INFLUENŢA SALVĂ ASUPRA LIMBII ROMÂNE

Andreea Morar

Introducere. Spaţiul etno-lingvistic al constituirii poporului şi limbii române

Limba este un organism viu, aflat în continuă schimbare, iar evoluţia ei depinde de mai mulţi
factori, printre care se numără evoluţia istorică şi individul uman. În studierea unei limbi se porneşte,
în primul rând, de la două aspecte: sincronic şi diacronic. Lucrarea de faţă se va centra pe aspectul
diacronic al limbii, adică stadiile limbii din punct de vedere istoric, punându-se accent pe schimbările
petrecute în limba română ca urmare a contactului cu civilizaţiile şi limbile slave.
Lingvistica română, ca parte integrantă a lingvisticii romanice a fost studiată atât de lingvişti
străini, cât şi de lingvişti sau istorici români, printre care amintim: Fr. Diez, M. Lübke, F. Von
Miklosich, B.P. Hasdeu, I.Bărbulescu, Al. Philippide, Al. Rosetti, G. Mihăilă, F. Dumitrescu, E.
Petrovici etc.
Înainte de a trece la a discuta despre modul în care s-a format şi dezvoltat limba română,
trebuie stabilite condiţiile care au dus la apariţia acesteia.
Pe teritoriul actual al României trăia încă din mileniul al II-lea î. Hr. o populaţie indo-
europeană, având ca graniţe naturale munţii Carpaţi, râurile Tisa, Vardar, Morava, Marea Egee şi
1
Marea Neagră. Dintre aceştia se desparte o ramură nordică, în mileniul I î. Hr, care ocupă spaţiul
carpato-danubiano-pontic. Aceştia sunt geto-dacii, denumiţi de Herodot „cei mai viteji şi mai drepţi
dintre neamul tracilor”. O parte dintre traci migrează, în jurul anului 15000 î. Hr. în Asia Mică, iar o
altă parte rămâne să locuiască în sudul Dunării. Horia C. Matei menţionează că „partea septentrională
a Mării Egee se numea la începutul antichităţii Mare Thracicum, regiunea strâmtorilor se numea
Bosforul Tracic, iar Peninsula Gallipoli, Chersonesul Tracic.”2 După delimitarea daco-geţilor, tracii
rămân să trăiască şi să se dezvolte, înconjuraţi fiind de iliri (în vest), în sud de Marea Egee (până la
1
Apud. Matei, H., Enciclopedia antichităţii, Ed. Meronia, Bucureşti, 2003
2
Idem 1, p. 57

1
venirea grecilor, apoi învecinându-se cu aceştia), de cimerieni şi sciţi în vest, iar în nord, de daco-geţi.
Însă tracii, asemeni altor popoare din Peninsula Balcanică, ajung să depindă de Roma. Iniţial aceştia
intră în sfera de influenţă a grecilor, apoi a perşilor şi macedonenilor, ca în sec. al II-lea î. Hr. să fie
incluşi în provincia romană Macedonia, provincie care devine stat clienterar romanilor, iar în anul 46
d. Hr, regatul trac să fie desfiinţat, împăratul Claudiu creând provincia romană Tracia.
Geto-dacii, „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” după cum îi numea Herodot, au dezvoltat
în spaţiul carpato-danubiano-pontic o cultură superioară şi originală, atingând apogeul cultural, militar,
social şi economic în mil. I î. Hr.- I d. Hr. Unii dintre cei mai importanţi conducători au fost Burebista,
care uneşte toate triburile dacilor într-un singur stat şi în timpul căruia geto-dacii cunosc o dezvoltare
pe toate planurile şi Decebal, în timpul căruia statul central dac a cunoscut apogeul puterii sale. Tot în
timpul lui Decebal are loc cucerirea romană care va avea un impact decisiv asupra formării limbii
române. După 106 d. Hr., când Dacia devine provincie romană, cuprinzând Transilvania, vestul
Olteniei şi Banatul, începe romanizarea populaţiei. Principalii factori ai romanizării au fost armata şi
administraţia, dar pe lângă aceştia, au mai contribuit limba latină, învăţământul, schimburile
comerciale, religia şi coloniştii aduşi din întreg imperiul Roman. După mai multe organizări ale
provinciei (119, 123, 169/169) în timpul împăratului Aurelian (270-275), ca urmare a atacurilor
dacilor liberi, a avut loc o retragere a armatei şi a administraţiei din Dacia Traiană, stabilită de istorici
în jurul anului 271. Deşi armata, administraţia şi clasele înstărite au părăsit teritoriul de la nrdul
Dunării, restul populaţiei a continuat să trăiască în acest teritoriu, contribuind la dezvoltarea limbii
române şi la formarea poporului român.
În pofida faptului că au existat câteva voci, printre care Sulzer, Engel, Tomascheck şi Rösler,
care au propus teorii conform cărora poporul român s-a format în sudul Dunării şi de-abia mai apoi a
trecut în nord, pe teritoriul actual al României, teoriile acestora au fost combătute atât de istoricii
români, de dovezile arheologice găsite pe teritoriul ţării (sec. IV- VII), cât şi de însemnările istoricilor
bizantini.
Când ne referim la limbile romanice trebuie să avem în vedere trei aspecte constituente ale
limbii: substratul, stratul, suprastratul. Acestora li se adaugă adstratul, împrumuturi recente în limbă
etc. însă în studiul de faţă ne vom ocupa doar de primele trei, cu precădere de superstrat.
Substratul limbii române este cel traco-dac (după unii şi iliric sau elemente presupuse a fi
preluate de traci de la populaţiile iranice din Asia, înainte ca aceştia să fi venit în Europa 3). Numărul

3
Apud. Avram, M. et al., Enciclopedia limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001

2
cuvintelor moştenite din fondul traco-dacic variază între 80 şi 200, lingviştii având atitudini dieferite
faţă de aceste cuvinte; de obicei, tot ce nu poate fi explicat în urma evoluţiei latine sau prin alte
influenţe, este pus pe seama substratului). Printre aceste cuvinte se numără: barză, brusture, brad,
buză, cioară, copac, doină, gorun, mazăre, mămăligă, sâmbure, şopârlă, viezure.
Stratul limbii române este cel latin, având la bază latina populară vorbită de coloniştii romani.
Relaţiile dintre daci şi Imperiul Roman au fost anterioare cuceririi Daciei fiind, în primul rând, de
ordin comercial. Drept urmare, un contact lingvistic a existat încă înainte de anii 101-102 şi 105-106.
Suprastratul românei îl constituie slava veche, limbă cu un aport considerabil la geneza limbii
române, atât din punc te vedere fonetic şi fonologic, cât şi al vocabularului, toponimiei, morfologiei,
sintaxei. Cu privire la acest aspect, din nou părerile sunt împărţite, existând unii specialişti care acordă
o importanţă exagerată suprastratului, ajungând până la a susţine că nu se poate vorbi de o limbă
română până la sosirea slavilor în Balcani, iar alţii, având o părere mai moderată, afirmă că influenţa
slavă a fost relativ puternică.
Slavii sunt un popor de origine indo-europeană care trăia în zona Vistulei, a Niprului Superior
şi a Elbei. Începând cu secolele V-VI, sub presiunea hunilor, avarilor şi bulgarilor încep să se
deplaseze înspre vest. Ajung astfel în jurul Oderului, de unde, mai apoi, cei din ramura sudică, îşi fac
apariţia în Câmpia Panoniei şi în Balcani.
G. Mihăilă susţine în lucrarea sa, „Contribuţii la etimologia limbii române” că aceştia,
denumiţi „sclavini”, se deplasează spre sud, urmând două direcţii principale: prima prin estul munţilor
Carpaţi, trecând prin Suceava, Şipot, Sărata Monteoru şi stabilindu-se în peninsula Balcanică, iar a
doua fiind pe valea Tisei, apreciind ca 576 fiind anul în care se aşază în Panonia. 4 Tot el este cel care
susţine că denumirea acestora în slava comună era de „slověne”, de aici intrând în latină sub
denumirea de „sclavini”, iar în română erau cunoscuţi ca „sclavi” sau „şchei” (cf. Gr. Biz. Σκλαβηνοι).
O parte a slavilor s-a aşezat în nordul Dunării, cam prin sec. VI-VII, convieţuind şi fiind asimilaţi de
populaţia care locuia în acest teriroriu. Din punct de vedere lingvistic, G. Mihăilă afirmă existenţa unui
bilingvism în aceste zone, bilingvism care a durat până în sec. XI-XII. 5 O altă parte a slavilor s-a
stabilit în sudul Dunării şi i-au asimilat pe străromânii care locuiau deja acolo, dar şi pe protobulgarii
(bulgarii de pe Volga) care au venit ulterior, iar o altă parte s-a deplasat mai înspre sud, în Macedonia,

