Romanitatea orientala la

începuturile evului mediu

Românii sunt, din punct de vedere etnografic, ansamblul vorbitorilor limbii române (limbă
romanică) care trăiesc în centrul și estul Europei. Originile românilor sunt comune cu cele ale
aromânilor și depășesc cadrul României actuale, dar sunt disputate, existând mai multe teorii,
unele care se exclud reciproc, interpretând diferit sursele arheologice și istorice. Niciuna dintre
teorii nu poate explica exhaustiv și satisfăcător toate datele toponimice, lingvistice și etnografice.
Originile românilor reprezintă una dintre cele mai dezbătute probleme din istoriografia
românească, deoarece este legată de contextul politic în care Românii și-au revendicat
independența pe teritoriile locuite de ei, împotriva împărățiilor dominante (Austro-Ungaria și
Rusia): istoricii români s-au străduit să demonstreze continuitatea românească în aceste teritorii,
în timp ce istoricii austro-ungari (ulterior și germani) sau ruși (ulterior și din alte țări slave) se
străduiau să o pună la îndoială. Studierea problemei etnogenezei, adică a originii oricărui popor,
constă în determinarea următoarelor aspecte: când, unde, în ce condiții și din care influențe
lingvistice, culturale și demografice s-a format comunitatea etnică respectivă? Aceste
determinări se referă și la problema originii neamului românesc.
Istorie
În fața atacurilor repetate ale goților și carpilor, împăratul roman Aurelian s-a hotărât să
abandoneze provincia romană Dacia. A scurtat frontierele imperiale și între anii 271-275, în
două etape, armatele romane au părăsit partea nordică-Transilvania, apoi Banatul și Oltenia.
Părăsirea provinciei de către armată și administrație au atras stingerea rapidă a vieții urbane și,
implicit, declinul activităților economice, precum și retragerea în așezările rurale. Pentru a
acoperi rușinoasa acțiune de părăsire a Daciei, Aurelian a înființat o nouă provincie-Dacia
Aureliană, formată din partea de răsărit a Moesiei Superior și din partea de apus a Moesiei
Inferior. Aceasta a fost împărțită în Dacia Ripensis (cu capitală la Rariara) și Dacia
Mediteraneană (cu capitală la Serdica).

După retragerea romană din 271, legăturile cu Imperiul Roman aflat la sud de Dunăre nu au fost
rupte. Cetățile și orașele de pe malul stâng al Dunării s-au aflat în atenția împăraților Dioclețian,
Constantin cel Mare și Iustinian. Romanizarea a fost continuată de soldații romani, negustorii și
misionarii creștini, veniți din imperiu.

Continuitatea este atestată de descoperirile arheologice din spațiul vechii Dacii. Inscripțiile din
secolul IV atestă că limba latină era vorbită în continuare în Dacia după retragerea aureliană.
Donariul de la Biertan din județul Sibiu, relicvă creștină din secolul IV, conține inscripția latină:
"Ego Zenovius votum posui" (Eu, Zenoviu, am depus darul), fiind o altă dovadă a vorbirii limbii
latine în Dacia, după 271. Retragerea nu a lăsat fosta provincie fără structura politică, formându-
se pe teritoriul fostei colonii așa-numitele "obști sătești".

Până în 313, creștinismul a pătruns în Dacia și Moesia, răspândit de misionari creștini,

contribuind la strângerea legăturilor daco-romanilor cu romanitatea sud-dunăreană și la
continuarea romanizării în regiunile nord-dunărene. Prezența creștinismului pe teritoriul Daciei
este dovedit de numeroasele descoperiri: opaițe cu semnul crucii, basilici ca cele de la Sucidava
din secolul VI, Tomis (secolele IV-VI). Au apărut treptat episcopate ca Justiniana Prima sau
Tomis. Originea latină a creștinismului românesc este dovedită de termenii creștini din limba
latină: Dumnezeu-Domine Deus, cruce, creștin, înger, biserica-basilica.

