aflat la sud de Dunăre nu au fost
rupte. Cetățile și orașele de pe malul stâng al Dunării s-au aflat în atenția împăraților Dioclețian,
Constantin cel Mare și Iustinian. Romanizarea a fost continuată de soldații romani, negustorii și
misionarii creștini, veniți din imperiu.

Continuitatea este atestată de descoperirile arheologice din spațiul vechii Dacii. Inscripțiile din
secolul IV atestă că limba latină era vorbită în continuare în Dacia după retragerea aureliană.
Donariul de la Biertan din județul Sibiu, relicvă creștină din secolul IV, conține inscripția latină:
"Ego Zenovius votum posui" (Eu, Zenoviu, am depus darul), fiind o altă dovadă a vorbirii limbii
latine în Dacia, după 271. Retragerea nu a lăsat fosta provincie fără structura politică, formându-
se pe teritoriul fostei colonii așa-numitele "obști sătești".

Până în 313, creștinismul a pătruns în Dacia și Moesia, răspândit de misionari creștini,

contribuind la strângerea legăturilor daco-romanilor cu romanitatea sud-dunăreană și la
continuarea românizării în regiunile nord-dunărene. Prezența creștinismului pe teritoriul Daciei
este dovedit de numeroasele descoperiri: opaițe cu semnul crucii, basilici ca cele de la Sucidava
din secolul VI, Tomis (secolele IV-VI). Au apărut treptat episcopate ca Justiniana Prima sau
Tomis. Originea latină a creștinismului românesc este dovedită de termenii creștini din limba
latină: Dumnezeu-Domine Deus, cruce, creștin, înger, biserica-basilica.

Timp de aproape un mileniu (sec. III-XIII), actualul spațiu românesc a fost străbătut de popoarele
migratoare. Între 275-566, au venit popoarele germanice și hunii.

Între secolele V-VII, slavii au năvălit în Moldova, Muntenia și Transilvania. Slavii au tradus în
limba slavă toponime, hidronime [6][7] și au determinat modificări fonetice și de vocabular. Nu au
modificat însă caracterul fundamental al limbii române, fiind 60% latin și dominat de structura
gramaticală latină. După anul 602, slavii au staționat la sud de Dunăre, în Imperiul Bizantin.
Aceștia, și apoi bulgarii, au separat latinitatea din Peninsula Balcanică de cea nord-dunăreană. În
dreapta fluviului, populația romanică a fost asimilată în mare parte de slavi, exceptând romanicii
din zonele montane, care au primit numele de vlahi. În schimb, la nord de Dunăre procesul a fost
invers: populația daco-romană, mai numeroasă, a asimilat populația slavă. Ulterior, au venit
pecenegii și cumanii. Între 1241-1242, au venit tătarii.
Amestecul dacilor, romanilor și popoarelor migratoare s-a desfășurat pe ambele maluri ale
Dunării, în decursul a mai multor secole. 3500 de inscripții latine descoperite în Dacia, raportate
la cele 40 în limba greacă sau cele 7 în limba siro-palmireană, demonstrează preponderența
absolută a limbii latine în provincia Dacia. Latina era limba administrativă, vorbită de armată,
dar și în comerț. Era limba comună, singurul mijloc de înțelegere pentru diferitele grupuri etnice
din provincie și pentru comunicare cu exteriorul. Numeroase argumente: toponime și hidronime
ce au rămas până astăzi (Donaris, Mariș, Alutus), mormintele cu inventar daco-român, cuptoarele
de olărit, tezaurele monetare, obiectele paleocreștine sau studiul limbii române. Cercetările
arheologice de la Țaga (Cluj), Cipău (Mureș) și Brateiu (Sibiu) au dovedit prezența autohtonilor
stabiliți în Dacia. La sfârșitul secolului V, procesul romanizării a luat sfârșit. Formarea poporului
român s-a încheiat în sec. VIII-IX. În izvoarele străine apar primele mențiuni despre români,
fiind denumiți vlahi, valahi, volohi, blachi.

Teoria continuității

Este teoria cea mai larg acceptată de către istoricii români și străini ca explicație a disputatei
origini a românilor.

Unul din motivele cuceririi Daciei a fost exploatarea aurului și a altor minereuri, pentru care
Roma a făcut mari investiții în orașe și drumuri: chiar dacă a fost constrânsă să-și retragă
suprastructura costisitoare (legiunile și administrația) este puțin verosimil să se fi retras toată
populația (așa cum scrie Eutropius), astfel că romanica orientală a putut rămâne aici „lingua
franca”.