4
Apud Mihăilă, G., Contribuţii la etimologia limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002
5
Idem. 4

3
Pind şi Tesalia, unde sunt pentru prima dată menţionaţi în 976 de către Georgios Kedrenos sub
denumirea de „vlahi”, care ar fi strămoşii aromânilor şi ai meglenoromânilor.6
Al. Rosetti, vorbind despre slavi, apune că în zona Balcanilor au venit mai multe triburi: cele
ale veneţilor (de pe Vistula), slavinii şi anţii şi că numele lor etnic este cel de slověninu (pl. slověne); şi
se regăsesc „în dacoromână sub numele de şchiau, în aromână şcl‘au, în albaneză shqa (cu
semnificaţia de bulgar, grec schismatic, grec); reproduc numele de Slovene trecut în latină ca sclavus şi
de aici în română, albaneză şi greacă: sklavenos; sklav (slav) apare în sec. al X-lea în imperiul
Bizantin“7 Aceştia pornesc din regiunile nordice ale Carpaţilor (estul Galiţiei de astăzi, Kiev, Podolia,
Cernigov, Mohilev, Poltava, Kursk, Orel şi teritoriul până la Donul Superior) şi se deplasează urmând
două direcţii: câmpia Panoniei şi vestul peninsulei Balcanice ( regiunea Dravei şi Dunărea Mijlocie) şi
spre Marea Neagră. Tot la Al. Rosetti găsim şi afirmaţia cum că „la sfârşitul sec. al VII-lea, Ţara
Românească era denumită <<ţara sclavinilor>>.”8 De asemenea, se aminteşte faptul că în sec. al VI-lea
slavii ajung până la Adrianopol, iar în sec. VI-VII până la insulele Mării Egee.
Ne vom opri în cele ce urmează asupra rezultatelor contactului dintre românii din nordul
Dunării şi din sudul Dunării şi slavi, dar considerăm necesar să prezentăm câteva date despre bulgari.
Pentru a face o distincţie între bulgarii actuali şi poporul de neam turcic, îi vom numi pe aceştia din
urmă, protobulgari.
Protobulgarii sunt un popor semi-nomad de neam turcic, popor ce a început să înflorească în
sec. al VII-lea, când mai multe triburi, după ce migrează din zona Uralilor devin sedentari. Fiind un
amestec de turci oguri şi huni, împinşi de sabiri, bulgarii părăsesc regiunea Turfanului şi ocupă Siberia
de Est în sec. II. În secolul al V-lea apar în regiunea aşezată la est de Don şi Marea Azov, pentru a
cuceri apoi teritoriul dintre Volga, Don, Marea Neagră, Marea Caspică şi Caucaz. „Avarii îşi impun
dominaţia asupra utrigurilor (trib protobulgar), iar cele două popoare apar confundate, mai târziu, sub
numele de bulgari. Kulerat (585) întemeiază un stat bulgăresc între Marea Azov, Caucaz, Marea
Neagră şi Nistru. Unul din fiii săi, Asparuh, trece în teritoriul de azi al Republicii Moldova şi se aşază
la gurile Dunării. La moartea lui Constantin al II-lea, Asparuh coboară în sudul Dobrogei şi întemeiază
statul bulgar, care se învecina cu Dunărea, Marea Neagră, Isker, Balcani.“ 9 Astfel, o parte a acestora se
aşază în sec. al VII-lea în sudul Dunării unde, în scurt timp, formează un stat. Odată acesta întemeiat, o

6
Ibidem.
7
Rosetti, Al., Istoria limbii române. De la origini până la începutul sec. al XVII-lea, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1986, p. 264
8
Idem. 7
9
Ibidem. 7

4
parte din şesul Ţării Româneşti, sudul Moldovei şi Dobrogea intră în sfera de influenţă şi interese
politice a acestuia. Ba chiar reuşesc să obţină recunoaşterea statului lor în cadrul Imperiului Bizantin.
Veniţi aici, ei îi găsesc pe slavii care îi vor asimila mai târziu, dar şi comunităţi de români care
încearcă în sec. al XII-lea să-şi formeze un stat. Încercarea fraţilor Petru şi Asan este o dovadă a
faptului că la acea vreme conştiinţa apartenenţei la naţia vlahă a românilor din sudul Dunării era foarte
puternică. Pe teritoriul de la sudul Dunării va avea loc o influenţă reciprocă între limba străromână şi
cea slavă, dar în vreme ce aici limba vechilor români va fi modelată de către cea a slavilor, în nordul
Dunării, limba româna va suferi influenţe considerabile.

Slavii. Transformări etnolingvistce la nord şi sud de Dunăre

Limba română s-a constituit de-a lungul mai multor secole, graţie unor factori interni
(schimbări structurale petrecute în cadrul limbii), cât şi externi (impuşi de modificarea culturală). Până
la cucerirea Daciei de către romani, contactul dintre daci şi limba latină a fost inevitabil: în sudul
Dunării existau de câteva secole provincii romane, iar romanii deţineau garnizoane militare latinofone
până în Panonia şi gurile Dunării. După cucerirea romană, limba latină în Dacia a apărut ca o
necesitate.10 Un prim pas a fost apariţia unui bilingvism daco-roman, dovezi în acest sens fiind „modul
de identificare a locuitorilor prin nume proprii. Probabil, după obiceiul trac, purtau numele lor
individual şi pe cel al tatălui. Ambele au fost adaptate la sistemul morfologic latinesc, numele tatălui
fiind, de regulă, la genitiv.“11 De asemenea, hidronimele traco-dace au fost adaptate la pronunţia
latinească.
Apariţia slavilor pe ambele maluri ale Dunării a avut consecinţe dintre cele mai complexe: la
nivel economic, social, politic, lingvistic şi cultural. Slavii sunt menţionaţi pe teritoriul Daciei încă din
secolul al VI-lea, iar în anul 602, odată cu ruperea romanităţii de pe ambele maluri ale Dunării, aceştia
se aşază masiv şi în sudul fluviului. Perioada în care slavii au locuit alături de daco-romani se
caracterizează prin bilingvism, în final însă comunităţile izolate de slavi fiind asimilate de către

10
Apud. Coteanu, I., Structura şi evoluţia limbii române. De la origini până la 1860, Ed. Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti, 1981
11
Idem. 10, p. 59

5
autohtoni. Influenţe slave asupra limbii române apar de-abia în sec. Al X-lea. În secolul al VIII-lea, se
consideră că limba română este deja formată, iar influenţele slave pe care le primeşte provin din sudul
dunării şi este, de fapt, vorba de limba slavă veche, sau paleoslavă.
Al. Rosetti susţine că primi termeni slavi în limba română au apărut în sec. VII-IX, perioadă ce
corespunde formării primelor state feudale slave din peninsula Balcanică. 12 Tot el este cel care aduce
câteva argumente în vederea susţinerii bilingvismului la nordul Dunării. De exemplu, românii au
adoptat unele forme de pronunţie slavă, cum ar fi iotacizarea lui „e“ iniţial („el“ pronunţat „iel“) şi
introducerea consoanelor „h“ şi „j“. De asemenea, acesta afirmă că în cazul în care românii ar fi
învăţat limba slavilor, ei nu ar fi putut introduce aceste inovaţii în pronunţia cotidiană, ci din contră, ar
fi pronunţat sunetele slave după regulile românei de a articula sunetele. Apoi, slavii au învăţat
româneşte, pentru că limba română participa la prestigiul civilizaţiei romane.13
Ilie Bărbulescu, în lucrarea „Individualitatea limbii române şi elemente slave vechi“, aduce şi
el propriile dovezi în susţinerea faptului că de-abia din sec. al X-lea limba română a început să
primească influenţă slavă: „elementele slave (bulgare) [...] au intrat în limba română nu între secolele
IV sau V şi VII inclusiv, cum s-a susţinut de Miklosich [...] ci cu începere din veacul X; aceste
elemente au intrat în română, prin convieţuirea Bulgarilor slavi cu Românii, anume nu în stadiul
paleoslovenic al limbii bulgare, adică n-au intrat nu numai între sec. IV-VII inclusiv, dar nici chiar în
secolele VIII şi IX, ci numai cu începerea stadiului postpaleoslovenic (secolul X) al acestei limbi.“ 14
Adaugă apoi, aşa cum o va face Al. Rosetti, că individualitatea limbii române s-a constituit înainte ca
elementul vechi slav (sau vechi bulgăresc) să pătrundă pe teritoriul locuit de români: „Această
individualizare s-a format în Dacia Traiană, la apus de râul Olt, sud-vestul Ardealului şi estul
Banatului nu în toată Dacia Traiană şi în Peninsula Balcanică“ 15 mai adaugă acesta. Înţelegem de aici
că în momentul în care limba veche bulgară şi româna intră în contact, limba română este formată. F.
Dumitrescu aminteşte de o aşa-numită „română comună“ despre care se poate vorbi odată ce limba
română începe să se diferenţieze de limba latină şi de celelalte limbi romanice şi atunci când încep să
se diferenţieze graiurile nord-dunărene şi sud-dunărene (aproximativ între secolele VII şi XI-XII).16