Timp de aproape un mileniu (sec. III-XIII), actualul spațiu românesc a fost străbătut de
popoarele migratoare. Între 275-566, au venit popoarele germanice și hunii.
Între secolele V-VII, slavii au năvălit în Moldova, Muntenia și Transilvania. Slavii au tradus în
limba slavă toponime, hidronime și au determinat modificări fonetice și de vocabular. Nu au
modificat însă caracterul fundamental al limbii române, fiind 60% latin și dominat de structura
gramaticală latină. După anul 602, slavii au staționat la sud de Dunăre, în Imperiul Bizantin.
Aceștia, și apoi bulgarii, au separat latinitatea din Peninsula Balcanică de cea nord-dunăreană.
În dreapta fluviului, populația romanică a fost asimilată în mare parte de slavi, exceptând
romanicii din zonele montane, care au primit numele de vlahi. În schimb, la nord de Dunăre
procesul a fost invers: populația daco-romană, mai numeroasă, a asimilat populația slavă.
Ulterior, au venit pecenegii și cumanii. Între 1241-1242, au venit tătarii.

Amestecul dacilor, romanilor și popoarelor migratoare s-a desfășurat pe ambele maluri ale
Dunării, în decursul a mai multor secole. 3500 de inscripții latine descoperite în Dacia, raportate
la cele 40 în limba greacă sau cele 7 în limba siro-palmireană, demonstrează preponderența
absolută a limbii latine în provincia Dacia. Latina era limba administrativă, vorbită de armată,
dar și în comerț. Era limba comună, singurul mijloc de înțelegere pentru diferitele grupuri etnice
din provincie și pentru comunicare cu exteriorul. Numeroase argumente: toponime și
hidronime ce au rămas până astăzi (Donaris, Mariș, Alutus), mormintele cu inventar daco-
român, cuptoarele de olărit, tezaurele monetare, obiectele paleocreștine sau studiul limbii
române. Cercetările arheologice de la Țaga (Cluj), Cipău (Mureș) și Brateiu (Sibiu) au dovedit
prezența autohtonilor stabiliți în Dacia. La sfârșitul secolului V, procesul romanizării a luat
sfârșit. Formarea poporului român s-a încheiat în sec. VIII-IX. În izvoarele străine apar primele
mențiuni despre români, fiind denumiți vlahi, valahi, volohi, blachi.
Inscriptie latina tarzie din Remesiana. Inscriptie de pe columna forumului din colonia dacica Sarmizegetusa

Linia Jireček
Linia Jireček este o linie imaginară prin Balcani, despărțind zonele de influență ale limbilor latină (în nord) și
greacă (în sud). Pornește din apropiere de orașul Laçi din Albania de astăzi către Serdica (astăzi Sofia, în
Bulgaria) și apoi urmează Munții Balcani către Dobrogea, cuprinzând litoralul cu cetățile Callatis, Tomis,
Histria, Argamum și Aegyssos. Totuși linia nu este exactă, existând numeroase minorități latinofone (aromâni
ș.a.) în Grecia, Albania, Macedonia și Bulgaria.

Amplasarea liniei se bazează pe descoperirile arheologice: majoritatea inscripțiilor descoperite la nord de linie
erau scrise în latină, iar majoritatea inscripțiilor din sud erau în greacă.

Această linie este importantă pentru stabilirea locului unde s-au format popoarele balcanice. De asemenea,
ajută la clarificarea formării și originii poporului român (vezi Originea românilor), deoarece este considerat
improbabil ca un popor latin să se fi format la sud de ea. Totuși la sud trăiesc aromânii și meglenoromânii.
Lucrările mai recente ale unor istorici români consideră că limba și poporul român s-au format pe un spațiu
mai mare decât al fostei Dacii. Vlad Georgescu a scris că spațiul cuprindea atât Dacia cât și zona munților
Balcani și coasta Mării Negre. Ioan Aurel Pop consideră de asemenea că poporul și limba română s-au format
atât la nord, cât și la sud de Dunăre.
A fost definită pentru prima oară de un istoric ceh, Konstantin Jirecek în 1911 într-o istorie a popoarelor slave.

http://politeia.org.ro/magazin-istoric/cum-sunt-romanii-altfel-vlahii/3003/attachment/rom-27/

Istoria prin cuvinte-Vlahi

E suficientă o scurtă privire în istoria noastră și a regiunii în care trăim, pentru a înțelege un
adevăr pe care mulți români preferă să-l ignore, anume acela că vecinii noștri cu care ne-a
procopsit istoria și migrațiile popoarelor, nu ne-au înghițit niciodată, ei făcând tot ce le stătea în
putință pentru a scăpa de noi.