Dacia a rămas sub ocupație romană timp de 150 de ani. Formarea poporului român a reprezentat
un proces complex și de lungă durată, proces la care au contribuit o serie de factori: statalitatea
dacică și creșterea puterii acesteia, cucerirea Daciei de către romani, colonizarea și romanizarea
intensivă, continuitatea populației daco-romane pe fundalul năvălirilor populațiilor migratoare și
răspândirea creștinismului. Conform informațiilor scriitorilor romani cum ar fi Cassius Dio, dacii
ar fi supraviețuit în urma războaielor cu romanii,fiind supuși. Frescele de pe Columna lui Traian,
numele dacice din inscripțiile latine din Dacia Romană, consemnarea revoltelor dacilor cuceriți
și descoperirile arheologice confirmă teoria continuității. Romanizarea Daciei a fost începută în
urma contactelor dintre daci și romani în perioada anterioară ocupației, desfășurată apoi cu o
mare intensitate în perioada stăpânirii romane și continuată chiar după retragerea aureliană.
Ulterior, din cauza năvălirilor "barbare", administrația romană și armata au abandonat și evacuat
Dacia. Nu au rămas urme materiale care să indice evacuarea populației. Sunt aduse argumentele
filologice: toponimele latine ale râurilor (Argeș, Buzău, Criș, Dunărea, Mureș, Nistru, Olt, Prut,
Siret, Someș, Timiș, Tisa etc., toate, nume atestate înainte de cucerirea romană), originea latină a
multor cuvinte, numele voloh pe care slavii orientali l-au dat românilor, în timp ce slavii sudici i-
au numit vlahi. Misionarii care au predicat în nordul Dunării folosind limba latină împreună cu
inscripțiile creștine scrise tot în limba latină atestă existența unei populații romanice.

Descoperirile arheologice și urmele materiale atestă continuitatea populației daco-romane,

păstrarea riturilor funerare, circulația monetară. Teoria continuității a evoluat în epoca modernă
în funcție de politică, lucru care a influențat intelectualitatea românească. Temele principale au
fost originea și rolul romanilor, dacilor și slavilor în formarea poporului român, spațiul geografic
al etnogenezei românilor.

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor străini

Gesta Hungarorum Anonymous

Prima mențiune documentară a românilor datează din anul 980 într-o scrisoare a împăratului
bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul, unde sunt menționați vlahii. Următoarea menționare
datează din 1020, într-un act emis de același împărat. Împăratul Constantin VII Porfirogenetul a
amintit de așezarea slavilor în Balcani, înfățișând întrepătrunderea lumii slave cu cea
românească, numindu-i pe cei din urmă cu termenul de romani, în vreme ce pentru bizantini
utilizează denumirea de romei. Tratatul geografului persan Gardizi-Podoaba Istoriilor, scris la
mijlocul secolului XI oferă informații despre originea poporului român. În a două jumătate a
secolului IX, cronicarul thessaliot Kekaumenos a afirmat că vlahii balcanici erau urmașii dacilor,
care trăiau pe Dunăre și pe Sava. Consemnează că s-au revoltat împotriva bizantinilor și s-au
retras în Epir, Macedonia și Grecia. Lucrarea să a avut o difuzare restrânsă și a fost pusă în
circulație târziu. Ioan Kynnamos, secretar al împăratului Manuel Commenul, a descris o
campanie bizantină împotriva maghiarilor în 1167, în care cronicarul afirmă că vlahii sunt coloni
veniți demult din Italia.

După formarea Țaratului Vlaho-Bulgar, originea română a vlahilor a fost dezbătută între Papa
Inocențiu al III-lea și Țarul Ioan Asan I în anii 1202-1204. Anonymus sau Simon de Keza au
afirmat originea latină a românilor, în cronicile lor anterioare întemeierii țărilor române, nu s-a
sesizat un ton de ostilitate față de români și că statul ungar nu suprimase încă autonomiile locale,
iar românii din Transilvania nu erau excluși din drepturi.

Limba română similară cu limba latină, așezarea geografică a românilor, i-a determinat pe autorii
care au studiat textele latine despre războaiele daco-romane să confere originea romană a
poporului român. Poggio Bracciolini este primul umanist italian care afirmă originea latină a
poporului român și continuitatea elementului roman în țările române, și a argumentat latinitatea
limbii române cu probele culese direct din spațiul românesc.

Enea Silvio Picolomini (Papa Pius al II-lea) a afirmat originea latină a românilor, culegându-și
informațiile de la misionarii dominicani și franciscani. Demetrie Chalcocondil și cu Laonic
Chalcocondil au expus știri despre români. Antonio Bonfinius a amintit în câteva locuri originea
latină a românilor-românii urmașii coloniei și ai legiunilor romane din Dacia și invocă ruinele și
inscripțiile române, toponimele, Corvineștii și numele poporului român.

Cele mai vechi cronici maghiare păstrate (sec. XII-XIII) afirmă că atunci când maghiarii au sosit
în Pannonia, zonele învecinate erau locuite de „blaki”, „blahi” sau „blazi” (vlahi = români).

Istoricul Lucien Musset a scris că latinitatea Europei centrale din Suabia până în Transilvania ar
trebui să fie privită ca un întreg; părțile occidentale au fost germanizate, cele din mijloc
maghiarizate și numai cele din est și sud (România) și-au menținut latinitatea[8]

Alți istorici străini susținători ai teoriei continuității: împăratul austriac Iosif II (considera că
românii sunt "cei mai vechi și cei mai numeroși locuitori ai Transilvaniei"), istoricul englez
Edward Gibbon (afirma că Dacia a continuat să fie locuită de daci și după cucerirea ei de către
romani), istoricul saș J. Troester (susținea că românii sunt "cei mai vechi locuitori ai
Transilvaniei").