12
Apud. Rosetti, Al., Istoria limbii române. De la origini până la începutul sec. al XVII-lea, Ed. Ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1986
13
Idem. 12
14
Bărbulescu, I. Individualitatea limbii române şi elemente slave vechi, Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1929, p III-IV
15
Idem. 14, p. V
16
Apud. Dumitrescu, F., Istoria limbii române, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978

6
Aceeaşi Florica Dumitrescu afirmă că influenţa limbii slave asupra românei a avut loc pe două căi: una
orală, cealaltă cărturărească. 17
Calea orală e reprezentată de conlocuirea celor două popoare, de influenţa exercitată de statul
bulgar creat în sudul Dunării, după cum am menţionat mai sus şi de relaţiile economice.
Calea cărturărească este simbolizată de influenţa vechii slave şi a slavonei asupra limbii
române.
Al. Rosetti face o distincţie între slavonă şi vechea slavă, astfel: vechea slavă (paleoslavă,
vechea slavă bisericească) este o limbă scrisă, care are la bază un dialect bulgar vorbit în sec. IX în
jurul Salonicului. Aceasta este numai limba folosită în textele canonice din sec. IX-XI, iar din punct de
vedere geografic, noţiunea aceasta este mai largă decât vechea bulgară. Slavona, în schimb, este limba
redacţiilor târzii ale vechii slave.18
Pentru a putea vorbi în continuare de influenţele slave asupra limbii române este necesar să ne
oprim asupra limbii vechi slave. În statul bulgar creat în interiorul imperiului Bizantin, creştinismul
devine religie oficială de stat (în timpul lui Boris, între anii 852-889), iar alfabetul slav (azbuka
slavianska) îi impune pe bulgari şi pe plan cultural în lumea slavă. 19 O dovadă în acest sens este
apariţia şi răspândirea alfabetului glagolitic, iar apoi a celui chirilic. Alfabetul chirilic a apărut ca
urmare a eforturilor misionarilor Constantin (Chiril) şi Metodiu, trimişi din Salonic de către bizanţ, la
cererea principelui Rostislav al Moraviei. Acesta a cerut împăratului bizantin oameni ai bisericii care
să cunoască limba slavă, pentru a-l ajuta în misiunea de a-şi creştina poporul. Sosesc, aşadar, în 863,
cei doi fraţi care cunoşteau foarte bine limba slavă şi aveau o bogată cultură greacă şi traduc
Evangheliile, iar Constantin alcătuieşte alfabetul glagolitic, bazat pe scrierea uncială greacă. Alfabetul
chirilic va fi alcătuit mai târziu, în Bulgaria.
Limba slavonă, prin urmare, este o variantă literară a limbii vechi slave scrise, limba de cult
bisericească şi de cancelarie, notată cu acest alfabet nou. Aceasta este folosită în Ucraina, Rusia,
Bulgaria, Serbia şi în Ţările Române (între secolele X-XVI, iar apoi în paralel cu româna). În Ţările
Române existau două modalităţi de redactare a acesteia: una specifică Moldovei (ucraineano-rusă), iar
alta Ţării Româneşti (bulgară şi sârba). Fiind limba liturgică pe teritoriul de la nord de Dunăre, foarte
mulţi termeni au intrat în limba română pe această cale. Dintre aceştia, puţini se găsesc şi în dialectele
sud-dunărene, deoarece acolo greaca a fost limba folosită în biserică.
17
Apud. Dumitrescu, F., Istoria limbii române, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978
18
Apud. Rosetti, Al., Istoria limbii române. De la origini până la începutul sec. al XVII-lea, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986
19
Ciachir, N., Istoria slavilor, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1998, p. 11

7
 După cum şi B. P. Hasdeu susţinea, „acţiunea Slavilor asupra limbii române a fost eminamente
culturală, introducându-se prin cirilism după secolul IX, apoi răspândindu-se şi întărindu-se în graiul
poporan şi’n terminologia topografică mulţumită usului oficial, mulţumită liturgiei şi mulţumită
modei.“20
Influenţa slavă a continuat şi după sec. al XVI-lea, sub formă de împrumuturi venite din
limbile bulgară, sârbă, poloneză, rusă şi, izolat, ucraineană.
După cum am afirmat mai sus, primele influenţe slave au avut loc încă din sec. VI-VIII, până
la asimilarea slavilor (slovenilor) în Dacia, şi până la delimitarea graiurilor limbii române în dialecte
(dacoromân, istroromân, meglenoromân, aromân). Acestea au avut loc pe cale orală şi s-au manifestat,
în primul rând, la nivel fonetic. Cu privire la acest aspect, G. Mihăilă notează că „deosebirile dintre
slava veche, bulgara veche (sec. IX-XI), mediobulgara (sec. al XIV-lea) şi neobulgară (după sec. al
XV-lea) nu sunt tranşante; trecerea de la o perioadă la alta s-a făcut treptat.” 21 Tot el vorbeşte de
criteriul derivativ la care putem apela, pe lângă cel fonetic, pentru a găsi cele mai timpurii influenţe în
limbă. De exemplu, prezenţa în limba româna a anumitor afixe specifice limbilor slave de sud sau
întrebuinţate cu precădere în aceste limbi, cum ar fi prefixul iz- şi sufixul –ica> -iţă (rom.).22 După
criteriul semantic, acordă o importanţă aparte celui onomasiologic, „completat pe plan lingvistic şi de
cel cultural-istoric: cuvintele pătrunse în epoca veche aparţin anumitor sfere lexicale, deosebite de cele
pătrunse prin scris sau într-o epocă ulterioară.”23
Înainte de a trece mai departe la clasificarea influenţelor venite din această perioadă, să ne
oprim pentru a clarifica la ce se referă G. Mihăilă când foloseşte termenul de slavă veche. „Termenul
<<împrumuturi vechi slave>> trebuie folosit numai în sensul în care prin limba slavă veche
(paleoslavă), lingua paleoslovenica (lat.), vieux slove (fr.), staroslavjanskij jazyk (rus.) se înţelege
tocmai limba scalvinilor- strămoşilor slavi ai poporului bulgar şi macedonean actual, sud-slava
răsăriteană sau bulgara veche.”24 Pentru a stabili care au fost împrumuturile din slava veche până în
sec. al X-lea, mai trebuie clarificate două aspecte: în primul rând, limba vorbită îm estul peninsulei
Balcanice şi, pe alocuri, în Dacia şi Câmpia Panoniei, în sec. IX-XI şi până la asimlarea ei de către
români şi maghiari, se numea jezykъ sloveňskъ (limba sclavinilor, a şcheilor) şi de-abia după

20
Hasdeu, B., P., Istoria critică a românilor, Bucureşti, 1875, p.306 în Bărbulescu, I., Individualitatea limbii române şi
elemente slave vechi, Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1929
21
Mihăilă, G., Contribuţii la etimologia limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, p. 110
22
Idem. 21, p. 108
23
Ibid. 21, p.108
24
Ibid. 21, p.112