Au încercat prin toate mijloacele, inclusiv militare, istoria noastră fiind doar un șir continuu de
lupte și eforturi pentru a ne păstra limba și neamul.

Iar vecinii noștri, cu excepția unor scurte perioade în care i-am avut aliați de conjunctură pe unii
sau pe alții, nu au încetat să nege existența noastră și implicit dreptul nostru istoric de a stăpâni
ceea ce ne aparține pe drept, pământul în care ne-am format, am crescut ca neam și ne-am
afirmat identitatea națională.
Înconjurați din toate părțile, o insulă latină într-o mare slavă și turanică, această romaninate s-
a tot micșorat sub presiuni și lovituri până a ajuns ceea pe care o cunoaștem astăzi.

Nu era de ajuns, trebuia ca și românii ajunși în teritoriile statelor vecine să fie deznaționalizați și
asimilați, prin forță și persuasiune sau prin alte mijloace mai subtile.

Mistificarea istoriei este la rang de cinste în panoplia mijloacelor folosite, și este cu atât mai
eficientă cu cât nici românii în general nu par să aibă apetență pentru aflarea adevărului.
“Mințiți, mințiți, ceva tot va rămâne!” spunea Gobbels punând bazele dezinformării moderne,
slogan preluat cu entuziasm și de antiromânii de astăzi.

Una din teoriile la modă, văzând că altele merg mai greu și nu produc efectele scontate pe
moment, este cea a dezbinării neamului românesc.

Teorii coform cărora românii, moldovenii, vlahii, poate în curând și ardelenii sau oltenii, sunt
popoare dferite și că nu au nici în clin sau în mânecă unii cu alții, mai deosebiți decât românii
față de papuași.

Despre teoriile moldovenismului am tot auzit, mai cu seamă în ultima vreme, de când Republica
Moldova s-a cam îndreptat șovăielnic spre UE, și vom mai auzi, ”divide et impera” și-a dovedit
eficiența în decursul istoriei mondiale.

Cât despre deosebirile inventate între vlahi și români, acestea au fost speculate mai ales de
către sârbi și bulgari în încercarea reușită de divizare a minorității românești de pe teritoriile
lor. Dar să vedem ce sunt vlahii…Cum sunt românii altfel decât Vlahii ?

Această denumire provine din denumirea βλάχοι în limba greacă, care a dat şi denumirile de
воло́хи în rusă şi oláh în maghiară.
Mai recent a apărut neologismul „Valahi”, un calc lingvistic recent, datorat înmulţirii
traducerilor din lucrări în limbi străine (Walachen în germană, Valacchi în italiană, Vlachs sau
Wallachians în engleză, Valaques în franceză, Valacos în spaniolă), de către traducători care
nu cunoşteau forma românească „Vlahi”.
Vlahi a devenit şi un „endonim” (autodefiniţie) la Meglenoromâni sub forma Vlaşi.

După crearea statului modern român, Vlahi devine denumirea preponderentă a aromânilor,
meglenoromânilor şi istroromânilor, pentru a-i deosebi de Români.

Totodată, în domeniul istoriei, denumirea de Vlahi este adesea folosită pentru a-i desemna
pe Români înainte, dar şi după apariţia statului modern român.

Vlah sau câte odata Valah este denumirea colectiva pe care a purtat-o populatia romanizată
în nordul si sudul Dunarii pâna la linia Jireček (Jireček Line). Linia Jireček este o linie imaginară
din Balcani, despărţind zonele de influenţă ale limbilor latină (în nord) şi greacă (în sud).
Porneşte din apropiere de oraşul Laçi din Albania de astăzi către Serdica (astăzi Sofia-
Bulgaria) şi apoi urmează Munţii Balcani către Marea Neagră.

Trasarea acestei linii s-a bazat pe descoperirile arheologice: majoritatea inscripţiilor

descoperite la nord de linie erau scrise în latină, iar majoritatea inscripţiilor din sud erau în
greacă.

Această linie este importantă pentru stabilirea locului unde s-au format popoarele balcanice.

De asemenea, ajută la clarificarea formării şi originii poporului român, deoarece este

considerat improbabil ca un popor latin să se fi format la sud de ea.