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor din spațiul românesc

Letopisetul lui Ureche

Turnu Severin, vechea Drobeta

Piatră runică din secolul XI Amfiteatrul roman de la Sarmizegetusa

Ruine de la Sarmizegetusa Regia

Donarium de la Biertan
Războinic dac, țărani români

În secolul al XVI-lea, Nicolaus Olahus, un umanist faimos la nivel european, a susținut

latinitatea românilor. Primul cronicar român care a consemnat originea latină a românilor a fost
Grigore Ureche la mijlocul secolului XVII, urmat de Miron Costin cu lucrarea "De neamul
moldovenilor". Ambii cronicari au studiat în Polonia, cunoșteau limba latina și au intrat în
contact cu literatura străină care afirmă originea latină a românilor. În secolul al XVII-lea, când
cronicile erau scrise în limba română, originea română conferea noblețe și prestigiu Țărilor
Române, ridicând moralul populației aflate sub dominația otomană.

Dimitrie Cantemir a susținut originea latină a românilor și i-a înfruntat pe scriitorii care contestau
continuitatea latină. Către sfârșitul secolului al XVIII-lea, Inocențiu Micu-Klein și corifeii Școlii
Ardelene i-au preluat ideile, folosindu-le în lupta pentru emancipare. Stolnicul Constantin
Cantacuzino (1640-1714) în lucrarea „Istoria Țării Românești” afirmă existenței conștiinței
romanității la români, susținând că românii cred că sunt urmași ai romanilor și se mândresc cu
această descendență glorioasă.

Reprezentanții Școlii Ardelene s-au pronunțat pentru originea latină a poporului român, dar au
susținut dispariția prin exterminare și alungare a dacilor. Susțin că nu au găsit compatibilități
dintre civilizația romană și daci. Aceștia au pus bazele școlii latiniste, care din Transilvania și-a
schimbat nucleul spre cele două principate. August Treboniu Laurian susținea că istoria
românilor începea cu fondarea Romei. Școală latinistă a publicat în 1871 și 1876 un dicționar în
două volume și un glosar al limbii române, latinizată. Dicționarul a declanșat reacții împotriva
stâlcirii limbii române.

Lumea științifică română nu mai contesta originea română, acceptând că majoritatea coloniștilor
aduși în Dacia cucerită proveneau din diverse părți ale imperiului, că nu erau doar cetățeni
romani și nici de sânge roman[9]), limba comună fiindu-le tuturor coloniștilor latină. În acest
mediu multietnic, latina fiind singură limba de comunicare, a obținut poziția dominantă („lingua
franca”).

A fost dezbătută poziția dacilor în discuțiile despre etnogeneza românească. Din 1857, Ion
Constantin Brătianu se pronunță pentru o origine comună din romani, traci și celți. Bogdan
Petriceicu Hasdeu a publicat în 1860 un articol intitulat „Perit-au dacii?” în care demonstra
exagerările școlii ardelene și a urmașilor ei. După 1870-1880, dacii încep să ocupe un loc tot mai
important în cercetarea originilor poporului român. Majoritatea istoricilor ca Nicolae Iorga sau
Alexandru D. Xenopol au susținut ca dacii au avut o pondere limitată în etnogeneza românească.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea se acceptă în continuare originea romană, însă după câștigarea
independenței, când statul român era un regat recunoscut pe plan internațional și nu mai era
nevoie de legitimitate, dacismul a câștigat teren, mai ales în perioadele regimurilor extremiste de
dreapta și de stânga. În prezent, pentru majoritatea contemporanilor, dacii au fost strămoșii
românilor. S-a dezbătut de asemenea și rolul slavilor în etnogeneza românească, însă în secolul al
IX-lea, rolul slavilor era minimalizat. Românii erau formați ca popor când au intrat în contact cu
slavii, singurul efect fiind preluarea unor termeni slavi. Cum Școală latinistă a publicat un
dicționar al limbii române latinizate, în 1870-1879, Alexandru Cihac a publicat un dicționar al
limbii române, în care 2/5 din vocabularul român erau cuvinte slave. Ioan Bogdan a susținut rolul
slavilor în etnogeneza română, iar istorici ca Petre P. Panaitescu sau Constantin C. Giurescu au
fost favorabili influenței slave în limba română și instituțiile române. În perioada stalinistă, când
influență sovietică era majoră, rolul slavilor în etnogeneza românească a luat amploare. În
perioada național-comunismului ceaușist, dacilor le-a fost conferit rolul fondator al poporului
român.

Teoriile derivate

Sunt teorii derivate ca cele emise de Școală protocronistă care afirmă că Dacia a fost nucleul
„vetrei străromâne”, că procesul de romanizare i-ar fi cuprins și pe „dacii liberi”. Populațiile
romanice din sudul Dunării ar fi provenite din migrații nord-sud, din Dacia spre Balcani (teorie
adoptată de unii istorici iugoslavi, bulgari, iar mai recent sârbi și macedoneni). Școală
protocronistă emite și opinia că vlahii (românii) de la nord de Dunăre ar fi o ramură veche
aparținând populației dace din rândul căreia s-ar fi desprins (migrând spre Italia) latinii care a
format imperiul Roman. Daco-vlahilor li s-ar fi alăturat coloniștii români care s-au așezat în
Dacia[10].

Prin schimburile comerciale și statutul de „lingua franca” al limbii latine în zona, procesul de
romanizare s-a putut întinde mult peste hotarele Imperiului Roman, așa cum astăzi limba engleză
și modul de viață european au cuprins majoritatea lumii, depășind mult limitele fostului imperiu
britanic.