8
asimilarea protobulgarilor de către slavi (a se citit sclavini) din noul stat slavo-bulgar, ea s-a numit
bulgară, ca şi poporul nou format. În al doilea rând, trebuie precizat că aşa-numiţii „slavi dacici” (cei
asimilaţi pe teritoriul Daciei) nu s-au numit „bulgari”, ci au fost mereu desemnaţi cu numele lor vechi,
„slověne” de unde şi cuvântul „şchei” în limba română.25
Vom vedea în cele ce urmează ce propune G. Mihăilă ca fiind inovaţii apărute în limba română
în perioada timpurie a contactului cu slavii. Se pare că cel mai sigur cuvânt, care a intrat în latina târzie
este însuşi numele poporului, care s-a păstrat şi în română: slověne> lat. Sclavini, Sclavi> dr. Şchei,
(sg.) şcheau, arom. şcl’eau. Mai sunt apoi cuvinte de origine traco-dacă înrudite pe plan indo-european
cu cele slave corespunzătoare: baltă, gard, măgură. Altele sunt fie autohtone, fie intrate în limba
română şi în limbile slave balcanice dintr-o altă limbă necunoscută. 26
Originea cuvintelor de mai jos a fost îndelug disputată, iar unele dintre explicaţii au dus la
concluzia că o posibilă provenienţă ar fi cea slavă, drept urmare le amintim şi noi, ca făcând parte
dintr-un posibil împrumut vechi din limba slovenilor (sclavinilor):
-dr. mătură, ar., megl., métură, ir. méture şi métule- au fost explicate prin sl. com. *metъla, dar
cum forma românei comune ar presupune slava comună *metula, S. Puşcariu a formulat ipoteza că ar
putea fi autohton, înrudit cu acesta şi cu alb. netulle. A. Vaillant şi E. Petrovici, în schimb, au admis
forma slavă comună din care ar proveni şi alb. netulle;
-dr., ar., megl., sútă a fost mult timp considerat împrumt din sl. com sъto, respectiv forma
arhaică *suto sau *sută (cu „a” scurt). Au mai fost propuse ipoteze plecând de la criteriul fonetic şi s-a
presupus că ar proveni din iraniană sau din traco-dacă, cu atât mai mult cu cât sl. com. sъto e
considerat un vechi împrumut iranic: *sutam cf. avest. satam, ca finl. sata şi gotică;
-rom. stâncă e trecut, după Miklosich şi Cihac printre cuvintele de origine slavă, cu
provenienţă din v. sl. *stěnьka, diminutiv de la stěna (zid, perete), dar, susţine G. Mihăilă acest lucru
nu e posibil nici fonetic, nici semantic.27
Dar sunt considerate a fi de origine slavă, având fonetism arhaic, următoarele cuvinte:
smântână, dáltă, scovárdă:
-dr. smântână, ir. smontóre e considerat ca provenind fie din v. sl. *sъmetana, cf. pol. dial.
smietana (în acest caz ar fi un derivat de la sъmetati, a amesteca), fie din v. sl. *smetana, cf. bg.
smetana (prezent sub forma aceasta în majoritatea limbilor slave);

25
Apud. Mihăilă, G., Contribuţii la etimologia limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002
26
Idem. 25, p.114
27
Ibid.

9
 -dr. dáltă< v. sl. nemetatezată *dalto ( <*dolto, cf. dlato, Miklosich);
-dr. scovárdă< *skovarda ( <*skovorda, cf. v. sl. skovarda).28
Mai sunt considerate influenţe vechi slave transformarea grupurilor diftongale „or”, „ol” („er”,
„el”) între consoane în „ra”, „la”, „rě”, „le”, prin faza intermediară , cu vocala alungită „or”> „al”,
„ol”> „al” („er” > „ěr”, „el”> „ěl”). Aceste transformări au avut loc în limbile slave sudice (ca şi în
grupa ceho-slovacă) după aşezarea purtătorilor lor în peninsula Balcanică. Să luăm ca exemplu, pentru
a ilustra mai bine acest fenomen, numele lui Carol cel Mare. În v. germ. sup. Karl a fost redat în v. sl.
prin kral’ь, cf. rom. din slavonă, crai.29 „Nerespectarea pe deplin consecventă a acestui fenomen a fost
explicată de A. Lamprecht şi S. B. Bernstein prin teoria ariilor laterale, în care un anumit fenomen
fonetic a putut să nu fie dus la capăt. Aceste cuvinte pot fi considerate împrumuturi vechi slave, nu în
mod obligatoriu anterior sec. al X-lea, deşi teoretic faptul este posibil.”30
Desigur, împrumuturile masive în limba română au avut loc începând din sec. al X-lea, odată
cu formarea limbii bulgare vechi şi a convieţuirii bulgarilor cu românii. De asemenea, o importanţă
aparte a avut-o introducerea alfabetului chirilic în Ţările Române. Timp de aproape patru secole (sec.
XVI-XIX), pe teritoriul ţărilor române s-a folosit alfabetul chirilic în cancelariile domneşti, în
documentele bisericeşti şi la liturghii. Cu privire la introducerea acestui tip de alfabet în spaţiul nord-
dunărean, avem mai multe mărturii: M. Gaster admite introducerea limbii şi alfabetului slav o dată cu
întemeierea imperiului româno-bulgar (1185).31 Damian P. Bogdan menţionează că cel mai vechi text
slavo-român datat este inscripţia de pe tencuiala veche a bisericii Curţii Domneşti din Argeş, care
relatează despre moartea lui Basarab, în 1352.32 E. Vîrtosu aderă şi el la această idee de folosire a
alfabetului chirilic înainte de sec. al XVI-lea, susţinând că există cuvinte româneşti izolate în mai
multe texte româno-slave din sec. XIV-XIV şi că texte propriu-zise în alfabetul chirilic, avem din sec.
al XV-lea.33 Cu toate acestea, primele documente în limba română, dar scrise cu alfabet chirilic s-au
stabilit a fi din sec. al XVI-lea. Printre acestea se numără „Psaltirea scheiană”, „Codicele Voroneţian”,
„Psaltirea Voroneţiană”, „Psaltirea Hurmuzaki”, „Nomocanon” (1581), „Floarea darurilor” (1583).
Scrierea chirilică a fost de mai multe tipuri, folosite succesiv în redactarea documentelor, uneori chiar
în paralel cu alfabetul latin.

28
Mihăilă, G., Contribuţii la etimologia limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, p.116
29
Idem. 28, p.117
30
Idem.28
31
Apud. Vîrtosu, E., Paleografia româno-chirilică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968
32
Apud. Bogdan, D., P., Caracterul limbii textelor slavo-române, Lucrările Şcoalei de Arhivistică, Bucureşti, 1946, p.7
33
Apud. Vîrtosu, E., Paleografia româno-chirilică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968

10
 În continuare, vom prezenta modificările concrete care au avut loc în limba română în urma
contactului cu bulgara veche, pentru început, apoi cu limbile slave actuale.
În privinţa accentului şi fonetismului, trebuie menţionat că în limba română s-a păstrat locul
accentului din slava comună.
În ceea ce priveşte vocalele, Al. Rosetti notează că -a neaccentuat este redat în română prin -ă:
dr. a hrăni: v. sl. raniti, dr., ar., grădină: v. sl. gradina. -a (final) neaccentuat, de asemenea trece la -ă
(ca şi -o): ceată: bg. če’ta, lopată, bg. lopa’ta, nevastă, bg. nevě’sta.34 I. Coteanu susţine că din acest a,
s-au dezvoltat mai târziu ă şi î şi au apărut diftongii ea şi oa.
Despre e iniţial, acelaşi Rosetti afirmă că este redat prin diftogul ie: dr. iezer: v. sl. jezero.
Urmat de a (ă) în silaba imediat următoare, e accentuat a fost diftongat în ea: ceată: v. sl. četa, mreană:
v. sl. mrena. Asupra valorii fonetice a lui ě există dispute: în vechea slavă, ě notează fie un ä deschis,
fie diftongi ca ea sau ia; ě în v. bg. era un e deschis, asemănător cu ea. În limba română, diftongul
depinde de timbrul vocalei conţinute în silaba imediat următoare după ea: înaintea unei vocale
prepalatale, ea a evoluat spre e: dr. cleşte: v. sl. klěšta, dr. lene, ar. leane: v. sl. lěni; înaintea lui a (ă),
ea, după labială a fost monoftongat în a: dr. izmană: v.sl. izměna, dr. nevastă: v. sl., nevěsta, dr. vadră:
v. sl. vědro. În împrumuturile venite din bulgară sau sârbo-croată, i este, uneori, redat prin e: dr.
cristelniţă: v. sl. krustilinica (cf. suf. –elnic), dr. zemnic (şi ziminic) bg.< zimnik. În v. sl. u (iniţial: dr.
huli v. sl. xuliti e literar) e redat prin o în limba română; această tendinţă de a reda pe u neaccentuat
prin o apare în textele mediobulgare. În rom.: ogor: sl. *ugoru (cf. Bg., s.-cr. ugar, pol. ugor), omorî: v.
sl. umoriti. O neaccentuat este redat în limba română prin ă însă acest lucru se aplică la o final, în alte
situaţii, o rămânând neatins. Dr. ciudă, colivă, daltă, feştilă, nicovală, ocnă, pravilă, vadră etc.: v. sl.
čudo, kolivo, dlato, svěštilo, nakovalo, okno, pravilo, vědro. O accentuat, urmat în silaba urmădtoare
de a, s-a diftongat în oa asemeni cuvintelor din fondul vechi: dr., ar. coasă, dr. comoară, dr. gloată: v.
sl: kosa, komora, glota. Y reproduce un sl. c. u, pronunţat în două moduri: y scurt (r. my „noi”), sunet
intermediar între ö şi ü; y lung (r. byt’ „a fi”), diftong (uöü-i) articulat cu buzele aşezate în poziţia
cerută de articularea lui i, iar limba pregătită pentru articularea lui uo.35 Cele două moduri de pronunţie
a lui y în limba română sunt fie ca un î: dr. hârleţ: v. sl. rylici, râs: v. sl. rysi, fie ca un i: dihor: sl.
*dyxoru (v. sl. dyxati), vidră: v. sl. vydra. Trecând mai departe, la vocalele ultra scurte, întâlnim u (ier
tare) şi i (ier moale). U a fost vocalizat în o în limba română, fapt arătat de slova care notează pe u în