A fost folosită pentru prima oară de un istoric ceh, Konstantin Jireček în 1911 într-o istorie a
popoarelor slave.

Cuvântul Vlah este de origine germanică: e vorba de forma “Walha” cu care vechii germani îşi
denumeau vecinii celtici, probabil derivata din numele unui trib cunoscut de romani ca Volcae
(Iulius Cezar), iar de greci ca “Ouólkai” (Strabon şi Ptolemeu).

Această folosire este încă păstrată în limba engleză – Welsh. Originea numelui tribului pare să
fie aceeaşi cu nemţescul “volk” sau englezescul “folk“.
În Transilvania, saşii îi numeau în trecut pe români “Blochen” sau “Blechen“. De la slavi,
cuvântul a trecut şi la alte popoare: la unguri (“olah“) şi la greci (“vlachoi“) şi a fost folosit
pentru toate popoarele latine din Balcani.

El a căpătat şi un al doilea înţeles, acela de “cioban”, după ocupaţia multor vlahi din Grecia şi
Serbia.

În Albania s-a întâmplat invers, çoban a ajuns să însemne “vlah“. Cuvântul “valach” în
Transilvania a fost mult timp întrebuinţat cu sensul de iobag şi era considerat de români ca un
nume de batjocură.

Din această cauză, Adunarea Naţională de pe Câmpia Libertăţii a decis ca “naţiunea română
să pretindă ca în toate actele oficiale să fie numită cu adevăratul ei nume”.

În actul de la 5 mai 1848 al împăratului Ferdinand s-a întrebuinţat pentru ultima dată în mod
oficial denumirea de “valach“, iar de la 1868 legislaţia ungurească a acceptat de asemenea
numele de “român”. În actele oficiale s-a întrebuinţat însă tot mai des numele de “olah“.

Din punctul meu de vedere, Vlahii reprezinta populatia geto-daca si alte componente ale
triburilor tracice in general, care au fost romanizate pe teritoriile de la nord si sud de Dunare.

Acesti Vlahi reprezinta unul din cele mai importante elemente al etnogenezei poporului
Roman.

Denumirea de Vlah a fost aplicata populatiilor numite de noi astazi : români, aromâni,
meglenoromâni şi istroromâni.
 “Vlahii” apar cu acest etnonim în
izvoare, cel mai frecvent în cele bizantine.„Vatra străromână” a Vlahilor este controversată,
fiindcă sursele nu-i menţionează sub acest nume între romanizarea Traco-Geto-Dacilor şi
apariţia cuvântului βλάχοι în scrierile cronicarului grec Ioan Skiliţes din anul 976, apoi în
„Compendiul” cronicarului bizantin Ghiorghios Kedrenos din sec. XI.

Ulterior denumirea „Vlahi” se răspândeşte în documentele istorice europene din Evul Mediu
sub diferite forme : Walachen(germ.), valaques (fr.), vlachs sau wallachians (engl.), velascos
sau valacos (sp.), velaci sau valacchi (ital.), volohi sauWłochy (rus., pol.), vlasi (serb., bulg.),
oláhok sau vláchok (magh.), vláhoi (neogr.), iflaklar (turc.) şi variante (moshovlahi, kuţovlahi,
mavrovlahi sau morlahi…).

Anterior, Theofilact din Simocatta, în Istoriile sale din 587, şi Theophanes Spovednicul
(Theophanes Confessor), în Cronografia sa din jurul anului 800, menţionaseră prezenţa
populaţiilor romanice din Balcani, însă nu au folosit etnonimul “vlahi“.

Prezenţa protoromânilor (vlahi) este atestată în 1094, când, cu ocazia unei campanii cumane
împotriva Constantinopolului, “vlahul” Pudilă l-a înştiinţat pe împărat despre incursiunea
inamică.

Cronica lui Nestor, o istorie a Rusiei Kievene de pe la 850 până la anul 1110, scrisă prin anul
1113 la Kiev, considerată una dintre sursele fundamentale folosite pentru interpretarea
istoriei timpurii a slavilor răsăriteni, mentionează că în secolul al X-lea „maghiarii au alungat
pe vlahi (românii din Panonia şi Carpaţi) şi le-au luat pământurile”
Vlahii sunt menţionaţi şi cu ocazia unei bătălii care a avut loc pe Râul Alta în apropiere de
Kiev în anul 1019,cînd au participat la războiul civil pentru conducerea Kievului luând partea
unui principe local.

