ISTORIA DACILOR

BÎRSAN CORNEL

ISTORIA DACILOR

LIBREX PUBLISHING
- 2017 -
 ISTORIA ANTICĂ

 Pelasgii şi invazia triburilor grecești ( 2000 – 550 î.Chr.)

 Geţi, Agatârşi, Sciţi şi Persani ( 550 – 341 î.Chr)
 Geţi şi Macedonieni ( 341 – 292 î.Chr.)
 Daci şi geţi ( 292 – 82 î.Chr.)
 Epoca lui Burebista ( 82 – 44 î.Chr.)
 Regii Daci şi Romanii ( 44 – 1 î.Chr.)
 Dacii şi Imperiul Roman ( 1 – 87 d.Chr.)
 Regele Decebal (87 – 106 d.Chr.)
o Regatul Dacic sub Decebal
o Primul război Dacic a lui Traian (101 – 102 d.Chr.)
o Al doilea război Dacic a lui Traian (105 – 106 d.Chr.)
 Sanctuarul Dacic de la Grădiştea Muncelului si capitala dacilor,
Sarmisegetusa
 Dacia sub ocupaţia romană (106 – 259)
 Răscoalele şi războaiele dacilor contra romanilor (106 – 259)
o Dacii şi administraţia lui Publius Aelius Traianus Hadrianus
(117 - 138)
o Dacii şi administraţia lui Titus Aurelius Fulvus Boionius Arrius
Antoninus Pius (138 – 161)
o Dacii şi administraţia lui Marcus Aurelius Antoninus Augustus
(161 – 180)
o Dacii şi administraţia lui Marcus Aurelius Commodus Antoninus
(180 – 192)
o Dacii şi administraţia lui Lucius Septimius Severus (193 – 211)
o Dacii şi administraţia lui Marcus Aurelius Severus Antoninus
Augustus zis Caracalla (211 – 217)
o Dacii şi administraţia lui Marcus Opellius Macrinus (217 – 218)
o Dacii şi administraţiile lui Varius Avitus Bassus Elagabalus (218
– 222) şi Marcus Aurelius Severus Alexandrus (222-235)
o Dacii şi administraţia lui Gaius Iulius Verus Maximinus, zis
Tracul (235 – 238)
o Dacii şi administraţia lui Marcus Antonius Gordianus Pius (238
– 244)
o Dacii şi administraţia lui Marcus Iulius Philippus, zis Filip Arabul
(244 – 249)
o Dacii şi administraţia lui Gaius Messius Quintus Decius
Traianus (249 – 251)
o Dacii şi administraţia lui Gaius Vibius Trebonianus Gallus (251
– 253)
o Dacii şi administraţia lui Publius Licinius Valerianus (253 – 259)
 Ingenuus, Aureolus şi Regalianus ( 259 – 268)
 Retragerea romană din Dacia ( 268 – 271)
 Gaius Galerius Valerius Maximianus – Armentarius ( 250 – 311)
 o Armentarius
o Războaiele lui Armentarius
o Complexul istoric de la Felix Romuliana
o Complexul istoric de la Thessalonic
 Maximinus Daia, Licinius si Constantin cel Mare ( 311 – 337)
o Împăraţi daco-moesi
o Cetatea – fortificaţia de la Sarkomen a lui Maximinus Daia
o Arcul de Triumf a lui Constantin de la Roma
o Statui cu Daci
 Dacia de la Constatin cel Mare la Iustinian cel Mare ( 322 – 527)
o Constantin cel Mare şi “Recucerirea Daciei” (322-324)
o Creştinismul în Dacia în secolele III-IV
o Evenimentele din Pannonia din anii 357 – 359
o Campania militară a Împaratului Valens în Dacia (367 – 368)
o Daci, goţi si huni (375 – 391)
o Scindarea Imperiului Roman (395 – cca. 527)
 Ausoni, anți şi vlahi (527 - 619)
 ISTORIA ANTICĂ

PELASGII ŞI INVAZIA TRIBURILOR GRECEŞTI

( 2.000 – 550 î.Chr)

Anii 2000 – 1950 î. Hr. aduc asupra Vechii Civilizaţii Europene o

nouă ameninţare, invazia grecilor. De unde veneau aceste triburi
seminomade de ahei şi ionieni?
"Noi nu ştim nimic despre elenii aceştia de demult, Tucidide, care ne-a
descris căderea Atenei, vorbind despre strămoşii săi, ne spune că nu erau
mare lucru. Şi probabil, aşa era. Aveau obiceiuri foarte urâte. Trăiau ca
porcii şi aruncau cadavrele duşmanilor la câinii care le păzeau turmele. N-
aveau niciun respect pentru drepturile altora: măcelăreau băştinaşii din
peninsula grecească, numiţi pelasgi, le prădau gospodăriile, le furau vitele,
le robeau femeile şi fiicele şi cântau cântece lungi şi nesfârşite în care
proslăveau vitejia aheilor…” (Henrik Willem van Loon – Istoria omenirii).
După ultimele cercetări efectuate de arheologi şi istorici, se pare
că sunt originari din stepele pontice care mărginesc coastele de Nord – Est
ale Mării Negre, dincolo de Peninsula Crimeia, din sudul Rusiei.
Nu se cunosc motivele care au generat o migraţie de asemenea
proporţii: posibil o presiune din partea altor popoare din zonă asupra lor sau
o creştere bruscă a numărului populaţiei care necesita un spaţiu vital. Cert
este că, în migraţia lor, au urmat două căi: prima care a traversat întregul
nord al Mării Negre, teritoriul ţării noastre de la Nord la Sud şi nu s-a oprit
decât în partea de Sud a Peninsulei Balcanice; a doua cale a fost ocolirea
Mării Negre pe la Est, traversarea podişului Anatoliei şi trecerea Mării
Egee.
Dar care sunt factorii care au determinat aşezarea lor în această
zonă sudică a Balcanilor, și nu poziţionarea mai la nord?
Pierre Lévêque, reputat elenist, scrie în cartea sa ‘’Aventura
greacă‘’ despre condiţiile geografice şi climatice din sudul Balcanilor:
‘’Dintre marile peninsule mediteraneene, Grecia e cea mai săracă. Solul ei
sterp, capriciile climei sunt deosebit de neprielnice pentru agricultură, baza
celor dintâi aşezări umane. Dar în însăşi indigenţa aceasta, un popor
curajos găseşte o salutară constrângere; această nenorocire funciară nu-i
îngăduie să somnoleze într-o viaţă plină de înlesniri. Fixat pe un sol ingrat,
munceşte din greu pentru a-l pune în valoare, defrişând pădurea, acoperind
cu terase coastele dealurilor. Mai târziu va fi nevoie pentru a supravieţui, să
născocească alte expediente. (. . . )
 Iernile sunt aspre, verile călduroase. La Atena, temperatura
variază în medie de la 19oC la maximum 38oC. Tesalia şi Beoţia se prezintă
vara ca nişte stepe arzătoare peste care vântul ridică vârtejuri de praf. ( . . . )
La est de Pind, numai munţii cei mai înalţi se bucură de
precipitaţii mai bogate – Olimpul e acoperit de brazi şi castani, iar coamele
Parnasului sunt înzăpezite până în iunie, dar regiunile joase cunosc o lungă
şi neîndurătoare epocă de secetă, căci din iunie până în septembrie nu
plouă niciodată.
Vânturile contribuie şi ele la asprimea climei. Vara, presiunea
scăzută a Mediteranei aspiră aerul Balcanilor, dând naştere vânturilor de
nord care devastează lanurile, mătură Marea Egee şi alternează adesea cu
răbufnirile arzătorului sirocco. Iarna, rafale violente de vânt răcesc brusc
atmosfera.
Îngustimea câmpiilor, caracterul excesiv al climei sunt prea puţin
prielnice agriculturii. Pe solurile mai puţin sărăcăcioase se cultivă cereale
(cu precădere orz în detrimentului grâului, mai ales în Atica), iar pe cele
pietroase viţă de vie şi măslini. Muntele, în mare parte despădurit încă din
antichitate (...) nu oferă un mediu complementar propice vieţii omului:
versantele, roase de puhoaie, nu oferă decât locuri pentru păşunatul din
timpul verii. Între câmpie şi munte, sărăcăcioase întinderi acoperite cu tufe
pipernicite de fistic, de mirt, cu feluriţi arbuşti, cu crini şi zambile sălbatice,
iar ici acolo câte un stejar pietros - domeniu predilect al caprelor şi al oilor.
Bogăţii minerale nu se găsesc nici ele în prea mare măsură. Câteva
neînsemnate zăcăminte de fier şi cupru’’.
Un adevărat peisaj dezolant şi terifiant. Şi totuşi grecii s-au
aşezat aici după un drum chinuitor de lung pe care numai un popor încercat
de greutăţi sau ameninţări putea să-l facă.
De ce au ales aceste zone sălbatice şi sărace, când în drumul lor
au cunoscut bogăţia şi splendoarea arcului Carpatic, câmpiile Pontice
întinse, roditoare, numai bune de cultivat, podişuri înalte ferite de eroziunea
apelor de primăvară, păşuni întinse şi grase - adevărată mană pentru caii
lor obosiţi. Nu se poate să nu fi fost atraşi de clima blândă şi temperată
propice activităţii umane. Darurile solului şi subsolului nu se poate să nu le
fi făcut cu ochiul: hrană din belşug, materiale de construcţii nelimitate,
resurse minerale la discreţie.
Ne punem întrebarea de ce oare un popor războinic şi sălbatic,
cum erau grecii la acea oră, plecaţi în căutarea unui spaţiu vital, nu au
ocupat aceste zone bogate ale ţării noastre şi s-au mulţumit cu sărăcia din
sudul Peninsulei Balcanice.
Istoria trebuie înţeleasă şi judecată, şi nu lăsată la discreţia tuturor
prezumţiilor şi ipotezelor care mai de care fanteziste.
Motivul este foarte simplu, el este de natură umană: grecii au fost
alungaţi de pe aceste teritorii, după care au jinduit după populaţiie pelasge
care trăiau paşnic în acele zone. Confruntarea dintre cele două civilizaţii a
fost teribilă, aceeaşi ca şi dintre pelasgi şi vechile popoare migratoare
(kurgane ?), dar de data aceasta localnicii învăţaseră arta războiului şi o
foloseau în beneficiul lor.
Prima invazie greacă are loc în jurul anilor 2000 – 1950 î. Hr.
Primii invadatori au fost ionienii, triburi seminomade şi războinice. Înfrânţi
de triburile pelasge de pe teritoriul ţării noastre, se retrag spre sud, un ţinut
cu o populaţie mai rară din cauza condiţiilor de mediu aspre. Grecii distrug
totul în drumul lor. Iată ce ne spune despre acestea Pierre Leveque: "Se
impune totuşi o analiză mai nuanţată. Primii greci sunt ionienii, care
recunoşteau drept stăbun eponim un zeu fluvial tămăduitor, Ion, de la care
ar fi păstrat temperamentul lor impetuos (cuvântul ionian ar fi avut
semnificaţia de înflăcărat).
Cadrele sociale – împărţite în patru triburi – care îi caracterizează
în epocile următoare, par să fi existat chiar de la aşezarea lor în Grecia. Ei
au ocupat, într-un mod, fără îndoială, destul de laş, întreaga Grecie
continentală şi Peloponezul, fără să impună populaţiei pre-elene, pe care au
subjugat-o, un regim mai dur."
Se poate vedea foarte bine cine au fost primii invadatori de neam
grecesc. Ce putem înţelege din acest citat : în primul rând un fapt foarte
important despre religia acestor triburi ; credinţa într-un zeu numit Ion, de la
care îşi iau numele, şi nu Zeus. În al doilea rând, aptitudinea lor
conciliatoare în momentul ocupării Greciei. Este şi normal ca o dată bătuţi
şi izgoniţi din nord să se aşeze pentru a-şi trage sufletul într-o zonă
aproape pustie. Tovărăşia puţinilor locuitori ai acestei zone le va fi
benefică, învăţând de la aceştia cultura pământului, specifică Greciei
(măslin, viţă de vie, smochin) şi mai ales artă ceramică, meşteşugărească
şi artizanală.
Ne raportăm din nou la Pierre Leveque: ‘’... s-a observat că
majoritatea cuvintelor greceşti care ţin de domeniul agriculturii nu se pot
explica prin limba greacă (altfel spus, nu au corespondenţe indo-europene).
Iată câteva exemple tipice: sitos - grâu; pisos - mazăre; sicyos - castravete;
colocyntha - dovleac; olynthos - smochină; elaion - untdelemn; rodon -
trandafir; hyacinthos - zambilă; narcissor - narcisă. Cuvintele acestea sunt,
după toate aparenţele, împrumutate din ‘’pelasgă’’ (de la pelasgi, denumire
pe care grecii le-au dat-o celor dintâi locuitori ai ţării lor), limbă care
trebuie să fi fost comună anatolienilor din Grecia şi Creta. Şi subliniază cât
se poate de bine tot ceea ce au învăţat grecii de la populaţiile pe care le-au
subjugat.’’
Nu ni se mai pare şocant, ne-am obişnuit cu toate aceste afirmaţii.
Să remarcăm doar două lucruri care rezultă foarte simplu din acest text:
atât troienii, cât şi cretanii erau civilizaţii pelasgice care vorbeau aceeaşi
limbă prelatină – amintindu-ne şi acelaşi scris, identic, de pe tăbliţele din
Tărtăria şi Creta. Această mare comunitate minoică din Creta, insulă situată
la jumătatea distanţei dintre Grecia peninsulară, Asia Mică şi Egipt, este
una din cele mai strălucite civilizaţii ale Europei mileniilor 3 şi 2 î. Hr.
Beneficiind de condiţii pedoclimatice favorabile, de legături culturale cu Asia
Mică, Grecia şi Egipt, pelasgii au creat aici bazele unei vieţi economice şi
spirituale înfloritoare. Ne stau mărturie construcţiile lor monumentale,
dezvoltarea meşteşugurilor şi a construcţiilor de nave care îi transformă în
adevăraţi primi cuceritori ai mărilor.
Este suficient să dăm citire concluziilor lui Horia C. Matei în
caracterizarea acestei civilizaţii pentru a ne da seama de superioritatea
spirituală a pelasgilor în ansamblu. ’’Descoperirile arheologice atestă un
înalt nivel de civilizaţie materială si spirituală: oraşe şi sate prospere, reţea
de drumuri şi poduri de piatră, sisteme de canalizare, de aducţie a apei sau
de desecări, cunoştinţe arhitectonice ilustrate de somptuozitatea palatelor,
a vilelor sau a caselor cu unul sau două etaje, remarcabil progres în
construcţia navală. La începutul epocii (2000 – 1600) este iniţiată
construcţia celebrelor palate din Cnossos, Phaistos, Mallia ca reşedinţe
principale, dar totodată şi centre administrative, de cult, meşteşugăreşti şi
de depozitare a mărfurilor. În magaziile palatelor erau adăpostite grâne,
ulei, vin, produse meşteşugăreşti din ceramică, lemn, fildeş, aur, textile
destinate comerţului cu Grecia, Egipt, Siria; mărfurile cretane vor fi
descoperite şi în îndepărtata Mesopotamie.’’
Dar toate acestea vor fi distruse de două cutremure survenite în
jurul anilor 1700 şi apoi 1400 î. Hr. Comunitatea puternic lovită nu va mai
reconstrui vechile palate. Anii 1400 – 1200 î. Hr. aduc asupra lor o nouă
nenorocire: invazia unui popor războinic şi crud, aheii greci.
Apariţia în Europa a acestui popor se produce în jurul anilor 1580
î. Hr. Drumul lor spre Europa urmează cele două căi deja cunoscute.
Lovindu-se puternic de comunitatea care trăia în zona carpatică se retrag
spre sud, trecându-i pe verii lor, ionienii, sub dominaţie, şi ocupând mare
parte din Grecia. Alte triburi de ahei pătrund prin Anatolia, ajungând la
coastele asiatice ale Mării Egee. Acum va avea loc distrugerea altei
comunităţi pelasge înfloritoare, Troia. Informaţii despre aceasta ne dă chiar
Homer, în opera sa Iliada. Data distrugerii Troiei este incertă, oscilând între
1183 î. Hr., după Eratostene, şi 1280 î. Hr., dată pe care o propune
Herodot. Povestea Troiei este cunoscută, remarcabil este faptul că după
distrugerea cetăţii, grupul de supravieţuitori conduşi de Enea ajung în Italia,
cerând sprijinul şi ajutorul lui Latinus şi a latinilor, altă comunitate pelasgică.
Este şi normal ca un conducător foarte inteligent şi conştient de soarta
oamenilor lui, precum Enea, să ceară ajutor de la un neam de un sânge cu
el.
Mărturii despre existenta pelasgilor şi despre primele confruntări
ale grecilor cu aceştia vor fi menţionate de către cronicarii greci. Strabon
afirmă în Geografia sa că, o dată cu invazia triburilor greceşti în spaţiul
capato-pontico-balcanic, aceştia au întâlnit „pe Hiperboreeni <care >
locuiau deasupra Pontului Euxin şi a Istrului, iar, Apolonius din Rodos, în
Argonautice, confirmă că :” Hiperboreeni sunt Pelasgi, locuitori ai nordului
Traciei”.
Dar să revenim la cronologia istorică, anii următori năvălirii
triburilor aheene nu aduc pace populaţiilor pelasgice din nord, implicit
acelora de pe teritoriul ţării noastre. În jurul anului 1000 î. Hr. trece cel de-al
treilea val al emigraţiei greceşti: dorienii care se deplasaseră din stepele
asiatice odată cu aheii, dar în drumul lor au făcut un popas de mai lungă
durată la sud –vest de Dunăre (pe teritoriul actual al Serbiei). Nu am putea
afirma că relaţiile dintre dorieni şi băştinaşi au fost idilice, o dată ce şi
aceştia, sub presiunile populaţiei pelasgice, se retrag spre sud, deplasând
şi ocupând cele două populaţii – ionică şi aheeană. Cele trei grupări vor da
naştere în timp poporului grec şi a unei civilizaţii antice strălucite.
Dar tot acum comunităţile pelasgice din întreaga Europă îşi
definesc identitatea ca popoare, devenind un micromozaic de culturi,
începând să se diferenţieze prin tradiţii, port şi specific de limbă, dar
păstrând fondul original.
Să dăm citire uneia din concluziile lui Nicolae Densuşianu în
’’Dacia preistorică’’: ’’Iată aici o listă de popoare barbare, care mai vorbeau
şi în timpul lui August o limbă rustică latină: locuitorii din Bosforul cimeric,
getulii, hiperboreii, colchii, dacii, galii, de lângă Rhodan şi iberii din
peninsula de apus’’.
Densuşianu mai menţionează şi alţi vorbitori de limbă barbară ca:
ilirii şi macedonienii din zona Balcanică, latinii şi etruscii din peninsula
Italică, tursenii din zona cuprinsă între Italia, Corsica, Sardinia şi Sicilia,
turdetanii din Spania, ligurii din Galia, arimanii din Germania.
Este necesar să înţelegem comunitatea acestor limbi europene
prin acest simplu mecanism care le-a creat şi nu invers.
Grecii au considerat dintotdeauna această limbă, vulgară, iar pe
vorbitorii ei, barbari, fie că au fost troieni, cretani, traci sau romani.
Totuşi, grecii le-au învăţat obiceiurile şi cunoştinţele, împrumutând
de la barbari chiar şi elemente de limbă. Dar cel mai important lucru este că
au luat de la pelasgi baza religiei şi mitologiei lor. Să-l citim pe Densuşianu
pentru a vedea că ‘’Zeii cei mari’’ (Uranus, Gaeea, Saturn, Zeus ) au fost
zeii ocrotitori ai băştinaşilor.
De aceea pentru o jumătate de Europă, cu jumătatea sudică,
panteonul zeităţilor a fost acelaşi, fie că oficianţii lor s-au numit greci,
romani sau traci.
Odată cu ultimul val grec apare menţionată şi cea mai veche dată
cunoscută din istoria poporului nostru, anul 657 î. Hr. când, potrivit tradiţiei,
dorienii înfiinţează prima colonie greacă de pe litoralul Mării Negre, cu
numele de Istros, colonie care, ca şi următoarele, vor încerca să faciliteze
comerţul şi schimbul cultural între cele două civilizaţii. Se pare că aceste
aşezări greceşti de pe malul pontic au fost tolerate şi aprobate de către
băştinaşi ca un mijloc de a-şi procura unele obiecte necesare sau pentru a-
si vinde produsele lor. Astfel Istros, şi puţin mai târziu Callatis şi Tomis,
devin porturi comerciale importante în care vinul, uleiul, armele, ceramica
pictată, obiectele de lux şi podoabele, cerealele, mierea şi ceara, pieile şi
blănuri, devin mărfuri de schimb necesare atât coloniştilor cât şi
băştinaşilor.
 Începând din acest moment, în istoria universală poporul la nord și
sud de Dunăre va purta numele de geţi în izvoarele greceşti şi de daci în
izvoarele romane.

La începutul secolului al XX-lea, o serie de cercetători vor încerca
să pună în discuţie impactul pelasgilor asupra Europei şi răspândirea lor
ulterioară în Asia Mică şi în insulele, ulterior, greceşti.
Într-un studiu făcut în anul 1926 de către Vasile Pîrvan, numit
„Dacii la Troia”, istoricul avea sa facă un rând de afirmaţii şocante pentru
acea vreme, susţinând că adevăraţii stăpânitori ai Troiei ar fi fost dacii (?).
Concluzia lui, în parte greşită, nu este în totul neadevărată!
Pârvan îşi începe studiul menţionând opiniile unui cercetător
german: „Încă de acum douăzeci de ani, <1906> într-un articol devenit
celebru, Hubert Schmidt constatase legături intime stilistice între civilizaţiile
bronzului din Transilvania, Troia şi Mykene, şi el căutase o origine nordică
a înfăţişărilor artistice întâlnite în sud. Despre prezenţa neamurilor trace în
nord-vestul şi nordul Asiei Mici, cel puţin de la începutul mileniului al II-lea î.
Hr., încă de mult timp, nu se mai îndoieşte nimeni.”
Studii ulterioare despre acest aspect au mai fost făcute şi de
către: Schuchhardt, A. Brukner, A. Gotze si W. Dorpfeld.
În urma săpăturilor efectuate la Troia, aceşti cercetători au
descoperit o serie de vase de lut similare ca şi execuţie cu cele din
Transilvania şi Câmpia Panonică. Armele găsite în situl troian: topoare
duble şi securi late, cu muchia prelungit pe mâner erau similare cu cele
descoperite în spaţiul transilvănean, toate aceste artefacte fiind datate ca
vechime în jurul anului 1 000 î. Hr. Datorită marelui număr de obiecte găsite
la Troia, similare cu cele din Transilvania, cercetătorii au opinat că acestea
au fost realizate la Troia şi nu aduse în sistem comercial.
H. Schmidt, care ulterior avea sa efectueze săpături şi la
Cucuteni, lângă Iaşi, între anii 1909 – 1910, avea să mai menţioneze
existenţa la Troia a unor vase specifice a căror torţi se ridică în unghi,
deasupra buzei, ca două coarne, care au fost găsite într-un număr foarte
mare şi pe ambele maluri ale Dunării Pannonice dar şi în Banat.
Concluzia lui Pârvan este tranşanta: „forma şi decoraţiile vaselor
de la Troia e adusă din Dacia.... nu trerii, nu cimerienii, ci pur și simplu geţii
au fost locuitorii Troiei între 1000 şi 700 î.Hr...., la data când înflorea în
Carpaţi şi la Dunăre metalurgia şi ceramica .... adică înainte de anul 1000,
cimerienii erau încă în nordul Mării Negre.”
Afirmaţia lui Pârvan aferentă dacilor troieni este puţin exagerată,
dar descoperirea unor artefacte similare, ca formă, decoraţiuni sau utilizare,
identice cu cele de la Troia şi răspândite în întregul spaţiu carpato-balcanic,
pâna în Cehia, Ungaria, Moldova şi Ucraina, dovedeşte existența civilizaţiei
pelasge şi a expansiunii magnifice a acesteia.
Destrămarea dominaţiei pelasge a dus la formarea de mari triburi
şi civilizaţii denumite de noi antice, provenite, multe, din aceeaşi rădăcină
carpato-balcanică.
 Pelasgii din acest spaţiu se vor structura iniţial sub formă de ginţi
şi triburi, unindu-se apoi pentru a da naştere marilor popoare europene cu
rol determinant în istoria antică ulterioară a Europei.

GEȚI, AGATÂRȘI, SCIȚI SI PERSANI ( 550 – 341 î. Hr.)

A doua menţiune istorică despre întemeierea unei aşezări în ţara

noastră după Histria, este învăluită în mister şi legendă. După afirmaţia
unor istorici antici: Herodot, Strabo, Polyaenus, Cassiodorus şi Iordanes,
cetatea Tomisului ar fi fost întemeiată de marea regină a massageţilor.
Tomiris, în urma victoriei ei asupra marelui rege persan Cirus al II-lea (576
– 529 î.Hr.)
Massageţii, un popor misterios ca şi origine, consideraţi, de unii
istorici, iranieni, de alţii, geţi nomazi care ar fi migrat, începând din epoca
fierului, spre SE – ul Asiei Mici, ajungând până la graniţa imperiului persan.
Însuşi numele massageţilor este menţionat de către istoricii antici ca fiind
„geţii cei mari”: ‘’Neam straşnic de tot – gens fortissima, <despre care> stă
scris că urma să pustiască chiar şi ţara Iudeei (. . .). Massageţii îşi au
originea din sciţi. Şi zicând massageţi e aproape cum ai zice solizi (graves),
adică puternici, geţi – fortes Getae’’ (Iordanes – Getica).
Vecinătatea lor îl deranja însă pe regele persan. „Atunci Cirus,
regele perţilor, după un interval mare, de 630 de ani, (precum atestă
Pompeius Trogus) a pornit cu un razboi, nimicitor pentru sine, împotriva
reginei geţilor Tomiris. Îmbărbătat de victoriile dobîndite în Asia, a căutat
să subjuge pe geţi, cărora le era regină Tomiris, precum am spus. Aceasta
deşi ar fi putut să oprească înaintarea lui Cirus la râul Abraxis, i-a permis
totuşi trecerea, socotind mai onorabil să-l învingă cu armele decât să profite
de avantajul locului, ceea ce s-a şi întâmplat.
Când a venit Cirus, pentru prima dată, norocul a fost de partea
parţilor până într-atât încât şi fiul Tomirei şi cea mai mare parte din armată
au căzut în luptă. Dar continuând războiul, geţii cu regina lor, i-au învins pe
parţi şi i-au supus, luându-le o bogată pradă. Acolo şi atunci a văzut neamul
goţilor pentru prima dată corturi de mătase. “ (Iordanes – Getica)
Mai apropiat de evenimente ca timp, Herodot ne descrie cu lux de
amănunte cele întâmplate. În urma primelor victorii obţinute de supuşii
reginei Tomiris asupra perşilor, Cirus a întins o cursă acestora. Massageţii
condusi de către Spargapises, fiul reginei, au dat peste o tabără
abandonată, unde au găsit multe vase cu vin, băutură necunoscută de
către ei, care consumau haşiş, după afirmaţiile lui Herodot. Neobişnuiţi cu
tăria vinului, s-au îmbătat, iar ostaşii persani i-au măcelărit în somn.
Spargapises a fost luat prizonier şi predat lui Cirus. Tomiris a trimis soli
cerând eliberarea fiului ei. Acesta, nesuportând ruşinea şi umilinţa, când s-
a trezit din beţie, s-a sinucis. La aflarea veştii, Tomiris a atacat oastea
persană, înfrângând-o şi luându-l prizonier pe Cirus. Pentru a da un
exemplu înfricoşător, regele persan a fost decapitat iar capul lui păstrat într-
un vas cu vin, după alţi istorici, un vas de sânge uman. Mesajul reginei era
foarte sugestiv şi înfricoşător: duşmanul lacom să se sature de sânge.
Astfel, în anul 529, a pierit unul dintre cei mari regi ai civilizaţiei antice.
“Iar regina Tomiris, mărindu-și victoria şi făcându-se stăpână pe
atât de mari prăzi de la duşmani, după ce a trecut în partea Moesiei ce se
numeşte Sciția Minor, cu numele luat de la Sciția cea mare, a construit o
cetate pe ţărmul moesiac al Pontului, numind-o Tomis, de la numele său.”
(Iordanes – Getica).
Această cetate-port avea să fie ulterior colonie grecească şi cucerită
în anul 71 î.Hr. de către romani. Împăratul bizantin Constantin cel Mare
avea să reboteze aşezarea cu numele surorii sale, Constantiana.

Pe vremea începuturilor istoriei scrise, cronicarii greci aveau puţine
cunoştinţe despre situaţia geografică şi etnografică dincolo de Istru. Abia
după secolul VI î.Hr., ca urmare a începerii fondării unor colonii greceşti pe
ţărmul Marii Negre, vor reuşi să-şi formeze o viziune asupra ţinuturilor de
dincolo de Dunăre şi, mai ales, a triburilor daco getice care le populau. Dar
şi aceste cunoaşteri erau reduse, dovadă a afirmaţiei lui Herodot referitor la
ţinuturi: „nimeni nu ştie cine locuieşte <acolo>”, „se pare ca dincolo de Istru
este un pustiu nemărginit, pustiu numit de Strabon „ pustiul geţilor” .
Lipsa lor de cunoştinţe geografice va duce la crearea unor mari
confuzii ulterioare pentru istorici referitor la acel spaţiu numit „Sciția” de
către greci.
Deoarece nu aveau un nume pentru a defini vastul spaţiu la nord de
Dunăre, precum şi ţinuturile de la est de Prut, mergând până în regiunile
nord pontice şi ajungând până la Marea Caspică, l-au botezat cu termenul
de Sciția. Ori, în acest imens teritoriu, existau populaţii umane diferite ca
neam, ca obiceiuri şi tradiţii, dar şi ca şi rasă. Ulterior, cercetătorii vor
repeta greşeala greacă, specificând că locuitorii sciţi erau de origine
iraniană, populaţie existentă şi la acea vreme, dar care habita în spaţiul
actualei ţări Iran, şi nu în nordul Euroasiei. Prin prisma prezentelor
descoperiri făcute în Ucraina şi Rusia, s-a dovedit însă contrariul acestei
ipoteze.
De altfel, element important pentru înţelegerea fenomenelor istorice,
trebuie amintit că zona Dobrogei era numită de către greci Sciția Minor
(Sciția Mica), ceea ce ne confirmă faptul că orice civilizaţie existentă la nord
de Dunăre şi până la Marea Caspică era asimilată ca populaţie scitică.
Opinia generală a istoricilor este însă că aceşti misterioşi sciţi erau o
uniune de triburi care habitau în spaţiul nord pontic, învecinându-se cu dacii
la limita râului Nistru, iar la estul Marii Negre cu proto-armenii (Ucraina de
azi şi partea sud vestică a Rusiei).
Mult menţionatele descoperiri scitice făcute pe teritoriul ţării noastre
nu sunt chiar „scitice”, avându-se în vedere faptul că, la acea vreme, ca şi
în ziua de azi, pe lângă relaţiile politice, existau şi legături comerciale,
culturale, multe tradiţii fiind preluate şi adoptate de triburile care se
învecinau.
O confirmare a acestui fapt o găsim la poetul liric al Tebei, Pindar,
care a trăit între anii 518 şi 438 î.Hr. şi care, în lucrarea sa, Olimpicele,
pomeneşte despre existenta unui trib al taurilor, care locuia în preajma
Istrului, într-o zonă numită „ţara istriană”. Pindar face aceeaşi afirmaţie ca şi
ulterior Herodot că tribul taurilor era de neam scitic. Astfel înţelegem că
inclusiv parte a geto-dacilor vor fi pomeniţi sub această denumire generală
de popor scitic, iar parte a ţinuturilor lor ca făcând parte din Sciția. De altfel,
Hellenicos, cronicar al secolului al V-lea î.Hr., îl considera pe Zamolxis
când scit, când grec, în funcţie de contextul prezentării şi de interes de
neam.
Prima menţiune despre geţi o face însă marele dramaturg grec
Sofocle (497 – 405 î. Hr.) în opera sa „ Triptolem”: „...și Charnabon, care în
timpurile de faţă domneşte peste geţi”. Din păcate pentru acest conducător,
nu s-a reţinut că e posibil ca acest rege al geţilor să fi condus o uniune de
triburi getice între anii 470 – 460 î. Hr.
Primul istoric grec care va încerca să ne transmită prin timp
informaţii despre „Scitia”, triburile care o populau şi conflictele în care s-au
angrenat a fost Herodot. Istoricul grec s-a născut la Halicarnas. în Asia
Mica, în jurul anului 484 î. Hr. şi a murit în anul 425 în colonia Thurioi din
sudul Italiei. Opera sa „Istoriile”, care număra 9 cărţi, este rezultatul unor
vaste cercetări şi studii de documente, după cum o spune el însuşi.
Având ca temă conflictul iscat între sciţi şi persani, istoricul pe lângă
prezentarea evenimentelor, a triburilor existente, face şi o descriere
geografică a marelui spaţiu scitic. La loc de cinste este însă prezentat
fluviul Dunărea: „Istrul, care este cel mai mare dintre toate fluviile pe care le
cunoaştem, curge mereu cu acelaşi debit, vara şi iarna. E cel dintâi fluviu
din Sciția (subl.n.) venind dinspre apus; el ajunge fluviul cel mai mare,
deoarece primeşte apele mai multor râuri. Printre acelea care îl fac să fie
mare, sunt cinci mari cursuri de apă care curg prin Sciția; unul numit de
sciţi Porata, iar de eleni Pyretos, apoi Tiarantos, Araros, Naparis şi
Ordessos. Cel dintâi amintit între aceste râuri e mare şi, curgând el spre
răsărit, îşi uneşte apele cu Istrul. Al doilea, căruia i se spune Tiarantos,
curge mai spre apus, fiind mai mic. Araros, Naparis şi Ordessos curg între
aceste două râuri, vărsându-se şi ele în Istru. Acestea sunt râurile care
izvorăsc din Sciția şi care îi sporesc apele. Râul Maris izvorăşte în ţara
agatarşilor şi se varsă şi el în Istru.” (Herodot, IV. 48).
Istoricii au încercat să găsească echivalentul acestor râuri în
geografia actuală a ţării, identificând Pyretos-ul cu Prutul şi Tiarantos cu
Siretul. Numai că mica problema este că, între cele doua râuri, nu mai
există alte trei râuri chiar mai mici.
La o atenţie mai mare acordată textului lui Herodot, vom realiza că,
într-adevăr, Pyretos este Prutul care curge în răsăritul ţării, râu cunoscut şi
de sciţii nord-pontici ca şi hotar între ei şi geto-daci, sub numele de Porata.
Râul numit de Herodot, Tiarantos, şi care curge la apus este de fapt Tisa.
Între aceste două râuri mari, putem identifica şi celelalte trei râuri: Araros –
Argeşul, Ordessos – Oltul şi Naparis – Jiul.
Însuşi hidronimele corespund cu aproximaţie, ţinând cont că au
suferit şi o deformare prin scrierea şi înţelesul grec: Pyretus – Prut; Ti
(arantos) – Ti (sa); Araros – Argeş; Ordessos – Olt, mai puţin Naparis – Jiu.
În expunerea lui, referitor la fluviul Istru, Herodot face, practic,
descrierea a ceea ce ulterior grecii vor numi Sciția Minor, respectiv teritoriul
actual al Munteniei şi al Dobrogei <Istrul>E cel dintâi fluviu din Sciția
(subl.n.), lucru specificat şi în cap. VI. 49: „ Istrul izvorăşte din ţinuturile
celţilor – care sunt locuitorii cei mai dinspre apus ai Europei – după cineti,
el străbate toată Europa şi pătrunde în Scița printr-o latură a ei” .
În acelaşi timp, însă, are informaţii şi despre teritoriul aflat mai la
nord de Sciția Minor, numind-o „ţara agatârşilor” şi râul care o străbate,
Maris, respectiv Mureş, cu apele sale Târnava Mare şi Târnava Mică.
Vorbind însă despre „ceilalţi sciţi”, sciţii asiatici care habitau stepele
nord pontice şi aflaţi în conflict cu persanii, delimitează clar diferenţa între
aceştia şi „sciţii” din Scitia Minor: „ Sciţii nomazi, care locuiau în Asia (
IV.11), .... nu aveau nici cetăţi, nici ziduri întărite; ci toţi îşi duc casele cu ei
şi sunt arcaşi calări, trăind, nu din agricultura, ci de pe urma dobitoacelor
ce le au. Iar locuinţele lor sunt în căruţe. Şi atunci, cum să nu fie de nebiruit
aceşti oameni şi cum să te poţi apropia de dânşii? (IV)” (Herodot – Istorii).
Aceşti sciţi trăiau în Asia de Sus (Herodot), teritoriul ocupat de ei numindu-
se Sciția Veche (Herodot).
Marele poet elen Eschil, prin afirmaţia lui din tragedia „Prometeu
descătuşat”: ”Sciţii cei cu păşuni frumoase, mâncători de brânza din lapte
de iapă” ne trimite la ipoteza că aceşti sciţi, prezentaţi de către istoricii
greci, erau un popor proto-mongol sau proto-tătar, obiceiurile prezentate
mai sus fiind aceleaşi cu modul de viaţă al mongolilor şi tătarilor, îndeobşte
al popoarelor nomade din Asia între secolele X-XVI d. Hr.
Pentru a-mi argumenta mai bine aceasta afirmaţie voi aminti că
modul de prindere al animalelor de către sciţii asiatici: „aruncă în jurul
gâtului animalului un laţ; cu ajutorul unui băţ pe care îl ia şi-l răsuceşte în
acel laţ, îl strânge până ce sugrumă vita.” (Herodot, IV.60) este identic cu
cel utilizat şi în ziua de azi de păstorii mongoli, instrumentul format din laţ
(fâşii de piele împletite) şi băţ (din bambus), numindu-se tomakan.
Motivul conflictului scito – persan este ocuparea de către primii, în
virtutea statutului lor de nomazi, pe o perioada de 28 de ani, a unei provincii
satelit a imperiului persan.
 În anul 522 î. Hr. rege al Imperiului Persan ajunge Darius I cel Mare
(n.550 - d.486 î. Hr.) în timpul căruia imperiul va cunoaşte apogeul puterii şi
maxima expansiune teritorială, devenind cel mai puternic stat din Orientul
Mijlociu.
Ca răspuns la intruziunea scită, Darius va demara, în anul 514 î.
Hr,, organizarea unei marii campanii milițare. Regele persan va aduna o
armată impresionantă de 700.000 de soldaţi şi un număr de 600 de corăbii,
din care vor face parte şi aliaţii săi greci: ionieni, eolienii şi helespontinii.
Darius îşi va trimite impresionanta flotă condusă de greci ca un avanpost
spre Dobrogea. Grecii vor pătrunde pe unul din braţele Dunării ajungând,
după două zile, undeva între Tulcea şi Isaccea, unde vor construi un pod
peste Dunăre. Cavaleria şi pedestraşii lui Darius vor trece Bosforul
înaintând spre Dobrogea pe itinerarul: Bizanţ, Apollonia, Dionysopolis,
Tomis, Histria până la Tulcea.