34
Apud. Rosetti, Al., Istoria limbii române. De la origini până la începutul sec. al XVII-lea, Ed. Ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1986
35
Idem 34

11
alfabetul glagolitic. I are la bază vocala e, care acţionează asupra consoanei precedente (ex. dr.
dobitoc: v. sl: dobytuku, dr. şipot: v. sl. šiputu, dr. coteţ: v. sl. kotici, dr. stareţ: v.sl. starici (bg. starec).
Există şi cazuri în care aceste ieruri nu s-au păstrat: dr. beznă: v. sl. bezduna, dr. bob: v.sl. bobu, dr.
obşte: v. sl. obišti, dr. cocean: v.sl. kočani.
Vocalele nazale sunt şi ele rezultante ale influenţei slave: închiderea timbrului lui ă nazalizat a
fost aplicată şi lui ă de origine bulgară, cf. medio-bg. mănduru> dr. *măndru> mândru. În pofida
faptului că timbrul lui a+n nu se schimbă, a trecut, în câteva cazuri, la î, în câteva cuvinte de origine
slavă: dr. jupân, smântână, stăpân, stână şi stâncă: v. sl. županu, sumetana, stopanu, stanu. Vocalele
nazale notate cu slovele chirilice o şi e sunt de tipul vocalelor franceze o şi e. Valoarea atribuită
acestora în v. slavă, e confirmată de faptul că în alfabetul glagolitic aceste vocale sunt înfăţişat ca
grupuri: e, o + n. Româna cunoaşte două tratamente ale lui o: o dată îl avem pe o care devine un, dr.
cumpănă: v. sl. kopona, dr. dumbravă: v.sl. dobrava, apoi pe o care a evoluat la în, dr. oblânc, ar.
blâncu, v. sl. obloku, dr. zâmbi, zâmbire: v. sl. zobu. În ceea ce priveşte tratamentul lui u, acesta a fost
explicat prin sârbo-croată. Tratamentul v. sl. e îşi găseşte justificare în interiorul limbii române. Astfel,
e >in dacă silaba următoare conţine o vocală prepalatală (e, i): dr. pinten: v. sl. petino, dr. smintire, ar.
mintescu: v. sl. sumesti şi e> în în toate celelalte cazuri: ar. pământ: v. sl. pameti, dr. rând: v. sl. redu.
Există totuşi, câteva cuvinte care ar dezminţi această regulă: dr. colindă, ar. culindă: v. sl. koleda, dr.
grindă: v. sl. greda, dr. ţintă: v. sl. ceta, unde v. sl. e este redat prin in în loc de în.36
Trecând mai departe, la consoane, îl găsim pe n palatalizat (ni). El a trecut la iod, într-o parte a
domeniului dacoromân şi în limba literară, iar în restul domeniului dacoromân şi în aromână a fost
conservat: dr. copaie, ar. cupane: v. sl. kopanja, dr. puvoi, puvoń (Banat), ar. puvońu: v. sl. povoni. J
(v.sl. ž) a pătruns în sistemul fonetic al limbii române odată cu adoptarea unor cuvinte ca jale (dr., ar.),
jar (dr., ar): v. sl. žali, žaru. Consoana l’ (li) a devenit în română i, dar, ca şi l’ de origine latină, a fost
conservat în aromână: dr. corabie: v.sl. korabli, dr. crai: v. sl. krali, dr. nevoie, ar. nivol’ă: v. sl.
nevolija. De asemenea l’ iniţial: dr. iubi: v. sl. ljubiti, dr. iute: v.sl. ljutě, dr. ibovnic: v. sl. ljiuboviniku.
V. sl. х a fost introdus ca o spirantă laringală surdă odată cu pătrunderea în limba română a unor
termeni de origine slavă (până la acea dată limba română neavând o consoană de acest tip): dr. har:
v.sl. xari, dr. hohoti, ar. huhutiri: v.sl. xoxotati, dr., ar. hrană: v.sl. xrana. Z este redat în limba română
prin z: dr. iaz: v.sl. jazu, dr. loază: v. sl. loza, dr. păzi: v. sl. paziti, dr.zălog: v. sl. zalogu.37
36
Apud. Rosetti, Al., Istoria limbii române. De la origini până la începutul sec. al XVII-lea, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986
37
Apud. Rosetti, Al., Istoria limbii române. De la origini până la începutul sec. al XVII-lea, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986

12
 Mai există grupurile consonantice ru, lu, ri, li, dv, št, žd. În limba bulgară grupurile ru, lu, ri, li au
avut un tratament aparte: când r sau l erau urmate de o singură consoană, s-a dezvoltat o consoană
înaintea lichidelor: ăr, ăl: gărmez, gărma, iar când aceste consoane erau urmate de mai multe
consoane, elementul vocalic s-a dezvoltat după lichidă: ră, lă: grămna, grămliv. Elementele slave din
română care conţin aceste grupuri, au urmat acelaşi tratament ca în bulgară: dr. bârlog, dârz, gârlă,
pâlc, stâlp: v. sl. brulogu, druzu, grulo, pluku, stlupu. Grupul iniţial dv a fost simplificat prin
suprimarea oclusivei iniţiale: dr. vorbă: cf. v. sl. dvoriba „serviciu”, dvoriti „a servi”, dr. vornic: v. sl.
dvoriniku. Grupuri ca *tj, *dj din slava comună au suferit tratamente diferite în limbile slave: v.sl.
svěšta, nošti sunt reprezentate în bulgară prin svěšt, nošt, în sârbo-croată prin svijèća, noć, iar în
vechea bulgară mežda prin bg. mežda şi s.-cr. medja. 38
Despre modificările consonantice Ion Coteanu adaugă câteva lucruri: de exemplu, el susţine că
sunetul j este posibil să fi existat de mai multă vreme în limba dacoromână, dar numai ca o pronunţare
a lui ğ (ğ devenit j în fr. şi h în sp.), iar o problemă o pune dovedirea capacităţii lui j de a distinge
cuvintele sau formele gramaticale, adică în stabilirea ca fonem a acestuia. Însă în primele cuvinte
slave, înainte ca acestea să pătrundă în română (sec. IX-X), j nu se opunea lui ş, aşa cum s-a întâmplat
după data amintită: şale/jale, coşi/coji sau perechi de cuvinte slave care conţineau această opoziţie
(prăşi/prăji). De asemenea, la fel este şi cazul lui z, care probabil că se realiza şi el înainte, ca variaţie a
lui s. Devine apoi fonem, pentru că se poate opune acestuia din urmă: sare/zare. Tot o opoziţie apare şi
între c şi h (laringal): h contrastează cu c în cuvinte ca har/car, duh/duc, ori poate ajuta la diferenţierea
unor termeni ca ar şi har, h provenind din slavă.39
Tot din această perioadă datează şi diferenţierea dintre i şoptit la pluralul substantivelor
masculine (şi al unor feminine la singular): draci, pomi, robi, sfinţi şi i plenison ca în fraţii, moşii,
nepoţii, părinţii, vlădicii. Se pare că în sec. al XVI-lea apare în primele documente scrierea cu un
singur i a pluralului nearticulat şi cu doi a celui articulat. Acest lucru poate fi o dovadă a faptului că s-a
scris româneşte înainte de sec. al XVI-lea, diferenţierea între cele două tipuri de i având loc, probabil,
între sec. XIII-XV.40