Contraargumente

Însă, Dacia nu a fost sub stăpânire romană decât circa 170 de ani, pe când Moesia și Scythia
minor au fost sub stăpânire romană (incluzând Imperiul Roman de Răsărit) circa șase secole. Nu
există dovezi că procesul de romanizare i-ar fi cuprins și pe „dacii liberi”. Exceptând o relatare a
lui Eutropius, nu există dovezi că s-ar fi produs migrații de populații romanice nord-sud, din
Dacia spre Balcani. Școala protocronistă nu este socotită de nicio instituție academică sau
universitară ca fiind o școală istorică (adică respectând regulile cercetării științifice în domeniul
arheologiei și istoriei) ci ca o școală literară (adică în care inspirația și ideile autorilor „nu dau
socoteală realității” și „pornesc de la un postulat pentru a interpreta faptele, în loc să pornească
de la fapte pentru a elabora o explicație” – conform expresiei lui Florin Constantiniu).

Teoria migrației din Sud spre Nord

Articol principal: Teoria lui Roesler.
La sfârșitul secolului al XVI-lea, un învățat maghiar din Transilvania, cancelarul Farkas
Kovacsocsy emite pentru prima dată teoria imigraționistă în privința etnogenezei românești. Sub
formă unui dialog, a combătut originea latină a românilor ardeleni cu starea inferioară a
populației românești din Transilvania. István Szamosközy a negat continuitatea română în
lucrările sale istorice în timpul lui Mihai Viteazul. Dalmaținul Ioan Lucius a afirmat în 1666 că
bulgarii au strămutat populația română din sud în nordul Dunării. La sfârșitul secolului XVII,
cronicarul Martin Szentivanyi a emis ideea că doar românii din Țară Românească și din Moldova
erau urmașii romanilor, iar cei din Transilvania s-au stabilit treptat.

Franz Josef Sulzer a pledat împotriva continuității într-o lucrare apărută la Viena între 1781-1782
despre țările locuite de români. A susținut că românii s-au format în sudul Dunării, de unde s-au
îndreptat spre nord în două etape. Conform ideii sale, migrația s-a desfășurat în secolul XII, în
timpul răscoalei Asăneștilor și a înființării țaratului vlaho-bulgar și după 1241 când Cumania era
golită de locuitori. Teza lui a fost reluată de I.C. Eder, care a combătut Supplex Libellus
Valachorum și a susținut originea bulgară a românilor.

Teoria imigraționistă a fost reluată de alți istorici și filologi de la începutul secolului al XIX-lea.
Geograful german Eduard Robert Rösler a reluat în 1871 tezele lui Sulzer. Cartea lui s-a bucurat
de un succes favorabil în Ungaria, în contextul afirmării națiunii maghiare în urmă succesului
încheierii pactului dualist cu austriecii, care a înăbușit succesele politice românești de la mijlocul
secolului al XIX-lea. Teoria imigraționistă a fost denumită ca teoria lui Roesler, în condițiile
disputelor dintre cei care o susținea sau o neagă, până în zilele noastre. Conform teoriei
rosleriene, Dacia a fost complet părăsită, conform afirmațiilor din Vopiscus sau Eutropius [11]
Împrumuturile sud-slave din limba română puteau fi luate doar în sud, deoarece în nord trăiau
slavi ruteni (nordici). Existența unor cuvinte albaneze în limba română se explică prin
conviețuirea românilor cu albanezii în sudul Dunării. Utilizarea limbii bulgare în biserica și stat,
inexistența influențelor migrațiilor în limba română, lipsa drepturilor politice pentru românii din
Transilvania și asemănarea dintre dialectele daco-român și macedoromân îi atestă teoria.

Durata stăpânirii romane și distribuția limbilor romanice. Limba română este singura limbă
romanică vorbită în mare parte în teritorii care nu au fost niciodată sub dominația romană sau
doar timp de aproximativ 170 de ani.
Toți romanii retrăgându-se la sud de Dunăre în 272-275, Dacia ar fi fost populată exclusiv cu
germanici și cu slavi, dar în mod răzleț, așa încât maghiarii ar fi fost, după anul 900, prima
populație sedentară în acest teritoriu. Toți dacii fiind uciși în bătăliile pentru Dacia, populația
ulterioară anului 106 ar fi fost un amestec de coloniști veniți din tot Imperiul Roman, fără
substrat local – de unde absența cuvintelor dace în limba română, cele socotite ca atare fiind
albaneze.

Aproape 200 de cuvinte românești sunt comune cu echivalente albaneze. Etimoanele „slave” din
limba română provin preponderent din limbile slave meridionale, 1000 de la bulgari și 60 de la
sârbo-croați[12]. Dintre graiurile limbii române, cele mai apropiate de limbile aromâniilor,
meglenoromânilor și istroromânilor de la sud de Dunăre, sunt cele vorbite în Banat, în valea
Timocului și în Oltenia. Aceste elemente din lexicul slav al limbii române, precum și
împrumuturile ungurești și nemțești directe de termeni comerciali și organizatorici medievali,
prezenți în română, lipsesc în aromână care are, în schimb, împrumuturi directe din limba greacă
medievală. În limba română toate împrumuturile din limba greacă medievală sunt trecute prin
intermediarul bulgar. Nu există urme de influență germanică în română, deși în secolele V și VI
Dacia era locuită sau supusă migrațiilor unor popoare germanice.

Creștinismul ortodox la români a folosit limba slavonă bisericească, depinzând la origine de

patriarhatele Peć, Ohrida și Constantinopol.