În drumul lor prin Tracia, impresionanta armată persană s-a impus

în faţa triburilor locale: scirmiazi şi nipseeni, aceştia supunându-se fără
ripostă lui Darius. Dar, odată intraţi pe teritoriul Dobrogei, persanii se vor
lovi de geţi. „Înainte de-a ajunge la Istru, birui mai întâi pe geţi, care se cred
nemuritori. Căci tracii, locuitorii din Salmydessos şi cei care ocupă ţinutul
aşezat mai sus de oraşele Apollonia şi Mesambria — pe nume scirmiazi şi
nipseeni — s-au predat lui Darius fără luptă. Geţii, însă, fiindcă s-au purtat
nechibzuit, au fost îndată robiţi, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai
drepţi dintre traci.”
Din păcate, Herodot, a cărui subiect principal era confruntarea dintre
persani şi sciţi, nu insistă mai mult asupra conflictului geto – persan. În
schimb, Iordanes, episcop de origine gotică, născut în jurul anului 480 d.
Hr., pe baza unor informaţii culese din documente, pierdute în ziua de azi,
face, în lucrarea sa intitulata De origine octibusque Getarum (Getica),
următoarea menţiunelegată de acest conflict: „Apoi Darius, regele Persiei şi
fiul lui Histaspe, a cerut în căsătorie pe fiica lui Antirus, regele goţilor
<geţilor> , rugându-l deopotrivă şi ameninţându-l, daca nu i se îndeplineşte
dorinţa. Dispreţuind înrudirea,goţii <geţii> i-au refuzat cererea. Respins,
acesta s-a înfuriat de necaz şi a trimis împotriva lor o armată de 700.000 de
soldaţi înarmaţi, căutând să răzbune, printr-un rău public, ruşinea sa. Şi cu
corăbii făcute pod şi legate între ele, de la Calcedon până la Bizanţ, a atacat
Tracia şi Moesia. Apoi, construind tot în acelaşi mod, un pod peste Dunăre,
după ce a fost neîntrerupt atacat timp de două luni, a pierdut la Tapae 8000
de luptători şi, temându-se ca nu cumva podul peste Dunare să fie ocupat
de adversarii săi, s-a întors în goană forţată în Tracia, neavând încredere că
solul Mysiei va fi în siguranţa pentru a mai întârzia cel puţin pe el. “
În ciuda faptul că Iordanes transpune fapte şi personalitatea gete
în profitul vechimii goţilor, în mod voit, şi face unele confuzii (Tapae),
informaţia lui despre conflictul geto persan este, foarte posibil, reală.
Iordanes ne transmite motivaţia faptului real al conflictului dintre geţi şi
persani. Grecii şi persanii veniţi pe mare pentru construirea podului peste
Dunăre au înfruntat mai mult ca sigur opoziţia băştinaşilor geţi. Este mai
mult ca sigur că această confruntare să se fi datorat şi incursiunilor făcute
de greci şi persani pentru aprovizionare cu produse alimentare necesare
forţei militare şi de constructori dislocaţi în zona. Intrarea lui Darius în
Dobrogea va acutiza situaţia, astfel încât se pare că se va încerca un
compromis printr-o mezalianţa între regele get Antirus şi Darius, prin
căsătoria fiicei regelui get cu regele persan. Semnificativ este faptul că, atât
Herodot, cât şi ulterior Iordanes, elogiază gestul geţilor de luptă împotriva
imensei maşini de război persane, care era alcătuită din 700.000 de soldaţi.
O asemenea decizie nu putea fi luată decât de o forţă militară şi
economică, cu o organizare corespunzătoare care-şi putea permite să ducă
un astfel de război. Şi totuşi geţii au făcut-o, chiar dacă au fost înfrânţi şi
obligaţi să se alăture armatei persane.
Referitor la această superioritate militară şi de organizare tribală,
Herodot scrie: „lângă Pontul Euxin <Marea Neagră>, către care şi-a
îndreptat Darius expediţia sa, locuiesc, în afară de sciţi, cele mai înapoiate
neamuri din câte există în vreo ţară. Căci din toate neamurile de dincoace
de Pont, nu putem aminti pe nici unul care să fi dat dovadă de înţelepciune
şi nu cunoaştem nici un învăţat, cu excepţia neamului scit <get din Sciția
Minora – Dobrogea> a lui Anacharsis. Neamul scit, între toate neamurile
pe care le cunoaştem, a descoperit, cu nespusă cuminţenie, cel mai
însemnat lucru pentru viaţa bine orânduita a oamenilor.” (IV. 46). Din
păcate, nici despre acest personaj get, învăţatul Anacharsis, Herodot nu ne
mai dă alte informaţii decât constatarea că geţii erau bine organizaţi şi
paşnici, faţă de celelalte triburi „înapoiate”. Să nu uităm însă că, pentru
greci, orice popor necunoscut era catalogat ca şi „barbar”.
 Dar să urmărim în continuare aventura pornită de către regele
Darius. După pacificarea geţilor, trupele lui s-au îndreptat, urmărind coasta
Mării Negre, spre stepele nord pontice, ajungând până la Marea Azov
(Lacul Meotis) şi de acolo, pe malurile râului Don (Tanais).
În faţa uriașei ameninţări, sciţii vor adopta tactica „mongolă/tătară”,
retrăgându-se cât mai adânc în ţinuturile lor, dar în acelaşi timp, lansând
contraatacuri pentru hărţuirea armatei persane.
Vorbind despre acest ţinut al Sciției Vechi, care se întindea de la
Nistru şi până la Don, Herodot mai aminteşte şi de vecinii sciţilor, vecini
care vor fi, de asemenea, implicaţi în acest conflict de mare dimensiune.
„De la Istru în sus, spre lăuntrul continentului, Sciția este mărginită mai întâi
de agatârşi, iar după aceea, de neuri, apoi de androfagi şi, în cele din urmă,
de melanhleni.” (IV.100). Herodot pomeneşte, pentru a doua oară, despre
agatârşi, tranşându-le de această dată şi hotarul estic, râul Nistru. Conform
istoricului grec, „ţara agatârşilor” se întindea de la Tisa, în zona Mureşului şi
până la Nistru şi la nord de Sciția Minor, respectiv Transilvania şi Moldova.
Cine erau ei, ne-o spune tot Herodot: „Agatârşii sunt lipsiţi de energie şi
foarte gingaşi. Ei poartă, cei mai mulţi, podoabe de aur. Au în devălmăşie,
nevestele, ca să fie fraţi cu toţii şi, înrudindu-se, să nu mai existe între ei
nici pizmuire, nici vrăjmăşie. Cât priveşte celelalte obiceiuri, se apropie de
traci”. Să nu uităm din nou că, pentru greci, orice popor necunoscut era
catalogat ca şi „barbar”, iar obiceiurile lor, imorale.
Opiniile multor istorici şi cercetători converg spre părerea generală
că agatârşii erau tot un trib geto-dacic, habitat în spaţiul transilvănean şi
moldav. Arheologic, agatârşii au fost identificaţi în grupul de morminte de
pe Mureşul Superior, datate în perioada 550-450 î. Hr. După unii
cercetători, termenul de Agathirsoi (Agatârșii) înseamnă "conducătorii cu
toiege" (thirsus = toiag). Menţiunea făcută de Herodot legat de podoabele
de aur pe care le purtau, ne indică una din ocupaţiile de bază ale
agatârşilor, extragerea metalelor preţioase şi nepreţioase din Munţii
Apuseni şi prelucrarea lor. Tot istoricul grec aminteşte de faptul că agatârşii
deţineau vii renumite, posibil în zona Mureşului şi a Târnavelor, dar şi a
zonei Cotnariului din Moldova. Precizarea făcută de către Herodot despre
imoralitatea agatârşilor legat de femei, în mod cinic, este faptul că bărbaţii
aveau mai multe soţii, lucru de neconceput pentru monogamia grecilor.
Poetul grec, Menandru (343–292 î. Hr. ) va atinge însă acest lucru
mult mai descriptiv, cu o undă de ironie fină: „Aşa suntem noi, tracii toţi, şi
mai ales geţii – mă mândresc că mă trag din neamul acestora din urmă: nu
suntem din cale afară de cumpătaţi. Nici unul dintre noi nu ia o singură
femeie, ci zece, unsprezece sau douăsprezece, şi unii chiar şi mai multe.
Când se întâmpla să moară cineva, care n-a avut decât patru sau cinci
neveste, oamenii din partea locului spun: Bietul de el, n-a fost însurat, n-a
cunoscut iubirea.”
În ciuda faptului că Herodot afirma că agatârşii erau din neamul
tracic, la fel ca şi geţii, mulţi dintre actualii istorici consideră că aceştia erau
un popor de origine iraniană, nefăcând nici diferenţa dintre sciţii din Scitia
Minor care erau, de fapt, triburi geto-dacice şi sciţii din Scitia Veche, care
nici ei nu aveau nici o legătura cu popoarele iraniene.
Ştim foarte bine că, ulterior, geţii vor fi cunoscuţi în istorie sub
numele de daci, istoricii creând termenul de geto-daci pentru a defini
triburile şi populaţiile de origine geto-dacică. Identic este şi fenomenul legat
de agatârşi, pe care Herodot îi prezintă sub numele de agatârşi, ulterior în
documentele istorice vor fi menţionaţi cu termenul de costoboci, uniune de
triburi care habitau exact pe aceleaşi regiuni prezentate de istoricul grec.
Dar să revenim la conflictul dintre sciţi şi persani în care se vor
vedea implicaţi şi agatârşii.
„Sciţii şi-au dat seama că ei singuri nu pot respinge în luptă deschisă
oştirea lui Darius şi au trimis soli la vecini. Regii vecinilor se adunară şi
ţinură sfat pentru a vedea ce trebuie făcut, deoarece se temeau de atacul
unei armate numeroase. Regii care s-au strâns laolaltă erau cei ai taurilor,
ai agatârşilor, ai neurilor, ai androfagilor, ai melanhlenilor, ai budinilor şi ai
sarmaţilor. „(Herodot, IV 102)
Participanţi la această adunare, trimişii regelui scit Idanthyrsos
aveau să-şi expună motivele necesităţii încheierii unei alianţe: „Voi nu
priviţi deloc nepăsători, - ziceau ei – stând deoparte, cum suntem nimiciţi,
ci, uniţi în simţiri, să mergem împotriva năvălitorului. Dacă nu veţi face aşa,
va trebui ca noi, copleşiţi, ori să ne părăsim ţara, ori, rămânând pe loc, să
primim condiţiile ce ni le va impune duşmanul. Într-adevăr, cum am putea
să ieşim la capăt, daca voi nu vreţi să ne veniţi în ajutor? Purtându-vă aşa,
soarta nu va fi mai uşoară, întrucât regele perşilor nu merge cu nimic mai
mult împotriva noastră decât împotriva voastră. După ce ne va nimici, n-
are să fie mulţumit doar cu atât – fără să se atingă de voi. Iată o dovadă
hotărâtoare în sprijinul celor ce vă spun. Dacă regele perşilor venea doar
împotriva noastră, dorind el să răzbune robia în care i-am ţinut neamul
înainte vreme, atunci el trebuia să lase în pace pe ceilalţi şi să meargă
numai împotriva ţării noastre. Aşa stând lucrurile, ar fi arătat tuturora că
face război sciţilor şi nu altora. De fapt, însă, o dată ce a pus piciorul pe
acest continent, a subjugat rând pe rând, toate neamurile care-i stăteau în
cale. El are acum în puterea sa pe traci şi pe geţi, vecinii noştri.” (Herodot,
IV 118)
Dacă unii dintre regii participanţi la întrunire vor înclina spre
ajutorarea sciţilor, în schimb „regele agatârşilor, neurilor, androfagilor, al
melanhlenilor şi al taurilor au răspuns cu următoarele lor cuvinte: <<Dacă
n-aţi fi săvârşit voi cei dintâi nedreptate şi n-aţi fi pornit cu război
împotriva perşilor, am fi îndeplinit ceea ce ne cereţi; cererea voastră s-ar fi
părut dreaptă şi am fi lucrat mână în mână cu voi. Dar năvălind în ţara lor –
fără ca noi să vă fi sprijinit -, aţi fost stăpânitori atâta vreme cât v-a îngăduit
zeul. Când tot el îi stârneşte acum pe aceia împotriva voastră, ei vă plătesc
după merit. În ceea ce ne priveşte, noi atunci n-am vătămat pe oamenii
aceia şi nici acum nu vom încerca să le facem noi, cei dintâi, vreun rău.
Daca însă Darius atacă şi ţara noastră, pornind să ne facă război, atunci ne
vom măsura şi noi puterile cu el, ca să-l respingem. Dar până ce nu vedem
că ne atacă, rămânem la noi. Căci socotim că perşii nu se îndreaptă
împotriva noastră, ci împotriva celor care s-au făcut vinovaţi de nedreptate.
„ (Herodot, IV 119).
Răspunsul dat de câtre agatârşi şi aliaţii lor, în această cauză, dă
dovada de o excepţională logică şi raţionament privind cauza şi efectul
acţiunilor iresponsabile ale sciţilor. Numai un popor ajuns la un grad înalt de
civilizaţie, educaţie morală şi civică poate formula un asemenea răspuns
categoric şi argumentat.
În faţa unui asemenea răspuns, sciţii şi-au dat seama că nu
puteau angaja singuri o luptă decisivă împotriva persanilor. În această
situaţie şi-au încărcat avuţiile, femeile şi copiii în căruţe şi le-au trimis cât
mai departe spre miazăzi.
Din acest moment, sciţii încep un război tipic de hărţuire a armatei
persane, otrăvind în calea lor fântânile, dând pradă focului semănaturile şi
iarba, trimiţând turmele de animale spre ţinuturile din miazăzi. Regele
Darius va realiza că în faţa unui asemenea război de uzură nu face faţă cu
o armată atât de numeroasă, mai ales datorită lipsei alimentelor şi a hranei
pentru cai. O lovitură în plus va fi și faptul că sciţii vor începe o serie de
tratative cu grecii ionieni care păzeau podul de peste Dunăre, armatorii
corăbiilor pe care le utilizau persanii pentru aprovizionare.
Regele Darius va lua în final hotărârea să se retragă din Sciția,
îndreptându-și armata către Persia. „Astfel scăpară perşii. Iar sciţii,
căutându-i, le-au pierdut urma pentru a doua oară.” (Herodot, IV,142)
În această confruntare, se mai cuvine să menţionam încă un
episod legat de agatârşi. În timpul luptelor de hărţuire duse de sciţi, aceştia
vor încerca să-i implice, prin şiretenie, pe agatârşi în conflict, încercând să-i
atragă pe persani pe teritoriile acestora.
Agatârşi, însă, vor riposta foarte prompt trimiţând un sol „ care să-i
oprească de a pune piciorul pe pământul lor şi i-au prevenit că, dacă vor
încerca să năvălească acolo, mai intui vor avea de înfruntat o straşnică luptă
cu ei. După ce le-au spus din capul locului acestea, agatârşii şi-au adus
oastea la hotare, hotăraţi să-i respingă pe năvălitori... Iar sciţii n-au mai
intrat în ţara agatârşilor”. (Herodot, VI, 125)
Refuzul ajutorului acordat de către agatârşi sciţilor se datorează
mai mult ca sigur şi posibilelor conflicte anterioare avute cu aceştia şi a
cunoaşterii modului lor de comportament viclean. De altfel, Herodot
menţionează că, încă din vechile vremuri, agatârşii afişau o atitudine ostilă
faţă de sciţi, ca popor sedentar de munte, faţă de incursiunile unui popor
nomad de stepă. Regele sciţilor Ariapeithes avea să fie ucis, în urma unui
vicleşug, de către Spargapeithes, regele agatârşilor. Din păcate, istoricul
grec nu ne indică timpul în care s-a petrecut conflictul dintre cei doi regi.
Remarcabil este însă faptul că, în opera sa, Herodot ne dă
informaţii şi despre alte triburi geto-dacice, care, chiar dacă făceau parte
din marea familie a tracilor, se deosebeau de aceştia. Vorbind despre Istru,
aminteşte pe tauri, aşezaţi la gurile Dunării, terizi şi crobizi, situaţi pe
malurile Istrului, trausi, stăpânitori ai ţinuturilor din nordul Dunării.

Cu toate că afirmă hotărât că: „Tracii spun că ţinutul de dincolo de

Istru e ocupat de albine şi din cauza lor nu se poate pătrunde mai departe.
Cei care povestesc aşa ceva, după părerea mea, spun lucruri de necrezut.
Căci se ştie că vietăţile acestea îndură greu frigul; iar eu sunt de părere că
ţinuturile de sub constelaţia Ursei nu pot fi locuite din cauza frigului. Iată,
prin urmare, ce se spune despre această ţară, ale cărei coaste le-au supus
perşilor Megabazos <general persan al lui Darius >” (V,10), conform
obiceiului lui, revine şi se autocorectează, dându-ne detalii despre un alt
trib care trăia la nord de Dunăre.
„Cât priveşte partea dinspre miazănoapte <nord> a acestei ţări,
nimeni n-ar putea spune cu exactitate ce oameni o locuiesc, căci ţinutul de
dincolo de Istru se arată a fi pustiu şi de o întindere nesfârşită. Singurii
oameni despre care am putut afla, trăiesc dincolo de Istru, şi sunt un neam
cu numele de sigini. Ei se folosesc de haine ca şi ale mezilor. Caii lor – zice-
se – au pe tot corpul un păr des şi lung de cinci degete. Aceştia sunt mici şi
cu bot scurt, nefiind în stare să poarte oameni. Înhămaţi însă la car, aleargă
cât se poate de repede. De aceea, băştinaşii călătoresc în care. Acest neam e
răspândit până în regiunea eneţilor care locuiesc ranga Adriatică. Ei susţin
că sunt colonişti mezi (moesi=mysi) . Cum s-au aşezat aici mezii nu pot să-
mi dau seama, dar, într-un timp foarte îndelungat totul, este cu putinţa….”
(V,9).
Este interesant faptul că, după studiul textului lui Herodot, marea
majoritate a istoricilor s-au aplecat doar asupra geţilor, considerându-i doar
pe aceştia ca făcând parte din marea familie numită tot de ei geto-dacică,
ignorând în totalitate celelalte triburi trăitoare la sud şi nord de Dunăre, la
gurile Dunării sau mai în nord, dincolo de Carpaţi, în Transilvania şi
Moldova, care erau şi ei traci şi nu sciţi, aşa cum se teoretizează prin
ipoteza scito-iraniană.
Astfel s-au omis mari populaţii geto-dacice precum: bogaţii
agatârşii, taurii, terizii, crobizii, trausii şi, mai ales, cei numiţi sigini.
Vom reaminti eroarea făcută de Herodot, care şi lui însuşi i se
pare nelalocul ei, confundându-i pe mezi - popor care între anii 612 – 549 î.
Hr. aveau să întemeieze un imperiu în nordul Iranului - cu moesii. Totul se
datorează deformării informaţiei, a numelui tribului ce trăia în nordul şi
sudul Dunării, moesii, tradus de istoric ca şi mezi. Tot el, însă, în capitolul
V.27, se va corecta numindu-i pe aceştia mysii; moesii numiţi şi mysi, erau
un trib geto-dacic care a ocupat vaste teritorii la sud ş nord de Dunăre până
la invazia romană şi ocuparea Balcanilor de către aceştia. În ciuda acestui
fapt, numele comunităţii misilor avea să fie binecunoscut şi în vremea
răscoalei Asăneştilor din anul 1185 d. Hr., când cronicarul Nicetas
Choniates afirmă că aceştia acum se numesc vlahi.(!).
Omul politic şi istoricul grec Tucidice (460-396 î. Hr) îi va numi pe
aceşti mysi/moesi pur şi simplu geţi atunci când va pomeni în lucrarea sa
“Istoria războiului peloponisiac” despre evenimentele petrecute sub
conducerea regelui odris, Sitalces, între anii 431 – 424 î. Hr.
Înscăunat ca rege al tracilor odrisi, în anul 431 î. Hr., Sitalces va
duce o politică de unire a triburilor trace atât prin diplomaţie cât şi prin forţă.
Statul odris era situat între Munţii Rodopi şi Munţii Balcanici până la Marea
Neagră. Sitalces va reuşi să-şi pună influenţa conducătoare asupra geţilor
aflaţi imediat “dacă treci Munţii Haemus (Munţii Balcanici)” <geţii dintre
Haemus şi Dunăre > şi asupra “celorlalte populaţii stabilite dincoace de
Istru, mai ales în vecinătatea Pontului Euxin”. Pentru a-i localiza mai bine,
istoricul grec aminteşte că : “geţii şi populaţiile din acest ţinut se
învecinează <la est> cu sciţii, au aceleaşi arme şi sunt toţi arcaşi calări”.
Regatul odris a lui Sitalces şi geţii ( Rhodopen=Munţii Rodopi, Balkan
Gebirge=Munţii Balcani, Donau=Dunăre=Istru, Griehenland=Grecia))

Sitalces, angajat în extinderea statului său, avea să omită însă că nu

toţi tracii erau de acord să-i fie supuşi. „În timpul asediului de la Delion
<noiembrie 324 î. Hr> a murit şi Sitalces, regele odrisilor, făcând război
împotriva tribalilor <trib tracic la sud de Plevna> şi fiind învins în lupta.
Seuthes, fiul lui Sparadocos, nepotul său, ajunsese regele odrisilor şi al
restului Traciei pe care o stăpânea acela” (Tucidide). În timpul regalităţii lui
Seuthes, geţii sunt pomeniţi pentru ultima oară ca aliaţi ai armatei odrise.
Participând, se pare, în calitate de mercenari, se vor confrunta cu puterea
militară a atenienilor. Din relatarea lui Polyaenus rezultă că geto-dacii sud-
dunăreni au avut un rol important în obţinerea victoriei: "Pe când atenienii
pustiiau ţărmul mării, prin părţile Chersonesului, Seuthes angaja două mii
de geţi uşor înarmaţi şi le porunci în taină să năvălească - ca şi cum ar fi
duşmani - să pârjolească ţara şi să atace pe cei de la ziduri. Văzând atenienii
aceste lucruri ei - judecând după cele întâmplate - îi crezură pe geţi
duşmanii tracilor; deci prinseră inimă şi coborâră din corăbii şi se apropiară
de ziduri. Seuthes ieşi dinlăuntrul zidurilor şi-i întâmpină pe atenieni,
deoarece geţii urmau să se alăture trupelor sale.
Când aceştia ajunseră în spatele atenienilor, îi atacară pe duşmani
din spate; şi luându-i dintr-o parte tracii, dintr-alta geţii, îi nimiciră pe toţi"
(Polyaenus, Stratagemata, VII, 38). Însă imediat după moartea lui Seuthes,
statul odris va decade şi se va împărţi în mai multe stătuleţe, conduse de
regi locali rivali.
Se pare că Herodot a anticipat acest lucru: „neamul tracilor este
cel mai numeros din lume, după acel al inzilor. Dacă ar avea un singur
cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult
mai puternic decât toate neamurile, după socotinţa mea. Dar acest lucru
este cu neputinţa şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceştia slabi.”
(V,3).
 GEȚI ȘI MACEDONIENI ( 341 – 292 î. Hr.)

Anul 341 î. Hr.

Cea ce nu reuşise regele odris, Sitalces, între anii 431-424 î. Hr. şi

urmaşii lui, respectiv ocuparea Macedoniei, va reuşi în schimb regele
Macedoniei, Filip al II-lea (359-336 î. Hr.), în anul 341 î. Hr., prin ocuparea
a ceea ce mai rămăsese din regatul Odris.
Dar, prin ocuparea regatului odris, graniţele Macedoniei vor
ajunge până la teritoriile geţilor, ceea ce va duce la iminenţa declanşării
unui conflict. „În acea vreme, precum spune istoricul Dio, Filip, suferind de
lipsa de bani, s-a hotărât să devasteze cu armata sa Odyssitana, cetate a
Moesiei care, din cauza vecinătăţii, era atunci supusă goţilor <geţilor>. Dar
preoţii goţilor <geţilor> , aceia care erau numiţi pioşi, deschizând îndată
porţile cetăţii, şi ieşind în întâmpinarea duşmanilor cu chitare şi îmbrăcaţi
în alb, au început să se roage cu cântări şi imnuri către zei să-i alunge pe
macedoneni din patria lor. Macedonenii, văzându-i cu câta credinţă îi
întâmpina, s-au zăpăcit şi, dacă este îngăduit a se spune, deşi înarmaţi, s-au
speriat de preoţii neînarmaţi. De aceea, descompunându-şi fără zăbava linia
de luptă pe care şi-o organizaseră, nu numai că au renunţat la devastarea
oraşului, dar şi pe cei pe care-i aveau afară luaţi prizonieri după legile
războiului, i-au dat înapoi şi, după ce au încheiat alianţa cu ei, s-au întors
acasă la ale lor “. (Iordanes – Getica)
Tratatul de pace a fost încheiat din partea geţilor de câtre regele
Cothelas, numit în alte izvoare şi sub numele de Gudila, conducător al unei
uniuni de triburi gete din Dobrogea şi până la portul Odessos. Tratatul va fi
garantat şi printr-o alianţa matrimonială, fiica regelui get, Meda (Medopa)
de Odesa va deveni una din şotiile regelui macedonean Filip al II-lea. „Apoi
Filip, tatăl lui Alexandru cel Mare, intrând în legături de prietenie cu goţii
<geţii> , a luat în căsătorie pe Medopa, fiica regelui Gudila, pentru ca,
asigurat prin astfel de rudenie, să întărească şi mai mult regatul
macedonenilor. „(Iordanes – Getica). Cothelas este menţionat prima dată în
istorie de către grămăticul grec Satyros, originar din Callatis şi care a trăit la
Oxyrrhynchos în Egipt în a doua jumătate a secolului al III-lea: „(Filip) a
mai primit (ca zestre) şi regatul moloşilor, luând în căsătorie pe Olimpiada
– de la care a avut pe Alexandru şi Cleopatra. Iar când a cucerit Tracia, veni
la el Cothelas, regele tracilor, aducându-i pe fiica sa Meda şi daruri multe. A
luat-o în căsătorie şi pe aceasta, ducând-o sub acelaşi acoperiş cu
Olimpiada.”

Anul 339 î. Hr.

În baza descoperirilor arheologice şi a mărturiilor scrise, putem

constata că triburile getice din acele timpuri ajunseseră să dispună de un
potenţial economic şi militar suficient pentru a riposta cu succes tuturor
tendinţelor de expansiune ale vecinilor lor războinici. În anul 339, triburile
scitice nomade asiatice conduse de Atheas vor încerca să invadeze din
nou ţinuturile geţilor. Conştientizând incapacitatea lor militară de a-i birui pe
geţi, Atheas va căuta o alianţă cu regele macedonean Filip al II-lea în
încercarea de a-i prinde la mijloc “într-un cleşte” pe geţi. Realizarea unor
astfel de alianţe temporare a fost vizibil facilitată de faptul că puterea
macedoneană tindea în vremea aceea să se extindă spre litoralul vest-
pontic şi spre gurile Dunării.
Geţi conduşi de un misterios “Rex Histrianorum“ (Trogus
Pompeius, Historiae Philippacae, IX, 2, 1-2) se vor opune însă sciţilor. Pus
în mare dificultate de către "histrieni", Atheas va solicitat sprijinul lui Filip al
II-lea, căruia i-a promis, potrivit relatării lui Trogus Pompeius, "să-l lase
urmaş la domnie în Sciţia" (Trogus Pompeius, Historiae Philippacae, IX, 2,
1-2). Filip i-a satisfăcut cu promptitudine rugămintea, dar, între timp, regele
"histrienilor" a murit şi Atheas, redresându-şi situaţia, a trimis înapoi
detaşamentul macedonean, căruia nu i-a plătit "nici măcar cheltuielile
drumului" (Trogus Pompeius, IX, 2, 5). Deoarece Atheas a refuzat să-şi
respecte promisiunile sau să achite despăgubirile cerute de Filip, acesta a
întrerupt asediul Byzantionului - în care se afla angajat - şi a pornit cu
oştirea împotriva sciţilor, cărora le-a provocat o înfrângere zdrobitoare,
însuşi regele acestora, Atheas, căzând pe câmpul de luptă.

Anul 335 î. Hr.

În urma asasinării regelui Filip al II-lea, conducerea Macedoniei

este preluată de către fiul acestuia, Alexandros III Philippon Makedonon,
supranumit ulterior Alexandru Macedon sau Alexandru cel Mare (n. 356,
rege între 336 şi 323). Multe triburi trace supuse regatului Macedoniei au
văzut în aceasta un bun prilej de a se elibera de sub ocupaţie şi s-au
răzvrătit.
Această situaţie l-a determinat pe Alexandru ca în primăvara
anului 335 î.e.n. să pornească în fruntea unui corp expediţionar, care
număra 30.000 de luptători, împotriva alianţei tribalilor, ilirilor şi geţilor de la
nord de Haemus.
Lăsând la stânga cetatea Philippi şi masivul Orbelon, oastea
macedoneană a trecut râul Nestos (Mesta) şi a pătruns, după zece zile de
marş, în Munţii Balcani. Aici a avut loc primă luptă cu tracii, care ocupaseră
trecătoarea. Tactica aliaţilor traci şi geţi a fost foarte ingenioasă. "Ei
aduseră căruţe şi, punându-le înaintea lor, le foloseau drept metereze, ca să
se lupte de pe ele, dacă ar fi fost atacaţi, în acelaşi timp se gândeau să
prăvălească căruţele asupra falangei macedonenilor din locul cel mai abrupt
al muntelui. Ei îşi închipuiau că, cu cât vor întâlni şi vor izbi căruţele o
falangă mai compactă, cu atât o vor împrăştia mai bine prin violenţa
ciocnirii" (Arrian, Anabasis, I, 1, 7).
Replica tactică a regelui macedonean a fost la fel de ingenioasă:
"Alexandru stătu la sfat cum să treacă muntele cât mai fără primejdii. După
ce a hotărât că primejdia trebuie totuşi înfruntată deoarece nu exista trecere
prin altă parte, porunci hopliţilor ca, atunci când vor fi slobozite la vale
căruţele <de către traci>, cei cărora lăţimea drumului le îngăduia să rupă
rândurile să se risipească, ca să poată trece căruţele printre ei. Cei stânjeniţi
de strâmtoare, să se strângă şi să se culce la pământ şi să-şi aşeze scuturile
unul lângă altul, cu toată grija, în aşa fel încât căruţele care vor veni cu
putere să treacă peste ele - după cum e firesc - fără a-i vătăma. Faptele se
petrecură întocmai după cum poruncise şi plănuise Alexandru" (Arrian,
Anabasis, I, 1, 8-9).
În lupta care a urmat, oastea macedoneană a respins adversarii,
dar tentativa acestora de a destrăma falanga pentru a putea să o
nimicească constituie o dovadă că triburile trace intuiseră exact în ce
consta tăria formaţiei inovate de Filip al II-lea şi căutau soluţii pentru o
anihila.
În continuare, oastea macedoneană s-a îndreptat, prin munţi, spre
teritoriul locuit de tribalii. Informat din vreme, regele acestora, Syrmos, a
ordonat evacuarea populaţiei - femei şi copii - spre malurile Istrului, unde a
fost adăpostită într-unul din ostroavele marelui fluviu. După o tentativă de
rezistenţă la râul Lyginos (probabil Roşită), luptătorii lui Syrmos s-au retras
, la rândul lor, spre Dunăre.
Trei zile mai târziu a ajuns la fluviu şi oastea macedoneană. Acolo ea
era aşteptată de "corăbii de război sosite de la Byzantion prin Pontul Euxin
şi pe fluviu<Dunărea>" (Arrian, Anabasis, I, 3, 3). Aceste corăbii serveau la
aprovizionarea oastei care acţiona pe uscat şi la împrospătarea ei cu noi
efective, dar puteau fi utilizate pentru asigurarea trecerii armatei
macedonene peste fluviu - ceea ce ne duce la strategia lui Alexandru de a-
i pacifica pe geţi, popor pe care îl considera ca fiind cel mai războinic din
zonă.
Alexandru a încercat să efectueze "o debarcare forţată" pe ostrov,
trecând acolo arcaşi şi hopliţi cu navele pe care le avea la dispoziţie. Dar,
datorită rezistenţei tribalilor adăpostiţi în ostrov, malurilor abrupte ale
acestuia şi curentului puternic care antrena navele în aval, tentativa a eşuat
Aflând de apropierea oştirii lui Alexandru, geto-dacii conduşi de
regele Moskon, au concentrat pe malul opus al Dunării o puternică oaste
formată din peste 10.000 de pedestraşi şi circa 4.000 de călăreţi, cu care
"voiau să-l împiedice dacă ar fi încercat să treacă la dânşii" (Arrian,
Anabasis, I, 3, 5).
Modificându-şi planul iniţial, Alexandru Macedon a renunţat la ideea
debarcării pe ostrov şi a decis, în schimb, să pornească o acţiune pe malul
stâng al fluviului, împotriva geţilor.
Cu corăbiile pe care le avea la dispoziţie, cu monoxile găsite din
zonă - "căci acestea, se aflau din belşug, deoarece locuitorii de pe malurile
Istrului le folosesc pentru pescuit în Istru sau când merg unii la alţii pe
fluviu, iar mulţi fac cu ele piraterie” (Arrian, Anabasis, I, 3, 6), şi cu
mijloace improvizate (burdufuri umplute cu paie), Alexandru a trecut
Dunărea în cursul nopţii însoţit de circa 1.500 de călăreţi şi vreo 4.000 de
pedestraşi. Profitând de întuneric, macedonenii au înaintat prin holdele
bogate „culcând grâul cu lăncile înclinate, până au ajuns la amantul
necultivat” urmând malul fluviului, astfel că au apărut "mai neobservaţi"
(Arrian, Anabasis, I, 4, 1) în apropierea castei geto-dace. Realizarea
surprinderii de către macedoneni a jucat un rol important în deznodământul
confruntării care a avut loc, căci geţii "rămăseseră uimiţi de îndrăzneala cu
care <oastea lui Alexandru> într-o singură noapte trecuse atât de uşor cel
mai mare dintre fluvii, Istrul, fără să facă pod la locul de trecere" (Arrian,
Anabasis, I, 4, 3).
Deşi macedonenii au realizat surprinderea la forţarea fluviului, acest
fapt nu a determinat dezorganizarea sau paralizarea rezistenţei geţilor şi nu
a fost de natură să-i facă pe aceştia să renunţe la luptă.
Alexandru Macedon a adoptat un dispozitiv diferit de cel utilizat în
confruntările anterioare cu tracii şi tribalii. Ţinând seama de inferioritatea
numerică a trupelor proprii şi pentru a le proteja faţă de acţiunile de hărţuire
ale adversarului, el a ordonat falangei, a cărei comandă a fost încredinţată
lui Nicanor, să adopte "o formaţie pătrată" (Arrian, Anabasis, I, 4, 2), spre a
înfrunta atacurile geţilor din orice parte ar fi venit. Cavaleria, sub comanda
personală a regelui, a fost dispusă la aripa stângă a falangei, cu misiunea
principală de a fi introdusă în luptă în momentul decisiv pentru a ataca în
flancul şi spatele oastei geto-dace şi totodată, pentru a contracara o
eventuală tentativă de încercuire efectuată de aceasta.
Geto-dacii au primit, iniţial, lupta în câmp deschis cu cavaleria
adversă, dar sosirea falangei i-a obligat să se retragă spre o aşezare
fortificată/cetate ce se afla "la o depărtare de o parasangă de Istru <cca.5,5
km> " (Arrian, Anabasis, I, 4, 4).
Retragerea s-a efectuat în ordine, fiind acoperită de trupe de
protecţie. Constatând că falanga macedoneană, urmărindu-i de-a lungul
fluviului, înainta în grabă - "ca nu cumva pedestraşii să fie încercuiţi de geţii
care stăteau la pândă" (Arrian, Anabasis, I, 4, 4) -, oastea geto-dacă a
părăsit fortificaţia fără luptă; femeile şi copiii au fost urcaţi pe cai şi
transportaţi departe de linia Dunării, "prin locuri singuratice" (Arrian,
Anabasis, I, 4, 4). Motivele acestei retrageri sunt arătate clar de cronicar:
"oraşul nu era bine întărit" (Arrian, Anabasis, I, 4, 4), iar localnicii, apreciind
realist situaţia, preferaseră să se pună la adăpost în altă parte, fără a se
mai lăsa supuşi unui asediu neavantajos.
Strategia dovedita de către geţi în dramatica încleştare cu oastea lui
Alexandru Macedon a produs o puternică impresie în lumea antică şi a fost
consemnată în jurnalul generalului macedonean Ptolemaios, participant la
evenimente, printre momentele memorabile ale epocii. Marea înfruntare de
pe linia Dunării din anul 335 î.e.n. a dus la spulberarea planurilor
macedonene de expansiune şi ocupare a ţinuturilor geţilor.
Arta militară a geţilor permitea acestora să se implice într-o
confruntare militară de mare anvergură şi cu un adversar experimentat, cu
diferite forme şi procedee de luptă ingenioase în funcţie de situaţiile
intervenite pe câmpul de bătălie.
 Tactica aplicată de luptătorii geţi, întinderea de capcane, hărţuirea
adversarului, evacuarea populaţiei neluptătoare şi a avutului, retragerea
luptătorilor în locuri dinainte stabilite s.a. , a etalat unele din trăsăturile
esenţiale ale artei militare ale populaţiei băştinaşe, care vor deveni
tradiţionale pentru triburile geto-dacice şi ulterior valahilor/românilor.
După ce a distrus aşezarea "până la temelie" (Arrian, Anabasis, I, 4,
5), oastea macedoneană a trecut din nou fluviul, instalându-se pentru câtva
timp în tabără. Aici a primit Alexandru solii de pace şi supunerea din partea
tribalilor învinşi, a triburilor trace şi illyre din zonele învecinate. Geţii nu au
participat la această supunere faţă de regele macedonean.