38
Idem. 37
39
Apud. Coteanu, I., Structura şi evoluţia limbii române. De la origini până la 1860, Ed. Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti, 1981

40
Apud. Coteanu, I., Structura şi evoluţia limbii române. De la origini până la 1860, Ed. Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti, 1981

13
 În morfologie, ne vom opri asupra mai multor aspecte: în privinţa genului substantivelor, genul
neutru din limba română nu continuă nici neutrul din latină, dar nici pe cel slavă, ci s-a constituit
făcând uz de materialele existente în limbă. Limba română reproduce cazul vocativ în -o al limbilor
slave al numelor feminine slave cu tema în -a.
Şi numeralul în română se aseamănă cu formarea numeralului slav. Acest lucru este susţinut
atât de Al. Rosetti cât şi de E. Vîrtosu. Al. Rosetti notează că „procedeul numărătorii, de la 11 la 19,
prin adunare (lit. „unu pe zece”) reproduce sistemul slav: v. sl. jedinu na desete (lui na îi corespunde
exact rom. spre) [...] Procedeul numărătorii zecilor, de la 20 la 90, prin multiplicare, este de asemenea
slav: duva deseti, trije deseti.”41 Emil Vîrtosu vine să susţină afirmaţia lui Rosetti, notând că
numeralele de la 11 la 19 se reprezentau în perioada scrierii chirilice aşa cum se pronunţau. Trebuie
amintit, pentru început, că nu existau cifre în acest tip de scriere, semnele pentru cifre fiind notate cu
slove, care primeau o titlă pentru a deveni cifre. „În acelaşi timp, echivalentul lor în slove-cifre
chirilice se scrie potrivit pronunţării, adică în ordine inversă faţă de cifrele arabe.”42
Verbul a suferit şi el influenţe slave: scurtarea formei infinitivului, aspectul verbal (aspectul
imperfectiv, care exprimă o acţiune continuă, durativă şi aspectul perfectiv, care exprima numai un
fargment din această durată, procesul în sine), formele reflexive, formarea viitorului anterior (format
în română din verbul „a fi” şi participiul trecut al verbului de conjugat ar putea proveni dintr-o formă
bulgară asemănătoare: conjuncţia da şi auxiliarul šta, „a voi”), condiţionalul trecut prezintă asemănări
cu felul de a se forma al aceluiaşi mod, în bulgară, iar imperativul, de asemenea, a fost explicat prin
slavă.
Limbile slave şi-au adus aportul şi în ceea ce priveşte formarea cuvintelor prin prefixe şi prin
sufixe. Prefixe de origine slavă care ajută la formare cuvintelor în limbb română: ne- (în limba română
a înlocuit pe in- latin): dr. nebun, neliniştit, nemulţumit, ar. neacupirit, neavut; în slavă, negaţia ne-
apare în compuse: v. sl. nedogu, nemosti, neprijazni; po- (cu valoare de întărire a unei însuşiri sau
acţiuni, în verbe împrumutate din slavă): dr. pocăi (-căi): v. sl. pokajati, popri (-opri); în slavă, po-
apare în compunerea substantivelor şi adjectivelor şi are rolul de a întări sau diminua o acţiune: bg.
pó-bjal „mai alb”. Prefixul pre-, având valoarea de repetare sau intensificare, transformare a acţiunii,
este tot după forma slavă: dr. preda, bg. prenesa „a transporta”, dr. preda, preface, presăra, prelucra,
ar. pricunoaştiri „a cunoaşte de mai înainte”, primâcari „a mânca de mai înainte, a mânca prea mult”,

41
Apud. Rosetti, Al., Istoria limbii române. De la origini până la începutul sec. al XVII-lea, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 279
42
Apud. Vîrtosu, E., Paleografia româno-chirilică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968

14
megl. pritorn „mă înapoiez”; pro- (indică o anticipaţie asupra acţiunii exprimate de verbul care
formează al doilea element al compoziţiei, în dacoromână nu e productiv şi apare doar în compuse
împrumutate: a propăvădui: v.sl. propovědat); răs- apare în câteva verbe dr. răsuci: v. sl. rasukati,
răzbi: v.sl. razbiti.43 Ar mai fi de menţionat o serie de prefixe (do-, iz-, pod-, ză-) însă acestea sunt
slabe sau deloc productive.44
Din categoria sufixelor fac parte: -ac (dr. prostănac, crudac „tânăr”, scundac „mic de talie”,
godac), -aci (în slavă, sufixul -če- formează nume de agent sau de instrument v. sl. biči< biti)
formează în dacoromână cuvinte ca: fugaci, trăgaci, stângaci; -alnic, dr. strădalnic, zburdalnic; -an (-
anu, în slavă, formează nume de agent, substantive derivate din adjective şi augmentative: bg. velikan
< velik, bg. sopolan „răpciugos”< sopol „răpciugă”. -anie este tot un sufix care formează în
dacoromână nume de acţiune: afurisanie, păţanie, petrecanie; -ar, din sl. -ari, apare în împrumuturi ca
jitar: v. sl. žitar; -aş formează nume de agent derivate din substantive (făptaş) şi adjective (codaş,
pătimaş, trufaş), dar şi diminutive: fluieraş. În sârbo-croată şi în bulgară există câteva substantive
terminate în -aş, care au trecut în română ca substantive sau adjective: bogătaş, papistaş; -că formează
femininul unor substantive masculine: dr. puică< pui, substantive feminine care desemnează
naţonalitatea, locul de origine: armeancă, orăşeancă, diminuţive: ferestruică. Sufixul -ci formează
substantive provenite din adjective: corneci (numele popular al dracului), mugoci (viţel născut la
murgul zilei), dar şi diminutive: podeci< pod; -eală este un sufix care formează nume de acţiune
derivate din verbe: dr. cheltuială, împărţeală, opreală; -ean (formează în slavă singularul unor
substantive indicând starea lor socială, naţionalitatea cuiva: v. sl. Rimljaninu „roman”, seljaninu
„sătean”) în dacoromână formează adjective şi substantive: apusean, measean, mirean, sătean, dar şi
nume de familie: Bolintineanu; la origine, acest sufix era -eni, căci provine de la forma de plural a
sufixului slav –jan-ino, -en-ino. Sufixul -ei formează adjective şi diminutive (grivei, ştirbei, cotei,
putinei); -elnic are rolul de a deriva adjective din verbe sau din substantive: feciorelnic, prepuielnic,
prielnic; -enie (este de origine cărturărească şi formează în dacoromână nume de acţiuni: afurisenie,
curăţenie şi nume care indică o stare: calicenie, şiretenie. -eţ este un sufix care formează nume de
agent: cântăreţ, drumeţ, diminutive: lunguieţ, adjective intensive: măreţ, adjective: mălăieţ; sufixul -ic
formează substantive diminutivale din substantive: hăitic< haită, pătic< pat; -ice formează diminutive
din substantive: găurice, pădurice; -ici, în dacoromână, formează diminutive din substantive, nume de

43
Apud. Rosetti, Al., Istoria limbii române. De la origini până la începutul sec. al XVII-lea, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 294-295
44
Apud. Avram, M. et al., Enciclopedia limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001