Nu sunt izvoare scrise care să confirme prezența unor populații romanice în Dacia între
evacuarea romană și secolul X. Există urme arheologice de populație în această perioadă, dar nu
dovezi de netăgăduit că aceste populații erau românofone.

Istoricii care resping teoria continuității subliniază că numele românești ale râurilor mari arată că
românii nu i-au moștenit direct de la strămoșii lor vorbitori de latină. Potrivit lui Vékony, numele
românesc al Dunării demonstrează că strămoșii românilor au trăit departe de acest râu, pentru că
altfel trebuia să-și fi păstrat numele latin, Danuvius. El subliniază, de asemenea, că ipotetica
formă *Donaris nu este atestată în surse scrise și Istros a fost numele original al râului.[13]
Potrivit lui Schramm, slavii timpurii au adoptat denumirea est-germanică a Dunării, arătând că o
populație predominant gotică locuia pe teritoriul dintre patria slavilor și Dunărea de Jos înainte
ca slavii să se apropie de râu în secolul al V-lea. [14] Vékony spune că românii au adoptat numele
cuman al râului, Dunay, când au ajuns la Dunăre în timpul expansiunii spre nord în jurul anului
1100.[13]

În viziunea lui Schramm, schimbările fonetice de la „s” la „ʃ” în numele a cinci râuri mari
contrazic și teoria continuității, deoarece latina nu conținea această consoană, astfel doar nativii
neromanizați puteau să o transmită popoarelor care s-au stabilit în regiunile nord-dunărene după
Retragerea Aureliană.[14] În mod similar, istoricul László Makkai spune că schimbarea de la „a”
la „o” arată că o populație slavă a mediat numele antice ale celor trei râuri mari către populațiile
moderne (inclusiv românii), deoarece această schimbare vocală este atestată în dezvoltarea
limbilor slave, dar este străin de română și alte limbi vorbite de-a lungul râurilor. [15] Lingviștii
(inclusiv unii susținători ai teoriei continuității) acceptă, de asemenea, o mediere slavă, care este
incontestabilă în cazuri specifice.[note 1][16][17]
Numele celor mai lungi afluenți ai râurilor mari din Banat, Crișana și Transilvania au origine
germană, maghiară, slavă sau turcă, care au fost adoptate de români. După părerea
imigraționistilor, acest fapt demonstrează că prezența slavilor, maghiarilor și sașilor transilvăneni
a precedat sosirea românilor care, astfel, au traversat Carpații abia după ce primele grupuri de
sași transilvăneni s-au stabilit în sudul Transilvaniei în jurul anului 1150.[18][19]

Contraargumente

În limba română sunt păstrate cuvinte de bază ale religiei creștine de origine latină: Dumnezeu,
cruce, creștin, credință, biserică, rugă, rugăciune, cuminecare, a boteza, înger, păgân, Paște,
Rusalii, Sân (Sân Petru, Sân Nicoară, Sân Toader, Sânta Maria, Sânziene, Sângeorz); în schimb
lipsesc împrumuturile grecești directe de termeni religioși creștini, prezente în aromână: termenii
religioși creștini din limba română au fost preluați prin intermediul slavonei. Faptul că nu sunt
urme germanice în română nu este semnificativ, deoarece chiar dacă, așa cum spun „röslerienii”
etnogeneza Românilor ar fi început excluziv în sudul Dunării, și acolo a avut loc o conviețuire
între romanici și germanici (goți, apoi lombarzi), atestată de descoperirile făcute de arheologii
sârbi.

Cuvintele românești comune cu echivalente albaneze pot fi explicate fie prin moștenirea în
comun a unor resturi de lexic daco-moesic (de altfel, unele lexeme românești din substrat nici nu
au echivalent în albaneză), fie prin migrația din nord-est spre sud-vest a „dacilor liberi” (mai
anume Carpii) izgoniți din Dacia de Huni, Slavi și Avari [20], fie datorită influenței cultural-
lingvistice a aromânilor autohtoni asupra albanezilor.

Izvoarele care nu menționează populația romanică din nordul Dunării, nu menționează nici
populația romanică din peninsula Balcanică, și nicio cronică nu menționează vreo migrație de
populații romanice din Balcani înspre teritoriile nord-dunărene românești; singurele migrații
atestate de surse sunt strămutarea unor populații romanice din nord-vestul peninsulei balcanice
(deci din Panonia de sud) înspre est, din ordinul dat de un han avar (așadar, înainte de venirea
ungurilor în Panonia) și un schimb de populație din anul 976 între Imperiul Bizantin și regatul
cehoslovac al Moraviei Mari, relatat de cronicarul bizantin Ioan Skylitzes: alungați de împăratul
Vasile al II-lea căruia i se opuseseră, "Vlahii" din valea Margăi au fost stabiliți în Vlahia moravă,
fiind înlocuiți în locurile lor de baștină cu Sârbi albi care denumiră râul și valea: Morava (în
centrul actualei Sârbii)[21].