Care sunt concluziile pe care le putem trage în urma acestei

confruntări dintre geţi şi macedoneni?
Uniunea triburilor geţilor era condusă de către „regele Moskon”,
triburi având un grad de civilizaţie foarte dezvoltat şi o organizare militară în
măsura să se înfrunte cu maşina de război a macedonenilor lui Alexandru
cel Mare, cel care va fi în stare să genereze unul dintre cele mai mari
imperii din antichitate. Numele basileului Moskon apare inscripţionat pe mai
multe monede descoperite pe teritoriul ţării.
Teritoriile la nord de Dunăre, considerate de către Herodot ca fiind
„pustii”, nu erau chiar aşa de pustii, dovadă a faptului că erau lucrate şi
cultivate la un nivel înalt de agricultură ceea ce permitea obţinerea unor
recolte de grâu mult superioare celor obţinute de către macedoneni sau
greci, „holdele de grâu erau îmbelşugate.... <pedestraşii înaintau > culcând
grâul cu lăncile înclinate...”.
Prin neprezentarea lor la negocieri de supunere faţă de regele
macedonean, geţii îşi vor păstra independenţa şi integritatea faţă de nou
născutul imperiu a lui Alexandru cel Mare, creând şi în viitor probleme
macedonenilor.

Anul 335 î. Hr.

Datare ipotetică a existenţei unui conducător al unei uniuni de
triburi geto-dacice pe nume Sarmis/Armis Basileus în Transilvania. Numele
acestuia este inscripţionat pe monede descoperite în zona Turzii şi
Grădiştea Muncelului. Se remarcă asemănarea numelui viitoarei capitale a
dacilor Sarmisegetusa cu numele acestui rege dac Sarmis sau Armis.

Anul 326 î.Hr.

În scopul ocupării şi extinderii supremaţiei asupra populaţiilor

scitice din jurul Mării Aral (Lacul Meotic), Alexandru Macedon, trimite pe
unul din generalii lui, Zopyrion, cu o puternică forţă militară să ocupe oraşul
grec Olbia din nordul Mării Negre, localitate amplasata la gurile Bugului.
Zopyrion asediază oraşul fără rezultat, olbiopolitanii reuşesc să nu permită
macedonenilor cucerirea cetăţii. Urmare acestui fapt, armata de 30.000 de
oameni, epuizată, se vede obligată să facă drum întors spre Macedonia.
Acest drum avea să fie pentru ei ultimul, geţii atacă această armată
demoralizată în retragere şi o decimează. Zopyrion însuşi moare în această
confruntare. Puţini supravieţuitori reuşesc să ajungă în Macedonia şi să
relateze dezastrul suferit . ( Arrian – Anabasis )

Anii 315-314 î. Hr.

O descriere mai amănunţita despre primele confruntări dintre

Lisimach şi uniunile de triburi trace şi gete le avem de la Diodor din Sicilia
(80 – 21 î. Hr) istoric roman de origine greacă, care, timp de trei decenii, a
calatori adunând date şi informaţii care-l vor duce la scrierea unei istorii în
40 de cărţi – Biblioteca Istorică.
Lisimach (cca.360 – 281 î. Hr.) a fost unul din generalii de vază a lui
Alexandru Macedon, numit în funcţia de satrap (guvernator) al Traciei
macedonene între anii 321 – 306 î. Hr. Această provincie cucerită de
Alexandru Macedon era situată între Munţii Rhodopi şi Munţii Haemus
(Munţii Balcanici / Stara Planina).
Odată cu numirea lui în funcţie, Lisimach începe o serie de pregătiri
militare pentru cucerirea teritoriilor aflate la nord de Munţii Haemus, teritoriu
pe care-l stăpâneau triburi tracice şi getice conduse de regele Seuthes.
Primele confruntări din anul 315 î. Hr se încheie fără niciun rezultat, trupele
macedonene fiind obligate să se retragă în Tracia macedoneană.
 Profitând de această semi-înfrângere a lui Lisimach, în anul 314 î.
Hr., cetăţile greceşti de pe malul Marii Negre, care se aflau sub hegemonia
macedonenilor, se răscoala. Pentru a-şi asigura reuşita, grecii se vor alia
cu geţii şi tracii.

Aflând despre această alianţă, Lisimach va trece Munţii Haemus

şi va intra în Tracia îndreptându-se către localitatea Odessos (Varna).
Ajuns în faţa cetăţii, o va asedia şi o va ocupa. De aici va ataca pe rând
cetăţile greceşti şi le va readuce sub stăpânirea sa. În ajutorul grecilor vor
veni geţii şi tracii „cu oşti numeroase, pentru a-i ajuta pe aliaţii lor potrivit
înţelegerii. Lisimach i-a întâmpinat şi, lovindu-i cu totul pe neaşteptate şi
uluindu-i, i-a silit pe traci să se predea. Iar pe sciţi <geţi > i birui în linie de
bătaie, măcelărind pe mulţi. Pe acei care scăpaseră cu viaţă, îi urmări
dincolo de hotarele ţării lor„ (Diodor din Sicilia).
După această bătălie, Lisimach a început asediul cetăţii Callatis,
ultima aşezare grecească rămasă necucerită. În ajutorul calatienilor va sări
însă un alt general al lui Alexandru Macedon, dar rival a lui Lisimach,
Antigonus I Monophthalmus „Chiorul” (cca. 382 – 301 î. Hr. ) care va trimite
atât trupe pe uscat, cât şi pe mare.
Lăsând asediul în grija unui general, Lisimach va părăsi Dobrogea
şi va căuta să se reîntoarcă în grabă în provincia Tracia pentru a-l putea
înfrunta pe Antigonus. „Şi pregătindu-se el să treacă munţii Haemus, se
întâlni cu Seuthes, regele tracilor, care îl sprijinea acum pe Antigonos.
Seuthes păzea trecătorile cu un număr mare de osteni. Dând o bătălie ce a
durat multă vreme, Lisimah pierdu mulţi oameni, chiar dintre oştenii lui,
dar măcelari un mare număr de duşmani şi trecu cu de-a sila printre
rândurile barbarilor. „ (Diodor din Sicilia)

Se pare că tot în această perioadă, se va isca un conflict între

regele get Zalmodegicos şi conducătorii cetăţii Histria. În urma unor
confruntări militare, Zalmodegicos va captura în jur de 60 de ostatici,
precum şi o mare parte a veniturilor cetăţii. „ Întrucât Diodoros al lui
Thrascycles, Procritos al lui Pherecles şi Clearchos al Aristomachos, trimişi
soli la Zalmodegicos în privinţa ostaticilor, au călătorit prin ţara duşmana şi
– înfruntând primejdii de tot felul şi dând dovadă de cea mai deplină râvnă
– au adus apoi ostaticii (fiind aceştia la număr peste şaizeci), convingandu-l
totodată pe Zalmodegicos să restituie cetăţii veniturile, .... (Inscripţie de la
Histrita)
Pacea dintre părţi se va încheia prin acceptul plăţii permanente a
unui tribut de către greci către Zalmodegicos, în schimbul căreia regele get
le va garanta pacea şi liniştea.
Din păcate, textul nu conţine nume de localităţi pentru a putea
identifica unde anume exista această uniune de triburi gete aflată sub
conducerea lui Zalmodegicos. Opiniile istoricilor sunt împărţite, unii
înclinând spre a-l localiza în sudul Moldovei, iar alţii în stânga Dunării, în
Muntenia.

Anul 300 î. Hr.

„Atunci Lysimach, dintre vecini, s-a războit mai intui cu odrisii şi

apoi a pornit cu armata împotriva lui Dromichaites şi a geţilor. Dar avu de
înfruntat nişte barbari foarte pricepuţi în războaie şi care îl întreceau cu
mult prin numărul lor. El însuşi ajunse într-o primejdie cât se poate de
mare şi scăpă cu fuga. Fiul sau, Agathocles, care-l sprijinea atunci în luptă
pentru prima oară, fu luat prizonier de către geţi. Lysimach a fost biruit şi în
alte lupte. Şi deoarece socotea că nu este puţin lucru să-şi aibă fiul prins în
război, el încheie o pace cu Dromichaites şi din stăpânirea sa cedă geţilor
ţinuturile de dincolo de Istru. Mai mult de nevoie îi dădu în căsătorie pe
fiica sa. Unii spun că nu Agathocles a fost prins, ci însuşi Lysimah; că l-a
salvat Agathocles, care ar fi căutat să ajungă la o înţelegere cu Dromichaites,
pentru răscumpărarea lui”. (Pausanias – Descrierea Greciei) .
Înscăunat la anul 306 î. Hr. ca rege al Traciei, Lisimach va încerca
să-şi stabilească graniţa pe Dunăre. Dar aici se va lovi de puternica ripostă
a geţilor conduşi de regele Dromichaites. Încercarea de a ocupa unele
cetăţi şi aşezări gete de pe malurile Dunării se vor solda fără rezultat pentru
macedoneni.
În vederea pedepsirii acestui afront, Lisimach va aduna o armată
pe care o va pune sub conducerea fiului sau Agathocles, cu scopul ocupării
teritoriilor getice de la nord de Dunăre. Sfârşitul acestei expediţii este însă
dezastruos pentru macedoneni, armata este decimată şi puţinii
supravieţuitori printre care şi Agatocles sunt luaţi prizonieri. Ţinut în
captivitate, Agatocles este eliberat, se pare, trei ani mai târziu, în anul 297
î. Hr., probabil în urma unor înţelegeri diplomatice între cei doi regi şi se
înapoiază la curtea tatălui său încărcat de daruri. Dromichaites speră ca
prin acest gest să recapete teritoriul ocupat de Lisimah şi odată cu el
pacea. „Tracii <geţii>, care îl făcură prizonier pe fiul regelui, pe Agathocles,
l-au trimis cu daruri înapoi la tatăl său, pregătindu-si astfel o scăpare
împotriva întâmplărilor neprevăzute ale soartei. În acelaşi timp, ei
nădăjduiau să-şi recapete prin această binefacere pământul pe care îl
ocupase Lysimach. Ei nu sperau deloc să poată câştiga războiul, devreme ce
aproape toţi regii cei puternici s-au înţeles între ei şi se ajutau unul pe
celalalt.” (Diodor din Sicilia).
Se pare însă că dorinţa de pace a regelui Dromichaites nu a fost
înţeleasa de către Lisimach, astfel că el recidivează în anul 292 î. Hr. când
organizează o nouă campanie contra geţilor.
Marea armată macedoneană, la fel ca pe timpul lui Alexandru
Macedon, trece Dunărea şi pătrunde în teritoriul getic. Din acest moment,
geţii aplică tactica „pământului pârjolit”, evacuând populaţia şi grânele,
incendiind păşunile şi otrăvind fântânile.
Armata macedoneană, într-o ţară a nimănui, suferă de foame şi
de sete, fiind supusă atacurilor fulgerătoare de hărţuire ale geţilor, fără
putinţă de retragere. „ Armata lui Lysimach era chinuită de foame. Prietenii
îl sfătuiau pe rege să scape cum va putea şi să-şi mute gândul că oastea lui l-
ar putea salva. Lysimach le răspunse însă că nu era drept să-şi părăsească
ostaşii şi prietenii, asigurându-si lui o scăpare ruşinoasă ...” (Diodor din
Sicilia) .
În faţa unei armate chinuite de foame, măcelărita sistematic şi
demoralizată, geţii vor angaja bătălia decisivă în urma căreia Lsimach şi
însoţitorii lui vor fi luaţi prizonieri.
„Dromichaites, regele tracilor <geţilor>, după ce primi cu multă
prietenie pe regele Lysimach, numindu-l şi tată, îl conduse împreuna cu
copiii săi într-o cetate numita Helis.
Ajungând oştirea lui Lysimach în puterea tracilor <geţilor>,
aceştia se strânseră la un loc – alergând în număr mare – şi strigară să le fie
dat pe mână regele prizonier, ca să-l pedepsească. Căci - spuneau ei –
poporul, care luase parte la primejdii, trebuie să aibă dreptul de a chibzui
asupra felului cum să fie trataţi cei prinşi. Dromichaites fu împotriva
pedepsirii regelui şi-i lămuri pe oşteni că este bine să-l cruţe pe bărbatul
acesta. Dacă l-ar omorî pe Lysimach – spunea el, - alţi regi au să-i ia
domnia şi se prea poate ca regii aceştia să fie mult mai de temut decât
înaintaşul lor. Dar cruţându-l pe Lysimach, acesta – cum se şi cuvine – are
să se arate recunoscător tracilor, care i-au dăruit viaţa. Iar locurile întărite
<cetăţile> , aflate mai înainte vreme în stăpânirea tracilor, ei le vor dobândi
înapoi fără nicio primejdie.
 Cu încuviinţarea mulţimii, Dromichaites căută printre prizonieri pe
prietenii lui Lysimach şi totodată pe sclavii care obişnuiau ca să-l slujească
şi-i aduse în faţa regelui prizonier. Săvârşi apoi jertfa şi îl pofti pe Lysimach
la ospăţ – împreuna cu prietenii săi şi pe tracii cei mai de vază.
<Dromichaites> pregăti mese <deosebite>. Pentru cei din jurul lui
Lysimach, întinse un covor regal, luat în luptă, iar pentru sine şi prietenii
săi aşternu doar paie.
De asemenea fură pregătite două ospeţe: pentru cei macedoneni,
Dromichaites rândui tot felul de mâncăruri alese, servite pe masă de argint,
iar tracilor <geţilor> le dădu să mănânce zarzavaturi şi carne, dar pregătite
cu măsură, aşezate pe nişte tăbliţe de lemn, care ţineau loc de masă. În cele
din urmă, puse să le toarne macedonenilor vin în cupe de argint şi aur, pe
câtă vreme el şi tracii lui beau vinul din pahare de corn şi lemn, aşa cum
obişnuiesc geţii. Pe când băutura era în toi, Dromichaites umplu <cu vin>
cornul cel mare, îi spuse lui Lysimach „tată” şi îl întrebă care din cele doua
ospeţe i se pare mai vrednic de un rege: al macedonenilor sau al tracilor.
Lysimach îi răspunse că al macedonenilor (...).
Atunci – zise Dromichaites – de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un
trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri, şi te-a
cuprins dorinţa să vii la nişte barbari, care au o viaţă de sălbatici, locuiesc
într-o ţară bântuită de geruri şi n-au parte de roade îngrijite ? De ce te-ai
silit, împotriva firii, să-ţi aduci oştenii pe nişte meleaguri în care orice oaste
străina nu poate afla scăpare sub cerul liber? Luând din nou cuvântul,
Lysimach spuse regelui că nu ştia ce război poartă, dar că pe viitor va fi
prietenul şi aliatul tracilor; iar – cât despre recunoştinţa datorată – nu va
rămâne vreodată mai prejos decât binefăcătorii săi. Dromichaites primi cu
un simţ de prietenie spusele lui Lysimach. El căpăta înapoi de la acesta
toate întăriturile <cetăţile> ocupate de oamenii lui Lysimach. Apoi îi puse
pe cap o diademă şi îi îngădui să se întoarcă acasă.” (Diodor din Sicilia –
Biblioteca Istorica)
Descrierea făcută de Diodor asupra evenimentelor petrecute este
monumentală, nemaifiind necesare adăugiri sau completări.
Ca şi o concluzie putem afirma că geţii erau, la acea vreme, o
putere organizatorică şi armată foarte puternică, capabilă să înfrângă o
maşină de război precum a macedonenilor care cuceriseră la acea vreme
întreaga lume cunoscută.
Dar ce este mai important este modul de comportament al regelui
Dromichaites care căuta, prin orice mijloace, să-şi asigure pacea, dar în
acelaşi timp, să dea de înţeles duşmanilor lui că şi-o poate asigura şi prin
forţă armată. Morala regelui get privind modul simplu în care-şi duceau
viaţa, faţă de fastul macedonenilor este făcută în mod ironic la adresa
acestora.
Dromichaites este un adevărat descendent al înţeleptului
Anacharsis, care îşi invită ascultătorii şi învăţăceii la ducerea unei vieţi
modeste şi cumpătate, convingându-si supuşii să mănânce „zarzavaturi şi
carne, .... pregătite cu măsura” şi nu în exces. Chiar şi modul de servire al
mâncării şi băuturii la geţi este tipic celui românesc, practicat de ţăranii
noşti şi în ziua de azi. Prinşi cu activităţile gospodăreşti zilnice, ţăranii
noştri, în general din zonele de munte, prefera să mănânce pe acele „tăbliţe
de lemn”, numite azi „doguri” sau „funduri” pe care îşi taie „pita, slana şi
ceapa”, iar pentru băut preferă vase de lemn.
Referitor la acea masa comemorativă şi a urmărilor ei, se spune că
regele Lisimach ar fi exclamat cu tristeţe: „Pentru cât de mică plăcere, am
ajuns rob din rege ce eram ! ”
 DACI ȘI GEȚI
( 292 – 109/6 î. Hr.)

Sfârşitul secolului III î. Hr. va aduce asupra popoarelor geto-

dacice invazia triburilor celtice şi a bastarnilor, grup de populaţie germanic,
invazii care vor determina realizarea unor uniuni puternice de triburi geto-
dacice, create în special în scopul de a se apăra împotriva invadatorilor:
piephigi, în zona centrală a Munteniei, în jurul Argeşului, siensii în zona
Vrancei, buridavensii în Oltenia, ratacensi/racatensii în Maramureș şi pe
Târnave şi predavensii în regiunea Crişurilor.
Invazia acestora era determinată în primul rând de bogăţia
naturală a ţinuturilor carpato-pontice. Polibiu (200 – 118 î. Hr.), scriitor grec,
ne oferă o imagine plastică a acelor timpuri: “În privinţa celor necesare
vieţii, ţinuturile pontice ne dau vite şi sclavi, în număr foarte mare şi de o
calitate mărturisita de toţi ca excelentă. Dintre articolele de lux, ne procură
din belşug miere, ceară, peşte sărat. În schimb, primesc din prisosul
regiunilor noastre ulei şi tot felul de vinuri. Cu grâu facem un schimb
reciproc. Uneori, la nevoie, ne dau ei <geţii> . Alteori iau dânşii de la noi”
Referitor la aceste invazii de triburi germanice avem şi prima
informaţie referitoare la daci.
Bastarnii erau un popor germanic, originar din centrul Europei. În
jurul anului 200 î. Hr., aceştia s-au deplasat la nord de gurile Dunării,
conform menţiunii făcute de către geograful Demetrios din Callatis. În
decursul timpului, aceştia se vor extinde şi pe actualul teritoriu al Republicii
Moldova, de unde îşi vor începe atacurile peste Prut, cu ţinta Moldova şi
Transilvania.
 Intenţia lor de a pătrunde în Transilvania a provocat reacţia
triburilor locale de daci. Istoricul roman, de origine celtă, Gnaeus Pompeius
Trogus (sec. I î. Hr.) avea să menţioneze aceste evenimente, confirmând
totodată şi legătura dintre geţi şi daci: “Şi dacii sunt o mlădiţă a geţilor. În
vremea regelui Oroles, se luptară fără succes împotriva bastarnilor şi de
aceea, ca pedeapsă pentru slăbiciunea arătată, au fost siliţi, din porunca
regelui, ca atunci când voiau să doarmă, să pună capul în locul picioarelor şi
să facă soțiilor lor serviciile pe care mai înainte acestea obişnuiau să le facă
lor. Această pedeapsă a fost înlăturată numai după ce, prin vitejia lor, au
şters ruşinea pe care şi-au atras-o în războiul de mai înainte” (Trogus
Pompeius).
În opinia majoritară a istoricilor, regele Oroles era un conducător
al unei puternice uniuni de triburi din sud-estul Transilvaniei şi posibil şi
vestul Modovei, pe linia Carpaţilor Orientali. În încercarea sa de a se opune
invaziei bastarnilor, acesta va fi înfrânt. Pentru a-şi redisciplina supuşii, i-a
obligat pe aceştia la o serie de umilinţe morale care vor fi determinante
ulterior, reuşind să-i înfrângă pe bastarni şi să-i alunge de pe teritoriile lor.
Din păcate, istoricul roman nu datează aceste evenimente, astfel
încât istoricii şi cercetătorii nu pot face decât presupuneri despre perioada
în care s-a petrecut acest eveniment. În general se admite că aceste
războaie daco – bastarne s-au desfăşurat într-o perioadă cuprinsă între
sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului I î. Hr. ( cca. 110 – 90 î.
Hr.?).
În urmă cu 20 de ani, la Racos (Braşov) au fost descoperite trei
sanctuare dacice circulare, care se află pe locul doi ca mărime, după cele
de la Sarmisegetusa. Aceste sanctuare, deosebit de valoroase din punct de
vedere arheologic, atestă faptul că, în această zonă, a Ţării Bârsei, exista
un puternic regat dacic, înainte de Burebista. Pe lângă cele trei sanctuare
circulare, s-a mai descoperit unul, cu baze de coloane din tuf vulcanic.
Cetatea de la Racoş era împărţită în două sectoare: partea NV, care avea
un rol religios, şi cea de SE, cu rol militar, de apărare. Aşezările de la
Racoş sunt cu 200 sau 300 de ani mai vechi decât cele din Munţii Orăştiei.
Se pare că încă din secolele V - IV î.e.n. aici exista un regat puternic, bine
clădit şi apărat. În sanctuarul dacic de la Racoş s-au găsit cuie dacice de
fier în formă de cap de lebădă care nu ruginesc niciodată. Testate cu raze
X, s-a descoperit că, într-adevăr, cuiele au peste 2000 de ani, iar în
componenţa lor intră fier pur (99,97 % ), magnetită, oxid de fier şi alumino-
silicaţi. În lume mai sunt două exemple de astfel de fier inoxidabil: stâlpul
de fier de la Delhi şi discul din Mongolia, cercetate de NASA. S-au mai
găsit şi nişte calupuri de fier dacic de peste 40 de kg, cu toate că, la acea
vreme, romanii nu puteau să topească în cuptoarele lor bucăţi mai mari de
25 kg.
În Ţara Bârsei au mai fost descoperite şi alte aşezări geto-dacice,
la Pietrele lui Solomon, Răcădau, Râşnov, Zărneşti, Feldioara, Teliu,
Rupea ş.a. La Pietrele lui Solomon au fost găsite urmele unei fortificaţii, mai
exact baza unui turn dacic, precum şi rămăşitele unui val de apărare.
 „Cetăţuia” - punct strategic de unde supravegheau dacii Ţara
Bârsei

Despre alţi conducători de triburi sau uniuni de triburi getice din secolul II
î. Hr. ne aminteşte o inscripţie descoperită la Histria. Cetăţile greceşti de pe
malul Mării Negre după eliberarea de sub dominaţia macedoneană au
căutat sprijinul conducătorilor geţi din Dobrogea, acceptând chiar un statut
de suzeranitate, obligându-se să plătească un tribut anual în schimbul
apărării. Cetatea Histria, aflată în sfera de influenţă a regelui get Remaxos,
avea să se confrunte cu o agresiune din partea „tracilor” regelui Zoltes.
Cine erau aceşti doi conducători? După opinia generală a istoricilor, se
pare că Remaxos era conducătorul unei puternice uniuni de triburi din
Dobrogea, dincolo de Dunăre, în Câmpia Munteană; la rândul lui, Zoltes
era un conducător al unui trib sau uniune de triburi getice aflate la sud de
Dunăre şi Dobrogea. Bunăstarea cetăţii şi bogăţia recoltelor aveau să-l
determine pe Zoltes, asociat şi cu „tâlhari”, să efectueze o serie de expediţii
de jaf. În această situaţie, grecii, pentru a-şi proteja avuţiile, hotărăsc
numirea unui sol care să negocieze pacea cu Zoltes în schimbul unei sume
de bani.
„Sfatul şi Poporul a găsit cu cale; preşedinte al Adunării fiind
Dionysios a lui Bianor, Apollonios a lui Celobrotos a spus: Întrucât
Agathocles a lui Antiphilos, coborâtor dintr-un părinte binefăcător al obştii,
se poartă faţă de cetate şi de cetăţeni ca un om vrednic şi de semăna,
dovedindu-şi în chipul cel mai deplin, cu vorba şi fapta, râvna faţă de popor,
în orice împrejurare grea pentru cetate, precum şi în toate dregătoriile,
însărcinările şi slujbele; şi mai întâi, într-o vreme când cetatea este bântuită
de tulburări, iar tracii <geţii>, în număr mare, atacau oraşul şi teritoriul,
când grânele stăteau să dea în pârg, iar cetăţenii se frământau foarte, a fost
ales căpetenie a arcaşilor, şi strângând oşteni cu plată, Agathocles a ştiut să
păzească ţarinile, dând putinţă fiecăruia să-şi strângă grânele fără
vătămare; iar când tracii <geţii> din jurul lui Zoltes au pătruns cu oaste
mare în Scytia <Scitia Minor=Dobrogea>, către oraşele greceşti de sub
oblăduirea regelui Rhemaxos, (tot el) ales sol, a pornit în ţară străină,
străbătând pământurile mai multor noroade şi, înfruntând primejdiile de
tot felul, a convins pe barbari nu numai să cruţe cetatea, dar şi să (....)
adunate înainte de tâlhari (....) ce se aflau la ordinul lui Zoltes (....) să
mântuiască toate (...) şi împreună cu ei s-a grăbit (...) cetatea să plătească
cinci <talanţi de aur > pentru ca să cadă la înţelegere cu cetatea în privinţa
hranei.” (Inscripţia de la Histria)
Solul numit de către greci, Agathocles, avea să ajungă la un
compromis cu Zoltes şi complicii lui „tâlharii”, în schimbul unei sume destul
de mare de bani (5 talanţi de aur). Nu avem de ştire dacă aceşti bani au
ajuns la Zoltes sau nu, dar cert este însă faptul că conducătorul get avea să
organizeze o nouă campanie de jaf îndreptată contra cetăţii şi ţinuturile
Histriei.
„Când după aceasta, aceiaşi <barbari> au năpădit ţinutul şi au
prins să asedieze Bizone şi să pustiească teritoriul, grânele noastre fiind (şi
de data aceasta) gata să dea în pârg, ales sol şi pornind spre locul unde se
afla oastea, rânduit de cetăţeni să răscumpere după putinţa teritoriul şi
recolta, i-a convins pe Zoltes şi pe traci <geţi>, cu preţ de 600 de galbeni, să
nu pătrundă în teritoriu, nici să se apropie de oraş, ceea ce a îngăduit
cetăţenilor să rămână stăpâni pe toate grânele de pe ogoare.
Şi iarăşi, ales sol în Tracia şi la căpetenia acestora Zoltes, a
reînnoit învoielile şi înţelegerile încheiate cu ei; şi simţind că se strâng
laolaltă tâlharii mulţi, a adus faptul la cunoştinţa lui Zoltes, dând de ştire şi
cetăţenilor după întoarcerea sa acasă: din care pricină uneltirea a rămas
fără urmări.” (Inscripţia de la Histria)
Grecii vor reveni din nou la masa de tratative cu Zoltes, reuşind
să-l convingă pe acesta în schimbul a 600 de galbeni să nu le calce
hotarele. Din nou, nu avem ştire despre faptul dacă acesta a primit banii
sau nu, sau dacă nu a fost doar amăgit de greci, cunoscându-se bine
versatilitatea acestora spre înşelăciune. Nemulţumit, Zoltes va intra din nou
în ţinuturile Histriei. În această situaţie, grecii apelează la regele Remaxos,
care trecuse Dunărea în Dobrogea în vederea ridicării tributului de la
aceştia, cerându-i acestuia un număr de 100 de călăreţi pentru apărarea
cetăţii. Ciudat este faptul că Remaxos nu le va acorda ajutorul promis,
inscripţia nu pomeneşte motivul, dar este mai mult ca sigur neplata
tributului către el.
Zoltes va reveni însă din nou în forţă: „ Iar mai târziu, călcând
tracii jurămintele şi învoiala şi tot dând năvală (pe pământurile cetăţii), ales
de popor comandant <Agathocles> cu puteri depline al teritoriului şi
strângând oşteni voluntari, dintre cetăţeni şi barbarii adăpostiţi în cetate, a
păzit ogoarele şi turmele şi grânele până la trecerea (spre noi) a regelui
Remaxos. Iar după ce regele a trecut pe malul din faţă, nelăsând în urmă-i
străji de teamă şi trimiţând numai vestitori ca să ceară tributul, ales sol şi
pornind la drum pe apă, l-a convins pe regele Remaxos să dea spre pază
cetăţii călăreţi o sută; iar când tracii au căzut în număr mare asupra
străjerilor, iar aceştia de frica au fugit pe celălalt mal, lăsând teritoriul
(cetăţii) fără pază, <au> trimis sol la feciorul regelui, Phradmon, l-a convins
pe acesta să dea cetăţii călăreţi şase sute, care, întrecând oastea vrăjmaşilor,
au înfrânt pe căpetenia acestora Zoltes....” (Inscripţia de la Histria)
Urmare a marilor pierderi suferite în urma invaziei lui Zoltes, grecii
vor apela la fiul lui Remaxos, Phradmon, care va interveni cu un număr de
600 de călăreţi care îl vor înfrunta pe Zoltes şi „tâlharii” lui, îl vor învinge şi-l
vor alunga la sud de Dobrogea.
Tot în secolul al II-lea se aminteşte de existenţa unui rege dac
Rubobostes şi a unui fenomen deosebit ’’ incrementa Dacorum per
Rubobostes regem ’’adică < creşterea puterii dacilor sub regele
Rubobostes >. (Gnaeus Pompeius Trogus ).
Cine este acest rege dac rămâne un mister, cronicile vremii nu ne
oferă alte informaţii sau acestea au fost pierdute.
Este mai mult ca sigur că, în timpul acestui rege dac
transilvănean, să se fi realizat unirea triburilor dacice sub o singură
conducere, înainte de anul 168 î. Hr., ca răspuns la invazia şi dorinţa de
dominaţie a celţilor.
O altă menţiune misterioasă, datată tot în secolul al II-lea,
pomeneşte despre vizita în „ţara dacilor” a unui dregător chinez, Tcang
K’ian, supus al regelui Wou-ti (140-87), în căutare de viţă de vie nobilă.

La cumpăna dintre secolele III si II î. Hr. , asupra Peninsulei
Balcanice se va abate una din cele mai mari ameninţări ale istoriei de până
atunci: romanii. În timpul celui de-al doilea război punic (218 – 201 î. Hr.),
legiunile romane vor pătrunde în Iliria şi o vor ocupa, creând aici un
puternic avanpost militar de unde îşi vor începe atacurile asupra populaţiilor
tracice învecinate. După bătălia de la Pydna, din anul 169 î. Hr., regatul
macedonean este împărţit în patru părţi, dar clientelare Republicii Romane.
În scurt timp însă, stătuleţele artificial create de romani sunt desfiinţate de
către aceştia, Macedonia fiind transformată în provincie romană în anul 146
î. Hr.
Intruziunea romanilor nu va fi însă văzuta cu ochi buni de către
triburile ilire, tracice şi celtice existente în zonă, fapt ce va duce la veşnice
conflicte armate între părţile în cauză. În anul 109/6 î. Hr. se vor vedea
implicaţi în aceste lupte, fără voie, şi daco-geţii. Urmărind trupele în
retragere ale celţilor, romanii vor trece dincolo de Dunăre, atacând, printre
altele, şi comunităţile daco-getice din zonă. În această situaţie, daco-geţii
se vor alia cu celţii şi tracii de peste Dunăre şi vor pătrunde în teritoriile
controlate de romani. În faţa unei asemenea ameninţări, M. Minucius
Rufus, guvernatorul Macedoniei, va fi nevoit să ia urgent măsuri de apărare
şi, ulterior, atac, pentru înfrângerea şi respingerea daco-geţilor peste
Dunăre. Evenimentul în sine este primul conflict armat dintre daci şi viitorii
lor duşmani, romanii.
Din păcate, nu avem cunoştinţă despre numele conducătorilor
daco-geţi a triburilor/uniunilor de triburi intrate în conflict cu romanii.
Singura menţiune despre existenţa unui rege dac/get este cea de
pe buza unui vas pentru păstrarea proviziilor, Thiamarcos (BASILEO
THIAMARCOS EPOIEI), inscripţie scrisă cu caractere greceşti, descoperită
la Buridava (Ocniţa, Vâlcea). După opinia istoricilor, acest rege, conducător
al tribului buridavensilor, ar fi trăit în secolul I î. Hr.
Demn de remarcat este faptul că vasul s-a descoperit într-o
subterană a cetăţii Buridava, cetate construită sub formă de potcoavă,
având un sistem de apărare alcătuit din valuri de pământ, palisade de lemn
şi ziduri de piatră fasonată. Edificiul central numit “palat”, situat pe un deal
la cca. 600 m altitudine, avea multe încăperi subterane săpate în stâncă, de
altfel singurele care s-au păstrat, deoarece restul clădirii din lemn a căzut,
se pare, pradă unui incendiu violent. Cetatea dispunea de o serie de
ateliere de prelucrare a fierului, a pietrei, a bronzului şi a argintului, în
încăperile subterane descoperindu-se un bogat material arheologic
constând în ceramică, podoabe, unelte, arme şi monezi.
Existenţa acestei localităţi – cetate a fost menţionată şi de către
geograful grec Ptolemeu (87 – 165 d. Hr.).
 EPOCA LUI BUREBISTA ( 82 – 44 î. Hr.)

Situaţia din ţinuturile carpato-pontice, la începutul secolului I î. Hr.

era explozivă, dacii confruntându-se cu încercările, interne şi externe, de
impunere a dominaţiei triburilor celtice şi germanice, ceea ce va duce la
veşnice confruntări armate între aceştia şi băştinaşi. La acea vreme, dacii şi
geţii erau fărâmiţaţi în triburi sau mici uniuni de triburi, nereuşind să facă
posibilă o opoziţie puternică contra triburilor invadatoare. Necesitatea unei
asemenea uniuni o va gândi şi pune în aplicare “cel dintâi şi cel mai
puternic dintre regii care au domnit vreodată peste Tracia”, Burebista.
„Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie
dese, Burebista, bărbat get, l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de
la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat
puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba
încă a ajuns să fie temut şi de romani. Căci, trecând plin de îndrăzneală
Dunărea, şi jefuind Thracia — până în Macedonia şi Illyria —, a pustiit pe
celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu illirii [i-a nimicit pe de-a întregul
pe boii aflaţi sub conducerea lui Critasiros şi pe taurisci.” (Strabon –
Geographia)
În anul 82 î. Hr., Burebista preia de la tatăl său conducerea unei
puternice uniuni de triburi dacice habitante în zona Munţilor Orăştiei şi
împrejurimi. Remarcabil om politic şi fin diplomat, Burebista este, în acelaşi
timp, şi un înzestrat conducător militar, cu veleităţi de bun organizator.
Secondat de marele preot Deceneu, colaborator şi sfetnic de
taină, Burebista are curajul şi tăria de a lua în mâini destinul neamului său.
„Spre a ţine în ascultare poporul, el şi-a luat ca ajutor pe Deceneu, un
magician care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţând acolo unele semne
de proorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. Ba
încă de un timp fusese socotit şi zeu, aşa cum am arătat când am vorbit
despre Zamolxis. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i-o dădeau [geţii], este şi
faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin.”
(Strabon – Geographia)
Conform lui Strabon, Burebista se va folosi de puterea religiei,
asemeni lui Moise, „comunicând” cu Zamolxis şi transmiţând poruncile
acestuia supuşilor săi.
„Regele lucra în înţelegere cu el [este vorba de Zamolxis] fiindcă
vedea că oamenii ajunseseră [datorită lui] mult mai ascultători decât
înainte. Căci supuşii lui credeau că [regele] dă poruncile sfătuit de zei.
Obiceiul acesta a continuat până în zilele noastre, pentru că mereu se găsea
cineva gata să-l sfătuiască pe rege — şi acelui om geţii îi spuneau zeu.
Muntele [unde se afla peştera] a fost socotit sfânt şi s-a numit aşa. I se zicea
Cogaionon şi la fel a fost şi numele râului care curgea pe lângă el.” (Strabon
– Geographia)
În decurs de 20 de ani, reuşeşte, prin convingere paşnică sau pe
cale militară (cetatea Tyras a fost arsă din temelii), să unească majoritatea
triburilor geto-dacice din spaţiul carpato-pontic, punând bazele unui
puternic regat cu centrul în Transilvania. Siguranţa politică îi permite o
puternică dezvoltare economică, care va duce la construirea unor oraşe şi
cetăţi noi, precum şi a unor sanctuare. Din această perioadă începe să se
construiască un vast sistem de cetăţi şi fortificaţii în Munţii Orăştiei. Pe o
suprafaţă de peste 200 kmp, se vor construi cetăţile de la Grădiştea
Muncelului, Vârful lui Hulpe Prisaca, Feţele Albe, Costeşti, Piatra Roşie şi
Blidaru. Acestea erau dublate de o centură exterioară, formată din cetăţile
de la Căpâlna, Tilişca, Piatra Craiului şi Băniţa. De aici şi remarca
cronicarului Florus că „dacii stau aninaţi de munţi”. Tot în această perioadă
se vor reface marile sanctuare dacice de la Sarmisegetusa şi Racoş (jud.
Braşov).

Sanctuarul de la Sarmisegetusa

Această siguranţă politică îi va fi conferită însă de puterea armelor.