15
plante şi de animale: corbici, gârlici, licurici, mălurici; -ilă formează în slavă adjective şi substative,
nume de agent şi nume proprii: Bratilo, Stanilo, iar în română formează substantive comune: rotilă,
zorilă, ţesală, zăbală, păcală, tândală. Sufixul -ină formează substantive colective şi diminutive:
ciurdină< ciurdă, stupină< stup; -iş formează în dacoromână şi în meglenoromână substantive: dr.
acoperiş, ascuţiş, pietriş ; megl. meţiniş „grâul, porumbul pregătit pentru măcinat”; -işte este un sufix
care formează în dacoromână, aromână şi megelnoromână substantive: dr. inişte, porumbişte, ar.
agrişte, căşirişte; -iţă formează în dacoromână nume feminine: casieriţă, morăriţă, în ar. formează
diminutive: cudiţă, purtiţă, în timp ce în slavă acest sufix (-ica) formează femininul numelor în -iko-:
dvirinica< dviriniku, femininul numelor în -ici: starica „bătrână”< staric „bătrân”, diminutive: děvica
„fetiţă”< děva sau spaţiul numelor derivate din substantivele în -ino-: gorinica „mansardă”< gorinii;
-iv (-ivo, -livo- în slavă) formează adjective în slavă, iar în dacoromână adjective derivate de la
substantive: guraliv, uscăţiv. Sufixul -nic, în dacoromână, formează adjective: cucernic,
datornic,spornic, trainic; -og formează în dacoromână sunstantive cu sens periorativ: boşorog,
hodorog, şontorog, olog, slăbănog. În română, sufixul -u-, provenit din verbe ca dr. dărui: bg.
daruvam, a devenit productiv şi formează verbe de origine slavă, ca dr. strejui (v. sl. strěžati); -uş şi
-uşă, în dacoromână şi aromână, formează substantive diminutivale: dr. bărbătuş, măgăruş,
pescăruş,în timp ce în slavă, -uše- se găseşte la nume de persoane: s.-cr. Draguši, Raduši.45
Vocabularul limbii române conţine o serie de termeni slavi care ar putea fi împărţiţi după un
criteriu cronologic, în funcţie de perioada în care eu intrat în limbă. Distingem astfel, trei categorii de
cuvinte: cele vechi, intrate în limbă între sec. VI- XII, cele intrate în limbă odată cu formarea statelor
medievale româneşti, în sec. al XIII-lea şi cuvintele care au intrat după acest secol din bulgară, rusă,
polonă.46 I. Bărbulescu delimitează altfel perioadele. O dată perioada secolelor VI-XII, iar apoi
secolele XIII-XV (când se vorbeşte în română pe teritoriul ţărilor române, dar limba de cult e
slavona).47 O altă clasificare propusă de Al. Rosetti priveşte categoria termenilor, şi anume: cuvinte
cărturăreşti şi tehnice rămase ca atare (care au intrat târziu în limbă, iar apoi au dispărut): ad „iad”,
alămojnă „pomană”, magheniţă „fermecătoare”, cuvinte cărturăreşti şi de ordin tehnic devenite
populare: blagoslovire, colindă, Hristos, iad, icoană, liturghie, maslu, popă, praznic, rai, troiţă,

45
Apud. Rosetti, Al., Istoria limbii române. De la origini până la începutul sec. al XVII-lea, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 295-299
46
Idem. 45, p. 283
47
Bărbulescu, I. Individualitatea limbii române şi elemente slave vechi, Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1929

16
utrenie, vecernie; a treia categorie priveşte cuvintele populare. Acestea au intrat pe cale orală în limbă
şi este folosit în limba comună: sfârşi, zbor.48
Contactul locuitorilor de la nordul Dunării cu slavii a avut consecinţe pe plan cultural, social şi
lingvistic. Din perioada feudală, avem o serie de termeni care ilustrează realităţile vremii respective.
Cuvântul bejenie (băjenar, băjenărie, a băjeni) de exemplu, înseamnă şi fuga din faţa cotropitorilor,
dar şi fuga iobagilor de asuprirea boierului. O serie de termeni din domeniul agricol găsim menţionaţi
şi de Al. Rosetti49 şi de P. Cancel.50 Printre acestea se numără brazdă, leavă, ogor, snop, stog, cobilă
(Oltenia şi Muntenia), cobâlă (Moldova), cocârţaie (Moldova), cormană, cucură, curmea (Bucovina),
gârloafă (Apuseni), grindeiu, oticul şi plug.
Majoritatea cuvintelor legate de serviciul religios şi curtea domnească sunt de provenienţă
slavă: blagoslovenie, maslu, molitvă, mănăstire, praznic, pristol, schimnic, schit, logofăt, paharnic,
postelnic, vistiernic, vornic, stolnic, comis ş.a.
Vom prezenta în continuare câteva cuvinte intrate în masa vocabularului, împărţindu-i în
diferite categorii, în funcţie de înţelesul lor.
Termeni care exprimă o stare socială: bejenie, boier, diac, grădinar, jupân, slugă, stăpân,
voievod, vraci, zidar, nevastă.
Cuvinte care exprimă relaţia de rudenie: babă, maică, nene, maşteră, nevastă, rudă.
Calităţi fizice sau morale: grijă, groază, jale, pizmă, veselie.
Cuvinte care denumesc părţile corpului: cârcă, cosiţă, crac, gât, gleznă, obraz, stomac.
Obiecte de îmbrăcăminte: cergă, cojoc, cuşmă, izmană, nădragi, poală, rufă, scufie, şapcă,
şubă.
Armată: izbândă, puşcă, război, sabie, steag, strajă, suliţă, trâmbiţă.
Termeni legaţi de locuinţă, obiecte casnice sau unelte: belciug, bici, blid, ciocan, cleşte, coasă,
colibă, grajd, greblă, laviţă, ogradă, pernă, ploscă, praştie, prag, sanie, rogojină, sfeşnic, sticlă,
teasc, tocilă, toiag, topor, ţeavă, uliţă, zăvor.
Hrană: colac, drojdie, hrană, icre, lacom, pită, poftă, smântână, ulei.
Termeni din domeniul pescuitului: cârmă, corabie, mreajă, năvod, undiţă.
Timp: ceas, răstimp, veac, vârstă, vreme.
Medicină: boală, ciumă, obloji, otravă, pojar, rană.
48
Apud. Rosetti, Al., Istoria limbii române. De la origini până la începutul sec. al XVII-lea, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 284-285
49
Idem. 48, p. 285-286
50
Cancel, P., Termenii slavi de plug din daco-romana, Atelierele grafice SOCE & Comp, Bucureşti, 1921

17
 Superstiţii: basm, diavol, moroi, paprudă, Rusalii, vârcolac, vreajă, zmeu.
Cuvinte legate de natură: beznă, crivăţ, crâng, deal, dumbravă, gârlă, graniţă, iaz, izvor,
jeratic, lapoviţă, livadă, luncă, nisip, omăt, ostrov, peşteră, podgorie, ponor, potop, praf, prăpastie,
sălişte, şipot, tină, vifor, vârtop, zăpadă.
Faună: bivol, cârtiţă, dihor, gânsac, jivină, lăstun, lebădă, molie, nevăstuică, ogar, păianjen,
păun, prepeliţă, rac, râs, ştiucă, veveriţă, vrabie, zimbru.
Termeni care denumesc plante sau părţi ale acestora: cocean, gulie, hamei, hrean, jir, lobodă,
mac, măslin, mânătarcă, morcov, pelin, praz, rapiţă, răchită, sfeclă, ştir.
Termeni care se referă la noţiuni concrete: caznă, ceată, chip, cireadă, comoară, glas,
grămadă, horă, muncă, năduf, norod, pacoste, preieten, scârbă, sfadă, stâlp, tălmaci, vraf, zvon.
Cuvinte care denumesc noţiuni abstracte: ciudă, danie, har, iacă, iute, leac, lene, milă,
nădejde, năpsstă, nărav, necaz, nevoie, noroc, obicei, obşte, ocol, pagubă, taină, temei, temelie,
treabă, treaz, veste, vină, vâlvă, vlagă, vrajbă, vrednic, zăbavă.
Cuvinte care se referă la scriere: buche, cazanie, ceaslov, cerneală, citi, grămătic, izvod, leat,
letopiseţ, slovă, tipic, tâlc.
Adjective care înfăţişează particularităţi fizice sau morale: becisnic, blajin, calic, cârn,
destoinic, dârz, drag, gârbov, gol, lacom, milostiv, mândru, nătâng, năuc, nerod, prost, rumen, sărac,
slab, tâmp, treaz, ţeapăn, vinovat, viteaz, voinic, vrednic, zdravăn, zglobiu.
Verbe care denumesc acţiuni concrete: beli, clădi, clăti, clipi, coborî, croi, dărui, grăi, iscăţi,
izbi, înveli, logodi, lovi, miji, obosi, odihni, oglindi, omorî, opri, , otrăvi, păzi, plăti, propti, târî, tocmi,
topi, trudi, zări, zâmbi.
Verbe care se referă la acţiuni abstracte: blagoslovi, izbăvi, glăsui, hohoti, huli, isprăvi, iubi, ,
îndrăzni, îngrozi, primeni, primi, privi, risipi, strădui, trăi, voi.
Adverbe: aievea, ba, împotrivă, dimpotrivă, îndeosebi, prea, în zadar, aşijderea.
În categoria calcurilor lingvistice intră cuvinte ca: dr. destul „destul; suficient“< de+ sătul, ca
şi bg. dosta „destul“< do+ sit „sătul“ (v. sl. sytu), dr. lume „lume, lumină“ (arh. şi pop.): v. sl. světu
„lumină, lume“, dr. vână „vână, nerv“: bg., s.-cr. žila „vână, nerv“.51
În ceea ce priveşte toponomastica, avem nume de locuri de origine slavă, dar şi toponimice
româneşti care au fost traduse prin tremeni slavi (Frumoasa- Dobra, Repedea- Bistriţa). Din prima
categorie fac parte: Bahna (jud. Mehedinţi, Vrancea, Bacău, Neamţ, Iaşi, Vaslui, Prahova, Buzău),
51
Apud. Rosetti, Al., Istoria limbii române. De la origini până la începutul sec. al XVII-lea, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 293

