ETNOGENEZA

ROMÂNEASCĂ
BIANCA-ANDREEA
MUNTEAN 12C
 O prima etapa a etnogenezei este romanizarea care reprezinta un proces istoric,
complex, indelungat prin care civilizatia romana patrunde in toate domenile vietii, incat
duce la inlocuirea limbii autohtone cu cea latina. Procesul de romanizare a avut loc in 3
etape: etapa preliminară, etapa romanizarii oficiale, Dacia a fost cucerită de împăratul
roman Traian, în urma războaielor cu dacii dintre anii 101-102 și 105-106. Dacia este
proclamata provincie romana, și etapa finală. Romanizarea are loc nu numai in Dacia, ci
si in Moesia care cuprindea si Dobrogea cucerita de romani in anul 46 d. Hr, etapa
romanizarii in afara autoritatii imperiale. Romanizarea s-a petrecut prin: civilizaţie
(infrastructură, economie, administraţie, armată) şi credinţă (traco-dacii sunt popor
creştinat apostolic de către Sfinţii Apostoli Pavel şi Andrei; Dobrogea a fost principalul
centru de difuziune creştină prin instituţii-episcopate; cetăţile dunărene au foarte multe
mărturii ale martirajului până la oficializarea creștinismului (sec. IV)). Astfel, spaţiul de
formare al poporului român are ca axă Dunărea – pe ambele maluri şi Carpaţii.
Întinderea romanităţii depăşeşte linia Nistrului la NordEst şi ajunge până la Marea
Neagră în Est şi Coasta Adriaticii în Sud-Vest.
Civilizația romană a pătruns în toate domeniile de activitate din Dacia. Au fost
descoperite peste 3500 de inscripții în limba latină. La început, latina a fost învățată de
dacii din trupele auxiliare. Factorii esențiali ai romanizării sunt administrația si armata.
 După retragerea romană din 271, legăturile cu Imperiul Roman aflat la sud de
Dunăre nu au fost rupte. Cetățile și orașele de pe malul stâng al Dunării s-au aflat în
atenția împăraților Dioclețian, Constantin cel Mare și Iustinian. Romanizarea a fost
continuată de soldații romani, negustorii și misionarii creștini, veniți din imperiu.
Continuitatea este atestată de descoperirile arheologice din spațiul vechii
Dacii. Inscripțiile din secolul IV atestă că limba latină era vorbită în continuare în
Dacia după retragerea aureliană. Donariul de la Biertan din județul Sibiu, relicvă
creștină din secolul IV, conține inscripția latină: "Ego Zenovius votum posui" (Eu,
Zenoviu, am pus acest dar), fiind o altă dovadă a vorbirii limbii latine în Dacia,
după 271. Retragerea nu a lăsat fosta provincie fără structura politică, formându-se
pe teritoriul fostei colonii așa-numitele "obști sătești".
 În paralel cu etnogeneza are loc și creștinarea. Se trece de la o religie politeistă,
la una monoteistă, creștinismul. Termenii folosiți în biserică sunt de origine latină:
cruce, altar, biserică, duminică.
Până în 313, creștinismul a pătruns în Dacia și Moesia, răspândit de misionari
creștini, contribuind la strângerea legăturilor daco-romanilor cu romanitatea sud-
dunăreană și la continuarea românizării în regiunile nord-dunărene. Astfel, în 313 a
fost dat Edictul de la Milano, de către împăratul Constantin cel Mare, prin care acordă
libertate religioasă atât creștinilor, cât și păgânilor. Poporul și limba română se
formează în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic.
Prezența creștinismului pe teritoriul Daciei este dovedit de numeroasele
descoperiri: opaițe cu semnul crucii, basilici ca cele de la Sucidava din secolul VI,
Tomis (secolele IV-VI). Originea latină a creștinismului românesc este dovedită de
termenii creștini din limba latină: Dumnezeu-Domine Deus, cruce, creștin, înger,
biserica-basilica.
Limba română este una romanică, având la bază 3 elemente:
-substrat-dacic circa 20%;
-strat-latin circa 60%;
-adstrat-slav circa 20%;
 Timp de aproape un mileniu (sec. III-XIII), actualul spațiu românesc a fost străbătut
de popoarele migratoare. Între 275-566, au venit popoarele germanice și hunii.
Între secolele V-VII, slavii au năvălit în Moldova, Muntenia și Transilvania. Slavii au
tradus în limba slavă toponime, hidronime și au determinat modificări fonetice și de
vocabular. Nu au modificat însă caracterul fundamental al limbii române, fiind 60% latin și
dominat de structura gramaticală latină. După anul 602, slavii au staționat la sud de
Dunăre, în Imperiul Bizantin. Aceștia, și apoi bulgarii, au separat latinitatea din Peninsula
Balcanică de cea nord-dunăreană. În dreapta fluviului, populația romanică a fost asimilată
în mare parte de slavi, exceptând romanicii din zonele montane, care au primit numele de
vlahi. În schimb, la nord de Dunăre procesul a fost invers: populația daco-romană, mai
numeroasă, a asimilat populația slavă. Ulterior, au venit pecenegii și cumanii. Între 1241-
1242, au venit tătarii.