Strabon afirmă că Burebista era capabil să mobilizeze o armată de 200.000
de oameni, cifră foarte mare pentru acele timpuri.
 Se pare că primul conflict militar în care s-a implicat Burebista a
fost cel provocat de către romani în Dobrogea. Între anii 73-72 î. Hr., regele
Mithridates al Pontului îşi va extinde autoritatea asupra cetăţilor greceşti de
pe malul Mării Negre. Guvernatorul Macedoniei, Marcus Terentius Varro
Lucullus, va interveni, învingându-l pe acesta şi obligând cetăţile greceşti
să recunoască autoritatea romană. Intervenţia făcută de către Lucullus pe
teritoriul Dobrogean nu este văzută însă cu ochi buni de către triburile
getice şi aceştia ripostează, atacând legiunile romane, obligându-le să se
retragă la sud de Dunăre.
Totuşi, romanii îşi vor impune autoritatea asupra cetăţilor greceşti,
obligându-le pe acestea să se răscoale în anul 61 î. Hr. Ca răspuns la
această nesupunere, Guvernatorul Antonius Hybrida organizează o
expediţie de pedepsire a acestora. Grecii vor căuta ajutor la triburile
învecinate, astfel încât o alianţă greco-bastarno-getică înfrânge oştile
romane, silindu-le să se replieze la sud de Dunăre. Stindardele legiunilor
romane înfrânte vor fi duse şi expuse la cetatea getică Genucla.
 Odată terminată unificarea triburilor geto-dacice (60-59 î. Hr.),
Burebista îşi va începe campania îndreptată împotriva triburilor celtice, a
boilor, anarţilor şi a tauriscilor, triburi cu care se învecina Dacia (teritoriul
sudic al Slovaciei de azi), şi care-şi făcuseră un obicei din a invada
ţinuturile geto-dacilor în scop de jaf şi luare de prizonieri. Strabon
pomeneşte despre marea confruntare dintre Burebista şi conducătorul
boilor (trib germanic), Critasiros, aliat cu tauriscii. În urma luptelor duse,
armata acestora este „nimicită de-a întregul”. Aceeaşi soartă o vor avea şi
triburile celtice care vor fi infante şi alungate de pe teritoriul transilvănean.
Având asigurată siguranţa graniţelor, Burebista îşi va continua
politica de expansiune a regatului său. Astfel că, în anul 55 î. Hr., va
interveni în diferendul greco-roman şi va cuceri oraşul Olbia, aflat la gurile
râului Bug, apoi Tyras, Histrita, Tomis şi Mesembria, alungându-i pe romani
şi impunându-și autoritatea asupra întregului ţinut al Dobrogei, până la
Munţii Haemus. Regatul lui Burebista devine unul dintre cele mai mari din
acele timpuri, devenind şi o forţă militară puternică ce le va da de gândit şi
romanilor.
Motivul neintervenţiei romanilor în Dobrogea, respectiv în Dacia,
era pur şi simplu faptul că, la acea vreme, erau implicaţi într-un război civil,
dus între Iulius Cezar (100 – 44 î. Hr.) şi Cneus Pompeius Magnus (106 –
48 î. Hr.).
Conştient de puterea romanilor, Burebista va interveni în conflictul
celor doi oameni politici în anul 48 î. Hr., când îi va promite lui Pompei
ajutor militar în schimbul recunoaşterii de către acesta a vastelor hotare ale
Daciei. Despre această înţelegere avem ştire, prin inscripţia descoperită la
Dionysopolis (Balcic, Bulgaria), în care grecii îl glorifică pe trimisul lui
Burebista, Acornion: „ Iar mai de curând, devenind regele Burebista cel
dintâi şi mai mare dintre regii din Thracia şi stăpânind toată ţara de dincolo
de fluviu <Dunărea> şi pe cea de dincoace, a ajuns < Acornion > şi la acesta
în cea dintâi şi cea mai mare prietenie <cu regele Burebista> şi a obţinut
cele mai bune foloase pentru patria sa < cetatea greacă Dionysopolis >,
vorbindu-i totdeauna şi dându-i sfaturi în cele mai importante treburi şi
atrăgând bunăvoinţa regelui <Burebista> pentru mântuirea oraşului
<Dionysopolis> .... Şi fiind el trimis ca sol de către regele Burebista la
imperatorul roman Cnaeus Pompeius, fiul lui Cnaeus, şi întâlnindu-l pe
acesta în Macedonia, lângă Heraclea Lyncestis, a dus la capăt nu numai
treburile regelui <Burebista >, câştigând buna dispoziţie a romanilor faţă de
rege, dar şi pentru patria sa <cetatea Dionysopolis> a negociat cu foarte
frumoase rezultate. ....”
Încercarea de a şi-l câştiga aliat pe Pompei nu dă roade însă,
acesta fiind înfrânt de către Cezar în bătălia de la Pharsalos, în anul 48 î.
Hr., după care se va refugia în Egipt, unde va sfârşi asasinat din ordinul lui
Cezar.
Informația cu privire la încercarea lui Burebista de a şi-l
transforma în aliat pe Pompei va ajunge şi la urechile noului „Dictator” al
Romei, Iulius Cezar. Acesta va plănui o campanie îndreptată împotriva lui
Burebista, concentrând, în anul 44 î. Hr., o mare armată pe malul estic al
Mării Adriatice.
Dar confruntarea dintre cei doi nu va avea loc. În mod ciudat,
amândoi vor pieri asasinaţi, în anul 44 î. Hr., de către proprii lor
concetăţeni.
„ Cât despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale,
mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmaşii
acestuia la domnie s-au dezbinat, fărâmiţând puterea în mai multe părţi. De
curând, când Caesar Augustus a trimis o armată împotriva lor, puterea era
împărţită în cinci părţi. Atunci însă stăpânirea se împărţise în patru. Astfel
de împărţiri sunt vremelnice şi se schimbă când într-un fel, când într-altul.”
(Strabon – Geographia)
Nu avem nicio informaţie privitor la asasinarea regelui dac decât
cea a lui Strabon. Care au fost motivele răscoalei supuşilor lui Burebista, nu
putem şti. Afirmaţia lui Strabon legat de împărţirea regatului în cinci, sau
patru, cum se contrazice el însuşi, este infirmată de către Iordanes: „După
moartea lui Deceneu, l-au socotit demn de aceeaşi veneraţie pe Comosicus,
fiindcă era la fel de învăţat. Pentru pregatirea lui era socotit şi rege şi prim
preot şi judecator în justiția supremă. Plecând şi acesta din cele omeneşti, a
ocupat scaunul de rege al goţilor, Coryllus, care a domnit peste poporul său
în Dacia timp de 40 de ani. (Iordanes – Getica) .
 REGII DACI DUPĂ BUREBISTA ( 44. î. Hr. – 1 î. Hr.)

„După moartea lui Deceneu, <dacii> l-au socotit demn de aceeaşi

veneraţie pe Comosicus, fiindcă era la fel de învăţat. Pentru pregătirea lui
era socotit şi rege şi prim preot şi judecător în justiţia supremă. Plecând şi
acesta din cele omeneşti, a ocupat scaunul de rege al goţilor Coryllus, care a
domnit peste poporul său în Dacia timp de 40 de ani.” (Iordanes – Getica)
Din păcate, nu cunoaştem implicarea pe care a avut-o Deceneu în
asasinarea lui Burebista, dacă a făcut parte sau nu din cercul complotiştilor
care au pus la cale uciderea marelui rege. Cert este că Deceneu i-a urmat
lui Burebista la conducerea regatului, dar nu pentru mult timp. În urma
morţii lui, regatul este preluat de către Comosicus (cca. 44 î. Hr. – 29 î. Hr.).
Este mai mult ca sigur că noul rege al dacilor a fost pregătit ca şi urmaş de
către Deceneu, fiind instruit de către acesta în misteriile lui Zalmoxe, ca
mare preot şi pregătit în cunoaşterea problemelor administrative şi
legislative ce-i reveneau în calitate de rege al dacilor.
Urmaşul lui la conducerea regatului va fi Coryllus (cca. 29 î. Hr. – 11
d.Chr.), greşit identificat de către istorici cu Scorillo, tatăl lui Decebal, care a
trăit mult mai târziu, şi a fost rege al dacilor între anii 67 – 81 d. Hr. Despre
acest misterios Coryllus nu avem multe informaţii - cea preluată de la
Iordanes ne confirmă însă că, sub conducerea sa, de foarte lungă durată,
40 de ani, dacii au avut o perioadă de pace, nefiind implicaţi în războaie
locale sau regionale.
În lucrarea sa, Strabon pomeneşte despre scindarea regatului lui
Burebista în mai multe părţi. Unul dintre posibilii opozanţi a lui Burebista, şi
participant la asasinat, ar fi fost, se pare, şi Coson / Koson (cca. 44 – 28 î.
Hr.), conducător al unei uniuni de triburi dacice din sud – estul
Transilvaniei. Legat de acest rege enigmatic al dacilor nu cunoaştem prea
multe, numele lui fiind adesea confundat cu Cotiso, conducător dac din
Muntenia de Vest. Referitor la acest rege dac sunt miile de monede de aur
descoperite în întreg spaţiul carpato-pontic, inscripţionate cu numele lui;
monede topite, din ignoranţă, pentru valoarea în sine a aurului, furate şi
comercializate, ascunse în bănci sau în seifurile colecţionarilor, asemeni
brăţărilor dacice.

Cosoni de aur
 Cotiso (cca. 31 î. Hr. – 10 î. Hr. ) a fost un alt conducător al unui
stătuleţ dacic, desprins din regatul lui Burebista, care avea în stăpânire
parte din Muntenia de est (Oltenia) şi Banatul Severinului; Horatiu îl
numeşte rege al dacilor, iar Suetonius îl numeşte rege al geţilor.
Istoricul roman Publius Annius Florus (cca. 70-140 d.Hr.), care a
trăit în timpul împăraţilor Traian şi Hadrian, ne informează despre
personalitatea regelui Cotiso şi a „bunelor” obiceiuri ale dacilor în acele
timpuri: „ Dacii stau atârnaţi în munţi (Daci montibus inhaerent) . De acolo,
sub conducerea regelui Cotiso ( inde Cotisonis regis ), obişnuiau să coboare
şi să pustiiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea îngheţa de ger, îşi
unea malurile. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această
populaţie de care era foarte greu să te apropii. Astfel, a trimis pe Lentulus şi
i-a alungat pe malul dincolo < al Dunării >; dincoace au fost aşezate
garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi
împrăştiaţi (sic tunc Dacia non victa, sed summota atque dilata est)”.
Regele Cotiso, ameninţat de puterea romană, va organiza între anii
34-33, o serie de expediţii militare la sud de Dunăre. Trecând Dunărea pe
gheaţă, dacii vor ataca fortificaţiile romane din Macedonia. În această
situaţie, Gaius Octavianus (63 î. Hr. – 14 d. Hr), viitorul împărat al
Imperiului Roman, trimite legiunile romane împotriva dacilor, legiuni
conduse de consulul Publius Lentulus. Romanii vor reuşi să-i alunge pe
daci din Macedonia, stabilind noi garnizoane pe malul Dunării. Florus
menţionează că dacii nu au fost înfrânţi, ci doar respinşi peste Dunăre.
La sfârşitul anului 33 î. Hr., Gaius Octavianus intră în conflict cu
Marcus Antonius ( 87 î. Hr. – 30 î. Hr.). Fiecare dintre cei doi conducători
vor încerca să şi-l atragă de partea lor pe Cotiso, conştienţi de puterea şi
influenţa acestuia în Macedonia, Moesia şi Pannonia. Pentru a obţine o
alianţă cu regele dac, Octavianus va face o ofertă fabuloasă, din punctul de
vedere al moravurilor romane legat de barbari, o căsătorie între el şi fiica lui
Cotiso, şi, ca bonus, fiica lui Iulia, ca soție a regelui dac: „M. Antonius scrie
că [August] a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui
Cotiso, regele geţilor, şi că tot atunci a cerut, în schimb, în căsătorie, chiar
pentru el, pe fiica regelui.” (Suetonius)
Cotiso va deveni însă aliatul lui Marcus Antonius, implicându-se în
conflictul roman.
Un alt aliat a lui Marcus Antonius va fi Dicomes, rege al dacilor care
stăpânea câmpia Munteniei, sud-estul Transilvaniei şi sudul Moldovei, şi
care: ”îi făgăduise <lui Antoniu> că-l va ajuta cu armată numeroasă".
(Plutarh – Vieti Paralele)
În cursul anului 31 î. Hr., Marcus Antonius, care îşi stabilise cartierul
general în Peloones, pierde treptat legătura cu provinciile din Orient din
cauza blocadei puse la cale de către Octavian Augustus şi generalul
acestuia, Marcus Vespasianus Agrripa. Marcus Antoniu şi Cleopatra aveau
două variante la dispoziţie: o primă variantă însemna abandonarea flotei de
pe mare şi căutarea unui refugiu în Macedonia, unde existau aliaţi ai lui
Marcus Antonius, printre care Cotiso şi Dicomes; a doua variantă era
strângerea vaselor de război rămase şi încercarea unui atac pe mare,
acţiune urmată de adunarea unei alte armate în Egipt.
Marcus Antonius a ales a doua variantă, sperând în obţinerea unui
rezultat favorabil. În aceste condiţii, a avut loc bătălia navală de la Actium
pe data de 2 septembrie, anul 31 î. Hr, bătălie care avea să fie pierdută de
către Antonius şi aliata lui, Cleopatra.
Urmare a pierderii bătăliei, Marcus Antonius şi Cleopatra se vor
sinucide, iar Orientul Mijlociu şi Egiptul vor intra în stăpânirea lui Octavian
August, care, în anul 27 î. Hr., se va înscăuna Împărat al Imperiului Roman.
După înfrângerea lui Marcus Antonius, Gaius Octavian va lua
măsuri de pedepsire a dacilor, trimiţând legiunile romane, sub conducerea
lui Marcus Licinius Crassus, împotriva acestora.
Nu avem date despre luptele ulterioare dintre romani şi daci, dar
cert este faptul că aceştia din urmă au fost înfrânţi. Poetul latin Horatiu (65
– 8 î. Hr.) avea să menţioneze, în versurile lui, evenimentele vremii:
„ Puţin a lipsit ca Roma, sfâşiată de lupte interne, să fie nimicită de
către daci şi etiopieni <egipteni>: aceştia sunt de temut prin flota lor, iar
aceia <dacii> se pricep mai bine decât toţi la aruncarea săgeţilor. “
„Oricine îmi iese în cale mă întreabă: ,,Hei! Bunule, tu trebuie să
ştii, pentru că eşti în relaţii mai stinse cu zeii, ce-ai mai auzit despre daci? “
“ Armata dacului Cotiso a pierit ”.
Se pare că la data conflictului dintre Octavian şi Antonius, dacii erau
consideraţi de către romani o ameninţare foarte mare, singura putere
militară capabilă să se amestece în treburile interne ale imperiului.
Atingător de această ameninţare, Lucan, nepotul marelui filozof Seneca,
avea să se lamenteze: “Zei cereşti. Ţineţi deoarece de mine această
nebunie şi anume că, printr-un dezastru care i-ar pune în mişcare pe daci şi
pe geţi, Roma să cadă, iar eu să rămân liniştit.”
Fapt ce-l motivează astfel pe Octavian în decizia lui de a-i pacifica
pe daci. Înfrângerea dacilor nu este totală; romanii reuşesc să-i învingă pe
aceştia în zonele balcanice pe care le ocupaseră sau le controlau, fiind
alungaţi la nord de Dunăre. Legiunile romane, chiar dacă au intrat pe
teritoriul dacic de la nord de Dunăre, nu vor staţiona, nu îşi vor construi
forturi sau garnizoane, mulţumindu-se doar la demonstraţii de forţă, după
care se vor retrage pe malul sudic al fluviului.
Cu ocazia acestor conflicte, avem şi prima menţiune despre
gladiatorii geto-daci.
Urmare a înfrângerii, prizonierii daci vor fi duşi la Roma, unde vor fi
siliţi să lupte în arenele romane.
“Dacii aceştia trimiseseră mai înainte vreme soli la Cezar dar nu
căpătară nimic din câte ceruseră şi trecură de partea lui Antoniu, fără a-i fi
însă de mult folos, căci erau dezbinaţi. În această împrejurare, unii au ajuns
prizonieri şi au fost puşi apoi să se lupte cu suebii.
Deci aceste [animale] au fost aduse [la jocuri], iar dacii şi suebii - în
grupuri - au luptat între dânşii. Aceştia din urmă sunt celţi, iar ceilalţi sciţi,
într-o oarecare măsură. Aceşti suebi, ca să vorbim mai precis, locuiesc
dincolo de Rin (căci şi mulţi alţii îşi atribuie numele de suebi). (Cassius Dio
– Istoria Romana)
Horaţiu specifica faptul că “armata dacului Cotiso a pierit”, fără a
menţiona altceva legat de soarta regelui dac. Este mai mult ca sigur ca regii
daci ai timpului, Cotiso şi Dicomes, să fi rămas în continuare conducători ai
neamului lor, deoarece conflictul dintre daci şi romani se va acutiza.
Între anii 29 – 28, geto-dacii aflaţi pe ambele părţi ale Dunării vor
declanşa o nouă campanie de război împotriva romanilor, aliaţi de data
aceasta cu bastarnii, armatele lor pătrunzând adânc în Peninsula
Balcanică.
“ Ceilalţi [adică dacii] locuiesc pe ambele maluri ale Istrului. Dar cei
care sunt dincoace de fluviu - lângă ţara tribalilor - ţin cu plata birurilor de
Moesia şi se numesc moesi, afară de cei aşezaţi foarte aproape de tribali. Cei
de dincolo poartă numele de daci, fie că sunt geţi, fie că sunt traci din
neamul dacilor care locuiau odinioară în Rodope.
Chiar în vremea în care aveau loc aceste evenimente, Marcus
Crassus a fost trimis în Macedonia şi Grecia şi porni un război împotriva
dacilor şi bastarnilor. Am arătat mai sus cine sunt primii şi din ce pricină
s-au războit ei şi romanii.
Cât despre bastarni, pe bună dreptate sunt socotiţi sciţi. Trecând
atunci Istrul, ei au supus Moesia, care se afla în faţa lor; apoi i-au supus pe
tribali, vecinii Moesiei, şi pe dardani, care locuiesc în regiunea tribalilor. În
vreme ce săvârşeau ei acestea, nu s-au lovit de romani.
Dar, după ce trecură munţii Haemus şi năvăliră în Tracia
denteleţilor, aliaţi ai Romei, Crassus porni împotriva lor, întrucâtva pentru
a-i veni în ajutor lui Sitas, regele denteleţilor, care era orb, dar, mai ales,
fiindcă se temea pentru Macedonia. Îngrozindu-i doar cu sosirea sa, el îi
alungă din ţară, fără luptă.
După aceasta, pe când se retrăgeau în ţara lor, i-a urmărit. Şi astfel
aduse sub stăpânirea romanilor ţinutul numit Segetica. El se năpusti şi
asupra Moesiei, pe care o devastă. La atacul unei poziţii întărite, avangarda
lui a suferit o înfrângere. Moesii crezură că oamenii aceia sunt singuri şi
porniră la atac. Dar Crassus veni în ajutorul avangărzii cu restul armatei şi-l
zdrobii pe vrăjmaş, iar [cetatea] o împresură şi o cuceri.
În vreme ce săvârşea acestea, bastarnii s-au oprit din fugă şi au
rămas pe malurile râului Cedros, aşteptând să vadă ce se va petrece. Şi
fiindcă, biruindu-i pe moesi, Crassus mergea şi împotriva lor, bastarnii îi
trimiseră soli şi-i cerură să nu-i urmărească, deoarece ei nu făcuseră niciun
rău romanilor.
Crassus îi ţinu pe loc sub cuvânt că le va da răspunsul a doua zi. De
altfel, i-a primit şi i-a îmbătat, încât le-a aflat toate planurile. Într-adevăr,
tot neamul sciţilor se lasă dus fără măsură, de vin, dar repede se şi satură.
Între timp, Crassus merse în timpul nopţii lângă o pădure şi aşeză în
faţa ei iscoade. Lăsase armata lui să se odihnească. Apoi bastarnii crezură că
iscoadele sunt singure şi se năpustiră asupra lor. I-au urmărit pe aceia în
retragerea lor până în desişul pădurii. Pe mulţi, Crassus i-a ucis acolo, iar pe
mulţi i-a omorât pe când fugeau.
Căci ei se împiedicaseră de propriile lor căruţe din spate. În afară de
asta, vrând să-şi scape copiii şi femeile, au fost zdrobiţi. Crassus însuşi ucise
pe regele lor Deldon. El ar fi aşezat prada luată de la acesta în templul lui
Jupiter
Pe când înfăptuia acestea, îi chemă în ajutor Rholes, care se afla în
luptă cu Dapyx, regele unor geţi, Crassus porni să-i ajute. El aruncă
cavaleria vrăjmaşilor peste pedestrimea lor. Înspăimântându-i şi pe călăreţi
în felul acesta, nu mai dădu nicio luptă, ci făcu un mare măcel în rândurile
unora şi ale altora, care fugeau.
Apoi îl împresură şi pe Dapyx - refugiat într-o fortăreaţă. Unul din cei
aflaţi în fortăreaţă îi salută de pe zid în limba greacă, intră în vorbă cu el şi
hotărî să-i predea fortăreaţa. Prinşi în felul acesta, barbarii porniră unii
împotriva altora. Dapyx şi mulţi alţii îşi găsiră moartea. Crassus prinse de
viu pe fratele acestuia, însă nu numai că nu i-a făcut niciun rău, ba chiar i-a
dat drumul.
După ce a săvârşit acestea, Crassus s-a îndreptat apoi spre peştera
numită Keiris. Aceasta era atât de încăpătoare şi, totodată, atât de trainică,
încât se povesteşte că titanii, când au fost biruiţi de zei, s-au refugiat acolo.
În locul acesta, băştinaşii - veniţi în mare număr - aduseseră cu ei, printre
altele lucrurile cele mai de preţ, şi toate turmele lor.
Crassus căuta şi astupa toate intrările întortocheate şi greu de aflat
(ale peşterii), de aceea îi înfrânse pe aceştia prin foame. Biruitor, el nu cruţă
nici pe ceilalţi geţi, deşi între Dapyx şi ei nu era nicio legătură.
(Crassus) a pornit apoi împotriva Genuclei, cea mai puternică
întăritură a statului lui Zyraxes, căci auzise că se află acolo steagurile luate
de bastarni de la Caius Antoniu lângă cetatea istrienilor. Asediind Genucla -
în acelaşi timp de pe uscat şi de pe Istru, deoarece era durată lângă apă - în
scurtă vreme o cuceri, dar cu multă osteneală, deşi Zyraxes nu era de faţă.
Căci el, îndată ce aflase de atacul lui Crassus, s-a îmbarcat şi a pornit
la sciţi cu mulţi bani, pentru a le cere ajutor, dar nu a mai apucat să se
întoarcă. Iată cele săvârşite de Crassus la geţi. Printre locotenenţii săi,
supuse din nou o parte a moesilor, care, biruiţi înainte vreme, se
răsculaseră. “ (Cassius Dio –Istoria Romana).
Campania consulului roman Marcus Licinius Crassus s-a desfăşurat
în Macedonia, Moesia şi Dobrogea, fără ca acesta să ajungă în Câmpia
Munteană. Crassus va interveni în Dobrogea în conflictul dintre cei doi regi
Roles şi Dapyx, luând partea celui dintâi. Cu ocazia acestei intervenţii,
romanii îşi vor recupera steagurile pierdute în urmă cu 30 de ani (anul 61 î.
Hr. ) de către legiunile lui Caius Antonius Hybrida, păstrate la cetatea
Genucla a regelui dac Zyraxes. Recuperarea lor a fost destul de uşoară,
cetatea fiind apărată doar de o garnizoană. 



 Pe fondul expansiunii Imperiului Roman spre nordul Europei şi a
pătrunderii acestora în Pannonia, între anii 16-11 î. Hr., triburile dacice şi
celtice existente în zonă vor fi implicate în lupte de supravieţuire. În ajutorul
lor vor interveni dacii transilvăneni, care vor pătrunde în Pannonia şi vor
ataca (12/11 i. Hr.) legiunile romane staţionate în zonă. Generalul Marcus
Antipa va stopa atacurile acestora şi va intra cu legiunile în Transilvania,
unde, undeva pe cursul râului Mureş, va câştiga o bătălie împotriva armatei
dace.
Fiul adoptiv a lui Octavian August, generalul Tiberius Claudius
Nero (42 î. Hr. – 37 d. Hr.), şi viitor împărat roman între anii 14 d. Hr. – 37 d.
Hr., va declanşa între anii 12 – 9 î. Hr., o vastă campanie de cucerire a
Pannoniei, pe care o va alipi provinciei romane Illyricum. Cu această
ocazie, Tiberius va încerca şi anihilarea dacilor apuli (dacii din ţinuturile
stăpânite odinioară de Cotiso) dar fără rezultat.
Triburile dacice aliate cu tauriscii şi anarţii vor ataca, însă, constant
fortăreţele şi garnizoanele romane construite în zonă.
Urmare a unor neînţelegeri avute cu împăratul Octavian Augustus,
Tiberius se va autoexila în insula Rodos între anii 6 î. Hr. şi 2 d. Hr. „ Întors
în insulă [Tiberiu] a părăsit până într-atâta grijile statului, încât n-a mai
completat niciodată decuriile de cavaleri, n-a schimbat tribunii militari sau
pe comandanţii de cavalerie şi nici pe guvernatorii provinciilor; a lăsat
câţiva ani Spania şi Siria fără legaţi consulari, a îngăduit ca Armenia să fie
ocupată de parţi, Moesia de daci şi sarmaţi, iar Galia să fie devastată de
germani: o mare ruşine pentru imperiu şi o primejdie tot atât de mare.
“(Suetoniu).
Astfel că sfârşitul de secol şi mileniu îi găseşte pe daco-geţi pe
poziţia de recucerire a dominaţiei asupra ţinuturilor balcanice de la sud de
Dunăre şi la vest de Tisa.
 DACII ȘI IMPERIUL ROMAN ( 1 – 86 d. Hr.)

Revenirea lui Tiberius Claudius Nero la Roma şi numirea lui ca și

comandant al forţelor romane în anul 4 d. Hr. va duce la o reconsiderare a
ameninţării dacilor şi a luării unor măsuri de pacificare a lor.
Chiar în anul numirii lui ca şi comandant, Tiberius va trimite legiuni
romane conduse de consulul Sextus Aelius Catus în Dacia. Cronicarii
afirmă că, în urma victoriei asupra dacilor, romanii au strămutat în jur de
50.000 de băştinaşi din Câmpia Munteană peste Dunăre.
În scopul asigurării siguranţei graniţei imperiului de la nord de
Dunăre, romanii vor institui, în anul 6 d. Hr., un comandament militar al
Moesiei, pentru a putea avea posibilitatea unei interveniţii mai rapide în
Dacia.
Conştienţi de expansiunea romanilor, dacii, dar şi alte triburi şi
popoare din ţinuturile carpato-balcanice vor declanşa, în anul 6 d. Hr., o
mare răscoală antiromană în Pannonia şi Dalmaţia. Împotriva răsculaţilor
va pleca Tiberius în fruntea a 15 legiuni romane care vor lupta timp de 3
ani, până în anul 9 d. Hr., când vor reuşi să-şi termine campania de
reinstaurare a dominaţiei romane asupra celor două ţinuturi.
La doar câţiva ani de la pacificarea Pannoniei, între anii 11 şi 12,
guvernatorul Cornelius Lentulus şi comandantul districtului militar moesic,
Sextus Aetilius Catu, declanşează o puternică campanie militară împotriva
geto-dacilor nord-dunăreni, ca răspuns la veşnicele atacuri ale acestora la
sud de Dunăre.
Contra-atacul dacilor va fi oprit prompt. Dacii din ţinuturile Moldovei
de Jos atacă nordul Dobrogei şi cuceresc cetatea Aegysys (Tulcea). Ca
urmare, întreaga navigaţie comercială şi militară de la gurile Dunării este
blocată, aflată la discreţia dacilor. Romanii, conduşi de Publius Vitelius,
aliaţi cu odrişii regelui Rhoemetalces, reuşesc, cu mari sacrificii, să
recucerească cetatea şi să-i alunge pe geto-daci la vest de Dunăre.
Aceste atacuri ale dacilor în Dobrogea nu vor înceta. Poetul Ovidius
(43 î. Hr. – 18 d. Hr. ), exilat la Tomis între anii 8-18 d. Hr., va consemna
numeroase atacuri ale dacilor asupra garnizoanelor romane din cetăţile
Aegysus şi Troesmis. Dacii atacau mai ales iarna, când treceau Dunărea
pe gheaţă, provocând o stare de instabilitate şi nesiguranţă în rândul
administraţiei şi armatei romane.
Un astfel de atac a avut loc în anul 15 d. Hr. asupra cetăţii Troesmis
(Iglita), urmare căruia comandantul Moesiei, Lucius Pomponius Flaccus, va
intra cu legiunile romane în Dobrogea şi îi va înfrunta pe daci. După lupte
nedecise, cu mari pierderi în rândul legionarilor romani, aceştia reuşesc să
îi alunge pe daci, reinstituind pacea în ţinut.
Pentru a contracara permanentele invazii ale dacilor la sud de
Dunăre, romanii vor încerca să colonizeze în jurul anului 20 d. Hr., în
Câmpia Olteniei, triburi sarmatice de iazygi, triburi care, însă, vor intra în
conflict cu băştinaşii.
În anul 46 d. Hr., Împăratul Tiberius Claudius Caesar Augustus
Germanicus (n.10 î. Hr. – d. 54 d.Chr, împărat între 41-54 d. Hr.), nepotul
lui Tiberius Claudius Nero, avea să reorganizeze provinciile romane.
Urmare a ameninţării dace şi a triburilor trace, teritoriul balcanic de la sud
de Dunăre avea să fie împărţit în două provincii, Moesia şi Tracia. Cu
această ocazie, ţinutul Dobrogei şi cetăţile greceşti de pe malul Marii Negre
sunt alipite provinciei nou create Moesia; demarându-se în acelaşi timp şi
construcţia unui sistem defensiv de fortificaţii pe Dunăre.
 În timpul mandatului său de guvernator al Moesiei, 57 - 67, Tiberius
Plautius Silvanus Aelianus, va duce o campanie prin forţa de extindere a
graniţelor Imperiului roman. Acesta va face o expediţie împotriva sarmaţilor,
ajungând în nordul Mării Negre. Cu această ocazie, coloniile greceşti:
Tyras, de la gurile Nistrului, Olbia de la gura Bugului şi Chersones, dincolo
de Don, trec sub dominaţie romană, Marea Neagră fiind pe punctul de a
deveni noua “Mare Nostrum <Romana>”, precum era Marea Mediterană.
Cronicarii timpului fac afirmaţia că Aelianus ar fi strămutat din nordul
Dunării în Provincia Moesia: “mai mult de 100 000 de transdanubieni, cu
femeile, copiii, principii ori regii lor, dincoace de fluviu, spre a plăti tribut ”
Chiar dacă cifra ni se pare suspect de mare, nu putem constata decât
bogăţia populaţională a ţinuturilor, dacă se putea efectua o astfel de masivă
transmutare. Cert este că Aelianus, prin mutarea lui, nu a dus la
deşertizarea din punct de vedere uman a ţinuturilor de dincolo de Dunăre,
deoarece în scurt timp îi regăsim din nou pe băştinaşi în conflict cu romanii.
Chiar dacă istoricii timpului menţionează că Aelianus a dus o politică
de pace, încercând să-şi aproprie regii şi conducătorii de la nord de Dunăre
şi Marea Neagră, prin politica lui de extindere a dominaţiei imperiului roman
şi de obligare a plăţii unor tributuri consistente, avea să îşi atragă duşmănia
dacilor, în primul rând.
În toamna anului 69, în timpul luptelor civile din Italia, când trupele
romane din Moesia plecaseră să-l ajute pe Titus Flavius Vespasianus (n.9.
– d. 79, împărat roman, 69 – 79) împotriva lui Aulus Vitellius Germanicus
(n.15 – d.69 , împărat, aprilie-decembrie 69), dacii trec Dunărea şi atacă
fortăreţele şi garnizoanele care rămăseseră fără pază. Armata romană
venită în ajutorul acestora este decimată de către dacii aliaţi cu sarmaţii,
însuşi comandantul ei, Fonteius Agrippa, fiind ucis.
Cel mai mare istoric roman, Tacitus ( 55 – 120 d. Hr.), menţionează
faptele în “Annalele” sale: “S-au mişcat şi dacii, un neam care nu era
niciodată de bună credinţă, iară atunci şi fără frică, deoarece fusese luată
armata din Moesia. Ei observară liniştiţi primele evenimente; dar când
aflară că Italia arde în focul războiului şi că toţi se duşmănesc între ei, luară
cu asalt taberele de iarnă ale cohortelor şi cavaleriei auxiliare şi se făcură
stăpâni pe ambele maluri ale Dunării. Tocmai se pregăteau să distrugă
tabăra legiunilor, când Mucianus le-a opus legiunea a VI-a; el aflase de
victoria de la Cremona şi se temea că mulţimea barbarilor din afară să nu
apese din două părţi, dacă dacii şi germanii ar fi năvălit din laturi
deosebite.”
Se pare că, iniţial, o parte din uniunile de triburi geto-dacice nu ar fi
dorit să se implice în această campanie îndreptată împotriva romanilor, unii
dintre conducătorii lor fiind precauţi şi conştienţi de puterea romană.“
Scorylo, conducătorul dacilor, ştiind că poporul roman era dezbinat din
pricina războaielor civile şi socotind că nu-i nimerit să-i atace, deoarece
datorită unui război cu un duşman din afară s-ar putea restabili înţelegerea
între cetăţeni, a pus în faţa concetăţenilor săi doi câini şi pe când se luptau
între ei cu îndârjire, le-a arătat un lup. Imediat câinii s-au aruncat asupra
acestuia, uitând de cearta lor. Prin această pildă i-a oprit pe barbari de la un
atac care ar fi adus foloase romanilor.” (Frontinus – Stratagemele)
Noul comandant militar al Moesiei, generalul Rubrius Gallus,
reuşeşte, în urma a numeroase lupte purtate, cu mari pierderi, să-i respingă
pe daci şi sarmaţi peste Dunăre. Dacii, conform lui Tacitus, vor “ ajunge
vestiţi prin înfrângerile noastre şi ale lor”.
Proaspăt înscăunat, Vespasian se va dovedi o personalitate lucidă,
dar energică în acelaşi timp. Împăratul va reorganiza finanţele şi armata,
luând măsuri de întărire a frontierei Dunării inferioare şi va crea o flotă în
Marea Neagră. Conştient de puterea dacilor, nu va mai căuta să poarte
război împotriva acestora, ci va consolida rând pe rând graniţele cu aceştia
pe trei laturi (sud - Moesia, est –Pannonia şi vest - Dobrogea şi ţinuturile
din nordul Mării Negre), prinzându-i pe daci ca într-un cleşte.
Prezentând poziţionarea geografică a popoarelor din nordul şi nord-
estul Europei, Tacitus ne transmite şi atmosfera incendiară indusă de către
romani în acele vremuri: “Germania în totalitatea ei este separată de gali,
reţi şi panoni prin fluviile Rin şi Dunăre, de sarmaţi şi de daci prin teama pe
care o au unii faţă de alţii sau prin munţi, tot restul este înconjurat de
ocean, care îmbrăţişează ţărmuri sinuoase întinse şi insule imense, cu
triburi şi regi cunoscuţi numai de câtva timp şi pe care i-a descoperit
războiul.”
Am amintit mai sus despre regele dac Scorylo, care se pare că a
fost tatăl lui Decebal. Nu putem decât aproxima perioada în care el a
condus Regatul Dac, undeva între anii 67 – 81. După moartea lui,
conducerea dacilor a fost preluată de către Duras – Diurpaneus, posibil
frate al acestuia. Noul rege dac nu va mai duce aceeaşi politică
prevăzătoare a lui Scorylo şi, în anul 85, va trece Dunărea în fruntea unei
numeroase armate şi va pustii fortificaţiile şi aşezările romane.
Titus Flavius Caesar Domitianus Augustus ( 51 – 96), împăratul
romanilor între anii 81 şi 96, va trimite împotriva dacilor o armată condusă
de către Oppius Sabinus. Dacii au angajat lupta cu trupele romane şi le-au
înfrânt, iar Oppius Sabinus, luat captiv, a fost decapitat.
Înfrângerea legiunilor romane de către Duras Diurpaneus şi execuţia
lui Sabinus a luat amploare, antrenând un val de panică, iar cetăţenii
romani au ajuns să se teamă de o invazie dacă în imperiu.
Domiţian, nu tocmai bine văzut de către concetăţenii lui datorită
faptului că “ războiul contra germanilor şi a dacilor a fost dus de locţiitorii
săi într-un mod atât de nenorocit pentru stat precum şi el, la Roma, decima
senatul şi poporul, iar la hotare, armata, rău condusă, era distrusă de
duşmani prin măceluri necontenite” (Orosius – Istorii împotriva păgânilor în
şapte cărţi), a luat totuşi hotărârea de a invada Dacia.
“ Împins de primejdia alor săi, Domiţian a pornit în grabă cu toate
forţele sale spre lllyricum şi, numindu-l pe Fuscus comandant suprem peste
aproape întreaga armată imperială şi peste bărbaţii cei mai aleşi, a strâns
corăbiile, le-a făcut pod peste Dunăre şi a trecut împotriva armatei lui
Diurpaneus.
 Atunci goţii <dacii> n-au pregetat să pună mâna pe arme. Chiar la
prima ciocnire i-au învins pe romani şi, generalul Fuscus fiind ucis, au jefuit
tot ce au găsit în taberele romane, în victorie ca şi cum învingeau datorită
norocului şefilor, i-au numit pe aceştia nu simpli oameni, ci semizei, adică
ansi” (Iordanes – Getica).
“Căci cât de mari au fost luptele lui Diurpaneus, regele dacilor, cu
generalul Fuscus, şi cât de mari dezastrele romanilor, le-aş enumera, într-o
înşirare lungă, dacă Cornelius Tacitus, care a tratat în mod organic şi cu
foarte mare exactitate aceste evenimente...” (Orosius – Istorii împotriva
păgânilor în şapte cărţi)
După istorici şi cronicari, confruntarea dintre Domiţian şi Duras
Diurpaneus a fost una de lungă durată, presărată cu multe lupte şi bătălii,
pierdute de către romani, cu mari pierderi din partea romanilor şi finalizată
printr-un dezastru militar total, inclusiv moartea a însuşi generalului –
comandant al legiunilor romane, Cornelius Fuscus, şi luarea unui însemnat
număr de prizonieri de către daci.
Dezastrul suferit de trupele romane avea să creeze o nouă panică în
lumea romană, iar Tacitus, constatând cu amar şi disperare gravitatea
situaţiei, afirma că nu mai era nevoie de o luptă pentru respingerea
barbarilor, ci de a se da “ o luptă pentru apărarea graniţelor şi a existenţei
noastre“.
Dar, precaut, Duras Diurpaneus nu va ataca Imperiul Roman,
alegând pacea cu aceştia.
Pentru a putea administra mai bine din punct de vedere militar
provinciile de la sud de Dunăre şi a putea supraveghea mai bine mişcările
dacilor, Domiţian va împărţi provincia Moesia în două: Moesia Superior şi
Moesia Inferior.
Conştient de noua ameninţare romană, Duras Diurpaneus renunţă
la tronul dacilor şi-l înscăunează în anul 87 pe Decebal. Această schimbare
îi va da însă idei lui Domiţian care spera într-un adversar mai puţin pregătit
decât Duras – Diurpaneus. Dar, din păcate pentru împăratul roman, noul
adversar va fi mai dibace decât precedentul. 