18
Baia (jud. Mehedinţi, Suceava, Gorj, Prahova), Bălgrad (Alba-Iulia), Bistreţ, Bistriţa (jumătatea de
nord a Olteniei, jud. Vrancea, Bacău, Neamţ, Gorj, Vâlcea), Breaz, Breaza (jud. Prahova, Buzău,
Neamţ, Braşov, jumătatea de sud a Olteniei), Coza, Cozia (Jud. Vrancea, Ialomiţa, Argeş, Vâlcea),
Craiova (Dolj), Criv, Crivina (jumătatea de sud a Olteniei, jud. Giurgiu, Prahova), Ilovăţ (Mehedinţi),
Lipova (jud. Bacău, Arad).52
Au intrat în limba română şi o serie de nume proprii, caracteristice slavei meridionale, atestate
documentar începând cu sfârşitul sec. al XIV-lea: Aldea, Axente, Baba, Baicu, Balea, Balota, Bogdan,
Bran, Cîrstea, Dan, Dediu, Dobrea, Dragomir, Gandea, Ghinea, Ioan, Ivan, Manea, Mareş, Moga,
Mihalcea, Mihu, Milea, Mîrza, Neagoe, Nedelcu, Paicu,Staicu, Stan, Stancu, Stanciu, Stoica, Vîlcu,
Vlad, Voicu, Voinea.
Influenţa slavă asupra limbii române a continuat şi după formarea limbilor slave. În pofida
faptului că aceasta nu a avut o importanţă covârşitoare, majoritatea cuvintelor reprezentau o stare de
fapt a timpurilor în care şi-au făcut apariţia în limba română, fiind aşadar parte din limba comună.
Influenţa bulgară a fost continuă asupra limbii române până în secolul al XIV, moment marcat
de cucerirea Bulgariei de către turci. Înrâurirea puternică asupra limbii române se datorează mai ales
faptului că la baza limbii române literare au stat graiurile munteneşti, unde erau mulţi termeni din
bulgară, aceştia intrând apoi, în vocabularul reprezentativ al românei: bolnav, bolovan, ciudat, a
gâdila, gâscă, grijă, a icni, cârpă, colţ, a da, a dogorî, clacă, izlaz, plută, a prăşi, a risipi, a scrobi.
Limba sârbă a contribuit şi ea la îmbogăţirea limbii române. În Banat şi Oltenia a existat un
contact permanent între sârbi şi români, iar din sec. al XV-lea odată cu stabilirea sârbilor craşoveni în
Banat, apar alte inovaţii lingvistice, dar acestea au un caracter local. Se pare că acele cuvinte intrate în
limba română până în sec. al XIV-lea sunt răspândite pe întreg teritoriul ţării, iar cele intrate după sec.
al XV-lea sunt comune doar în zona Banatului (baş, buş, duhan, ierugă, poneavă, uică, vraniţă). Tot
prin intermediul limbii sârbe, au apărut câteva toponime în română: Dâlboşet, Vorăţ, Deva, Putna,
Oreviţa.
Influenţa polonă sa manifestat ca o consecinţă a contactelor economico-politice din sec. XV-
XVIII, în sec. al XIX-lea graţie imigranţilor polonezi veniţi în România, iar în sec. al XX-lea au intrat
o serie de termeni din industria petrolieră (chiolbaşi, chirovnic, coruncă, geală, cabanos). În afară de
aceştia din urmă, majoritatea termenilor care se presupune că sunt polonezi, pot avea etimologie
multiplă: berbant, fraier, tapiţer, hatman, şleahtă.

52
Idem. 51, p. 301

19
 Limba ucraineană a început să îşi exercite influenţa asupra românei odată cu sec. XII-XIII şi
continuă până în zilele noastre. În general, cuvintele provenite din aceasta sunt răspândite în zona
Maramureşului si nordul Transilvaniei: arşin, băbuică, boroană, scripcă (pot fi ucrainene sau ruseşti),
hatman, şleahtă, polonic, povidlă (provenite din polonă sau ucraineană). Există însă şi câteva cuvinte
care sunt mai răspândite în limba română: horn, drâmbă, caţaveică, ciubotă, buhai, hrib, rostopască,
borş, calic. Pe lângă aceste cuvinte, mai avem şi câteva toponime: Cernăuţi, Rădăuţi, Hârlău, Putna,
Voroneţ.
Influenţa rusă asupra limbii române s-a realizat atât pe cale cultă, cât şi pe cale populară. În
primul rând, au intrat în limbă cuvinte specifice modului de viaţă rusesc: balalaică, izbă, stepă, taiga,
tundră, troică, ucaz. Această influenţă poate fi împărţină în două etape: prima, odată cu
Regulamentele Organice (1829-1853): cazon, pojarnic, polcovnic, pamesnic, iar o a doua etapă poate
fi considerată cea de după anul 1944: agregat, combinat, cursant, partinic, bolşevic, colhoz, culac,
soviet, sputnic, comsomolist, la care se adaugă calcuri frazeologice: activist de partid, colaborator
ştiinţific, gazeta de perete, plan cincinal.53
Ca o concluzie, putem afirma că aşezarea slavilor pe ambele maluri ale Dunării a presupus o
serie de schimbări etnice, culturale şi lingvistice. Aceştia şi-au pus amprenta asupra limbii române şi a
dialectelor ei ajutând la formarea şi închegarea unei limbi bogate, expresive, adăugându-i anumite
particularităţi însă fără a-i schimba caracterul latin.
BIBLIOGRAFIE:

1. Avram, M. et. al., Enciclopedia limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti,
2001;
2. Bărbulescu, I., Individualitatea limbii române şi elemente slave vechi, Ed. Casei
Şcoalelor, Bucureşti, 1929;
53
Apud. Avram, M. et al., Enciclopedia limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001

20
3. Bogdan, D., P., Caractererul limbii textelor slavo-române, Lucrările Şcoalei de
Arhivistică, Bucureşti, 1846;
4. Cancel, P., Termenii slavi de plug în daco-română, Atelierele Grafice SOCEC & Comp,
Bucureşti, 1921;
5. Capidan, Th., Limbă şi cultură, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti,
1943;
6. Ciachir, N., Istoria Slavilor, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1998;
7. Cocuz, V., Originea numelor de popoare: celţi, valahi, sârbi, slavi, etc, Ed. Dacia, Iaşi,
1916;
8. Coteanu, I., Structua şi evoluţia limbii române. De la origini până la 1860, Ed.
Academiei Republici Rocialiste România, Bucureşti, 1981;
9. Diamandi-Amniceanul, V., Românii din Peninsula Balcanică, Institutul de Arte Grafice,
Bucureşti, 1938;
10. Dumitrescu, F., Istoria limbii române, Editrura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978;
11. Giurescu, G.,G., Despre Vlahia Asăneştilor, Tiparul “Ardealul”, Cluj, 1931;
12. Iorga, N., Entre slaves et roumaines, Librairie Orientaliste Paul Geuthner, Paris, 1930;
13. Matei, H., C., Enciclopedia Antichităţii, Ed. Meronia, Bucureşti, 2003;
14. Mihăilă, G., Contribuţii la etimologia limbii române, Ed. Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 2002;
15. Mishew, D., The Bulgarians in the Past, Librairie Centrale des Nationalités, Lausanne,
1919;
16. Niederle, L., Manuel de l’antiquité slave, Librairie, Ancienne Honoré Champion, Angers,
1926;
17. Opperman, M., Tracii între arcul carpatic şi Marea Egee, Ed., Militară, Bucureşti, 1988;
18. Pătruţ, I., “Despre vechea influenţă slavă din limba română. Probleme de metodă şi
terminologie”, în Cercetări de lingvistică, anul XVI, nr. 2, iule- decembrie, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, 1971, p. 241- 246;
19. Petrovici, E., Influenţa slavă asupra sistemului fonemelor limbii române, Societatea de
Ştiinţe Istorice şi Filologice, Bucureşti, 1956;
20. Rosetti, Al. Istoria limbii române. De la origini până lal începutul secolului al XVII-lea,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986;

21
21. Vârtosu, E., Paleografia româno-chirilică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.

22