Amestecul dacilor, romanilor și popoarelor migratoare s-a desfășurat pe ambele
maluri ale Dunării, în decursul a mai multor secole. 3500 de inscripții latine descoperite în
Dacia, raportate la cele 40 în limba greacă sau cele 7 în limba siro-palmireană,
demonstrează preponderența absolută a limbii latine în provincia Dacia. Latina era limba
administrativă, vorbită de armată, dar și în comerț. Era limba comună, singurul mijloc de
înțelegere pentru diferitele grupuri etnice din provincie și pentru comunicare cu exteriorul.
Numeroase argumente: toponime și hidronime ce au rămas până astăzi (Donaris, Mariș,
Alutus), mormintele cu inventar daco-român, cuptoarele de olărit, tezaurele monetare,
obiectele paleocreștine sau studiul limbii române.
 Cercetările arheologice de la Țaga (Cluj), Cipău (Mureș) și Brateiu (Sibiu) au
dovedit prezența autohtonilor stabiliți în Dacia. La sfârșitul secolului V, procesul
romanizării a luat sfârșit. Formarea poporului român s-a încheiat în sec. VIII-IX. În
izvoarele străine apar primele mențiuni despre români, fiind denumiți vlahi, valahi,
volohi, blachi.
Ulterior au fost unele teorii care susțineau că poporul român nu s-a format pe
teritoriul Daciei, cum ar fi teoria adoptată de Joseph Sulzer, Christian Engel. Totodată au
existat și teorii care să se opună Teoriei Imigraționiste si anume Teoria Continuității
abordată de B.P Hașdeu, A.D. Xenopol, N.Iorga, Gh.I.Bratianu.
Teoria Imigrationista sustinea ca locuitorii Daciei au parasit provincia prin retragerea
aureliana. Aurelianus a fost nevoit sa mute provincia la Sud de Dunare din cauza
problemelor interne si din cauza migratorilor. A organizat granitele si a mutat armata,
administratia, si o mica parte din populatie. Era imposibil sa mute 1 milion de cetateni
intr-un spatiu foarte mic si in conditiile epocii. Cea mai mare parte a populatiei a ramas la
Nord de Dunare, fapt atestat de numeroase izvoare arheologice. Migratia slavilor de la
sud de Dunare a separat definitiv romanitatea nord-dunareana de cea sud-dunareana.
Procesul de asimilare a slavilor de populatia nord-dunareana a dat o particularitate ce o
deosebeste de romanitatea occidentala unde acest rol l-au purtat germanicii. Factorul slav
a dat o anumita coloratura limbii , fara sa-i modifice esenta latina. Prin urmare, poporul
roman rezultat din sinteza daco-romana si asimilarea slavilor este un popor romanic, fapt
dovedit de structura gramaticala si lexicala a limbii romane.
 Ulterior au fost unele teorii care susțineau că poporul român nu s-a format pe
teritoriul Daciei, cum ar fi teoria adoptată de Joseph Sulzer, Christian Engel. Totodată au
existat și teorii care să se opună Teoriei Imigraționiste si anume Teoria Continuității
abordată de B.P Hașdeu, A.D. Xenopol, N.Iorga, Gh.I.Bratianu.
Teoria Imigraționistă susținea că locuitorii Daciei au părasit provincia prin retragerea
aureliana. Aurelianus a fost nevoit să mute provincia la Sud de Dunare din cauza
problemelor interne si din cauza migratorilor. A organizat granitele si a mutat armata,
administrația, si o mică parte din populație. Era imposibil să mute aproximativ 1 milion
de cetațeni într-un spațiu foarte mic și în condițiile epocii. Cea mai mare parte a populației
a ramas la Nord de Dunăre, fapt atestat de numeroase izvoare arheologice.
Migrația slavilor de la sud de Dunăre a separat definitiv romanitatea nord-
dunareana de cea sud-dunareana. Procesul de asimilare a slavilor de populația nord-
dunareana a dat o particularitate ce o deosebește de romanitatea occidentala unde acest rol
l-au purtat germanicii. Factorul slav a dat o anumită coloratură limbii , fara sa-i modifice
esența latină. Prin urmare, poporul român rezultat din sinteza daco-romana și asimilarea
slavilor este un popor romanic, fapt dovedit de structura gramaticală si lexicală a limbii
romane.
Teoria imigraționistă mai susținea ca maghiarii au găsit la venirea lor in Transilvania
o ,,Terra deserta”, adică o țară părăsită, ceea ce nu este adevărat, pentru că în secolul XIII,
cronicarul maghiar Anonimus pomeneste ca la venirea ungurilor in Transilvania, i-au
gasit aici pe ’’slavi, bulgari si vlahi”.