„ Cu mai bine de un secol înainte ca Decebal să ajungă la putere în
Dacia, romanii priveau cu îngrijorare amenințarea apărută în ținuturile
sălbatice de peste Dunăre. Străvechea Dacie se afla într-o regiune unde mult
mai stabilele popoare germanice și celtice întâlneau triburile de călăreți
nomazi de la vest de Marea Neagra, triburi precum sarmații și roxolanii.
Poporul Daciei era numeros și impregnat de o cultură războinică. Și Roma
constituia o societate militaristă, așa încât senatorii săi erau capabili să
înțeleagă pericolul pe care Dacia îl reprezenta pentru două dintre
provinciile Imperiului - Moesia și Dalmația.
Dacii fuseseră de multă vreme cunoscuți de către civilizațiile
mediteraneene. Grecii îi numeau geți și se luptaseră sau făcuseră negoț cu
ei încă din secolul VII î.Hr. Deși uneori dacii sunt considerați ca făcând
parte din populația tracică, cultura lor a împrumutat multe de la celți și
greci, posedând de asemenea apecte originale, proprii acestui neam.
Contactul permanent cu diferite neamuri a contribuit mult la vitalitatea
culturii dacice, dar totodată a însemnat că războiul pentru daci era atât de
obișnuit încât aproape că devenise endemic. Căci, atunci când nu era
atacată de vecini, Dacia era sfâșiată de conflicte interne.
Cu toate acestea, cu siguranță că dacii nu meritau calificativul de
barbari, pe care romanii îl foloseau cu atâta ușurință pentru a descrie
popoarele necucerite, din afara Imperiului. Dacii dețineau sofisticate
cunoștiințe de arhitectură și de prelucrare a metalelor, iar negustorii lor
erau suficienți de abilli pentru a trata de la egal la egal cu cei greci.
... De asemenea, romanii îl portretizează pe Decebal ca pe un lider
războinic, brav și priceput, dar trec cu vederea calitățile sale administrative
și diplomatice. Dacă, așa cum mărturiile recente sugerează, Decebal a
încercat să-și coordoneze inițiativele militare cu cele ale parților, mari rivali
ai Romei din Răsărit, atunci putem spune ca profunzimea viziunii sale și
capacitatea de a înțelege politica marilor puteri depășea cu mult optica
îngustă a unui șef de trib oarecare.
...Războinicii daci înfățișați pe columnă au plete și bărbi. Spre
deosebire de liderii lor, ei nu poartă armuri grele și se bazează doar pe
scuturile lor ovale, ca mijloc de apărare. Totuși, ei sunt mai bine echipați
decât luptătorii germani, având ițari și tunici și uneori pelerine cu franjuri.
Infanteriști daci aveau o mulțime de arme. Una dintre preferatele lor era un
fel de coasă, numită falx. Pe columna traiană dacii sunt înfățișați mânuind-
o cu o singură mână, dar alte reprezentări arată că falx era o armă mai grea
și mai teribilă, necesitând folosirea ambelor brațe. Erau folosite și săbii și
sulițe obișnuite, dar și topoare și ghioage de lemn. Așa cum era de așteptat
din partea unui popor aflat în permanent contact cu arcașii călare din jurul
Mării Negre, dacii erau de asemenea și pricepuți arcași.
... Prin raidurile sale îndreptate împotriva Imperiului și prin cererile sale
de răscumparare și tribut, Decebal a deschis calea pentru mulți dintre
viitorii oponenți ai Romei.
Și în această privință, el va dovedi că a fost un om care și-a depășit
epoca.” (Philip Matyszak - Dușmanii Romei, de la Hannibal la Attila)
 REGELE DECEBAL ( 87 - 106 d. Hr.)

Regatul Dac sub Decebal

Dion Chrysostomos, Dion din Prusa sau Dio Cocceianus (cca. 40 –

cca. 120 d. Hr.), filozof, scriitor şi istoric roman, este primul istoric antic care
a trăit printre geto – daci o perioadă mai lungă de timp. Fiind un opozant
deschis al împăratului Domiţian, a fost alungat de la Roma, astfel încât,
între anii 87 – 97, el va rătăci în ţinuturile Traciei, Misiei şi Dobrogei, ţară a
geţilor. Dion va ajunge în ţara geţilor, tocmai în vremea marilor pregătiri
militare ale acestora în vederea înfruntării legiunilor romane. Istoricul
descrie foarte plastic, dar şi ironic faţă de prezenţa lui, periplul lui într-o ţară
veşnic ameninţată de războaie.
"Se întâmplă că am făcut acum o călătorie lungă, drept la Istru, şi în
ţara geţilor am ajuns la nişte oameni întreprinzători, care nu aveau răgazul
să asculte cuvântări, ci erau agitaţi şi tulburaţi. Acolo, la ei, puteai să vezi
peste tot săbii, platoşe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme şi
oameni înarmaţi, veneam să văd oameni luptând, unii pentru stăpânire şi
putere, iar alţii pentru libertate şi pace. Se întâmplă că am făcut o călătorie
lungă, drept la Istros şi în ţara geţilor sau a mysilor, aşa cum îi numește
Homeros, fie cum e denumit astăzi poporul.
Am mers acolo nu ca neguţător de mărfuri, nici să adun purtători de
bagaje în serviciul unei tabere militare sau îngrijitori de boi, nici nu am dus
vreo solie pentru aliaţi sau vreo alta cu nume frumos, (...) dezbrăcat, fără
coif şi scut, neavând lance şi nici vreo altă armă.
Aşa încât m-am mirat cum de mă rabdară, când m-au văzut, căci nu
eram un om care să ştie să călărească, nici arcaş priceput (nici ostaş cu
arme grele), nici aruncător de lănci sau pietre, dintre soldaţii uşor înarmaţi
şi fără scut. Nu puteam nici să tai lemne din pădure sau să sap un şanţ, nici
să cosesc fân într-o poiană duşmană, deoarece mereu m-aş fi întors speriat.
(Nu puteam nici) să construiesc un cort sau lucrări de întăritură, aşa cum
desigur (fac) unii oameni de serviciu ai armatei care urmează lagărele.
Fiind nefolositor la toate acestea, am ajuns la nişte oameni
întreprinzători, care nu aveau răgazul să asculte cuvântări, ci erau agitaţi şi
tulburaţi ca nişte cai de curse la potou, înainte de plecare, nerăbdători să
treacă vremea, cai pe care râvna şi înfocarea îi fac să lovească pământul cu
copitele.
În mijlocul acestor oameni deosebiţi, eu singur mă înfăţişam grozav
de nepăsător, un spectator foarte paşnic al războiului, neputincios la trup,
înaintat în vârstă, om care nu purta sceptrul de aur, nici pănglicuţele sfinte
ale vreunui zeu, care venise pe drumul unde îl mâna nevoia, în tabăra
ostăşească, (...) ci doritor de a vedea oamenii luptând, [unii] pentru
stăpânire şi putere, iar alţii pentru libertate şi patrie".
Despre lumea daco – getă, Dion Chrysostomos a scris o lucrare
numită “Getica“, din păcate, pierdută, şi din care ne-au parvenit doar câteva
pasaje. Ulterior, Lucius Cassius Dio, Dio Cassius (cca. 150 – 235), consulul
roman cu veleităţi de istoric, va prelua de la Chrysostomos parte din
informaţiile acetuia privitor la daci şi le va folosi în scrierea operei sale în 80
de volume “Istoria Romană”.
“Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva
dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal. Duras, care
domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de bună voie domnie pentru că era
foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să
aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a
întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar
şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din această pricină, multă vreme a fost
un duşman de temut pentru romani.
Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun ei
înşişi, cum le zic şi romanii, măcar că ştiu prea bine că unii dintre greci îi
numesc geţi, fie pe drept, fie pe nedrept. Căci eu îmi dau bine seama că geţii
locuiesc dincolo de Haemus, de-a lungul Istrului.
Domiţian a pornit cu oaste împotriva lor, <vara anului 87>, dar
puţin îi păsa de război; el zăbovi într-un oraş din Moesia şi se dădu pradă
desfrâului, cum îi era obiceiul. Într-adevăr, nu numai că nu era în stare să
îndure osteneli şi era fără curaj, dar se arăta cu totul lipsit de frâu şi de
ruşine faţă de femei şi beieţii tineri. Trimetea la război în locul său pe alţi
conducători de oşti şi de cele mai multe ori, nu izbândea.
Decebal, regele dacilor, a trimis soli lui Domiţian, şi-i făgăduia
pacea. Drept care, Domiţian îl porni pe Fuscus cu armată multă. Când a
aflat de aceasta, Decebal i-a trimis din nou solie, în bătaie de joc, spunând
că va încheia pace dacă Domiţian are să vrea ca fiecare roman să-i dea lui
Decebal, anual, câte doi oboli. Iar dacă nu va primi această propunere,
Decebal spunea că va duce mai departe războiul şi că romanii vor avea de
îndurat mari nenorociri” (Dio Cassius – Istoria Romană) .
Dio Cassius descrie evenimentele petrecute în Dacia la mai bine de
100 de ani după cele întâmplate, preluând şi prelucrând informaţii şi date
de la cronicarii anteriori. Datorită acestui fapt, va interpreta unele informaţii
după interesul personal, pentru preaslăvirea puterii romane, deformând
unele realităţi.
Războiul dus între Domiţian şi Duras – Diurpaneus, atacul pus la
cale de romani prin persoana lui Cornelius Fuscus, este atribuit în mod
greşit perioadei lui Decebal. Atât cronicarii, cât şi istoricii actuali, prezintă
înfrângerea lui Cornelius Fuscus de către dacii aflaţi sub conducerea lui
Duras – Diurpaneus. Este mai mult ca sigur că Decebal a participat în
calitate de comandant al oştilor dace la înfrângerea legiunilor romane,
posibil ca şi confruntarea finală dintre oştile lui Fuscus şi oştile romane să fi
fost conduse de acesta.
Cert este faptul că, după luptele cu romanii, Duras – Diurpaneus se
retrage de la conducerea regatului dac, în fruntea acestuia fiind numit
Decebal ( 87 – 106 d. Hr.).
 Înfrângerea legiunilor lui Fuscus nu va fi acceptată de către
Domiţian, astfel că, în anul 88 d. Hr., acesta îşi trimite din nou legiunile
romane în Dacia, sub conducerea generalului Lucius Tettius Iulianus.
“În vremea războiului dacic s-au întâmplat următoarele evenimente
vrednice de a fi pomenite. Iulianus, rânduit de împărat cu conducerea
războiului, printre alte măsuri bune, luă şi pe aceea de a-i obliga pe soldaţi
să scrie pe scuturi numele lor şi ale centurionilor, pentru a se deosebi mai
lesne cei ce se vor arăta viteji de cei cu purtare mişelească. Şi dând lupta cu
duşmanii la Tapae, măcelari pe cei mai mulţi dintre ei. Între duşmani se
afla şi Vezinas care venea, ca demnitate, îndată după Decebal ; pentru că nu
putea scăpa cu fuga, el se trânti la pământ, ca şi cum ar fi murit; şi astfel
rămase nebăgat în seamă, iar în timpul nopţii a fugit. Decebal se temu că
romanii victorioşi să nu pornească spre capitala lui. De aceea, tăie copacii
din preajma lor la o oarecare înălţime şi puse arme pe trunchiuri, pentru ca
duşmanii să creadă că sunt soldaţi şi să se retragă înspăimântaţi. Ceea ce s-
a şi întâmplat.” (Dio Cassius – Istoria Romană) .
Retragerea romană va fi cauzată şi de o altă şiretenie a lui Decebal.
Conştient de puterea armatei romane, acesta încheiase anterior o serie de
tratate de pace şi ajutorare cu triburile cvazilor şi marcomanilor din Câmpia
Pannonică, astfel că aceştia vor interveni în noul conflictul daco – roman,
atacând ţinuturile romane de dincolo de Dunăre. Pe fondul eliminării
ameninţării, Domiţian va lua decizia, în anul 89, de a iniţia o campanie de
pacificare a acestora. Fiind însă înfrânt de aceştia, pentru a nu fi prins în
“cleşte” de o alianţă a triburilor panonice şi daci, Domiţian va solicita o pace
de compromis cu Decebal.
“Domiţian vru să se răzbune pe cvazi şi marcomani, fiindcă nu-l
ajutaseră împotriva dacilor. Veni în Pannonia, ca să se lupte cu ei şi ucise
solii de pace, pe care ei îi trimiseseră pentru a doua oară. Învins şi pus pe
fugă de marcomani, Domiţian a pornit grabnic o solie la Decebal, regele
dacilor, îndemnându-l să încheie un tratat, pe care el, Domiţian, îi refuzase
mai înainte, deşi regele i-l ceruse adesea. Decebal primi propunerea de pace
(căci era la mare strâmtoare), dar nu a vrut să vina el însuşi să stea de vorbă
cu Domiţian, ci l-a trimis pe Diegis împreună cu câţiva bărbaţi, ca să-i
predea armele şi câţiva prizonieri, sub cuvânt că i-ar avea numai pe aceştia.
După sosirea acestuia, Domiţian puse lui Diegis o diademă pe cap - ca şi
cum ar fi fost cu adevărat învingător şi omul în stare să dea un rege dacilor -
, iar soldaţilor lui le împărţi onoruri şi bani. Ca un biruitor, trimise la Roma,
între altele, nişte aşa-zişi soli ai lui Decebal şi o pretinsă scrisoare de-a lui,
despre care se spune că ar fi plăsmuit-o el. Domiţian îşi împodobi triumful
cu multe lucruri ce nu fuseseră luate ca pradă. (Dimpotrivă, el cheltuise
foarte mulţi bani pentru încheierea păcii, căci fără întârziere dădu lui
Decebal nu numai însemnate sume de bani, dar şi meşteri pricepuţi la
felurite lucrări folositoare în timp de pace şi de război şi făgădui să-i dea
mereu multe). Aceste lucruri el le-a scos din mobilierul împăratesc. Căci el
folosea totdeauna asemenea lucruri ca pradă de război, ca unul care aduse
împăraţia însuşi în stare de robie. “ (Dio Cassius – Istoria Romană).
 Este interesant de amintit faptul că Dio Cassius menţionează în
acest text despre solul lui Decebal, Diegis, frate al regelui dac. Strategia lui
Domiţian se pare că era aceea de a şi-l apropria pe Diegis, desemnându-l
pur şi simplu ca viitor rege al dacilor în locul lui Decebal, încercând prin
aceasta să creeze premizele unui conflict dintre cei doi daci.
Hispanicul Marţial (40 – 102/104 d. Hr.), în “Epigramele “, merge mai
departe, elogiind, în mod artificial poetic, spre slava împăratului, bucuria lui
Diegis de a-l cunoaşte pe Domiţian: “Diegis, locuitor de pe ţărmul care
acum ne aparţine, a venit să te vadă, o, Germanicus, tocmai de pe apele
Istrului, care se află sub stăpânirea ta. Bucuros şi uimit când a văzut pe
stăpânul lumii, se zice că ar fi spus celor ce-l însoţeau: Soarta mea este mai
bună decât a fratelui meu, fiindcă mie îmi este îngăduit să privesc atât de
aproape Zeul pe care el îl cinsteste atât de departe”.
Diegis nu va pica însă în capcana întinsă de către Domiţian.
Diplomat iscusit, de o şiretenie legendară, Decebal va fi cel care va
impune însă termenii tratatului de pace. Va accepta să devină rege
clientelar al Romei, primind în schimb subsidii băneşti anuale (este vorba
de acea mare “strâmtoare” pe care o avea regele dac) şi ajutor tehnic. Nu
va restitui însă prizonierii de război şi nici insignele romane capturate de
către daci în luptele purtate cu aceştia.
Ajutorul tehnic implica alocarea de către romani a unor specialişti în
construcţii de drumuri şi fortificaţii de apărare, Decebal derulând pe o
durată de circa 12 ani un vast program de construcţii militare şi civile.
Fapt care-l va face pe Titus Statilius Criton, viitorul medic a lui
Traian, să scrie: “regii geţilor, inspirând superstiţie şi concordie
(deisidaimonian kai homonoian), prin înşelătorie şi şarlatanie (apatei kai
goeteiai), aspirau deja la lucruri mari“.
Pregătirile militare ale dacilor nu erau însă mai prejos de cele ale
romanilor care aveau să-și consolideze capacitatea de luptă din zona
Danubiană, prin construirea unor fortificaţii militare şi amenajarea unor
drumuri de interes strategic la sud de Dunăre, la Cazane.
Urmare a dispreţului (contemtus – Pliniu) pe care îl afişau dacii faţă
de Imperiul roman şi a umilirii acestora, prin plata unui tribut acordat
“barbarilor”, urmare a defectuosul tratat încheiat în anul 89 (Criton), noul
împărat înscăunat în anul 98 d. Hr., Marcus Ulpius Nerva Traianus (n. 18
sept. 53 – d. 9 aug. 117), va iniţia un program de măsuri privind o invazie în
Dacia, vizitând în acest sens, în iarna anului 98 – 99, frontiera danubiană.

Primul război dacic a lui Traian (101 – 102)

Data începerii primului război dacic este 25 martie 101, când fraţii
Arvali, colegiu de 12 preoţi romani, reuniţi într-o adunare extraordinară, vor
solicita lui Jupiter Optimus Maximus ajutorul în noua campanie romană.
“După ce zăbovi un timp la Roma, Traian porni cu oaste împotriva
dacilor. Cugeta la cele săvârşite de aceştia şi era copleşit când se gîndea la
sumele de bani pe care romanii trebuiau să le plătească în fiecare an. Vedea
apoi că puterea şi îngâmfarea dacilor sporesc necontenit.
Când află de expediţia lui, Decebal fu cuprins de spaimă, căci
înţelegea bine că mai înainte biruise nu pe romani, ci pe Domiţian, iar de
data aceasta va trebui să lupte cu romanii şi cu împăratul Traian.
Acesta era un om cu totul deosebit, mai ales prin dreptatea şi
bărbăţia sa, precum şi prin simplitatea moravurilor sale. Avea un trup
vânjos (începuse să domnească la vârsta de patruzeci şi doi de ani) ş
înfrunta toate greutăţile cot la cot cu ceilalţi, iar cu sufletul era la înălţime,
deoarece nici nu se lăsa purtat de îndrăzneala tinereţii, dar nici împiedicat
de bătrâneţe. De aceea Decebal se temea de [Traian] pe bună dreptate. (Dio
Cassius – Istoria Romană)
Ajuns la Dunăre, Traian trece fluviul pe un pod de vase la Lederata,
vis-a-vis de oraşul Viminacium, din Moesia Superioară, urmând traseul
Arcidava (Varadia), Berzobis (Birzava) spre Aizis (Pogonis) spre a ajunge
la Tibiscum (Jupa). Aici se realizează joncţiunea cu forţele romane plecate
de la Drobeta şi Dierna prin defileul Cerna – Timiş spre Tibiscum.
Legiunile romane reunite pătrund pe defileul Bistrei spre
depresiunea Haţegului. Dacii se retrag consolidându-şi forţele în
despresiunea Haţegului, la Tapae, loc unde se va da bătălia.

„Când Traian a pornit împotriva dacilor şi se apropia de Tapae,

locul unde barbarii îşi aveau tabăra, i se aduse o ciupercă mare, pe care era
scris cu litere latine că atât ceilalţi aliaţi, cât şi burii, sfătuiesc pe Traian să
se întoarcă şi să facă pace.
Dar Traian dădu lupta cu ei şi văzu pe mulţi dintre ai săi ucişi şi
ucise mulţi duşmani. Deoarece îi lipseau bandajele, se zice că nu şi-a cruţat
nici propriile sale veşminte, ci le-a tăiat fâşii. Apoi a poruncit să se ridice un
altar soldaţilor căzuţi în luptă şi să li se aducă în fiecare an jerfă pentru
morţi. “ (Dio Cassius – Istoria Romană)
Bătălia de la Tapae, din toamna anului 101, se va dovedi deosebit
de sângeroasă, căzând pe câmpul de luptă mii de soldaţi atât de partea
romanilor, cât şi de partea dacilor, fără niciun rezultat decisiv pentru nicio
parte implicată în conflict.
În această situaţie, Decebal, pentru a-şi putea reorganiza apărarea
şi a putea contraataca, va solicita pacea. În același timp, Traian, conştient
de pericolul campării pe timp de iarnă într-un teritoriu duşman, va accepta
şi se va retrage spre Dunăre.
“Decebal a trimis soli chiar înainte de înfrângere, nu dintre comaţi -
ca mai înainte - ci pe cei mai buni dintre pileaţi.
Aceştia azvârliră armele, se aruncară la pământ şi stăruiră pe lângă
Traian îndeosebi să încuviinţeze lui Decebal să vină în faţa lui şi să stea de
vorbă deoarece este gata să îndeplinească toate cele cerute, iar daca nu, cel
puţin să trimită Traian pe cineva care să se înţeleagă cu el. Au fost trimişi
Sura şi Claudius Livianus, prefectul pretoriului.”
„Dar nu s-a realizat nimic, deoarece Decebal nu a cutezat <nu a dorit
, subl.n., la fel ca şi în războiul cu Domiţian > să se întâlnească cu aceştia, ci
a trimis şi atunci pe alţii. Traian a ocupat munţii întăriţi şi a găsit acolo
armele, maşinile de război cucerite [de la romani], precum şi steagul luat de
la Fuscus. Decebal a trimis lui Traian soli dintre pileaţi. Aceştia sunt, la ei,
oamenii cei mai onoraţi. Trimisese comaţi mai înainte. Aceştia se bucură de
mai puţină trecere la ei. Venind aceia [pileaţii] la Traian, aruncară la
pământ armele, îşi legară mâinile la spate şi, în felul captivilor, l-au rugat pe
Traian să stea de vorbă cu Decebal.”(Dio Cassius – Istoria Romană)
Aşa zisa victorie a lui Traian avea să fie sărbătorită cu mare fast
însă la Roma, ca prima mare victorie a romanilor asupra dacilor, după
peste 140 de ani de la primele confruntări ale acestora cu regele dac
Cotiso. “Traian îşi sărbători triumful şi fu numit « Dacicul ». Dădu lupte de
gladiatori în teatru (căci îi făceau plăcere) şi readuse pe scenă actori de
pantomimă (era îndrăgostit de unul dintre aceştia, Pylades); deşi iubea
faptele de arme, nu se îngrijea mai puţin de celelalte şi de împărţirea
dreptăţii. El prezida judecăţile, când în Forul lui August, când sub porticul
numit al Liviei, adesea şi în alte părţi.” (Dio Cassius – Istoria Romană) .
Decebal însă nu va sărbători, excelent strateg, va pregăti un
puternic contraatac împotriva romanilor, deschizând un al doilea front în
Bărăgan şi Dobrogea. Un corp de armată dacă aliată cu burii şi cu roxolanii
lui Susagas trec, în iarna anilor 101 – 102, Dunărea, pe gheaţă, şi intră în
Moesia Inferior, atacând garnizoanele şi fortificaţiile militare din zonă. Slab
păzite, acestea sunt uşor cucerite, devastate şi arse de către coaliţia geto-
buro-roxolană.

Traian va interveni, alegând calea apei, pe Dunăre, pentru a se

deplasa în zona de conflict, ajungând până la Oescus (Ghighen, Bulgaria).
Aici, forţele militare romane se vor angaja în luptă cu coaliţia, reuşind să-i
respingă peste fluviu, după o serie de lupte deosebit de sângeroase.
Romanii, în urmărirea lor, pătrund în Dobrogea, unde, la Adamclisi,
se va da una din cele mai cumplite bătălii din războaiele daco – romane.
Victoria romanilor va fi obţinută, însă, ca urmare a trădării aliaţilor lui
Decebal, dintre care şi unii conducători daci: “Întrucât mulţi daci trecuseră
de partea lui Traian... Spunea < Decebal> că dacă-l vor părăsi pe dânsul, şi
ei or fi în primejdie; că mai uşor şi mai sigur îşi vor păstra libertatea,
ajutându-l în luptă, înainte ca el să fi suferit vreo nenorocire. Însă, privind
nepăsători cum sunt nimiciţi dacii, mai pe urmă vor ajunge ei înşişi robi,
căci vor rămâne fără aliaţi.” (Dio Cassius – Istoria Romană)
Aflat singur în faţa ameninţării romane, Decebal va recurge la un gest
de compromis : “Prin forţă, Decebal n-a izbutit. Dar era cât pe ce să-l ucidă
pe Traian prin vicleşug, întinzându-i o cursă. Trimise în Moesia câţiva
dezertori <foşti soldaţi romani , subl.n.>, ca să încerce să-l omoare, întrucât
se putea ajunge uşor la el. Atunci, din cauza nevoilor războiului, primea fără
excepţie pe oricine voia să-i vorbească. Oamenii aceia nu au putut însă să-şi
aducă la îndeplinire planul, fiindcă unul din ei a fost bănuit şi prins. Supus
la cazne, a dat în vileag întreaga urzeală.” (Dio Cassius – Istoria Romană)
 Deschiderea frontului de către dacii din Moesia şi încercarea de
asasinat a lui Decebal asupra lui Traian aveau să declanşeze în vara anului
102 d. Hr. o nouă campanie militară romană îndreptată spre centrul
regatului Daciei, Transilvania de Vest.
Generalii Lusius Quietus şi Manius Laberius Maximus pătrund în
defileul Haţegului pe două trasee diferite, cucerind rând pe rând aşezările şi
fortificaţiile dacice şi dându-le pradă focului, “ocupând cu mari primejdii
colină după colină, şi se apropia(u) de capitala dacilor.” (Dio Cassius –
Istoria Romană). Riposta dacilor, rămaşi fără aliaţi, va fi cea de suprem
sacrificiu pentru apărarea Sarmisegetusei, capitala regatului dac. Copleşiţi
numeric de agresivitatea legiunilor romane, dacii se vor retrage până la
hotarele Sarmisegetusei, Decebal ajungând să ia în considerare predarea
necondiţionată sau solicitarea unei păci de compromis. Determinant pentru
hotărârea lui a fost şi faptul că Maniu Laberius Maximus avea să ia ca
prizonieră pe sora lui. Pentru a evita vărsarea de sânge inutilă în acea
situaţie critică pentru existenţa statului dac, Decebal va solicita, lui Traian,
pacea.
“Pentru aceste motive, dar mai ales pentru că Decebal era gata să
primească orice condiţii ce i s-ar fi impus, nu fiindcă ar fi avut de gând să le
respecte, ci ca să mai prindă putere după pierderile suferite atunci.
În acest timp, Decebal a trimis soli pe cei mai buni pileaţi şi se ruga
de împărat, prin mijlocirea lor ; nimic mai mult decât că este gata să încheie
pace în condiţiile impuse. Anume, să dea înapoi armele, maşinile de război
şi pe constructorii acestor maşini, să predea pe dezertori, să distrugă
întăriturile şi să se retragă din teritoriul cucerit, ba încă să-i socotească
duşmani sau prieteni ai săi pe cei ai romanilor.
Să nu mai primească nici un fugar, nici să nu mai ia în slujba lui
vreun ostaş din Imperiul roman (căci Decebal atrăgea la sine prin momeli
pe foarte mulţi oameni viteji). De nevoie el primi aceste condiţii. Merse la
Traian, căzu la pământ spre a i se închina şi azvârli armele.” (Dio Cassius –
Istoria Romană).
Istovit de vicisitudinile războiul dac, dar mai ales rămas fără
finanţele necesare purtării războiului, Traian acceptă pacea, cu condiţia
acceptării de către Decebal a condiţiilor impuse. Cu această ocazie, se
realizează prima întâlnire faţă în faţă dintre cei doi conducători. Cu toate că
Dio Cassius menţionează că regele dac s-ar fi închinat în genunchi
împăratului roman, scena LXXV-a de pe Columna lui Traian îl prezintă pe
Decebal, demn, cerându-i împăratului, prin braţul ridicat în semn de rugă,
pacea pentru supuşii lui.
Victoria lui Traian asupra dacilor va fi sărbătorită cu mult fast,
împăratul fiind salutat pentru a patra oară ca imperator ş primind
supranumele de Dacicus.
Decebal se va vedea nevoit să predea mare parte din arme,
maşinile de război, specialiştii militari şi dezertorii romani, să darâme o
serie din fortificaţiile lui, să cedeze mari teritorii din regatului lui, şi, mai ales,
să nu aibă alţi prieteni sau duşmani decât cei ai romanilor.
 Protectoratul roman avea să se extindă asupra unei părţi a Tării
Haţegului, sudul Banatului, parte a Olteniei, zone din Muntenia Dunăreana
şi sudul Moldovei.
Traian şi-a sărbătorit cu mult fast, la Roma, victoria zdobitoare, în
viziunea cetăţenilor romani, asupra dacilor. Emisiunile monetare ulterioare
războiului dacic îl vor reprezenta pe Traian într-un car triumfal, având la
picioarele lui Dacia, în genunchi, care îi oferă împăratului un scut. Prin
această propagandă însă Traian îşi pregătea cetăţenii şi supuşii pentru
acceptarea şi finanţarea unui nou război contra dacilor.
“El nu renunţase deloc la cucerirea Daciei şi celebrarea victoriilor
din primul conflict trebuia să pregătească din punct de vedere
propagandistic desăvârşirea lor, adică lichidarea statului dac. Dar şi
Decebal cunoştea intenţiile reale ale lui Traian şi se prepara, la rândul său,
pentru ultima confruntare. Era chiar hotărât s-o ia înaintea lui Traian“
(Eugen Cizek – Epoca lui Traian).

Al doilea război dacic a lui Traian (105 – 106)

Nu la mult timp după terminarea primului război dacic, Traian avea

să reia pregătirile militare în fortăreţele şi garnizoanele de la sud de Dunăre
şi în Pannonia. În vederea asigurării comunicaţiilor dintre cele două maluri
ale Dunării, Traian ordonă construirea unui pod permanent de piatră. Locul
ales este Drobeta, localitate care controla mai multe drumuri de acces spre
centrul regatului dac, zona în care Dunărea avea o lăţime medie de
cca.1100 m şi o adâncime la mijloc de circa 30 m. Arhitectul însărcinat cu
realizarea lucrării, Apollodor din Damasc, avea să construiască un pod în
lungime de 1135 m, susţinut pe 20 de pile din piatră legată cu ciment
roman. Suprastructura podului avea să fie realizată din lemn.
Decebal, la rândul său, s-a pregătit activ de rezistenţă, luând toate
măsurile care îi stăteau în putinţă. Astfel, dacii au trecut febril la
reconstruirea cetăţilor demantelate la încheierea păcii şi au început să
atragă meşteri şi fugari din imperiu. Totodată, regele dac a luat iniţiativa
purtării unor tratative cu vecinii în scopul reînchegării alianţelor militare ce
se vădiseră atât de importante în războiul anterior. Mai mult, sub
conducerea lui Decebal, dacii au declanşat atacuri asupra iazygilor, aliaţii
romanilor, alungându-i de pe o parte a teritoriilor învecinate cu statul său, în
scopul de a-şi asigura flancul vestic în cazul noilor confruntări cu imperiul.
Măsurile de organizare şi apărare ale lui Decebal nu vor trece
neobservate de către romani, astfel ca aceştia îi adresează un ultimatum
regelui dac, cerându-i să oprească preparativele de război şi implicit
predarea armelor.
Decebal însă va riposta atacând garnizoanele romane de pe
teritoriile cedate acestora la sfârşitul primului război. Pentru a-şi putea
prelungi pregătirile de război, Decebal va atrage în capcană pe Cneius
Pompeius Longins, general roman de vază, luându-l prizonier.
 “Atunci Decebal chemă la dânsul pe Longinus, comandantul unei
legiuni a cărui dârzenie o simţise în luptele purtate cu el şi, după ce-l
convinse să vină, cu gând să-l facă să i se supună, îl prinse şi-l întrebă de
faţă cu alţii despre planurile lui Traian. Pentru că [Longinus] nu voia să
mărturisească nimic, îl ţinu sub pază, dar nelegat.
Decebal trimise apoi un sol la Traian şi ceru acestuia - în schimbul
eliberării lui Longinus - să-i cedeze ţara până la Istru şi să-i plătească banii
care i-a cheltuit cu războiul. [Traian] răspunse cu vorbe îndoielnice prin
care voia să arate că nici nu-l preţuieşte prea mult pe Longinus, dar nici
prea puţin; că nici nu dorea să-l piardă, dar nici să-l scape cu sacrificii prea
mari.
Decebal mai stătea în cumpană, neştiind ce să facă. Dar între timp
Longinus îşi făcu rost de otravă, cu ajutorul unui libert de-al său şi făgădui
lui Decebal că are să-l împace cu Traian, pentru ca regele să nu bănuiască
deloc ce are în gând şi să nu i se pună o pază aspră; Longinus scrise o
scrisoare plină de rugăminţi şi o dădu libertului s-o ducă lui Traian, spre a
putea să rămână nestânjenit.
După ce libertul plecă, Longinus bău otrava în timpul nopţii şi muri.
După această întâmplare, Decebal ceru lui Traian pe libert făgăduind să-i
dea în schimb trupul lui Longinus şi zece prizonieri. Şi trimise îndată un
centurion prins împreună cu Longinus, spre a aduce la îndeplinire cele
cerute.
Traian află de la acesta tot ceea ce se petrecuse cu Longinus. Dar nu-
i trimise înapoi lui Decebal nici pe aceia, şi nu-i dădu nici pe libert, socotind
că viaţa libertului este mai de preţ pentru demnitatea imperiului decât
înmormântarea lui Longinus” (Dio Cassius – Istoria Romană).
Capturarea lui Longinus şi moartea acestuia vor fi în defavoarea lui
Decebal.
Senatul < va> decreta că Decebal este din nou vrăjmaş, iar Traian
însuşi, fără să lase conducerea altor generali, porni din nou cu război
împotriva aceluia” (Dio Cassius – Istoria Romană).
“Traian trecu Istrul pe acest pod şi-a purtat război mai mult cu
chibzuială decât cu înfocare, biruindu-i pe daci după îndelungi şi grele
strădanii. El însuşi dădu multe dovezi de pricepere la comandă, iar oştenii
trecură împreună cu dânsul prin multe primejdii şi dădură dovadă de
vrednicie (Dio Cassius – Istoria Romană).
Traian desfăşurase legiunile romane încă din primăvara anului 105
de-a lungul Dunării şi acestea vor trece fluviul, sub conducerea lui Traian,
spre sfârşitul verii, ocupând Oltenia şi Muntenia până spre munţii Carpaţi.
Invazia romană se va desfăşura prudent şi foarte lent, Traian temându-se
de deznădejdia dacilor, dar şi de geniul militar a lui Decebal. Împăratul
roman nu va pătrunde în Transilvania, legiunile lui fiind supuse veşnicelor
atacuri ale dacilor, preferând să ierneze în aceste ţinuturi mai deshise şi
sigure, pentru a evita picarea într-o eventuală capcană.
 În primăvara anului 106, Traian îşi va reporni campania împotriva
dacilor, împărţindu-şi legiunile în cinci armate. Patru armate vor înainta spre
centrul regatului dac, pe cursul văilor Cerna – Timiş – Bistra, Jiu şi Olt, iar a
cincea armată va pătrunde de la Issacea, pe valea Siretului, spre sudul şi
nordul Moldovei, cu scopul de a nu permite dacilor moldavi şi aliaţilor de
peste Prut să poată veni în ajutorul lui Decebal.
Prins în cleşte şi lipsiţi de sprijinul aliaţilor, dar şi puşi în faţa trădării
unor conaţionali de-ai lor, dacii se vor vedea nevoiţi să lupte cu disperare
pentru fiecare palmă de pământ, aşezare şi cetate. Rând pe rând, cetăţile
şi fortificaţiile vor fi cucerite şi arse de către romani, aceştia ajungând la
zidurile capitalei lui Decebal, Sarmisegetusa.
Conştienţi de dârzenia, dar şi de şiretenia dacilor, romanii vor
construi vis-a-vis de cetate o puternică fortificaţie – agger – pentru a nu fi
surprinşi de contraatacurile acestora. Apărătorii cetăţii vor respinge primele
asalturi romane, chiar dacă aceştia vor folosi şi complicate maşini de luptă.
Probabil urmare a unui act de trădare, romanii vor afla de traseul
conductelor de apă potabilă care alimentau cetatea. Romanii vor tăia
aceste conducte, lăsând pe apărători fără sursa de apă. În această situaţie,
urmare, se pare, şi a unui contraactac nereuşit asupra fortificaţiei romane,
mare parte din daci, în frunte cu Decebal, vor căuta cale de scăpare, dând
foc cetăţii şi încercând să se replieze spre nord, pentru a-şi organiza o
nouă linie de apărare. Romanii nu vor cuceri decât o cetate în flăcări, care
va arde până la temelii.
 Decebal, în fruntea unor forţe destul de considerabile, se va retrage
spre nord estul Transilvaniei, încercând să-şi reorganizeze o nouă armată,
cu sprijinul, probabil, al roxolanilor şi bastarnilor, foştii săi aliaţi.
Columna ne prezintă, în scenele ei, luptele ulterioare dintre Decebal
şi legiunile romane.
Însă, din nou, trădarea va fi cea care va duce la moartea lui Decebal
şi sfârşitul Regatului Dac. Foştii aliaţi ai lui Decebal, roxolanii şi bastarnii, se
pare, se vor supune romanilor, iar mare parte a conducătorilor daci vor
trece de partea acestora, Decebal aflându-se în situaţia de a fi părăsit de
luptătorii săi.
Unii istorici sunt de părere că, în această situaţie, Decebal ar fi
încercat să se deplaseze spre estul Transilvaniei, spre Ţara Bârsei, unde s-
ar mai fi putut sprijini pe unele grupări dacice, în zonă existând un vast
sistem de apărare. Însă un detaşament roman condus de către Tiberius
Claudius Maximus îl ajunge din urmă în zona Harghitei actuale. Însoţit doar
de o mână de oameni, fideli lui, înconjurat de romani, Decebal, pentru a nu
cădea viu în mâna acestora, şi a-i servi ca trofeu lui Traian, se sinucide.
“Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie şi toată ţara sunt în
mâinile duşmanului şi că el însuşi este în primejdie să fie luat prizonier, îşi
curmă zilele. Capul său fu dus la Roma” (Dio Cassius – Istoria Romană).
Romanii vor mai avea însă de înfruntat, un timp destul de
îndelungat, grupări armate ale dacilor şi aliaţilor lor, bastarnii şi sarmaţii din
nordul şi estul Transilvaniei, fiind nevoiţi să se angajeze în lupte crâncene
cu aceştia. Însuşi Traian îşi va aşeza tabăra la Porolissum (Moigrad, Salaj),
pentru a putea mai bine coordona aceste operaţiuni. Romanii nu vor
îndrăzni însă să-şi extindă cucerirea spre nord, stabilindu-se astfel o graniţă
“limes”, de-a lungul malurilor râurilor Someş şi Criş, între ei şi triburile
dacice libere.
La 11 august 106, însă, războiul daco – roman era considerat în
mod oficial, încheiat, iar Dacia proclamată provincie romană.
 După moartea lui Decebal “fură descoperite şi comorile lui Decebal,
deşi se aflau ascunse sub râul Sargeţia din apropierea capitalei sale. Căci
[Decebal] abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă.
Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte
preţioase - mai ales dintre cele care suportau umezeala, aşezase peste ele
pietre şi îngrămădise pământ, iar după aceea, aduse râul din nou în albia
lui.
Tot cu oamenii aceia [Decebal] pusese în siguranţă, în nişte peşteri,
veşminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca să
nu dea nimic pe faţă. Dar Bicilis, un tovarăş al său care cunoştea cele
întâmplale, fu luat prizonier şi dădu în vileag toate acestea (Dio Cassius -
Istoria Romană).
Uriaşele prăzi luate din Dacia, ca şi tezaurul dacic descoperit de
romani în urma trădării lui Bicilis, după cum afirmă scriitorul Ioannes Lydos
pe baza textelor lui Criton, medicul lui Traian, au fost fabuloase, ridicându-
se la 5 milioane de libre de aur (1.625.000 kg) şi 10 milioane de libre de
argint (3.270.000 kg). Chiar dacă istoricul francez Carcopino consideră că
aceste cifre erau exagerate, reducându-le cu 10 (165.000 kg aur şi 331.000
kg de argint), cantitatea este totuşi imensă. Marele Imperiu Roman
cunoaşte un salt economic foarte mare, guvernanţii lui putând să se
angajeze la o serie de lucrări monumentale care se văd şi la ora actuală în
Italia, toate acestea pe aurul geto – dacilor.
“După întoarcerea la Roma, veniră la Traian nenumărate solii din
partea altor barbari şi de la inzi. El dădu spectacole timp de o sută şi
douăzeci şi trei de zile, în cursul cărora au fost ucise cam unsprezece mii de
animale sălbatice şi domestice. Au luptat zece mii de gladiatori. De
asemenea, în această vreme, Traian construieşte drumuri de piatră prin
mlaştinile pomptiene, cu clădiri pe margini şi cu poduri măreţe. Topeşte
toată moneda deteriorată.
Întemeiază biblioteci şi ridică în for o columnă foarte mare, atât
[spre a-i sluji] ca mormânt, cât şi ca o dovadă de măreţie a lucrărilor din
for. Căci tot locul acela fusese muntos, iar el îl săpă atât cât se înălţa
columna şi, în felul acesta, făcu o piaţă netedă.
Între multe alte onoruri votate de senat pentru el, a fost şi epitetul
de Optimus, adică « Cel mai bun ». El mergea întotdeauna pe jos, împreună
cu întreaga lui oştire, îşi ţinea soldaţii în bună rânduială la orice marş şi-i
aşeza, când într-un fel, când într-altul. Iar râurile le trecea pe jos, ca şi aceia
“ (Dio Cassius – Istoria Romană).
’’În afara faptului de a fi distrus o veche civilizaţie şi puternică
organizaţie statală care de milenii apără poarta Europei, Traian a scos din
vechile – tainiţe – ale Daciei aceste uriaşe cantităţi de aur şi argint pentru a
le pune în circulaţie pe piaţa lumii. Aceste metale preţioase au fost motorul,
care de-a lungul veacurilor, a pus în mişcare popoarele pentru a crea, la
început în cadrul Imperiului Roman, aceste realizări de o nepreţuită
valoare, apoi preluate spre zonele nordice ale Europei sau în alte zone unde
au contribuit şi mai contribuie încă într-o mare măsură la realizarea noilor
civilizaţii ale acestor popoare’’ (Radu Stan Carpianu – Enigma Insulei).
Columna lui Traian