Lipsa izvoarelor istorice care să vorbească despre proto-românii de la nord de Dunăre dintre
secolele III (secolul în care are loc retragerea aureliană din Dacia Romană) și X (secolul venirii
ungurilor mongolici în Europa) se datorează faptului că cronicarii și istoricii greco-romani ai
acelor vremuri erau mai preocupați în a consemna numele stăpânilor/conducătorilor năvălitori și
războinici ai regiunii respective decât a relata despre populația nativă, pașnică și cotropită a
regiunii respective, deoarece cum lumea greco-romană era îngrozită de năvălirile migratorilor
care invadau Imperiul Roman și mai târziu Bizantin, era firesc ca migratorii să reprezinte
subiectul știrilor și a cronicilor istoricilor, aceștia din urmă fiind interesați să vadă cum se vor
sfârși lucrurile, dar nefiind interesați foarte tare de populația autohtonă și cotropită (de către
migratori) a Daciei. Chiar și așa, există izvoare istorice care atestă prezența proto-românilor la
nord de Dunăre între secolele III-X, cum ar fi:
  Lucrarea Strategikon din secolul VI a împăratului bizantin Mauricius, care atestă prezența
proto-românilor pe teritoriul fostei Dacii, menționați sub numele de "romani";
 Lucrarea "Istorii" dintre secolele V-VI a istoricului bizantin Theofilact din Simocatta,
care relatează despre episodul îndemnului în proto-română "Torna, torna, fratre!" rostit de
către un soldat din armata bizantină în timpul unei campanii împotriva avarilor, în
apropierea munților Haemus (din nordul Bulgariei, deci în apropiere de România) în anul
587. Despre acest subiect va scrie puțin mai târziu (secolul VII) și istoricul bizantin
Teofan Mărturisitorul.
 Epopeea eroică germană Cântecul Nibelungilor, în care se relatează faptul că la nunta
regelui hun Attila (secolul V) cu prințesa germană Grimhilda este invitat și ducele
(herzog în limba germană) român Ramunc (explicat de A. D. Xenopol ca transformarea
germană a numelui Roman) „din Țara Valahilor” (Wallachenland, teritoriul actual al
României), care sosește alături de 700 de însoțitori români.

Multe râuri mici – toate mai scurte de 100 de kilometri – și pârâuri [note 2] poartă un nume de
origine română.[17][22] Majoritatea acestor cursuri de apă se desfășoară în regiunile muntoase.[22] Pe
baza numelui Repedea pentru cursul superior al râului Bistrița (ambele nume înseamnă „rapid”
în română și, respectiv, slavă), Nandris scrie că traducerile din română în slavă ar putea crea, de
asemenea, hidronime românești.[23] Madgearu mai spune că Bistrița este „cel mai probabil o
traducere” a formei românești Repedea. În opinia sa, distribuția numelor râurilor românești
„coincide cu cea a unei serii de trăsături craniene arhaice în zona Munților Apuseni”, ceea ce
dovedește prezența timpurie a unei populații de limbă română în regiunile muntoase ale
Transilvaniei.[24] Adoptarea de către români a numelor slave în cazurile în care o așezare poartă
nume paralele maghiare sau germane și slave demonstrează că românii și slavii trăiseră împreună
în aceleași așezări, deja înainte de sosirea maghiarilor la sfârșitul secolului al IX-lea.[25]

Lingviștii Oliviu și Nicolae Felecan spun că „păstrarea numelor râurilor din Antichitate până
astăzi este unul dintre cele mai solide argumente” în favoarea teoriei continuității, deoarece
aceste nume trebuie să fi fost „transmise neîntrerupt” de la daci la romani și apoi la daco-romani.
[26]
Sala afirmă, de asemenea, că formele românești ale unor nume de râuri antice „sunt un
argument concludent” pentru teoria continuității.[27]

Deoarece dacii sunt atestați nu numai în Dacia, ci și în teritoriile vecine ale statului roman (Dacia
Ripensis, Dacia Mediterranea, Moesia, Dardania, Scythia minor), unii făcând chiar carieră
militară, este clar că dacii nu au „pierit în întregime”, fără să mai vorbim de populația numită
„dacii liberi” (carpii și costobocii), dintre care o parte au trecut în împeriu la sosirea Hunilor.

Se cunosc, din diverse izvoare istorice și mai ales din diplomele militare găsite pe toată
întinderea Imperiului Roman, 15 corpuri de trupă auxiliare formate din daci pe vremea
împăratului Traian și a succesorilor acestuia. Se pot aminti: cohors I Ulpia Dacorum (formată în
timpul lui Traian), ala I Ulpia Dacorum (formată în timpul lui Traian), cohors I Aelia Dacorum
(formată în timpul lui Hadrian) și cohors VI nova Cumidavensium Alexandriana (formată în
timpul lui Severus Alexander, din soldați daci recrutați din zona Cumidavei, Râșnovul de azi). [28]