În tabăra opusă vlahilor erau varegii (vikingii) care au consemnat mai prezenţa vlahilor în
bătălie sub denumirea „Blokumenn”

Potrivit împărătesei cronicare bizantine, Anei Comnena, românii i-au călăuzit pe cumani prin
trecătorile munţilor Balcani.

În 1166, împăratul Manuel I Comnenul a recrutat dintre români o oaste pentru a lupta
împotriva ungurilor.

O creştere a darilor impusă de Isaac II Anghelos, care îşi pregătea nunta cu fiica regelui
Ungariei, a declanşat în 1185 o răscoală a românilor sud-dunăreni, în alianţă cu bulgarii.

Rolul precumpănitor al protoromânilor (vlahi) în răscoală este relevat de izvoarele bizantine

care relatează detaliat evenimentele. Conducătorii răscoalei au fost fraţii Petru şi Asan.

După ce împăratul le-a respins cererile făcute în numele comunităţilor româneşti, cei doi au
organizat răscoala, iar Petru s-a încoronat.

După campanii militare conduse de generali înclinaţi spre trădare, împăratul a condus
personal o campanie în 1186. Petru şi Asan s-au refugiat în nordul Dunării, unde au cerut
ajutorul cumanilor.

La întoarcere, au recuperat teritoriile ocupate de bizantini, profitând de faptul că împăratul

micşorase efectivele garnizoanelor.

Ponderea crescândă a bulgarilor faţă de vlahi în sudul Dunării s-a manifestat pe planul politic,
în timp ce, în nordul Dunării, ponderea crescândă a românilor faţă de slavi s-a manifestat cu
câteva decenii mai târziu prin întemeierea voievodatelor Ţara Românească şi Moldova.

În istoria modernă şi contemporană, Ţaratul vlaho-bulgar este puţin studiat şi cunoscut, pe de

o parte fiindcă istoriografia română se preocupă în principal de originile românilor din nordul
Dunării, pe de altă parte fiindcă istoriografia bulgară se preocupă în principal de a demonstra
originile iranice şi slave ale poporului bulgar actual, minimizând sau punând la îndoială
componentele tracice, romanice, greceşti şi turcice (adică în relaţie directă cu istoria a trei
dintre popoarele vecine).
Lingviştii Skok şi Konstantin Jirecek au determinat că romanizarea s-a produs cu precădere la
nordul unei linii pornind din actuala Albanie (parte din fostul „Diocesis Illyricum”, slab
romanizată) şi trecând prin Macedonia, regiunea Serdica (actuala Sofia), Munţii Haemus
(actualii Balcani şi Scythia minor (Dobrogea). La sud de această linie, Tracii s-au elenizat.

Prin urmare, limba romanică orientală, supranumită de lingvişti protoromână, s-a vorbit la
nord de linia Jiřeček până la limita extrem nordică a transhumanţei păstorilor romanici, limită
care până în secolul XI este imposibila de determinat cu precizie, dar istoricii presupun că
includea cea mai mare parte a României de azi.

În aceste teritorii s-a produs începând probabil cu secolul al X-lea o diferenţiere a limbii
romanice orientale în mai multe ramuri, socotite de unii lingvişti dialecte ale limbii române,
iar de alţii limbi de sine-stătătoare: la nord de Dunăre, în valea Timocului şi în Dobrogea,
dialectul dacoromân, iar la sud de Dunăre: aromâna, meglenoromâna şi istroromâna.

Procesul de diferenţiere, care nu necesită premisa unor migraţii neatestate şi explică

diferenţele lingvistice şi toponimia, este similar cu procesele din aceeaşi epocă în alte arii de
răspândire a limbilor romanice, cum sunt spaţiul iberic, spaţiul galic şi spaţiul italic.