Pomenind despre Traian, peste aproape 250 de ani de la ocuparea

Daciei, Împăratul Flavius Claudius Iulianus, cunoscut sub numele de Iulian
Apostatul (361 – 363), în lucrarea sa, Cezarii, pune pe seama lui Traian
urmatorul discurs: “Eu, Jupiter şi zeilor, după ce am luat conducerea
imperiului amorţit şi descompus din cauza tiraniei care dăinuise mult la noi
în ţară, şi din cauza silniciei geţilor, singur am cutezat să merg împotriva
neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit neamul geţilor, care
au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii ce au trait cândva – şi
aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese
să fie astfel slăvitul lor Zamolxis. Crezând că nu mor, dar că îşi schimbă
locuința, ei sunt mai porniţi pe lupte decât ar fi înclinaţi să întreprindă o
călătorie. Am făcut această expediţie în cinci ani“.
 SANCTUARUL DACIC DE LA GRĂDIȘTEA MUNCELULUI
ȘI CAPITALA DACILOR, SARMISEGETUSA

Prima menţiune despre existenţa unei capitale a dacilor cu numele

de Sarmisegetusa este făcută de către geograful Ptolemeu (cca. 87 î. Hr. –
165 d. Hr.), posibil în timpul războaielor daco – romane. Informaţia este
preluată de către Dio Cassius (150 – 235 d. Hr.) care, în capitolele
atingătoare de istoria dacilor, pomeneşte despre capitala Daciei în
descrierea privind primul război dacic a lui Traian, când acesta a lăsat o
garnizoană în imediata apropriere a Sarmisegetusei, şi apoi, fără
nominalizare, în momentul în care Decebal luase hotărârea de a se
sinucide: “Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie şi toată ţara sunt
în mâinile duşmanului şi că el însuşi este în primejdie să fie luat prizonier,
îşi curmă zilele” (Dio Cassius – Istoria Romană).
Descrierea asaltului şi a bătăliei pentru Sarmizegetusa este făcută
foarte sugestiv de către istoricul Eugen Cizek în lucrarea sa “Epoca lui
Traian”. ”Astfel a început un dificil asediu. Bătălia pentru Sarmizegetusa,
desfăşurată la începutul verii anului 106, apare în scenele CXII – CXXVI de
pe Columnă. Falnica cetate, dacă respinge un prim asalt roman, iar
asediatorii atacă necontenit, folosind complicate maşini de luptă. Astfel ei
construiesc un agger, fortificaţie paralelă cu cetatea dacă. Concomitent,
romanii tăiaseră apărătorilor conductele care îi aprovizionau cu apă: într-
adevăr, cetăţile dacice nu dispuneau de surse proprii de apă. Scenele a CXX
şi a CXXI-a de pe Columnă prezintă o secvenţă de un dramatism zguduitor.
Doi pileaţi daci împart între luptători ultimele rezerve, cele din urmă
picături de apă. Războinicii chinuiţi de sete întind braţele istoviţi,
deznădăjduiţi. O parte dintre comaţi imploră iertarea lui Traian, căruia i se
predau în scena a CXXIII – a, în vreme ce alţi daci scăpară din încercuire,
cum relevă scena a CXXII-a. Era preludiul căderii cetăţii. Romanii lansează
un nou asalt asupra Sarmisegetusei şi pătrund în cetatea incendiată chiar de
daci, cum arată scena a CXXIV-a de pe Columnă; iar invingatorii îl salută
imperator pe Traian pentru a cincea oară în scena a CXXV-a. Oraşul este
complet distrus, căci dispar nu numai fortificaţiile şi aşezarea civilă, ci şi
incinta sacră. Capitala dacilor căzuse“.
Ciudat este faptul că autorul textului face o afirmaţie nesusţinută din
punct de vedere arheologic, dar şi logic: într-adevăr, cetăţile dacice nu
dispuneau de surse proprii de apă (?). Care este motivaţia unei asemenea
afirmaţii, avându-se în vedere că o capitală care adăpostea un număr
însemnat de cetăţeni, precum şi o mare garnizoană militară, aferentă
apărării ei, nu putea exista fără resurse de apă permanente?
În general, viziunea istoricilor optează spre localizarea capitalei
dace în zona munţilor Orăştiei, în Grădiştea Muscelului, într-un perimetru
apărat de cetăţi “atârnate” de creste de munţi, zonă într-adevăr mai puţin
bogată în rezerve de apă.
 Dar afirmaţia lui Dio Cassius că romanii au tăiat conductele de apă
ne relevă faptul că oraşul avea asigurată alimentarea cu apă dintr-o sursă
sigură şi permanentă care asigura necesarul de apă locuitorilor şi
apărătorilor cetăţii.
Dacii nu şi-ar fi construit cetatea de scaun într-o zonă în care să fie
lipsiţi de apa atât de necesară traiului de zi cu zi. Ceea ce înseamnă că
localizarea Sarmisegetuzei la Grădiştea Muncelului este în fapt greşită.
Pe ce ne bazăm această afirmaţie?
În momentul în care romanii au ajuns în preajma Sarmisegetuzei,
Dio Cassius menţionează că legiunile au “început să urce pe înălţimi,
ocupând cu mari primejdii, colină după colină, şi se apropiau de capitala
dacilor.” Ori, zona de la Grădiştea Muncelului nu este în zona colinară, ci în
zona muntoasă.
“Drumeţul care urcă pe firul apei Grădiştei, după ce lasă în urmă
cetăţile dacice … de la Costesti, Cetăţuia, Blidaru, se întâlneşte cu muntele
Grădiştea Muncelului. Valea se strâmtează treptat. Firul apei coteşte, pe
neaşteptate, spre răsărit, printre înălţimile ameţitoare. Pe înălţimea din
mijloc se află ruinele Sarmisegetuzei. Ajungi la ea cu greu. Zidurile te
împresoară, iar treptele nefinisate îţi dau o senzaţie stranie de nedescris...
Cetatea Sarmisegetuzei se află în vârful muntelui Grădiştea Muncelului din
munţii Orăştiei. Situată la o altitudine de peste 1200 m, pe un vârf de munte
înconjurat de alti munţi şi mai înalţi, cetatea ţi se înfăţişează cu ziduri
groase din două rânduri, unul interior şi altul exterior, de pietre uriaşe,
legate între ele prin bârne aşezate în jgheaburi de forma cozii de rândunică,
iar spaţiul umplut cu pământ: zid de o construcţie specifică dacică –
murus dacicus. …. Cetatea este presărată cu o serie de sanctuare
patrulatere sau circulare, de tradiţie megalitică, ce reprezintă urmele unei
culture incipiente, mărturie a unor mistere vechi de 3000 de ani “ (Paul
Ştefănescu – Enigme ale istoriei române).
Şi în prezent Valea Grădiştei este o vale îngustă, cu un drum care
se îngustează pe timp ce urci spre cetăţile dacice. Este mai mult ca sigur
că în acele timpuri drumul să nu fi fost decât o potecă care putea fi bătută
doar cu pasul sau cu calul.
Romanii în general evitau zonele montane, cu văi înguste, deorece
sistemul lor ofensiv necesita mari spaţii deschise unde îşi puteau desfăşura
forţa de atac. Valea Grădiştei şi drumul spre Sanctuarul de la Grădiştea
puteau fi apărate datorită condiţiilor naturale, cu o mână de oameni, așezaţi
în poziţii strategice care puteau dezlănţui un atac nimicitor cu bolovani şi
săgeţi asupra oricărui invadator. Îngustimea văii permitea şi închiderea ei
din spate, ce ar fi putut permite prinderea într-o ambuscadă fără şanse de
supravieţuire a romanilor.
Perimetrul sanctuarului dacic şi a cetăţilor de apărare nu pot fi
considerate ca şi capitală a Regatului Dac, deorece izolarea lor geografică,
singura cale de acces aproape impracticabilă, situarea cetăţilor la mare
înălţime în spaţii limitate ca întindere nu permiteau existenţa unui număr
mare de localnici şi soldaţi. Trebuie să ţinem cont că o aglomeraţie
populaţională avea nevoie de hrană şi resurse de apă mari, ori acestea, în
condiţiile perimetrului de la Grădiştea Muncelului erau oarecum imposibil de
asigurat, iar zona montană abruptă nu poate asigura condiţii optime pentru
activităţi de agricultură sau creşterea intensivă a animalelor la nivelul unei
populaţii extinse.
Chiar primii istorici şi arheologi care au început explorarea
perimetrului cetăţii şi sanctuarului de la Grădiştea Muncelului, A.D.
Teodorescu, C. Daicoviciu, I. Glodariu şi I. H. Crişan, aveau să o considere
ca şi o cetate de refugiu, adăpost pentru populaţia civilă în caz de război,
nefiind locuită permanent. Arheologii nu i-au acordat iniţial acel statut de
“sediu princiar“ şi mai ales de capitală a Regatului Dac. Cum aveau să se
shimbe părerile lor vom vedea în rândurile de mai jos.
Unde putea fi însă situată adevărata capitală a Regatului Dac?
Privind harta lui Ptolemeu vom constata că acesta o identifică din
punct de vedere geografic mult la sud est faţă de perimetrul de la Grădiştea
Muscelului.
Încercând să identiticăm localizarea propusă de Ptolemeu pe o
hartă actuală, poziţia înscrisă de geograf ca Sarmisegetusa Regia se
suprapune, oarecum, cu localitatea Reşiţa şi nici pe departe cu perimetrul
Grădiştea Muscelului.
Pentru a încerca identificarea poziţionării capitalei lui Decebal, vom
urmări traseele legiunilor romane în primul război dacic. Romanii vor trece
Dunărea pe un pod de vase la Lederata vis-a-vis de oraşul Viminacium, din
Moesia superioară, urmând traseul Arcidava (Varadia), Berzobis (Birzava)
spre Aizis (Pogonis) spre a ajunge la Tibiscum (Jupa). Aici se realizează
joncţiunea cu forţele romane plecate de la Drobeta şi Dierna (Orsova) prin
defileul Cerna – Timiş spre Tibiscum. De aici vor înainta spre Oţelul Roşu
spre Porţile de Fier ale Transilvaniei, unde îi vor înfrânge pe daci în bătălia
de la Tapae. În urma victoriei, legiunile romane vor pătrunde în bazinul
Haţegului şi vor cuceri “colină după colină” până la zidurile Sarmisegetusei.
 De-a lungul timpului, o serie de istorici, arheologi şi cercetatori vor
considera că reşedinţa regatului dac trebuie căutată în această zonă a
depresiunii Haţegului şi nu la Grădiştea Muncelului. Mai recent, profesorul
Gligor Hasa readuce în memoria noastră personajele şi evenimentele care
au dus la o posibilă identificare a capitalei dacilor în zona numită
“Subcetate”, în comuna Sântămărie-Orlea lângă oraşul Haţeg.

Între anii 1922 – 1938, colonelul Constantin Zagorit primise

misiunea să facă un releveu topografic al zonei Haţegului. Bun cunoscător
al reliefului şi bun observator al modificărilor artificiale ale terenului,
colonelul avea să descopere la Subcetate urmele unei vechi cetăţi; cetate
aşezată pe un deal la intrarea în defileul Streiului care ducea spre Alba
Iulia.
Convins că se află în faţa ruinelor Sarmisegetusei, Zagorit va
identifica cinci porţi ale cetăţii, precum şi dealul fortificat prin valuri de
pământ ars întărit cu palisade şi şanţuri de apărare.
Constantin Zagorit îşi va publica cercetările într-o revistă şi ulterior
într-o carte apărută la Ploieşti în anul 1937. Apariţia cărții va genera o
polemică între tânărul asistent Constantin Daicoviciu şi profesorul său
A.D.Teodorescu, primul susţinând teoria existenţei capitalei regatului dac la
Grădiştea Muscelului, pe când cel de-al doilea era mai mult înclinat spre
descoperirile făcute de Zagorit.
Nu la mult timp, A.D.Teodorescu va muri în condiţii suspecte,
muşcat de o viperă cu corn în timpul săpăturilor de la cetatea Costeşti, iar
colonelul Zagorit va fi redus la tăcere de către Constantin Daicoviciu, ajuns
rector al Universităţii din Cluj şi director al Muzeului de Istorie a
Transilvaniei.
Care sunt însă argumentele acestei localizări a capitalei
Sarmisegetusa la Subcetate:
- dacii supuşi de-a lungul timpului invaziilor de tot felul de neamuri,
nu-şi construiau niciodată cetăţi sau aşezări în câmp deschis, ci la
înălţime, pentru a-şi putea permite o mai bună supraveghere a
zonei şi apărare. Cetatea de la Subcetate este aşezată pe un deal
având cote între 300 şi 600 m;
- zona de la “Subcetate” aleasă pentru constuirea capitalei este
aşezată la confluenţa unor importante cursuri de apă şi drumuri care
asigurau accesul spre Dunăre şi Banat, dar şi spre inima
Transilvaniei;
- Construirea cetăţii a ţinut cont şi de un argument strategic, aşezarea
ei putând închide accesul prin defileul Streiului spre centrul
Transilvaniei, având totodată o mare perspectivă peste bazinul
Haţegului;
- La poalele cetăţii curge apa Streiului, apă pomenită de către
istoricul Dio Cassius: “Capitala dacilor se spală în râul Sargetia”. De
altfel, aşezarea se află la confluenţa Streiului cu Râul Mare şi
Galbena, ape care puteau asigura necesarul de apă a capitalei;
- în această zonă s-au descoperit de către iobagii care cărau pietriş şi
de către pescarii vlahi veniţi de pe Mureşădoua mari comori
menţionate de către Martin Hochmeister şi Gheorghe Şincai: 42.000
de cosoni în anul 1543 şi 500.000 de cosoni în anul 1552 (!).

Traseul legiunilor romane spre capitala Regatului Dac

(Sarmizegetusa menţionată pe hartă este Ulpia Traiana).
 Conştienţi de poziţionarea Sarmisegetusei Regia de la Subcetate,
romanii vor construi, nu la mare departare de aceasta, colonia
Sarmisegetusa Ulpia Traiana, cu rol însă de a închide în totalitate accesul
în bazinul Haţegului, fortificaţia fiind amplasată chiar la ieşirea din defileul
Porţilor de Fier. Construcţia coloniei va începe în anul 108 sub administraţia
noului guvernator al Daciei Romane, Decimus Terentius Scarianus.

Care era însă rolul Sanctuarului Dacic de la Grădiştea Muncelului şi
al cetăţilor perimetral dispuse şi, mai ales, cum numeau dacii această
zonă?

Capitala Regatului Dac şi centrul administrativ al întregii Dacii se

afla în depresiunea Haţegului, ulterior numită Ţara Haţegului.
Sarmisegetusa <de la Subcetate> era capitala politică şi administrativă a
regatului, dar, în acelaşi timp, şi centrul economic şi comercial, de unde, şi
spre care, duceau drumurile din întregul regat .
Perimetrul numit în mod eronat Sarmizegetusa, din Grădiştea
Muncelului, era capitala religioasă a Regatului Dac, era polul puterii
preoţeşti a lui Zalmoxis, dar şi al regelui dac. Zona sanctarului era sacră
pentru daci, numai unii aleşi, iniţiaţi, aveau voie să pătrunda şi să se roage
în incinta lui. Să ne amintim că despre aceasta Strabon povesteşte că:
„Regele lucra în înțelegere cu el [este vorba de Zamolxis] fiindcă vedea că
oamenii ajunseseră [datorită lui] mult mai ascultători decât înainte. Căci
supuşii lui credeau că [regele] dă poruncile sfătuit de zei. Obiceiul acesta a
continuat până în zilele noastre, pentru că mereu se găsea cineva gata să-l
sfătuiască pe rege — şi acelui om geţii îi spuneau zeu.”
 Sanctuarul era locul asceţilor, care vieţuiau fie ca sihaştri, fie ca
monahi izolaţi de lume. Rolul lor era de a servi lui Zalmoxe şi de a transmite
poruncile acestuia regelui şi tuturor supuşilor daci. Acești monahi sau
sihaştri sunt bine cunoscuţi în izvoarele antichităţii sub numele de ktistai şi
pleistoi, călugari şi preoţi consideraţi sfinţi şi care trăiau în simplitate şi
adevăr.
Cetăţile construite perimetral erau cetăţi fortăreţe organizate ca şi
nişte veritabile garnizoane militare cu rolul de a apăra şi de a nu permite
nimănui neinvitat accesul la zona sacră a dacilor.
Toată această zonă retrasă aflată la capătul văii râului Grădiştea
devenea pe timp de război locul de refugiu al populaţiei civile, unde dacii îşi
adăposteau copiii şi nevestele de furia invadatorilor.
Cert este că în timpul primului şi celui de-al doilea război daco-
roman, romanii nu au ajuns în acele ţinuturi. Este posibil ca doar la mulţi ani
după cucerirea Daciei să fi aflat despre zona sacră a dacilor. Nu sunt
dovezi că aceasta a fost distrusă de către romani sau că a fost complet
părăsită de băştinaşi, dar este sigur că ea, la un moment dat, a fost dată
uitării, voit, în memoria dacilor.
 DACIA SUB OCUPAȚIE ROMANĂ (106 – 271 d. Hr.)

“Geţii, un neam barbar şi puternic – care s-a ridicat împotriva

romanilor şi i-a umilit până la plătirea tributului, mai târziu, când aveau
rege pe Decebal – a fost până într-atâta zdrobit de către Traian, încât tot
neamul ajunsese la vreo patruzeci de bărbaţi “ (Criton-Getice).
“<După ce l-a învins> pe Decebal, conducătorul geţilor, puternicul
Traian a adus romanilor cinci milioane de livre de aur, o cantitate dublă de
argint, în afară de cupe şi lucruri <scumpe>, depăşind orice preţuire, apoi
turme şi arme şi peste cinci sute de mii de bărbaţi cât se poate de potriviţi
pentru luptă, împreună cu armele sale” (Criton – Getica).
“În felul acesta, Dacia ajunse sub ascultarea romanilor şi Traian
stabili în ea oraşe de colonişti”(Dio Cassius-Istoria Romană).

Hartă a Provinciei Dacia extinsă care cuprinde şi zonele aflate sub

supravegherea romanilor.

Urmând exemplul cronicarilor greci şi latini, istoricii care prezintă

istoria dacilor după ocuparea lor de către romani se întrec în a preamări
realizările acestora în nou câştigata provincie, uitându-i însă pe daci. Ni se
prezintă astfel, cu exces de amănunte, realizările administraţiei romane nou
instaurate, construcţiile şi oraşele nou înfiinţate, popularea ţării cu veterani
de război şi romanizarea forţată a băştinaşilor.
Se uită totuşi că Dacia cucerită de romani îngloba doar Oltenia,
Banatul şi partea sudică şi centrală a Transilvaniei, celelalte ţinuturi
rămânând în afara graniţelor provinciei Dacia.
După moartea lui Decebal, mare parte a populaţiei va lua drumul
bejeniei căutându-şi scăpare în zonele din nordul Transilvaniei, la est de
Carpaţii Orientali, în Moldova şi în Câmpia Munteană, pustiul getic atât de
“periculos” considerat de către romani, fapt bine reprezentat şi pe Columna
lui Traian.
Însă mare parte din populaţie va rămâne sub ocupaţie romană,
acceptând regulile stabilite de administraţia şi armata imperială.
Afirmaţiile lui Criton, medicul lui Traian, precum că ţara a fost
secătuită de bărbaţi, rămânând doar vreo 40, este în contradicţie cu propria
lui afirmaţie când spune că Traian a adus romanilor 500.000 de bărbaţi apţi
de luptă, respectiv conta pe ajutorul conducătorilor daci-tarabostes care i se
supuneau în orice luptă pe care ar fi angajat-o.
“Se pretinde însă că romanii ar fi ucis pe toţi dacii acei ce nu
emigraseră din ţară. Dar după ce dânşii se supusese, fiind învinşi, pentru ce
ar mai fi ucis romanii pe acei ce le recunoşteau supremaţia ? Lăsând la o
parte umanitatea, care împedeca de a lovi pe acel ce se roagă, constatăm că
o asemenea purtare ar fi contrară politicei urmate de romani în toate ţările,
politică ce le-au îndrumat dominaţiunea lumei, anume de a fi aspri cu cei
împotrivitori şi blânzi cu acei ce se supuneau lor, prin care ei hotăriau adese
ori chiar pe potrivnici a prefera prietenia duşmăniei lor. Apoi era în
interesul Romanilor de a stârpi cu totul poporaţia dacă? Care este valoarea
unei cuceriri, pământul şi silistele goale sau poporaţia ce se mișca pe ele ?
Am văzut mai sus pe generalii romani, năvălind în Dacia şi transplantând
de acolo sute de mii de oameni în Moesia, spre a spori numărul birnicilor
lor <plătitori de impozite >, şi în Dacia vroim ca romanii să fi alergat ca
fiarele însetate de sânge după locuitorii Daciei, ce veneau în genunchi cu
femei şi copii, plângând şi cerând îndurarea învingătorilor? Poporul român
era fără îndoială crud; dar cruzimea lui era răsboinică şi avea totdeauna un
scop şi o ţintă; nu era setea aceea nesăţioasă de sânge a unor triburi
africane de astăzi, care ucid numai pentru plăcerea de a ucide. ....
Apoi Dio Cassius, acel istoric pe cât de judicios pe atât de bine
informat, ne spune apriat <limpede > că Decebal vroia să ceara pace
“văzând pe cei mai mulţi daci că trec la Traian”. Fără îndoială că aceşti daci
ce trecuseră la romani în timpul celui de al doilea războiu, erau mai cu
deosebire geţii din Valahia, care la început căută să opună oarecare
împotrivire, mai apoi însă urmează pe iazigi şi vin împreună cu ei să-şi
plece capetele împăratului roman. Ei bine ! pe toţi aceşti trădători ai cauzei
naţionale a dacilor, pe toate aceste eminente ajutoare ce veneau lui Traian
chiar în ţara duşmană, să-i fi ucis romanii fără cruţare? Credem că o
asemenea părere este curat vorbind absurdă. “ ( Alexandru D. Xenopol -
Istoria Românilor din Dacia Traiana).
 Niciun izvor nu menţionează despre mutări masive de populaţii
dacice din provincia Dacia în provincia Moesia de la sud de Dunăre după
cucerirea ei. Traian a preferat să-i pacifice pe daci, utilizând principiul
toleranţei impuse însă cu sabia. Avea nevoie de băştinaşi pentru a-şi
construi oraşele şi pentru a-şi dezvolta o vastă reţea de drumuri.
Totodată marile legiuni mutate în noua provincie pentru apărarea ei
şi administraţia romană aveau nevoie de hrană, hrană care nu putea fi
asigurată din alte părţi decât de la ţăranii daci, şi nu de la Roma.

O altă teorie larg dezbătută de către istorici este aceea de colonizare

a Daciei, făcută cu veterani de război aduşi în provincie, ca şi factori
determinanţi în viitoarea romanizare forţată a băştinaşilor, teorie infirmată
de altfel de chiar înscrisurile romanilor.
“Împăratul Caesar Nerva Traianus Augustus Germanicus Dacicus,
mare pontif, având cea de-a XIII putere tribuniciană, salutat de şase ori
imperator, având cinci consulate, părinte al patriei, călăreţilor şi
pedestraşilor care au făcut serviciul în cele trei alae şi 16 cohortes care se
numesc:
- ala de cetăţeni romani şi
- ala II Flavia de arcaşi commangeni şi
- ala II de pannoni “veterana” şi
- cohorta I de britoni cu efectiv de o mie de oameni,
supranumită Ulpia torquata din cetăţeni romani şi
- cohorta I de iturei şi
- cohorta de traci cetăţeni romani şi
- cohorta I Augusta de iturei şi
- cohorta de vindelici, cetăţeni romani, cea pioasă şi
fidelă şi
- cohorta I de pannoni “veterana” şi
- cohorta I de munteni şi
- cohorta II de gali “Pannonica” şi
- cohorta II de hispani şi
- cohorta II de britani cu efectiv de o mie de oameni,
cetăţeni romani, cea pioasă şi fidelă şi
- chorta II de gali “Macedonica” şi
- cohorta III campestră de cetăţeni romani şi
- cohorta III de ciprioţi cetăţeni romani şi
- cohorta V de gali şi
- cohorta de reţi,
şi care se află acum în Dacia sub ordinele lui Decimus Terentius
Scaurianus, celor lăsaţi la vatrea cu cinste după douăzeci şi cinci de ani de
serviciu militar sau chiar mulţi de către Iulius Sabinus, ale căror nume sunt
scrise mai jos, lor înşile, copiilor şi urmaşilor lor le-a dat <împăratul>
cetăţenie şi legitimarea căsătoriei cu soţiile pe care le-ar fi avut atunci când
li s-a dat cetăţenia sau, dacă nu sunt încă căsătoriţi cu acelea pe care le-ar
lua mai apoi, dar pentru una singură.
 În ajunul idelor lui Octombrie <14 octombrie 109 >, pe când erau
consuli Caius Iulius Proculus şi Caius Aburnius Valens.
Fostului pedestraş Marcus Herrennius Polymita, fiul lui Marcus,
originar din Beroe, care a servit în cohors I Montanorum, sub ordinele
prefectului Corneliu Felicior, precum şi fiilor săi Ianuarius şi Marcellus şi
fiicei sale Lucana.
Copiat şi autentificat după tabla de bronz care este fixată la Roma în
zid în spatele tempului Divului Augustus, la statuia Minervei”.
Pe baza acestei diplome, mulţi dintre istoricii actuali aveau să creeze
o nouă istorie fabuloasă a ţinuturilor dacice, prin colonizare forţată şi
căsătorii fericite între veteranii de război şi femeile dace, ducând până la
romanizarea întregii populaţii dacice, chiar şi dincolo de hotarele provinciei
Dacia.
Numai că, din păcate, dacă analizăm textul cu atenţie, vom constata o
serie de inadvertenţe care demolează din start teoria romanizării prin
veterani.
Cine erau aceşti veterani atât de lăudaţi?
Romanii, în urma cuceririi şi pacificării diferitelor ţări înglobate apoi în
marele imperiu roman, obligau pe băştinaşii acestora să lupte în legiunile
romane. Astfel că, între veteranii lăsaţi la vatră, întâlnim cetăţeni romani de
diverse neamuri şi naţionalităţi: iazigi sarmaţi şi celţi din pannonia,
commageni din Antiohia, celţi britanici, traci, celţi vindelici, raeti (trib celtic
din Elveţia actuală), galli (popor franc), greci ciprioţi şi hispanici. Mulţi dintre
aceştia nici măcar nu cunoşteau limba latină fiind conduşi de către lideri
care învăţaseră limba latină pentru a putea respecta ordinele generalilor
romani.
Un alt argument privitor la nerealismul considerării colonizarii Daciei
cu veterani este însuşi faptul că diploma precizează că aceşti soldaţi au
fost lăsaţi la vatră după douăzeci şi cinci de ani de serviciu militar, dar nu
specifică dacă într-adevăr au fost împroprietăriţi cu pământ în Dacia.
Căsătoria cu băştinaşele dace este infirmată prin precizarea că mulţi dintre
soldaţii romani erau căsătoriţi la acea vreme, având copiii mari, celor
necăsătoriţi permiţându-li-se să se căsătorească, dar nu obligatoriu în
Dacia, ci, mai mult ca sigur, în ţara din care proveneau.
Un alt aspect important este vârsta la care aceşti soldaţi au fost lăsaţi
la vatră, după douăzeci și cinci de ani; la data terminării serviciului militar,
mulţi dintre ei având respectabila vârstă, la acea vreme, cuprinsă între 45 şi
50 de ani, vârsta la care se ştie că virtuţile legate de potenţă ale bărbaţilor
sunt în scădere, mai ales şi după un epuizant serviciu militar.
Şi, în ultimul rând, nu credem că femeile dacilor înfrânţi ar fi acceptat
cu seninătate căsătoria cu soldaţii forţei ocupante, mai ales în primii ani
după pierderea războiului. Este posibil ca femeile care au colaborat cu
romanii, încercând să-şi asigure o viaţă mai bună, să fi acceptat aceste
căsătorii de compromis, dar este la fel de sigur că ele erau automat excluse
din conservatoarea comunitate dacică, mai ales din cea rurală.
 O altă încercare de a demonstra procesul de “romanizare” a
băştinaşilor este susţinută prin aducerea de coloni din Italia, care aveau să
fie împroprietăriţi cu terenuri agricole sau aveau să-şi concentreze
activitatea pe exploatarea resurselor minerale ale Daciei. Ori, această
ipoteză este infirmată chiar de către unii din istoricii romani.
Alexandru D. Xenopol, în lucrarea sa, “Istoria Românilor din Dacia
Traiana”, dezbate pe larg această problemă, demonstrând imposibilitatea
luării acestei măsuri din partea împăraţilor romani: „După câte se pare,
Traian nu adusese coloniile sale din ţara de baştină a poporului roman,
Italia; căci centrul împărăţiei ajunsese în mare lipsă întocmai de element
roman, încât lucru destul de extraordinar, poate nicăiri nu erau aşa de
puţini adevăraţi romani ca în capitala însăşi a împărăţiei. Capitolinus, unul
din alcătuitorii istoriei imperiale, care trăieşte pe vremurile lui Diocleţian şi
Constantin cel Mare, spune despre Antonin că << fiind Spaniile cu totul
deşarte de oameni, ar fi îngrijit de ele cu bună voinţă, prin o colonizare din
Italia, contra perceptelor lui Traian >>, unde se vede că Traian îşi pusese
ca maximă în afaceri de colonizare, a nu scoate elementul roman din Italia.„
(!)
Singura soluţie pe care o aveau în cazul „aşa zisei repopulări a
Daciei” era aducerea de coloni din alte provincii romane ale imperiului.
Prin cercetarea inscripţiilor funerare găsite în număr mare în Provincia
romană Dacia vom găsi însă colonişti din Asia (Isidora Doama Asiae,
Aelius Syrus, Addebar Semei) şi mai ales din Grecia (Eutychus, M.Antonius
Onesas, M. Aurelius Theodotos, Spedias Hermias, Okeanos Socratis,
Apalaustus, Theodata ş.a.). Interesant mai este faptul că în unele inscripţii
funerare se menţionează femei de origine greacă căsătorite cu cetăţeni
romani şi nu cu daci! Se pare că romanii evitau căsătoriile cu femeile dace
considerându-le barbare, mult inferioare lor.
De asemenea, pe tăbliţele cerate descoperite la Roşia Montană,
majoritatea antreprenorilor minieri trecuţi sunt de origine greacă:
Artemidorus Apoloni, Offas Menofili, Memmius Asclepi, Beusantis Bradua,
Socratio Socrationis, ceea ce duce automat la certitudinea că toţi aceşti
coloni care ar fi fost aduşi în “număr mare”, după cum afirma cronicarii
timpului, ulterior erau cu totul de alte naţionalităţi decât cea romană şi, prin
urmare, limba care o foloseau în mod curent nu era limba latină, limba
latină folosind-o doar în scopuri comerciale sau administrative.
“Cercetarea inscripţiilor ne arată că spusele lui Eutropius că Traian ar
fi adus colonişti în Dacia din toată întinderea împărăţiei romane ca fiind
adevărate, întrucât putem regăsi în ea elemente din Asia minoră, din Iliria
şi din Galia, trei regiuni atât de îndepărtate din acea împărăţie. .... Vom
cerceta mai jos altă împrejurare, anume dacă această grămadă de colonişti,
trimiși aice din toate părţile împărăţiei, conţinea nişte elemente cu totul
disparate, neunite între ele prin nicio legătură, şi dacă, mai ales, au prins
chiagul acela care face din adunături de oameni, popoare, şi din grămezi de
indivizi, societăţi” (?!)( Alexandru D. Xenopol - Istoria Românilor din Dacia
Traiana).
 Este absolut imposibil ca această masă de coloni adusă în Dacia, al
cărei număr, mai mult ca sigur, a fost foarte mic, să fi putut să asigure
procesul de romanizare al dacilor, ţinându-se mai ales cont că erau de naţii
diferite, vorbind o limbă maternă diferită de cea latină, pe care sigur şi-ar fi
impus-o în cadrul unei căsătorii mixte.
Grecii au trăit sub dominaţie romană timp de 1599 de ani (146 i.Ch. –
1453 d.Chr.) şi aceştia nu s-au romanizat, ci chiar şi-au impus cultura şi
obiceiurile asupra romanilor, ajungând cu timpul ca limba vorbită în Imperiul
Roman de Răsărit să fie greaca şi nu latina. Tot aşa, nici dacii nu s-au
romanizat sau grecizat în timpul ocupaţiei romane.
Care este atunci motivul insistenţei istoricilor români de a “legifera”
această “romanizare” a dacilor, imposibil realizabilă în Dacia în cei 165 de
ani de dominaţie romană, ţinând cont că cea mai puternică influenţă asupra
provinciei romane Dacia o aveau Dacii liberi care îi înconjurau, îi influenţau
şi, de cele mai multe ori, dictau Imperiului Roman politica lor?
O altă doctrină susţinută de către unii dintre istorici este legată de
acţiunea civilizatoare a romanilor asupra dacilor şi a pârghiilor comerciale şi
economice, dar şi culturale create de aceştia, care au dus la o organizare
“statală” între anii 106 – 271 a unei provincii romane “utopice” cu numele
de Dacia Felix, așa cum ne este ea prezentată în mod omagial în istoriile
noastre.
Romanii sunt elogiaţi pentru sistemul lor de administraţie perfect,
pentru construirea de municipii, oraşe, castre, fortăreţe, drumuri şi poduri,
pentru implicarea lor în exploatarea zăcămintelor minerale (fier, marmură,
sare, argint şi, în special, aur), pentru dezvoltarea comerţului şi a agriculturii
fără a se ţine cont că toate acestea erau în profitul Imperiului Roman şi
câştigurile obţinute luau drumul Romei. Dacia devenise o nouă “Californie”
pentru Imperiul roman, dar şi pentru aventurieri, negustori, speculanți şi
cămătari, chiar şi din rândul armatei şi administraţiei romane, care jefuiau în
mod sistematic bogăţiile provinciei, fără scrupule.
În virtutea învingătorului, romanii vor crea în Provincia Dacia un
sistem de caste la nivel de viaţă administrativă şi socială cu drepturi
specifice.
Castele erau sistematizate ierarhic în funcţie de drepturile avute şi
invers proporţional cu obligaţiile financiare pe care le aveau faţă de Imperiul
Roman:
1. Cetăţenii romani din serviciul administrativ sau militar, care
aveau toate drepturile civile şi juridice asemeni cetăţenilor Romei;
2. Veteranii care efectuaseră 25 de ani de serviciu militar, cu
drepturi limitate sau totale dacă deveneau cetăţeni romani;
3. Colonii, cu drepturi limitate;
4. Locuitorii Municipiilor cu drepturi limitate;
5. Locuitorii Oraşelor cu drepturi limitate, dar mai mici decât
locuitorii Municipiilor;
6. Dacii, cu drepturi foarte restrânse sau chiar deloc;
 7. Sclavii, fără drepturi.
Important de amintit este faptul că nu toţi locuitorii Municipiilor şi a
Oraşelor beneficiau de aceste drepturi limitate, ci doar cei de sorginte
“romană”, băştinaşii daci trăitori în sau lângă municipii sau oraşe nu aveau
aceleaşi drepturi cu cei numiţi “civitas “.
În afara marginalizării lor din sistemul social şi administrativ, dacii mai
erau supuşi sistemului fiscal imperial foarte riguros, în care erau obligaţi să
plătească: impozitul pe pământ care varia în funcţie de natura terenului
(teren arabil, păşunat sau pădure), a impozitului pe cap de locuitor
(capitaţia), taxe pe marfa comercializată şi a prestării pe lângă aceste dări
la efectuarea anumitor servicii şi munci (vectigalia), precum şi la
obligativitatea înrolării în armata romană.
Puşi în faţa unui asemenea sistem represiv, dacii se vor răscula în
mod constant şi periodic, pe durata întregii ocupaţii romane de 165 de ani,
beneficiind de ajutorul şi sprijinul confraţilor lor din Dacia.
 RĂSCOALELE ȘI RĂZBOIELE DACILOR CONTRA
ROMANILOR (106 - 271)