Alte contraargumente:
  Răspândirea creștinismului la nord de Dunăre, fără ca factorul politic să intervină, este
atestată de numeroase obiecte creștine descoperite, precum cele de la Biertan (fragment
dintr-un donariu de bronz din secolul al IV-lea, cu inscripția „Ego Zenovius votum posui’
(„eu Zenovius am făcut această ofrandă”), al cărui disc conține monograma lui Hristos),
Porolissum (templu păgân, transformat în lăcaș creștin), Apulum, Drobeta, inscripții cu
martiri creștini daco-romani. Astfel, putem afirma că față de popoarele din jurul Daciei,
poporul român s-a născut creștin în mod spontan, odată cu formarea romanității, slavii
împrumutând, prin amestecul cu populația romanică sud-dunăreană, religia creștin-
ortodoxă.
 Prezența unor cronici și inscripții ce atestă prezența soldaților de origine dacă și în alte
provincii ale Imperiului Roman, cum ar fi Britannia.
 Răscoale repetate ale dacilor împotriva ocupației romane, atestate în cronici, cum ar fi
cea din 117 d.Hr.
 Tezaurele monetare (a căror acumulare începe înainte de retragerea aureliană) și
descoperirile arheologice (așezări și necropole, ritualuri dacice, inscripții precum cea de
la Tomis din secolul III: „Eu, Skirtos, dacul de condiție liberă…”; obiecte de origine
dacică, precum vasele dacice din secolele II-III descoperite la Romula, așezare colonizată
masiv cu veterani romani) sunt dovezi ale continuității daco-romane.
 Cronicile Gesta Hungarorum a cronicarului maghiar anonim și Cronica lui Nestor,
ambele menționându-i pe români ca locuind pe actualul teritoriu al României, sunt
izvoare demne de crezare, infirmând ipoteza teoriei roesleriene.
 O altă dovadă a prezenței proto-românilor la nord de Dunăre, între secolele III și X, o
constituie și existența culturii Dridu de origine proto-română, din aceeași perioadă,
desigur cu unele influențe slave și germane.

Există o teorie derivată care, conform unor teze publicate în Grecia, [29] romanicii sud-dunăreni nu
ar fi traci romanizați, ci greci romanizați, iar românii, trăgându-se din romanicii sud-dunăreni, ar
fi la rândul lor de origine inițial elină. Dar teoriile elinocentriste conform cărora toți romanicii
răsăriteni ar fi de origine greacă nu sunt recunoscute în lumea științifică pe plan internațional,
impedimentul de căpătâi fiind împrejurarea că în sud-estul Europei nu este atestată nicio
romanizare a grecilor pe vremea acestuia (dimpotrivă, romanicii se elenizau, iar Imperiul Roman
de Răsărit era în fază avansată de (re)grecizare încă din timpul lui Iustinian I, în sec. al VI-lea).

Teoria continuității în tot bazinul Dunării de Jos

Este teoria adoptată de numeroși istorici români actuali, în frunte cu Florin Constantiniu[30], dar
încă din prima jumătate a secolului XX, a fost susținută de Theodor Capidan, Constantin
Daicoviciu, Nicolae Iorga și Vasile Pârvan. Etnogeneza proto-românilor prin romanizarea
Tracilor (Dacii fiind, după Herodot, partea de nord a Tracilor și „cei mai viteji dintre Traci”) a
avut loc pe ambele maluri ale Dunării, între frontiera de nord a Imperiului și Linia Jireček,
indiferent de durata dominației romane. Separarea Daco-Românilor nord-dunăreni de Istro-
Românii, Aromânii și Megleniții sud-dunăreni nu provine din migrații ale proto-românilor, ci din
imigrația în zonă a Slavilor, care au izolat diferitele populații est-romanice unele de celelalte,
ceea ce explică diferențele observate între cele patru limbi romanice orientale. Nicolae Iorga
denumea bazinul Dunării de Jos: „Vatra străromână”.
Argumente pentru

Evoluția istorică a limbilor romanice orientale după majoritatea autorilor.

Geto-dacii au fost o populație tracică de limbă indo-europeană din grupul satem (limba latină
fiind din grupul centum) care trăia în bazinele Dunării de jos și al Mariței, corespunzătoare
împărțirilor administrativ-teritoriale „Diocesis Thraciae” și „Diocesis Daciae”. În aceste regiuni
întinse, populația romanică s-a aflat în interiorul statului roman timp de circa șase secole la sud
(în contrast cu perioada scurtă de 165 de ani în cazul Daciei nord-dunărene), fără ca schimburile
comerciale, transhumanța și amestecul populațiilor să fi încetat, așa cum o dovedesc tezaurele,
patronimele din inscripții și izvoarele vremii.
Campaniile în Dacia Traiana ale împăratului roman Constantin, podul construit peste Dunăre în
328 între Sucidava și Oescus, reanexarea unei părți a Daciei Traiana de către Constantin cel
Mare[31], faptul că titlul Dacicus Maximus luat de Constantin în 336 e.n. dovedește o reînnoire a
unui anumit control al imperiului roman în Dacia Traiana [32] sunt elemente mai puțin incluse în
argumentele pro și contra.

Lingviștii Skok și Konstantin Jireček au determinat că romanizarea s-a produs cu precădere la

nordul unei linii pornind din actuala Albanie (parte din fostul „Diocesis Illyricum”, slab
romanizată) și trecând prin Macedonia, regiunea Serdica (actuala Sofia), Munții Haemus
(actualii Balcani și Scythia minor (Dobrogea). La sud de această linie, Tracii s-au elenizat. Prin
urmare, limba romanică orientală, numită de lingviști protoromână, s-a vorbit la nord de linia
Jiřeček până la limita extrem nordică a transhumanței păstorilor romanici, limită care până în
secolul XI est imposibil de determinat cu precizie, dar istoricii presupun că includea cea mai
mare parte a actualei Românii.