Semnificativ şi mult timp ignorat de publicul larg din România: până în sec. XVIII-XIX, în
teritoriile dinspre Dunăre, care în antichitate erau provinciile Moësia, Dacia ripensis, Dacia
mediterranea, chiar şi înDardania (Kosovo şi Bosnia) a existat o populaţie românească (şi nu
aromână) numeroasă, încă nesârbizată şi nebulgarizată, înregistrată ca atare în scripte, mai
ales cele otomane.
Românii din Banatul sârbesc şi cei din regiunea Timocului sunt resturi ale românimii sud-
dunărene care a vorbit şi vorbeşte graiuri din dialectul dacoromân. Au fost şi grupuri mai
îndepărtate, spre Bosnia şi Croaţia, dar lingvistic practic asimilate în masa vorbitorilor de
sârbo-croată.

Numai părinţii şi bunicii născuţi la debutul sec. XX mai ştiau româneşte. Unii urmaşi ştiu doar
că dincolo de apartenenţa la ethnos-ul sârb au ascendenţă română.

Un oarecare interes a început să reapară în România abia după 1995.

La fel ca şi limba, legăturile culturale dintre vlahii nordici (românii) şivlahii sudici (aromânii)
au fost rupte aproximativ în secolul X şi de atunci au integrat influenţe culturale diferite.
Cultura română a fost influenţată de slavi şi mai târziu de unguri şi de germani (mai ales în
Transilvania).

În secolul XIX a apărut o importantă deschidere către Europa occidentală fiind strânse în
special legăturile culturale cu Franţa.

Cultura aromână dezvoltată mai întâi ca o cultura pastorală, a fost influenţată de culturile
bizantină şi greacă.

Valahii sud-dunăreni de azi sunt urmașii tracilor romanizați și a romanilor antici veniți aici și
rămași (ca și în Dacia). Numărul lor este sistematic ignorat în recensământe (parțial fiindcă
multe persoane nu doresc să se afirme ca fiind minoritare), nu sunt școliți în limba maternă și
sunt supuși unui proces de asimilare, iar în România sunt pur și simplu socotiți Români deși
populația locală îi deosebește prin porecla de „Machedoni” (cuvânt care nu trebuie confundat
cu „Macedoneni„: locuitorii republicii Macedonia sau a regiunii Macedonia din Grecia).”
Diversiunea funcționează și astăzi în Serbia existând două minorități așa-zis distincte, românii
și vlahii, și chiar membrii acestora nu sunt prea conștienți că sunt același lucru, rod al
îndelungatei propagande de dezbinare.

Sinteza

Românii sunt, din punct de vedere etnografic, ansamblul vorbitorilor limbii române (limbă
romanică) care trăiesc în centrul și estul Europei. Originile românilor sunt comune cu cele ale
aromânilor și depășesc cadrul României actuale, dar sunt disputate, existând mai multe teorii,
unele care se exclud reciproc, interpretând diferit sursele arheologice și istorice.
Linia Jireček este o linie imaginară prin Balcani, despărțind zonele de influență ale limbilor
latină (în nord) și greacă (în sud). Pornește din apropiere de orașul Laçi din Albania de astăzi
către Serdica (astăzi Sofia, în Bulgaria) și apoi urmează Munții Balcani către Dobrogea,
cuprinzând litoralul cu cetățile Callatis, Tomis, Histria, Argamum și Aegyssos. Totuși linia nu
este exactă, existând numeroase minorități latinofone (aromâni ș.a.) în Grecia, Albania,
Macedonia și Bulgaria.

Vlahi este un exonim, o veche denumire a populațiilor romanizate din Europa Centrală și
Răsăriteană, de o parte și de alta a Carpaților, Dunării și Prutului, anume dacoromânii, aromânii,
meglenoromânii și istroromânii. Această denumire provine din denumirea βλάχοι în limba
greacă, care a dat și denumirile de воло́хи în rusă și oláh în maghiară. Mai recent a apărut
neologismul „Valahi”, un calc lingvistic datorat înmulțirii traducerilor din lucrări în limbi străine
(Walachen în germană, Valacchi în italiană, Vlachs sau Wallachians în engleză, Valaques în
franceză, Valacos în spaniolă), de către traducători care nu cunoșteau forma românească „Vlahi”.

Bibliografie (surse):

http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1534-Romani-sau-valahi-o-dezbatere-
sterila-de-Cristian-Negrea

http://politeia.org.ro/magazin-istoric/cum-sunt-romanii-altfel-vlahii/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Vlahi