Dacii şi administraţia lui Publius Aelius Traianus Hadrianus

(117 - 138)
Chiar dacă administraţia lui Traian construia noi oraşe şi târguri şi
deschidea drumuri comerciale pe tot cuprinsul provinciei romane, încercând
să şi-i apropie astfel pe băştinaşi, aceştia încă sperau în libertate.
Conștienţi însă de pericolul care înconjura graniţele provinciei, romanii
aveau să construiască la limitele acestuia puternice fortificaţii care erau
apoi întărite cu legiuni numeroase de soldaţi. Romanii trăiau însă cu o stare
de permanentă alarmă de frica unei invazii din exterior a dacilor liberi (dacii
mari, maramureşeni, costobocii din nordul Transilvaniei şi a Moldovei şi
carpii din centrul şi sudul Modovei).
Momentul prielnic a fost ales de către aceştia în anul 117, la
moartea neaşteptată a lui Traian şi la izbucnirea unor lupte interne legate
de succesiune între candidaţii la conducerea imperiului. Atacul dacilor liberi
aliaţi cu roxolanii şi iazigii se va face pe trei direcţii: din est dinspre
Pannonia, prin Banat vor ataca iazigii sarmaţi, din est prin Moldova,
roxolanii, iar dacii, din nordul Transilvaniei şi al Moldovei. În același timp în
provincia Dacia izbucneşte o mare răscoală a dacilor îndreptată contra
romanilor. Sincronizarea perfectă duce la înfrângerea pe moment a
legiunilor romane obligându-le să se retragă spre sudul Transilvaniei. În
aceste lupte este ucis însuşi guvernatorul provinciei, Gaius Iulius
Quandratus Bassus (70 – 117).
Războiul dus de daci şi aliaţii lor va cuprinde întreaga provincie. De
frica lor, noul împărat, Publius Aelius Traianus Hadrianus (n. 24 ian.76 – d.
10 iul.138), fiul adoptiv a lui Traian, împărat între anii 117 – 138, va ordona,
în anul 118, arderea suprastructurii podului de la Drobeta, pentru ca
“barbarii “ (Dio Cassius-Istoria Romană) să nu poată trece în Moesia.
Pus în faţa unei asemenea ameninţări, Hadrian va oscila între a
păstra sub administrarea imperiului roman provincia Dacia, ori a o
abandona, retrăgându-şi trupele şi administraţia la sud de Dunăre. Criticat
însă pentru această idee de către comandanţii săi, Hadrian se va răzgândi.
Pentru înfrângerea răsculaţilor şi a invadatorilor, Hadrian va lua
măsuri cu totul execepţionale, dislocând în Dacia un număr mare de legiuni
romane. În fruntea legiunilor va purta lupte crâncene cu răsculaţii daci, dacii
liberi şi aliaţii lor. Dar victoria lui Hadrian şi păstrarea provinciei nu a fost
finalizată pe cale armată ci pe cale diplomatică. Hadrian, poreclit
“Greculeţul”, visa la realizarea unui imperiu stabil, unit prin cultura elină.
Avea să ducă tratative cu dacii liberi, acordându-le acestora stipendii
(subvenţii în bani) în schimbul retragerii acestora din Dacia, iar iazigilor şi
roxolanilor le-a acordat unele avantaje comericale, în primul rând accesul la
sarea exploatată în Transilvania.
 Imediat după înfrângerea dacilor din provincie, pentru o mai bună
supraveghere a acestora, Hadrian va reorganiza, în anul 119, provincia
Dacia, împărţind-o în două: Dacia Superior cu reşedinţa la Apulum (Alba
Iulia) şi Dacia inferior cu reşedinţa la Romula (Resca, jud. Olt).
În ciuda reorganizării făcute, revoltele dacilor izbucnesc în diferite
zone ale provinciei, ceea ce va duce în anul 123 la o nouă reorganizare a
provinciei. Hadrian va crea trei unităţi administrative şi militare: Dacia
Porolissensis, cu sediul la Porolissum (Moigrad, jud. Salaj), Dacia
Apulensis, cu sediul la Alba Iulia şi Dacia Malvensis, cu sediul la Romula.
Pentru pacificarea băştinaşilor a luat o serie de măsuri
administrative de colaborare cu reprezentanţii obştilor meşteşugăreşti şi
obşteşti, dar şi comerciale, permiţând băştinaşilor liberul schimb cu dacii
liberi.
O altă măsură de atragere a populaţiei băştinaşe a fost facilitarea
recrutării tinerilor băştinaşi în trupele auxiliare şi obţinerea de către aceştia
a unor avantaje de ordin bănesc şi a unor drepturi specifice voluntarilor.
Între anii 120 – 125, o unitate tactică militară formată din 1000 de
daci, numită Cohors Primae Aelia Dacorum va fi deplasată de către
Hadrian în Insulele Britanice, la graniţa dintre Anglia şi Scoţia, pentru a
lupta împotriva scoţilor, iutilor şi picţilor, popoare războinice celtice. Aici vor
construi fortăreaţa Banna utilizând tehnici de construcţie mai ingenioase
decât restul forturilor. Peste aproape 100 de ani, în anul 219, dacii sunt
menţionaţi din nou ca apărători ai ţinutului. Într-o inscripţie aflată în zidul
unui sanctuar se menţionează despre un conducător dac pe nume
Menander cu rang de tribun, grad care îi permitea să adopte legile Romei
cu drept de veto în senatul roman. Remarcabil este faptul că pe piatra de
mormânt a tribunului este stilizată sica, sabia curbată a dacilor. Pe lângă
această piatră au mai fost descoperite şi alte pietre inscripţionate lăsate de
soldaţii daci. Pe una din pietrele de mormânt este amintită existenţa a doi
copii fraţi născuţi probabil în ţinuturile anglilor: “Spiritul celui plecat, Decebal
(...) care a trăit (...) zile şi a fratelui său Blaes, care a trăit 10 ani (...)”. Cine
au fost cei doi copii şi ce soartă au avut. Demn de menţionat este însă
faptul că, la 113 ani (!) de la moartea regelui Decebal, numele lui avea să
fie purtat în continuare de urmaşii lui.
Dacii şi administraţia lui Titus Aurelius Fulvus Boionius Arrius
Antoninus Pius (138 – 161)

În ciuda tuturor măsurilor de încercare de creare a unei stabilităţi

paşnice în provincia Dacia, promovată de către Hadrian, imediat după
moartea lui, dacii îşi vor reîncepe războiul de eliberare, fiind semnalate
răscoale şi atacuri ale dacilor liberi în anii 138, 140, 143, 156, 159.
Retorul Aelius Aristides (117 – cca. 187) în discursul datat în anul
144, pomeneşte despre aceste răscoale şi revolte ale dacilor: „ Războaiele,
o dată întâmplate, nu mai sunt luate în seamă <de oameni> , ci mulţimea
ascultă povestirea lor ca şi cum ar fi fost nişte legende. Iar dacă au izbucnit
cumva pe meleagurile cele mai depărtate – precum este firesc într-o
împărăţie mare şi nemăsurătă – pricinuită de nebunia geţilor ... , aceste
războaie trec cu totul neluate în seamă, repede – ca nişte legende – şi la fel
şi cele spuse despre ele”.
În ciuda modului arogant în care este scris discursul şi a încercării
de minimalizare a evenimentelor, răscoalele dacice din anii 138, 140 si 143
vor crea o stare de totală insecuritate în provincia Dacia, împăratul
Antonius Pius fiind obligat să dispună măsuri de întărire a legiunilor romane
prin aducerea în provincie de trupe noi auxiliare care să intervină pentru
înăbuşirea răscoalelor.
 Între anii 156 şi 157 are loc un masiv atac al dacilor liberi la hotarele
de nord ale proviciei. Legatul Daciei Superior, Marcus Statius Priscus (132
– 162) reuşeşte să înfrângă şi să-i alunge pe daci. Urmare a acestui atac,
romanii iau măsuri de întărire a limesului prin construirea unui val de
pământ şi piatră, întărit din loc în loc cu castre şi fortificaţii, pe linia râurilor
Someş şi Criş.
Dar ameninţarea cea mai periculoasă o vor avea romanii în
interiorul provinciei, când, între anii 157 – 158, va izbcni o mare răscoală a
dacilor în Dacia Porolissensis. Dacii liberi, capii şi costobocii, vor interveni
din nou alăturându-se acestora. Romanii vor fi obligaţi la un efort
execepţional de concentrare a unor noi forţe auxiliare pentru înfrângerea
acestora. În urma victoriei, Antonius Pius îşi va lua titlul de Dacicus
Maximus, chiar dacă nu a părăsit niciodată Roma, pentru a-i înfrânge pe
aceştia.
Urmare a victoriei purtate, Antonius Piso va lua măsuri de
restrângere a drepturilor dacilor acordate de pe timpul lui Hadrian şi va
reîntări castrele şi fortificaţiile romane la graniţele provinciei şi va muta trei
legiuni de elită în zonă.

Dacii şi administraţia lui Marcus Aurelius Antoninus Augustus (161 –

180)

Profitând de războiul romanilor cu parţii, a declanşării epidemiei de

ciumă în Italia, triburile germane şi sarmaţiene, în anul 166, se vor ridica
împotriva dominaţiei imperiale şi, trecând graniţa de la Rin – Dunăre, vor
intra în Italia, unde vor ataca aşezările şi cetăţile romane.
În acelaşi an, în provincia Dacia, reîncep răscoalele băştinaşilor
îndreptate împotriva administraţiei romane. În ciuda faptului că erau
angrenaţi în luptele cu parţii dar şi cu triburile germanice şi sarmate,
romanii vor deplasa în Dacia noi trupe: legiunea a-V-a Macedonica şi
detaşamente din legiunile a-X-a Fretensis, a-XI-a Claudia şi a-I-a Italica,
intuind deosebita gravitate a situaţiei. Dacii răsculaţi vor ataca castrele şi
garnizoanele romane din provincie, punând în pericol chiar şi capitala
romană, Sarmisegetusa Ulpia Traiana. Pe fondul imensei presiuni
antiromane la care era supus Imperiul Roman, atât în Africa, Asia şi Europa
de nord şi centru, dacii liberi, costobocii şi carpii, aliaţi cu quazii, iasigii şi
roxolanii, vor ataca în anul 167, simultan, Dacia Traiana, Raetia, Noricum şi
Pannonia. “Federaţia barbară”, cum a fost numită de romani, va devasta
apoi coastele Mării Negre, ajungând până în Macedonia, Moesia şi Tracia
unde vor asedia, cuceri şi arde castre şi fortificaţii romane. Carpii,
costobocii şi roxolanii vor pătrunde şi mai mult în teritoriul roman ajungând
până în Grecia, la Tesalonic, şi Atena, trecând prin foc şi sabie aşezările şi
oraşele romane şi greceşti, antrenând şi populaţii băştinaşe din zonă, care
au ars şi distrus proprietăţile romanilor şi grecilor bogaţi.
 Despre acest război al dacilor carpi şi costoboci aliaţi cu roxolanii
împotriva ocupației romane avem o serie de informaţii păstrate pe pietre
tombale în Dobrogea. O dată cu trecerea Dunării, costobocii au atacat şi
ars districtul Histriei, apoi au dărâmat zidurile cetăţii Callatis. Două inscripţii
funerare descoperite la Tropaeum Traiani, pomenesc despre oamenii uciși
în aceste lupte: decurionul roman Lucius Fufidius Iulianus şi un băştinaş
dac Daizus, fiul lui Comozous.
O altă inscripţie funerară găsită la Scupi în Moesia Superior este
dedicată decurionului Timonius Dassus, din cohorta II Aurelia Dardanorum,
care a căzut în lupta împotriva Costobocilor.
Istoricul şi geograful grec Pausanias, contemporan fiind cu atacul
costobocilor, pomeneşte în opera lui despre aceştia: “<Neamul>
costobocilor, cu apucăturile lor tâlhăreşti, a năvălit pe timpul meu în
Grecia, ajungând până la Elateia. Acolo, un bărbat <cu numele>
Mnesibulos a strâns în juru-i o ceată de oameni, şi, după ce a omorât pe
mulţi dintre barbari, a căzut şi el în luptă“.
Costobocii aveau să ajungă până în împrejurimile oraşului Atena
unde vor jefui celebrul altar de la Eleusis. Urmare a acestui jaf, oratorul
Aelius Aristides, va face o declaraţie publică la Smyrna, în anul 171 în luna
mai, deplângând pierderile aduse zonei sacre a grecilor. Trei inscripţii
locale laudă pe unul din preoţii iniţiaţi în “misteriile de la Eleusis” dedicate
zeiţelor Demetra şi Persefonei, pentru salvarea ritualului secret. Pe una din
aceste inscripţii exista menţiunea referitoare la atacul costobocilor “crime
ale Sarmaţilor” care a fost interpretat în mod diferit de cercetători, și anume
numele de sarmaţi ar fi servit ca şi acoperire pentru nişte hoţi “ladrones”
care ar fi provenit din zona Dunării de Jos, iar costobocii au fost aliaţi cu
sarmaţii în timpul invaziei lor în Grecia, sau varianta în care costobocii erau
de fapt un trib sarmatic.
Numele de sarmaţi a fost atribuit de vechii istorici greci, Herodot şi
Hipocrate, populaţiilor aflate la răsărit de râul Don. Romanii aveau să preia
acest nume acordându-l populaţiilor nordice aflate la limita hotarului Daciei
Romane. Termenul de “sarmat” va defini populaţiile şi triburile de iazigi,
roxolani, alani şi, bineînţeles, costoboci. De foarte multe ori în decursul
istoriei ulterioare ocupării Daciei de către romani, triburile dace libere
nordice vor fi numite cu termenul de sarmaţi, de către cronicari latini şi
bizantini, care, în general, nu făceau mare diferenţă între ei, considerându-i
pe toţi “barbari”, asemeni grecilor pe vremea lui Herodot.
Sarmaţii la care fac referire inscripţiile de la Eleusis, se referă în
mod sigur la “barbarii” costoboci şi roxolani.
Grecii, conform lui Pausanius, vor încerca să se apere împotriva
furiei “alianţei barbare”, dar nu vor reuşi, astfel încât Lucius Vehilius Gratus
Iulianus va reuşi să mobilizeze o armată auxiliară formată din veterani care
vor duce lupte grele pentru a-i obliga pe costoboci şi roxolani să se retragă
la nord de Dunăre în Dobrogea.
O dovadă a invaziei costobocilor în provincia romană Dacia este
descoperirea unei mâini de bronz, fragment al unei statui dedicate lui
Jupiter Dolichenus, găsită la Myszkow în Ucraina de Vest, artefact însuşit
de către un costoboc, din una din cetăţile romane din Dacia.
Pentru restabilirea situaţiei, Marcus Aurelius a procedat la instituirea
unui comandament militar unic pentru Moesia şi Dacia, încredinţat
generalului Marcus Claudius Fronto. Preluând conducerea trupelor romane,
Marcus Claudius Fronto este însă înfrânt într-o bătălie de proporţii, el însuşi
căzând pe câmpul de luptă, în anul 170. Urmaşul lui A. Iulius Piso
Berenicionus, mai norocos, reuşeşte în cursul anilor 170 – 171 să-i înfrângă
pe federaţii barbari într-o serie de lupte, dar fără să se dea o bătălie
decisivă, favorabilă vreunei părţi.
Din cauza gravităţii situaţiei, Marcus Antonius intră, în anul 174, în
Dacia, în fruntea unor legiuni de elită, reuşind cu greu să-i pacifice pe
băştinaşi. Pentru a-şi asigura mai bine o rapidă intervenţie în caz de revoltă
a băştinaşilor sau a unei intervenţii de dincolo de graniţele provinciei,
Marcus Antonius aduce de la Troesmis din Dobrogea la Potaisa (Turda),
Legiunea a V-a Macedonica. Pentru a mări şi mai mult autoritatea militară
în provincie, comandanţii legiunilor a-XII-a Gemina şi a-V-a Macedonica
devin adevăraţii conducători ai provinciei în locul procurorilor civili. Pentru
evitarea unei noi invazii a „federaţiei barbare”, împăratul ordonă crearea
unui comandament unic al celor trei Dacii şi al celor două Moesii,
concentrând un mare număr de forţe militare în aceste provincii.
Se pare că, o dată cu luptele duse de către Marcus Antonius de
înfrângere a costobocilor, va fi luată prizonieră şi familia regelui costoboc,
Pieporus. Despre acest eveniment avem cunoştinţă prin inscripţia funerară
găsită la Roma, prin care nepoţii Natoporus şi Drigisa, omagiază pe bunica
lor dacă Zia/Ziais, fiica lui Tiatus, şi soţia lui Pieporus, Regele Costobocilor.

"D. M. Ziai Tiati fil. Dacae uxori Piepori regis Coisstobocensis Natoporus
Et Drilgisa aviae cariss. b. m. fecer."

După circa 70 de ani de la înfrângerea dacilor şi moartea lui

Decebal, numele dacice încă erau neinfluenţate de aşa-zisa romanizare,
fiind nume de o puternică rezonanţă, dar cu inflexiuni fine şi exotice în
acelaşi timp, pentru romani: Zia, Tiati, Pieporus, Natoporus şi Drigisa.
Luptele dintre costoboci şi dacii din provincia romană cu romanii vor
înceta în faţa unei mari ameninţări la care vor fi supuse ambele părţi:
vandalii .
Vandalii erau triburi de origine germanică, având două ramuri:
Astingi şi Lacringi. Ambele proveneau din zona Mării Baltice, de unde vor
migra spre sudul Europei, atacând graniţele Imperiului Roman.
 Desfăşurarea războaielor marcomanice şi a triburilor implicate în aceste
evenimente

Primii atacaţi de către aceştia au fost costobocii. Vandalii astingi

conduşi de regii lor Raus şi Raptus îşi vor oferi serviciile şi alianţa lor
romanilor în schimbul unor subvenţii şi terenuri. Guvernatorul celor trei
provincii dace, Sextus Cornelius Clemens, avea să le refuze oferta în anul
171, încurajându-i însă pe aceştia să-i atace pe “deranjanţii” costoboci şi să
le ocupe terenurile. Între vandalii astingi şi costoboci va izbucni un conflict
de lungă durată, astingii având de multe ori câştig de cauză, reuşind să
ocupe unele părţi din teritoriile regatului costoboc. În acest conflict dintre
costoboci şi astingi vor interveni şi vandalii lacringi, aceştia situându-se
când de o parte, când de cealaltă, a părţilor aflate iniţial în conflict.
Costobocii vor reuşi însă să-i înfrângă pe vandalii astingi şi lacringi,
alungându-i din regatul lor. Aceştia vor primi statut de aliaţi ai romanilor cu
impunerea participării lor în războaiele purtate de imperiu, fiind găzduiţi în
provinciile Pannonia şi Macedonia.

Dacii şi administraţia lui Marcus Aurelius Commodus Antoninus (180

– 192)

Despre Commodus, biograful lui Marcus Aurelius, în Historia Augusta,

spunea: Marcus Aurelius se poate spune că ar fi fost fericit, dacă n-ar fi
lăsat copii.
Commodus a fost declarat împărat roman imediat după moartea tatălui său,
Marcus Aurelius, la 17 martie 180, la vârsta de optsprezece ani şi jumătate.
Marcus Aurelius se afla la Vindobona (Viena) inspectând legiunile romane
angajate în războiul cu marcomanii.
Întrevăzând slăbirea puterii alianţei marcomanice, se deplasase la
Vindobona (Viena) pentru a hotărî crearea unor noi provincii romane:
„Marcomania” la vest de Pannonia şi „Sarmaţia” în Pannonia (ocupată de
iazigi, buri şi dacii liberi) şi parte a nord-vestul Transilvaniei (zonă a
regatului dacilor liberi).

Însă împăratul nu-şi va putea duce la îndeplinire dorinţa de expansiune a

imperiului roman, el decedând în tabăra de la Vindobona la 17 martie 180,
la vârsta de 59 de ani.
Commodus, numit împărat prin puterea legiunile romane, va alege însă
altă cale. Dorinţa lui nu era să lupte pentru triumful imperiului roman, ci să
se întoarcă la Roma, pentru a participa în persoană la luptele cu gladiatori
şi a fi adulat de concetăţenii săi pentru rezultatele obţinute în arenă.
Dar acest lucru nu-l putea obţine decât prin întreruperea războiului cu
„barbarii”. Imediat după înscăunarea sa, va opri războiul dus contra
marcomanilor, deşi aceştia erau la capătul puterilor, nemaifiind în stare să
mai continue războiul dus contra romanilor.
Pentru a-şi împlini dorinţele, Commodus, va trata pacea cu marcomani,
cvazii şi iazigii, în condiţii nefavorabile imperiului roman, obligându-se să le
plătească acestora subvenţii, faptul în sine fiind comentat de concetăţenii
săi ca fiind o „răscruce între epoca când Roma ţinea aceste popoare în
stare clientelară şi aceea când le va cumpăra pacea cu bani grei" (Historia
Augusta).
 Pentru a obţine pacea şi în jurul frontierelor provinciei Dacia,
Commodus va duce aceeaşi politică, angajându-se faţă de costoboci cu
plata unor subvenţii consistente, pentru a nu se amesteca în treburile
interne ale provinciei şi a nu ataca alte provincii ale Imperiului Roman.
Commodus, o minte bolnavă, situat la graniţa dintre grandoare şi
nebunie, asemeni lui Nero şi Caligula, nu avea însă să-şi respecte
angajamentele financiare faţă de dacii liberi. Astfel că aceştia, între anii 180
şi 184, vor ataca permanent provinciile romane, provocând haos şi
instabilitate administrativă şi militară. Atacul extern al dacilor liberi avea să
se sincronizeze şi cu desele răscoalele ale dacilor din provincia romană
Dacia.
Generalii romani, Clodius Albinus şi Pescennius Niger, se vor vedea
nevoiţi să intervină în această situaţie chiar dacă împăratul lor “ trăia astfel
<în desfrâu>, legaţii săi au învins pe mauri şi pe daci (victi daci), liniştiră
cele două Panonii. În Britania, în Germania şi în Dacia îi impuseră
stăpânirea, pe când aceste provincii voiau să se elibereze" (Historia
Augusta, Commodus, 13, 5).
Commodus va sfârşi asasinat de însăşi amanta, printr-o încercare de
otrăvire, nereuşită, urmată de strangularea lui în baie, de către un gladiator.

Dacii şi administraţia lui Lucius Septimius Severus (193 – 211)

Severus devine împărat al Romei într-o perioadă foarte tulbure,

mare parte creată de lipsa de implicare în politica şi administraţia imperiului
a fostului împărat Commodus. La momentul morţii lui Commodus, cinci
dintre foştii lui supuşi îşi vor disputa şansele de accedere la tron. Anul 193
va fi numit în istoriografia romană ca „anul celor cinci împărati”. Disputa
tronului se va da între Pertinax (ucis de propria gardă pretoriană în anul
193), Didius Iulianus (ucis în 193 din ordinul Senatului roman), Pescennius
Niger (ucis în anul 194 din ordinul lui Severus), Clodius Albinus şi
Septimius Severus.
Severus îşi va elimina ultimul contracandidat, Clodius Albinus, în
urma bătăliei de la Lugdunum (Lyon, Franta) din anul 197. În fruntea unei
armate de circa 75.000 de soldaţi, trupe formate din legiunile Ilirica, Moesia
şi Dacia, îl va înfrânge în luptă pe Albinus şi-l va ucide, rămânând singurul
candidat la tronul imperiului roman.
Despre daci în perioada domniei lui, din păcate, nu avem informaţii.
Cert este că pentru a-şi consolida stăpânirea, şi puterea politică lui Severus
va fi una de ordin militar. Severus va întări legiunile romane cu un număr
mare de soldaţi. În timpul domniei lui, armata romană va ajunge la 350.000
de luptători activi, din care 120.000 erau plasaţi la Dunărea de Jos, zonă
considerată ca fiind cea mai inflamabilă din întreg cuprinsul imperiului
roman.
Dacii şi administraţia lui Marcus Aurelius Severus Antoninus
Augustus zis Caracalla (211 – 217)

Caracalla a continuat politica tatălui său, Septimius Severus, de

extindere a autorităţii imperiale, având ca sprijin, în principal, armata.
Guvernarea lui Carracalla se caracterizează printr-o politică dură, crudă,
injustă, dusă până la demenţă.
În anul 211, emite Edictul Constituţia Antoniniana prin care
garantează tuturor locuitorilor imperiului cetăţenia romană, dar, în fapt,
edictul era sub formă mascată, o înregistrare a cetăţenilor pentru a se
putea colecta de la aceştia impozitele. Acest act va duce şi în provincia
Dacia la declanşarea unor abuzuri ale administraţiei faţă de băştinaşi, prin
mărirea impozitelor şi obligării acestora la muncă forţată în beneficiul
împăratului. Politica lui Caracalla era: "Nimeni în afară de mine nu trebuie
să posede bani, pentru ca eu să-i pot da soldaţilor".
Pe fondul unui început de mişcări de revoltă, între anii 213 si 214,
Caracalla vizitează provincia Dacia Romana. Prezenţa sa este atestată de
numeroase inscripţii găsite în Transilvania (ex. Porolissum, Moigrad).
Politica de exploatare a băştinaşilor din Dacia, dar şi de înarmare a
garnizoanelor de graniţă, văzută ca şi o ameniţare de către populaţiile de
dincolo de aceste graniţe, va duce în anul 214 la un atac masiv al
costobocilor şi carpilor aliaţi cu bastarnii, vandalii şi roxolanii, ce vor
pătrunde în mai multe din provinciile imperiului roman.
Caracalla va riposta în felul lui duplicitar, aţâţând pe marcomani
împotriva vandalilor. Pe regele cvazilor îl cheamă la tratative în vederea
realizării unei alianţe, dar împăratul îl reţine, îl judecă sub acuzarea de
trădare şi-l condamnă la moarte. Caracalla va duce tratative cu dacii liberi
la Porolissum, obligându-se la o serie de angajamente şi solicitând ostatici
de la aceştia, dar nu va respecta nimic din cele propuse.
Războiul cu dacii liberi se va prelungi până după asasinarea lui
Caracala, survenită în anul 217.

Dacii şi administraţia lui Marcus Opellius Macrinus (217 – 218)

La data preluării mandatului de împărat, Macrinus se va confrunta

cu o situaţie dezastruoasă pentru Imperiul Roman. Conflictele cu dacii
liberi, declanşate încă de pe vremea lui Caracalla se vor acutiza. Sprijiniţi şi
de aliaţii roxoloani, iazigi şi bastrani, dacii liberi vor pătrunde în provincia
Dacia, înfrângând rezistenţa romană şi ocupând-o. Nereuşind să-i înfrângă
pe dacii liberi, Macrinus duce tratative cu aceştia, obligându-se la plata unui
tribut şi la restituirea ostaticilor luaţi de către Caracalla, în schimbul părăsirii
de către aceştia a provinciei Dacia.
Dacii şi administraţiile lui Varius Avitus Bassus Elagabalus (218 – 222)
şi Marcus Aurelius Severus Alexandrus (222-235)

Nu avem prea multe informaţii despre dacii provinciei romane şi

dacii liberi în timpul conducerii împăraţilor Elagabalus şi Severus. Se pare
însă că aceştia vor urma aceeaşi politică incoerentă ca a lui Commodus şi
Caracalla, bazându-se pe puterea armatei, pentru plata acesteia mărind
taxele şi impozitele, fenomen ce va duce la revolte în tot imperiul roman.
În timpul lui Alexandru Severus, colonia Sarmisegetusa Ulpia
Traiana este ridicată la rang de Metropolis şi era locul unde se ţinea
Consiliul celor trei Dacii (Concilium Daciarum Trium), consiliu format din
delegaţii oraşelor şi a districtelor rurale.
Sfârşitul domniei lui Severus va duce din nou la escaladarea
războiului cu dacii liberi.

Dacii şi administraţia lui Gaius Iulius Verus Maximinus, zis Tracul

(235 – 238)

Ammianus Marcellinus (cca. 332-395), general roman de origine

greacă şi istoric în acelaşi timp, ni-l prezintă în lucrarea sa „Istoria Romană”
pe Maximinus ca fiind de origine dacică: „ Maximinus, fost cândva locţiitor
de prefect la Roma, s-a născut dintr-un neam de jos la Sopianae, oraş din
provincia Valeria. Tatăl său era arhivar în cancelaria garnizoanei şi se trăgea
din urmaşii carpilor, pe care Diocletian, văzându-i stârniţi din locurile lor
vechi, îi strămutase în Pannonia”.
În Historia Augusta se completează informaţia despre el: „ Acesta,
originar dintr-un sat din Tracia, învecinat cu barbarii, s-a născut din părinţi
bărbaţi şi ei, dintre care, se spune că unul era din ţara goţior < geţilor>, iar
celălalt se trăgea din alani. <...> Sub împăratul Macrinus ... el a părăsit
armata şi cumpărând proprietăţi în Tracia, în satul în care se născuse, a
făcut tot timpul comerţ cu goţii <geţii>. A fost iubit cu totul deosebit de
către geţi, ca un cetăţean de-al lor. Alanii care veneau la malul Dunării îşi
manifestau prietenia faţă de el şi la rândul lor se întorceau şi ei cu daruri.”
În ciuda afirmaţiei istoricilor timpurilor încă de la începutul domniei
sale, Maximinus Tracul va trebui să ia măsuri pentru a face faţă invaziei
dacilor liberi aliaţi cu sarmaţi iazigi. Din păcate nu avem informaţii despre
aceste lupte, purtate între anii 236 – 237, dar cert este că acesta avea să-i
înfrângă pe „barbari”, dovadă fiind titlurile care i se vor acorda: Dacicus
Maximus şi Sarmaţicus Maximus.

Dacii şi administraţia lui Marcus Antonius Gordianus Pius (238 – 244)

Abia înscăunat, Gordian al III-lea avea să se confrunte cu una din

cele mai devastatoare invazii ale dacilor carpi aliaţi cu goţii în provinciile
romane Dacia şi Moesia.
 În anul 238, carpii pătrund în Câmpia Română de unde lansează
atacuri spre Transilvania. O altă armată aliată cu goţii pătrunde în
Dobrogea şi apoi în Moesia. Intensitatea atacurilor şi distrugerile provocate
îi obligă pe romani să riposteze. Nu este sigur că pacea s-a obţinut doar pe
calea armelor, cert este că dacii şi goţii se vor retrage în schimbul
promisiunii primirii unor subsidii băneşti mari.
Această promisiune nu va fi onorată în totalitate, deoarece, la scurt
timp, carpii vor trimite o solie de re-negociere a condiţiilor păcii în Moesia,
la guvernatorul Tullius Menophilus.
Diplomatul şi istoricul Petrus Patricius (cca. 500 – 565), în lucrarea
lui, Istorii, prezintă cu lux de amănunte aceste evenimente, insistând mai
ales asupra modul arogant cu care au fost întâmpinaţi carpii de către
Tullius Menophilus.
“Carpii îi invidiau pe goţi pentru că primeau în fiecare an un tribut
de la romani. Ei au trimis o solie la Tullius Menophilus şi i-au cerut cu
îngâmfare bani. Acesta era comandant în Moesia şi în fiecare zi îşi instruia
armata. Aflând de îngâmfarea lor, nu i-a primit decât după mai multe zile,
dându-le prilejul să vadă cum îşi făceau soldaţii instrucţia. Şi pentru a le
frânge îndrăzneala din inimi cu tărăgăneli, el s-a suit pe o tribună, a aşezat
în jurul lui pe mai marii oştirii şi apoi a primit pe carpi, dar nu asculta
cuvintele lor, ci în vreme ce solii îşi arătau păsurile, el sta de vorba cu alţii,
ca unul care avea ceva mai bun de facut. Carpii şi-au pierdut cumpătul şi n-
au spus altceva decât atât:``De ce primesc goţii de la voi atât de mulţi bani,
iar noi nu primim ?`` . El spusese: `` Împăratul stăpâneşte multe bogăţii şi
se îndură de cei care vin la el cu rugăminţi.`` Ei adăugară: ``Să ne
socotească şi pe noi în numărul celor care vin la el cu rugăminţi şi să ne dea
şi nouă la fel, deoarece noi suntem mai vrednici decât goţii.``. Menophilus
începu a râde şi spuse: ``Despre lucrurile acestea sunt dator să-l înştiinţez
pe împărat. Întoarceţi-vă după patru luni în acest loc şi veţi primi
răspunsul``. Apoi s-a dus şi-şi instruia din nou soldaţii. Carpii au venit
după patru luni. El s-a purtat cu ei la fel ca mai înainte şi le-a dat o nouă
amânare de trei luni. Apoi iarăşi i-a primit, dar în altă tabără, însă în acelaşi
chip, şi le-a împărtăşit răspunsul: `` Împăratul nu va da nimic decât în
urma unei invoieli. Dacă aveţi nevoie de mărinimia lui, duceţi-vă la el,
aruncaţi-vă la picioarele lui şi rugaţi-vă. Poate se va arăta mărinimos cu
voi.``. Dar ei s-au retras înfuriaţi şi timp de trei ani cât a condus
Menophilus provincia au rămas liniştiţi.”
Nu ştim care au fost motivele pentru care carpii nu au intrat din nou
în luptă împotriva imperiului roman, la afrontul făcut de aroganţa
guvernatorului Moesiei. Este posibil ca anumite probleme interne, survenite
în regatul carp, să nu fi permis un răspuns armat, dar din păcate, nu avem
informaţii despre acea vreme. Dar peste trei ani, în anul 242, carpii aliaţi cu
goţii vor pătrunde din nou în Imperiul Roman, devastând Moesia şi Tracia.

Dacii şi administraţia lui Marcus Iulius Philippus, zis Filip Arabul (244
– 249)

Atacurile sporadice ale carpilor şi goţilor în Moesia de după anul

242 vor culmina cu o puternică invazie desfăşurată între anii 245 şi 247.
Forţa aliaţilor nu poate fi oprită de guvernatorul Moesiei Inferior astfel încât
generalul Messalinus Severianus este trimis de împăratul Filip Arabul în
ajutorul acestuia. Luptele se întind pe o durată de doi ani, fără ca romanii
să reuşească să-i înfrângă şi să-i oblige să se retragă. Mai mult de atât,
carpii şi goţii ajung până în Tracia şi Macedonia.
În anul 247, Filip intervine în persoană în fruntea legiunilor imperiale
deplasându-şi armata la Dunăre. “Socotind că în felul acesta îşi va vedea
întărită domnia, Filip a pornit cu oaste împotriva carpilor, care acum
pustiau meleagurile de lângă Istru. Şi, având loc o bătălie, barbarii n-au
îndurat atacul, ci au fugit într-o cetate, unde au fost împrejuraţi. Văzând că
aceia dintre ei care se împrăştiaseră în toate părţile se strâng laolaltă, au
prins inimă. Ei năvăliră afară din cetate şi pe negândite se năpustiră asupra
oştirii romane. Dar neputând ţine pieptul atacului maurilor, ei propuseră o
înţelegere pe care Filip a primit-o uşor. Apoi, acesta s-a retras.” (Zosimos,
Istoria contemporană)
 Romanii nu vor reuşi să-i înfrângă pe carpi şi vor accepta pacea,
retrăgându-se la sud de Dunăre. Carpii vor rămâne în poziţia de stăpânitori
ai Câmpiei Române.
În anul 248 goţii conduşi de regii Argaithus şi Guntherichus, aliaţi cu
carpii şi taifalii, vor pătrunde în Dobrogea, unde greu vor fi învinşi de
generalul Caius Messius Ouintus Decius, viitorul împărat. În timpul acestei
invazii din Dobrogea, va fi distrusă cetatea Histriei.
Urmare a acestor conflicte, romanii îşi vor vedea retras hotarul de la
nord de Dunăre, pe linia fluviului, refortificând localităţile Sucidava, Romula,
Drobeta ş.a.
Chiar dacă nu i-a învins pe carpi şi pe goţi, lui Filip Arabul i se vor
acorda titlurile de Carpicus Maximus şi Germanicus Maximus.