Cronicarii bizantini Teofan Spovednicul și Teofilact din Simocatta atestează că în sec. VI,
populația romanică era prezentă în imperiu [21]. Astfel, continuitatea populației latinofone din
bazinul Dunării de Jos este atestată, chiar dacă nu i se poate defini o arie de răspândire precisă și
fixă înainte de sec. XI. Imposibil de asemenea de determinat procentul populației romanice
printre celelalte în diferitele teritorii, dar Theodor Capidan, Constantin Daicoviciu, Constantin C.
Giurescu, Nicolae Iorga și Alexandru Xenopol au presupus-o majoritară în jurul marilor masive
muntoase, unde se putea refugia în caz de primejdie și unde practica păstoritul, aceasta atât în
sudul cât și în nordul Dunării de jos.

Fenomene similare de supraviețuire a unor populații romanice în jurul unor masive muntoase-
refugiu s-au produs în aceeași epocă și în apus (masivele Ardeni și Vosges, munții Alpi), unde
populațiile respective au fost denumite de germanici: valcheren, wallons, welschen (toate aceste
etnonime având etimon comun cu termenul „Walh”).

Diferențierea limbii romanice orientale în mai multe ramuri, socotite de unii lingviști dialecte ale
limbii române, iar de alții limbi de sine-stătătoare, se explică prin izolarea diferitelor populații
romanice, acestea fiind sedentare și nu migratoare: la nord de Dunăre, în valea Timocului și în
Dobrogea, apare dialectul daco-român, iar la sud de Dunăre: aromâna, meglenoromâna și
istroromâna[33]. Procesul de diferențiere, care nu necesită premisa unor migrații neatestate și
explică diferențele lingvistice și toponimia, este similar cu procesele din aceeași epocă în alte arii
de răspândire a limbilor romanice, cum sunt spațiul iberic, spațiul galic și spațiul italic.

 Toponimia denumirilor incluzând radicalul „Vlah” sau „Roman” (Romanja Planina,

Vlahata, Vlahina, Vlăhița, Blahnița, Vlahoclisura, Vlăsia, Vlașca, Vlașina, Stari Vlah,
Vloh, Bolohoveni ș. a., arată prezența „Vlahilor” în sec. IX-XIII pe o largă arie de
răspândire atât în nordul cât și în sudul Dunării, chiar dacă nu erau peste tot majoritari și
chiar dacă erau amestecați cu alte populații.

Până în secolele XVIII-XIX, în teritoriile sud-Dunărene, care în antichitate erau provinciile

Moesia, Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea, chiar și în Dardania (Kosovo și Bosnia) a existat o
populație daco-românească (și nu aromână) numeroasă, încă nesârbizată și nebulgarizată,
înregistrată ca atare în scripte, mai ales cele otomane [34]. Românii din Banatul sârbesc și cei din
regiunea Timocului sunt resturi ale românimii sud-dunărene care a vorbit și vorbește graiuri din
dialectul daco-român. Au fost și grupuri mai îndepărtate, spre Bosnia și Croația, dar lingvistic
practic asimilate în masa vorbitorilor de sârbo-croată [35]. Numai părinții și bunicii născuți la
debutul sec. XX mai știau românește. Unii urmași știu doar că dincolo de apartenența la ethnos-
ul sârb au ascendență română. Persistența nomadismului „Vlahilor” și a transhumanței lor
pastorale până la sfârșitul secolului XIX, arată că migrații mai timpurii sunt probabile (dar nu
numai într-un sens, ci pendular). Un oarecare interes a început să (re)apară în mass-media din
România abia după 1995. Aceasta este teoria alternativă a continuității, susținută în România de
către o parte crescândă dintre cercetătorii moderni.

Contraargumente

Multe lucrări din străinătate nu admit o etnogeneză pe un teritoriu atât de larg, ci propun zone
mult mai reduse, în general în sudul României de astăzi, pe baza contraargumentelor următoare:

 Frecvența și violența năvălirilor și a războaielor dintre popoarele migratoare și Imperiul

Bizantin (de exemplu cele purtate de împăratul Vasile al II-lea).
 Diferențierea tardivă (secolul al XII-lea) a limbilor romanice orientale în mai multe
ramuri, care arată fie o populație sedentară dar într-o arie geografică comună mai
restrânsă, undeva în nordul sau în sudul Dunării, sau de-a lungul fluviului (majoritatea
autorilor o situează în jurul Porților de Fier, în Serbia de nord-est, Bulgaria de nord-vest
și România de sud-vest), fie o populație nomadă, mai puțin numeroasă dar specifică,
vorbitoare a protoromânei ca „lingua franca” și în mare parte endogamă [36] trăind din
păstoritul transhumant (teoria lui Robert Magocsi[37]).

Albastru: tracii romanizaţi; ruginiu: dacii liberi.

Vatra străromână, după Jireček, Petrović, Popp, Pușcariu și Rosetti, redesenată după
Mircea Cociu: Spațiul etnic românesc", ed. Militară, București 1993, ISBN 973-32-0367-
X


Hartă a etnogenezei Românilor și Albanezilor conformă ipotezelor „Vetrei străromâne în

jurul Porților de Fier” și „Carpilor ca strămoși ai Albanezilor”.

Drumurile („pârtiile”) tradiționale de transhumanță ale „Vlahilor”.

Hartă ungurească ilustrând „Gesta hungarorum”.

Hartă din « Školski istorijski atlas, Zavod za izdavanje udžbenika SR Srbije », Belgrad
1970, care propune Transilvania de sud ca unică zonă de etnogeneză a Românilor.