Dacii şi administraţia lui Gaius Messius Quintus Decius Traianus (249

– 251)

Luptele romanilor cu carpii şi goţii vor continua şi pe timpul

împăratului Decius Traianus, urmare a refuzului romanilor de a le plăti
acestora tribut.
În anul 249 se va forma o masivă alianţă a carpilor şi goţilor cu
vandalii, bastarnii şi taifalii. Alianţa va ataca în acelaşi timp provincia Dacia
şi Moesia.
Coloanele carpilor şi ale aliaţilor lor vor pătrunde în Dacia Romană,
atacând şi distrugând oraşele şi fortăreţele romane. Parte din carpi se va
îndrepta spre Sarmisegetusa Ulpia Traiana, care va fi supusă lor, de unde
apoi vor trece în Pannonia unde vor ataca legiunile romane staţionate în
zonă. Alt corp de armată se va deplasa spre sud, trecând Dunărea şi
invadând Moesia Superior şi Macedonia. Această armată va recuceri mare
parte din cetăţile şi fortăreţele romane de pe malul drept al Dunării.
Coloanele goţilor şi ale aliaţilor lor vor trece din Câmpia Română în
Dobrogea şi în Moesia cu intenţia de a ajunge în Tracia.
 Ajunşi în faţa cetăţii Nicopolis, alianţa „barbarilor” se va confrunta cu
romanii în prima bătălie undeva pe cursul râului Athyrys. Aflând despre
apropierea armatelor lui Decius, goţii şi aliaţii lor vor renunţa la ideea de a
asalta cetatea Nicopolis şi se vor îndrepta spre Philippopolis (Plovdiv,
Bulgaria).
Decius a pornit în marş pe urmele lor, reuşind să-i ajungă. Şiretul
conducător got Kniva nu a lăsat răgaz romanilor şi s-a aruncat cu toate
forţele asupra acestora, prin suprindere, jefuindu-i de provizii şi arme. Prin
acest atac a reuşit să-i pună pe fugă chiar şi pe împărat şi pe ofiţerii săi.
Urmare a acestei victorii, goţii şi aliaţii lor au început asediul cetăţii
Philippopolis care, în cele din urmă, fără a spera vreun ajutor din afară, a
căzut în mâna invadatorilor. Pierderile suferite de ambele părţi au fost însă
imense. Goţii şi aliaţii lor au masacrat toată populaţia existentă în cetate şi
împrejurimile ei.
Între timp, Decius, profitând de asediul cetăţii Philippopolis, s-a
îndreptat spre Dunăre, în încercarea de a-i surprinde pe goţi la întoarcere şi
a-i distruge.
 Decius va fi nevoit să se angajeze în luptă cu formaţiile carpice
rămase în ariergardă, care păzeau malurile Dunării.
După lupte îndelungate, romanii reuşesc să preia controlul şi să
securizeze graniţa imperiului pe linia Dunării. Este posibil, cu această
ocazie, să fi fost alungaţi şi carpii din Câmpia Română, deoarece Decius îşi
ia titlurile de Dacicus Maximus şi Restitutor Daciarum.
Întărindu-şi armata şi reuşind să-i alunge pe carpi dincolo de Dunăre,
Decius se va grăbi să iasă în întâmpinarea lui Kniva, care se retrăgea spre
Dunăre. Cele două armate se vor întâlni în faţa localităţii Abrittus (Razgrad,
Bulgaria) în luna iulie a anului 251.
Locul de bătălie ales era un teren mlăştinos în dezavantaj pentru
ambele armate. “Primele două linii ale goţilor au căzut încă de la începutul
bătăliei. În acelaşi timp, fiul <Herennius Etruscus> împăratului <Decius>
a fost lovit de o săgeată şi a murit, sub ochii tatălui său. Ultima linie a
năvălitorilor intrase în mlaştină, iar romanii, încrezători în forţele lor, au
încercat să depăşească obstacolul natural, căzând într-o cursă fără scăpare.
Goţii au luptat cu vitejie, folosind cu abilitate suliţele lungi şi uşoare, cu care
îi loveau de la distanţă pe romani. Mulţi dintre aceştia se înecau în
mlaştină, abandonând armele, se zbăteau să iasă din învălmăşeală, suprinşi
de loviturile iscusite şi neaşteptate. Decis să răzbune moartea fiului său,
Decius s-a avântat imprudent în primele rânduri şi legiunile în dezordine
nu l-au putut urma. El a fost răpus şi călcat în picioare, încât nici trupul nu
i-a mai fost găsit după luptă, lăsând amintirea unui adevărat roman,
înţelept şi devotat slujitor al statului pe timp de pace, năprasnic şi
neînduplecat în bătălii, dând în toate împrejurările pildă de adevărate
virtuţi romane.” (Iosif Constantin Dragan – Mileniul Imperial al Daciei) .
Decius Traianus este primul împărat roman care este ucis într-o
bătălie cu barbarii.
Cel supranumit “Cicero al creştinilor”, Lucius Caecilius Firmianus
Lactantius (cca. 240 – ca. 320), care a scris la puţin timp după
desfăşurarea bătăliei despre evenimentele petrecute în acei ani,
pomeneşte în lucrarea sa “ De mortibus persecutorum – Despre felul cum
au murit persecutorii” despre sfârşitul împăratului: „Căci plecând împotriva
carpilor <împăratul Decius> care ocupaseră atunci Dacia şi Moesia, a fost
îndată înconjurat de către barbari şi nimicit împreună cu o mare parte a
armatei sale şi nu i s-a putut face nici măcar cinstea unei înmormântări, ci
dezbrăcat şi gol, asa cum se cuvenea unui duşman a lui Dumnezeu, a zăcut
pe pământ, servind drept hrană fiarelor şi păsărilor” .
Lactantius precizează că bătălia s-a dat împotriva carpilor, ceea ce
ne confirmă faptul că războiul alianţei carpo-gote cu romanii era în general
pornit de către carpi şi că aceştia erau în număr mare în armata lui Kniva
care se aventurase în Moesia.
Să mai remarcăm şi blestemul făcut de Lactantius la adresa lui
Decius. Lactantius era creştin şi nu putea uita prigonirea creştinilor făcută
de către împăratul roman, urmare a decretului său anti-creştin din luna
februarie 20 a anului 250.
Dacii şi administraţia lui Gaius Vibius Trebonianus Gallus (251 – 253)

Moartea lui Decius şi înfrângerea romanilor suferită la Abrittus îl vor

obliga pe noul împărat să negocieze pacea cu alianţa carpilor şi a goţilor,
oferindu-se să le plătească acestora tribut şi subvenţii anuale, în schimbul
păcii şi a neamestecului „barbarilor” în treburile imperiului.
Se pare însă că din cauza crizei economice în care se afundase
imperiul, plata acestor subvenţii nu se va face, astfel încât în anul 253 carpii
aliaţi cu goţii vor invada, pentru a câta oară, Moesia. Pe fondul unei crize
politice, urmare a pretenţiei la succesiunea tronului a lui Marcus Aemilius
Aemilianus (cca.207-253), atacul carpo-gotic reuşeşte să-i suprindă pe
romani. Totuşi, Aemilius Aemilianus, care în acea vreme era guvernator al
celor două Moesii şi al Pannoniei, va ataca şi reuşi să înfrângă trupele
alianţei „barbare”. Aemilianus va fi pentru scurt timp, și anume trei luni,
împărat al Imperiului roman, după care va sfârşi fiind ucis de proprii lui
soldaţi.

Dacii şi administraţia lui Publius Licinius Valerianus (253 – 259)

Se pare că pe fondul înmulţirii revoltelor şi răscoalelor din provincia

romană Dacia, capitala Sarmisegetusa Ulpia Traiana intră într-un profund
declin. Anii 255/258 sunt ultimii ani menţionaţi în documente, referitor la
existenţa capitalei romane.
Pe fondul acutizării crizei economice a imperiului roman, a
emancipării crizei politice şi a nesiguranţei graniţelor imperiului, supuse tot
mai mult invaziilor externe, romanii nu-şi vor putea onora promisiunile
financiare făcute faţă de carpi şi goţi. Astfel că aceştia, în anii 257 şi 258,
atacă sudul Dunării pe uscat şi pe mare, goţii ajungând până la Bosfor şi pe
coastele Asiei Mici. În acelaşi timp, supuşi şi atacului persan în
Mesopotamia, legiunile romane sunt tot mai hărţuite şi angajate în
permanente lupte de apărare.
În această situaţie, Valerian va fi obligat să împartă conducerea
legiunilor pe regiuni, astfel: fiul său, Gallienus, şi Aurelian în Franța,
Ingenuus în Pannonia, Regalianus în Iliria, iar împăratul însuşi în Orient
pentru a i se opune regelui perşilor, Sapur.
Gallienus, fiul lui Valerian, va reuşi după un timp să-i înfrângă pe
carpi şi să-i alunge peste Dunăre, ocazie cu care se va intitula Dacicus
Maximus.
Valerian va fi înfrânt de regele persan Sapur, în anul 259, şi luat
prizonier, Gallienus urmându-i ca şi împărat al unui Imperiu Roman în
derivă.
Celebrul sarcofag Ludovisi, realizat în sec. III d.Chr. Istoricii occidentali
consideră că fresca reprezintă o bătălie dintre romani și ostrogoți. Se remarcă
însă faptul că „barbarii” poartă căciula dacică și sunt îmbrăcați în aceleași
veșminte ca și Dacii de pe Arcul de Triumf a lui Contantin cel Mare, sau
Galerius.

INGENUUS, AUREOLUS SI REGALIANUS (259 - 268)

 Ingenuus (259-260), Aureolius (268) şi Regalianus (260 – 268) - dacii
şi administraţia lui Publius Licinius Gallienus (259 – 268)

După luarea în prizonierat a lui Valerian, fiul acestuia, co-împărat

încă din anul 253, va prelua conducerea Imperiului Roman, într-o perioadă
în care foarte mulţi generali romani încercau să uzurpe autoritatea
imperială şi să se auto-numească împăraţi pe provinciile pe care le
guvernau.
Unul dintre aceştia, pe nume Ingenuus, dac născut în Dacia
Romană, avea să fie însărcinat pe vremea lui Valerian cu educaţia fiului
său, Cezar Cornelius Licinius Valerianus. Numit ulterior comandant al
legiunilor staţionate în Pannonia, la aflarea veştii că Valerian fusese luat
prizonier de către Shapur I, Ingenuus este proclamat împărat de către
legiunile din Moesia, în anul 259.
La aflarea acestei veşti, Gallienus, care se afla în Galia, a pornit în
fruntea trupelor într-un marş rapid spre Pannonia. Bătălia dintre cei doi se
va da la Mursa, în anul 260, unde generalul lui Gallienus, Aureolus, îl va
înfrânge pe acesta printr-o şarjă de cavalerie foarte mobilă.
Ingenuus a fost ucis în această luptă sau, după alţi istorici, şi-ar fi
luat viaţa înecându-se într-un râu din apropiere.
După înfrângerea lui Ingenuus, Gallienus se va răzbuna cu
deosebită cruzime pe soldaţii şi ofiţerii acestuia, dar şi pe populaţia dacă
băştinaşă din Pannonia şi Moesia.
„În timpul consulatului lui Tuscus şi Bassus... Ingenuus, care
conducea pe atunci provinciile Pannonia, a fost proclamat împărat de către
legiunile din Moesia, dându-şi asentimentul şi cele din Pannonia. Se părea
că soldaţii n-au îngrijit mai bine de stat decât atunci când sarmaţii erau
ameninţători, a fost făcut împărat unul care cu vitejia sa ar fi putut să
însănătoşească statul sleit de puteri... Gallienus însă... în cele din urmă,
dându-se lupta, l-a învins pe Ingenuus şi după moartea acestuia s-a purtat
cu mare cruzime faţă de locuitorii Moesiei, atât militari, cât şi civili.”
(Historia Augusta).
După moartea lui Ingenuus va fi proclamat ca împărat al Imperiului
Roman un alt dac, Publius Cornelius Regalianus, în anul 260. „În sfârşit
Regilianus, care îndeplinea funcţia de comandant militar în Ilyria, a fost
făcut împărat. Autorii acestei fapte au fost locuitorii din Moesia, care
fuseseră învinşi împreună cu Ingenuus şi faţă de rudele cărora Gallienus se
purtase cu cruzime. Acesta totuşi a purtat cu vitejie multe lupte împotriva
sarmaţilor. .... Nu se poate nega că el totdeauna a fost un bărbat priceput în
treburile militare şi suspect a lui Gallienus încă de mai înainte, deoarece se
părea că e demn de domnie. Se spune că el era de neam dacic, fiind chiar
rudă cu însuşi Decebal„ (Historia Augusta).
Este mai mult ca sigur că Ingenuus şi Regalianus au complotat
amândoi împotriva lui Valerianus şi a fiului său, Gallienus. Numirea lui
Ingenuus ca împărat de către legiunile din Moesia, în timp ce el era
comandant al legiunilor staţionate în Pannonia, este mai mult ca dovadă a
complotului celor doi. Urmare a măsurilor de cruntă pedeapsă luate de
către Gallienus împotriva ofiţerilor şi băştinaşilor din Moesia, revolta
acestora din urmă îl vor duce pe Regalianus pe scaunul Imperiului Roman.
Cronicarii Historiei Augusta precizează că nu soldaţii l-au numit împărat pe
Regalianus, ci populaţia băştinaşă, lucru ce echivalează cu izbucnirea unei
adevărate răscoale anti-romane.
Cronicarii Historiei Augusta menţionează cu predilecţie despre
calităţile excepţionale de conducători ale celor doi daci, ofiţerii lor şi
băştinaşii întrevăzând în aceasta posibilitatea de rezolvare a crizei politice
şi economice, dar şi a unei eventuale independenţe faţă de imperiul roman.
Publius Cornelius Regalianus mai este prezentat şi cu numele de
Publius Cassius Regilianus (în Historia Augusta) sau Trebellianus
(Eutropiu).
Despre originea sa, Triginta Tyranni (Historia Augusta - Cei treizeci
de tirani) ne spune că a fost dac, strănepot de-al lui Decebal. Căsătorit cu o
doamnă romană de rang înalt, Suplicia Dryantilla, avea în mod cert cel
puţin rang senatorial. După numirea lui în calitate de împărat, îşi va ridica
soţia la rangul de Augusta, pentru a-şi întări poziţia prin aceasta.
Gallienus va încerca să-l învingă, înfruntându-l la o luptă al cărui loc
nu este însă precizat, însă nu a reuşit. Un rol important îl va avea şi soţia lui
Regalianus, Dryantilla, care făcea parte dintr-o familie importantă
aristocratică şi ţinea legături strânse cu Senatul Roman. Doar aşa se
explică de ce totuşi Gallienus va accepta, în mod tacit, autonomia declarată
de Regalianus
În schimb, Regalianus se va confrunta cu o altă ameninţare.
Aşezându-şi capitala, se pare, la Carnuntum, în Pannonia, va fi veşnic
supus atacurilor sarmaţilor iazigi.
Regalianus va riposta, şi aliat fiind cu roxolanii, va reuşi, după multe
lupte, să-i înfrângă pe aceştia şi să-i împingă la nord, peste hotarele
provinciei Pannonia. „Acesta < Regalianus> totuşi a purtat cu vitejie multe
lupte împotriva sarmaţilor.” (Historia Augusta)
În jurul anului 268, Regalianus este înfrânt pe câmpul de luptă de
Gallenius, dar nu decisiv. Ceea ce nu a reuşit să facă pe câmpul de luptă,
va încerca Gallienus prin complot. „A fost omorât de roxolani cu
consimţământul soldaţilor şi fiindu-le şi provincialilor frică ca nu cumva
Gallienus să facă din nou un măcel” (Historia Augusta).
Mai mult ca sigur că Gallienus vedea în Regalianus o mare
ameninţare, mai ales că era apărat de propriul neam. Sigur, Gallienus avea
să-i cumpere pe roxolani şi să-i câştige de partea sa pe comandanţii lui
Regalianus, care aveau să-l asasineze pe conducătorul lor.
Conducerea „regatului dac” îşi continuă existenţa însă în Moesia
Superior şi Pannonia, sub conducerea soţiei lui Regalianus, Suplicia
Dryantilla (268 – 270).
 Şi această perioadă este tocmai perioada în care dacii din provincia
romană şi dacii liberi începuseră să ducă tratative cu romanii pentru
evacuarea provinciei Dacia de către cei din urmă.
Nu ştim, din păcate, dacă Suplicia Dryantilla a fost implicată într-un
fel în aceste tratative.

Monede cu imaginea lui Regalianus şi a soţiei lui, Dryantilla Augusta

IMP.CAES.P.C.REGALIANUS SULP.DRYANTILLLA

Gallienus se va confrunta şi cu atacurile alianţei carpo – gote. Între

anii 263 – 267, aceştia vor ataca atât pe uscat, cât şi pe mare, invadând
Moesia Inferior şi Superior, ajungând până pe malul sud-vestic al Mării
Negre.
Gallienus va părăsi teatrul de război din Galia şi îşi va conduce
legiunile către ţinuturile Munţilor Haemus, în Moesia. Generalul lui
Gallienus va duce tratative cu alianţa carpo – dacă, într-o situaţie când
ambele părţi îşi doreau pacea. Tratativele se vor încheia cu un câştig de
ambele părţi, luptele vor înceta, iar Gallienus îşi va adăuga la nume titlul de
Dacicus Maximus.
Va sfârşi însă ucis, la fel ca şi Regalianus, de o conjuraţie a
propriilor lui ofiţeri.
În timpul domniei scurte a lui Marcus Aurelius Valerius Claudius
Augustus (268 – 270), în anul 269, goţii şi aliaţii lor vor invada din nou
Moesia, dar de data aceasta pe cale maritimă. Circa 2.500 de “corăbii” vor
transporta o uriaşă armată de circa 320.000 de soldaţi (Historia Augusta),
vor traversa Marea Neagră până la Marcianopolis, capitala Moesiei, unde
se va da prima luptă cu romanii. Trupele romane vor bate în retragere spre
Moesia Superior. Goţii vor pătrunde în Marea Egee de unde îşi vor lansa
atacurile asupra Cretei şi Greciei Sudice, dar şi spre nordul Peninsulei
Balcanice. Ajunşi la Naissus, goţii vor fi înfrânţi de către Claudius II,
datorită, mai ales, aportului cavaleriei romane conduse de către Aurelian,
viitorul împărat.
 În urma victoriei, Claudiu va fi numit Gothicus (învingătorul goţilor).
Din păcate, nu avem nicio informaţie dacă federaţia carpilor a participat la
această uriaşă invazie. Este posibil, ţinându-se cont că i-am întâlnit în
permanenţă, de-a lungul timpului, în calitate de aliaţi ai goţilor.
După moartea lui Claudiu, din cauza unui atac de varicelă, survenită
în anul 270, Lucius Domitius Aurelianus va fi proclamat noul împărat al
Imperiului Roman.

Manius Acilius Aureolus

Manius Acilius Aureolus s-a născut în Provincia Dacia, conform

afirmaţiei istoricului bizantin Ioan Zonaras (sec.XI): "Aureolus era din ţara
getică, numită mai târziu Dacia, şi de neam obscur, fiind mai întâi păstor...".
Nu ştim când s-a născut, dar este posibil să fi fost între anii 220 – 230.
Intrat de tânăr în armata romană, avea să ajungă în timpul împăratului
Gallienus (253 – 268) comandantul cavaleriei romane, fiind unul dintre cei
mai străluciţi şi inovatori comandanţi de oşti ai timpului.
 Cavaleria lui Aureolus va fi cea care va decide rezultatul bătăliei
dintre Gallienus şi rebelul auto-proclamat împărat Ingenuus în bătălia de la
Mursa (Osijek, Croația). Corpul de cavalerie creat de Aureolus punea bază
pe mobilitate şi rapiditate în acţiuni. Ingenuus a fost ucis în luptă sau, după
alţi autori, şi-ar fi luat viaţa pentru a nu fi capturat de către Aureolus.

În anul 261, în timpul campaniei împotriva fraţilor Macrianus,

Aureolus va avea comanda supremă a armatei romane trimise să-i înfrângă
pe cei doi uzurpatori. Generalul dac avea să-i înfrângă pe cei doi fraţi
undeva în Balcani, fiind chiar în postura de a fi depăşit numeric de către
armatele acestora, și se pare, ar fi fost ajutaţi şi de Regalianus. Fraţii
Macrianus vor scăpa cu viaţă, însă vor fi ucişi de proprii soldaţi, urmare a
unui complot pus la cale poate de Gallienus.
În timpul conflictelor lui Gallienus cu Postumus, alt general
uzurpator care se intitulase împărat al Galiei, Aureolus va sta de partea lui
Galienus. Din anul 265, Galienus va fi nevoit să se implice în războaie
contra stopării invaziilor goţilor şi herulilor. Aureolus va rămâne comandant
al Italiei. Nu se cunosc motivele pentru care Aureolus va deveni duşmanul
lui Galienus, unii autori spunând că acestuia, fiind dac, nu-i convenea
politica promovată de împărat în Dacia, în timpul lui Gallienus începându-se
retragerea armatei romane. Sau, pur şi simplu, Aureolus îşi dorea purpura
imperială. În acest sens, se va alia cu Postumus împotriva împăratului de
drept. De partea lui vor trece şi alţi comandanţi: Aurelius Heraclianus,
Claudius şi Aurelian, viitori împăraţi ai imperiului. Sprijinit de aceştia,
Aureolus se va proclama împărat în anul 268. Galienus se va întoarce în
Italia, în fruntea legiunilor sale şi va începe asediul cetăţii Medioanum
(Milano), capitala noului împărat. Dar Galienus nu va reuşi să ocupe oraşul,
fiind asasinat de proprii lui generali, în urma unui complot. Dar şi Aurelolus
va fi trădat, fiind asasinat de către proprii lui comandanţi, Claudius, numit
Gothicus (268 – 270), fiind încoronat ca şi împărat al Imperiului roman.
 RETRAGEREA ROMANĂ DIN DACIA (268 – 271)

Referitor la evenimentul retragerii romanilor din Dacia, istoricii noştri

ne prezintă evenimentele puţin deformat, tratând aceste fapte din punctul
de vedere al romanilor şi nu al dacilor (?).
„Retragerea aureliană a fost un eveniment major, de natură politică,
administrativă şi militară, cu importante consecinţe economico-sociale şi
demografice, fără a însemna însă sfârşitul vieţii romane. Romanitatea nord-
danubiană s-a resimţit prin actul retragerii, care a provocat în Dacia
destrămarea structurilor organizatorice romane imperiale. O epocă romană
târzie, o romanitate fără Imperiu se perpetuează chiar şi în Transilvania,
pentru a nu mai vorbi de teritoriile care revin în posesia Imperiului Roman
în sec. IV. Faţă de etapa anterioară, cea a secolelor II—III, evoluţia istorică a
diferitelor zone carpato-danubiene este acum mai fragmentară: Dobrogea
este în continuare pământ roman, apoi bizantin, sudul fostei provincii Dacia
va fi reînglobat Imperiului în vremea lui Constantin cel Mare, în timp ce
Transilvania rămâne definitiv în afara Imperiului Roman.” (Şerban
Papacostea – Istoria Românilor)
O altă teorie, mult susţinută, este faptul că retragerea romanilor s-a
făcut în timpul lui Aurelian (270 – 275) şi anume în anul 271, acest lucru
fiind dezbătut pe larg, iar figura lui Aurelian transformată într-un erou
legendar.
Dar se pare că istoria nu este chiar aşa cum şi-au imaginat-o
cercetătorii şi istoricii români şi străini.
Din păcate, ne lipsesc foarte multe documente pentru a putea
argumenta mai bine fenomenul retragerii militare romane, cauzele care au
dus la această decizie, modul în care s-a făcut şi efectele care au survenit
asupra civilizaţiilor dacice şi romane.
Să ne punem întrebarea care este motivul pentru care nu avem
informaţii despre viaţa băştinaşilor din Provincia Romană Dacia care au stat
sub ocupaţie timp de 165 de ani, ştiind faptul că romanii aveau obiceiul de
a-şi nota evenimentele majore. Unde au dispărut documentele militare care
trebuiau să ne aducă dovada veşnicelor răscoale şi revolte ale băştinaşilor
împotriva administraţiei romane, unde au dispărut registrele de evidenţă a
băştinaşilor plătitori de impozite către statul roman, unde au dispărut
scrisorile de cancelarie întocmite la Roma şi adresate guvernatorilor
provinciei dace, aferent la evenimentele petrecute în provincie şi la
măsurile dictate de împăraţi?
Acestea s-au pierdut, s-au făcut pierdute, s-au distrus din neştiinţă
sau cu ştiinţă sau sunt ascunse în cine ştie ce arhive şi biblioteci despre
care nici măcar nu ştim, din interesul negării existenţei şi continuităţii
poporului roman.
Din puţinătatea documentelor şi a dovezilor existente, vom încerca
să vă prezentăm situaţia de fapt a Provinciei Romane Dacia, supranumită
şi „Dacia Felix – Dacia Fericită (?)” în raport cu imperiul roman şi cu vecinii
lor, dacii liberi, în tulburii ani 265 – 270.
După moartea lui Decebal şi ocuparea treptată a Daciei, marea
majoritate a populaţiei civile va rămâne sub ocupaţie romană, continuându-
şi viaţa de zi cu zi. Bineînţeles că unii dintre aceştia, în special cei tineri, vor
alege calea bejeniei, refugiindu-se în nord, la dacii mari şi la costoboci sau
la carpi.
Intrarea Imperiului Roman într-un declin politic şi economic,
începând încă de pe timpul lui Hadrian (117 – 138), va obliga administraţia
romană să-şi mărească cuantumul taxelor şi impozitelor în provinciile
ocupate.
Ocupaţia romană pentru daci însemna privarea de libertate, fiind
obligaţi să se conformeze noilor reguli ale stăpânirii. Este cert că aceştia nu
acceptau în sine această situaţie, drept dovadă că revoltele şi răscoalele
dacilor din provincie vor izbucni imediat după ocuparea romană.
Necesarul de bani pentru întreţinerea armatei imperiale şi
asigurarea siguranţei graniţelor vor fi apăsătoare pentru băştinaşii daci,
care se vor vedea puşi în faţa unor măriri permanente de taxe şi impozite,
care vor duce şi acestea la escaladarea conflictelor interne cu administraţia
şi legiunile romane.
Provincia Dacia era înconjurată pe trei părţi de dacii liberi, la est de
dacii pannonici, la nord, de dacii mari şi costoboci, iar la est, de carpi.
Aceştia nu vor accepta niciodată ca parte din regatul dac a lui Decebal să
rămână încorporată în Imperiul roman, dovadă fiind veşnicele lor atacuri
împotriva romanilor.
Puşi în faţa ostilităţii duşmănoase a dacilor din provincie, a invaziilor
costoboce şi carpe în provincie, dar şi a ameninţării invaziilor goţilor,
sarmaţilor iazigi, vandalilor, roxolanilor, bastarnilor, de multe ori aliaţi cu
carpii sau costobocii, romanii încep să realizeze că Provincia Dacia nu mai
poate fi apărată, ajungând la soluţia că graniţa naturală a fluviului Dunărea
poate asigura securitatea imperiului.
Retragerea romană din Dacia nu s-a făcut în cursul anului 271, cum
doresc să ne prezinte istoricii, ea a fost un fenomen de mai lungă durată.
Romanii trebuiau să-şi retragă în primul rând administraţia pentru a-i
proteja de furia ulterioară a băştinaşilor, ori, o retragere a civililor nu
seamănă cu o retragere militară, fiind de mai lungă durată. O retragere
bruscă a funcţionarilor putea provoca haos în provincie, atât din punct
adiministrativ, cât şi economic. Să nu uităm că romanii aveau mari interese
în industria de exploatare a sării, a minereurilor feroase şi neferoase, dar
mai ales a aurului şi argintului, aceste zone de exploatare neputând fi
închise şi părăsite peste noapte.
Totodată, retragerea haotică, părăsirea dintr-o dată a provinciei, ar fi
creat o invazie a triburilor sarmatice şi germanice pentru ocuparea
ţinuturilor, ceea ce ar fi dus la mutarea graniţei migratorilor direct la Dunăre,
ceea ce nu era de dorit de către romani.
 Este mai mult ca sigur că această retragere să se fi pregătit cu mult
timp înainte, ducându-se tratative cu dacii liberi, cei care vor prelua teritoriul
imediat după totala retragere romană.
Începutul retragerii romanilor din Dacia se va declanşa încă din
vremea lui Gallienus (259 – 268). Domnia lui a fost greu încercată de
uzurpatori, generali care s-au autointitulat împăraţi pe diferite provincii.
Cunoaştem situaţia din Moesia şi Pannonia sub conducerea lui Ingenuus şi
Regalianus, ultimul reuşind să devină aproape autonom de Imperiul
Roman. Pe lângă aceasta, se adăugau veşnicele invazii ale carpilor, goţilor,
sarmaţilor iazigi, roxolanilor ş.a. Este mai mult ca sigur că dacii liberi au
intrat în provincia Dacia, începând să reocupe ţinuturile, în special cele
aflate la nord şi est, în zonele montane.
Această stare şi evenimentele anilor 265 – 268 sunt precizate cu
amănunte de mulţi dintre scriitorii şi istoricii latini sau greci, aceştia
prezentând o retragere forţată, obligată a romanilor din provincia Dacia.
„ < Gallienus > împreună cu fiul său Saloninus, căruia-i dăduse titlul
de Caesar, el [Gallienus] aduse statul roman aproape de marginea
prăpastiei, astfel încât goţii care înaintaseră nestingheriţi prin Tracia au
ocupat Macedonia, Achaia şi ţinuturile învecinate cu Asia: […] şi fiind
pierdute teritoriile de dincolo de Dunăre pe care le câştigase Traian „
(Sextus Aurelius Victor – Despre Împăraţi).
„Şi Gallienus a fost proclamat Caesar de către senat la Roma […].
Dacia pe care Traian o alipise imperiului dincolo de Dunăre, a fost pierdută.
Grecia, Macedonia, Pontul, Asia au fost devastate de goţi. Pannonia a fost
pustiită de către sarmaţi şi cvazi.” (Eutropius – Breviarum ab Urbe Condita).
„Traian i-a învins pe dacii lui Decebal şi a transformat în provincie
romană teritoriul Daciei de dincolo de Dunăre; aceasta are de jur împrejur
un milion de paşi, dar în timpul împăratului Gallienus ea a fost pierdută
...... „ ( Rufius Festus – Scurtă istorie a poporului român) .
„După aceasta, pe dacii din ţinuturile de dincolo de Dunăre, care au
o întindere de un milion de paşi, i-a prefăcut în provincie Traian, în timpul
domniei sale, după ce regele lor Decebal a fost omorât. Gallienus însă le-a
pierdut în timpul domniei sale ... „ (Iordanes – Faptele romanilor).
Această retragere va continua şi se va finaliza în timpul împăratului
Aurelian (270 – 275).
„Grecia, Macedonia, Pontul, Asia sunt inundate şi distruse de năvala
goţilor, iar Dacia de peste Dunăre este răpită pentru totdeauna; cvazii şi
marcomanii pustiiesc Pannoniile „ (Paolo Orosius – Historiam adversus
paganos libri septem).
„Deoarece toată Ilyria şi Moesia erau devastate şi nu mai spera să o
mai poată păstra, el [Aurelian] a golit provincia Dacia, pe care o crease
Traian dincolo de Dunăre. Romanii pe care i-a scos de pe ogoarele şi din
oraşele Daciei i-a aşezat în partea de mijloc a Moesiei. Şi astfel provincia
Dacia este acum în dreapta Dunării, pe când înainte fusese în stânga ei„
(Eutropius – Breviarum ab Urbe Condita).
 „ […] iar Aurelian, după ce i-a mutat de acolo pe romani, a creat
două Dacii în regiunea Moesiei şi Dardaniei „ (Rufus Festus – Scurtă istorie
a poporului român).
„Văzând că Illyria a fost devastată, iar Moesia pierdută şi
nemaisperând să mai poată păstra Dacia transdunăreană, provincia care o
crease Traian, el a părăsit-o şi a retras armata şi pe provinciali. Populaţiile
pe care le-a scos dintr-însa le-a aşezat în Moesia şi a numit-o „Dacia sa”,
provincia care acum desparte cele două Moesii „ (Historia Augusta).
„ […] împăratul Aurelian, rechemând de acolo legiunile, le-a aşezat
în Moesia şi acolo, într-o parte a acesteia, a întemeiat Dacia Mediterranea şi
Dacia Ripensis, la care a adăugat Dardania„ (Iordanes – Faptele
Romanilor).

Dioceza Daciei: Dacia Ripensis şi Dacia Mediterranea

Analizând textele care prezintă retragerea romană din Dacia vom

constata că „legenda” retragerii întregii populaţii din Dacia nu stă în
picioare.
Afirmaţia istoricului roman Eutropius (sec.IV) este preluată de către
istorici doar parţial: „el [Aurelian] a golit provincia Dacia...” fără continuarea
care, de fapt, specifică pe cine a scos Aurelian din Dacia: „Romanii
<subl.n.> pe care i-a scos de pe ogoarele şi din oraşele Daciei i-a aşezat în
partea de mijloc a Moesiei.” Informaţia este susţinută şi de alt istoric roman,
Rufus Festus (sec.IV), care ne transmite aceeaşi concluzie: „ […] iar
Aurelian, după ce i-a mutat de acolo pe romani < subl.n.> , a creat două
Dacii în regiunea Moesiei şi Dardaniei„.
În lucrarea Historia Augusta, cronicarii menţionează că Aurelian a
retras din provincia Dacia: „armata şi pe provinciali”, aceşti provinciali
nefiind decât funcţionarii imperiali romani care trebuiau puşi la adăpost de
furia băştinaşilor.
Iordanes (sec.VI), în baza unor documente mai vechi la care
avusese acces, confirmă şi el faptul că: „ împăratul Aurelian, rechemând de
acolo legiunile, le-a aşezat în Moesia şi acolo, într-o parte a acesteia, a
întemeiat Dacia Mediterranea şi Dacia Ripensis, la care a adăugat
Dardania„.
Niciun text nu pomeneşte despre o mutare în masă a dacilor la sud
de Dunăre. O astfel de mişcare populaţională de mari proporţii este
imposibil să nu fi fost menţionată în scriptele cancelariei romane sau în
lucrările istoricilor.
Părăsirea Daciei de către romani era văzută de către daci ca şi o
cale spre libertate şi independenţă, aceştia nesimţind nicio ameninţare din
partea neamului lor de dincolo de graniţă, dacii liberi, şi nici chiar faţă de
celelalte popoare migratoare care-i înconjurau.
„Este adevarat că în provinciile imperiale de margine, populaţia n-a
văzut în prezenţa barbară o nenorocire. Sunt suficiente izvoare antice în
care se arată că, în multe cazuri, populaţia de rând a preferat stăpânirea
barbară administraţiei romane. Medievişti de mare faimă au dovedit, în
ultima vreme, că năvălirile barbarilor n-au însemnat un dezastru, nu au
provocat spaima şi oroarea imaginate de istoricii romantici. Dările impuse
de regii barbari populaţiei cucerite de ei sunt mult mai mici în comparaţie
cu impozitele percepute de fiscul roman. În afară de aceasta, abuzurile
săvârşite de funcţionarii imperiali, care nu puteau fi riguros controlaţi, au
fost izvorul multor nemulţumiri. De aceea, oamenii de rând care nu
cunoaşteau şi nu se bucurau de binefacerile civilizaţiei romane, preferau
autoritatea barbară.” (Iosif Constantin Drăgan – Mileniul Imperial al Daciei).
Dar dacii din provincie nu vor avea de suportat o nouă ocupare
străină, federaţia dacilor liberi care va prelua controlul provinciei nu va veni
în calitate de invadatori, ci în calitate de fraţi apropiaţi.
Istoricul crestin Paolo Orosius (375 – 418) confirmă acest lucru:
„Dacia de peste Dunăre este răpită pentru totdeauna”. Această răpire nu a
putut fi făcută decât doar de către dacii liberi.
Pentru a nu ştirbi prea mult prestigiul Imperiului Roman, împăratul
Aurelian creează la sud de Dunăre provinciile Dacia Ripensis şi Dacia
Mediterranea care menţin, cel puţin teoretic, aparenţa integrităţii imperiului.
În aceste provincii nou înfiinţate vor fi mutaţi funcţionarii romani, parte din
legiuni, dar probabil şi acei daci care, în decursul timpului, au colaborat cu
romanii şi au preferat surghiunul în locul morții.
O altă teorie susţinută de către unii istorici este intrarea goţilor în
Dacia, după părăsirea acesteia de către romani. Nu există nicio dovadă
arheologică sau documentară care să confirme prezenţa goţilor în
Transilvania înainte de anii 300. Goţii aliaţi cu carpii nu şi-ar fi permis să-şi
încalce înţelegerile cu aceştia, şi, în acest caz, nu ar fi putut avea pretenţia
asupra luării în stăpânire a Daciei Romane.
 Este mai mult ca sigur că părăsirea Daciei de către romani să fi fost
obiect al tratativelor dintre federaţia carpilor şi împăratul Aurelian. Carpii şi
alte triburi ale dacilor liberi vor prelua fosta provincie romană, refăcând
marea Dacie de pe vremea lui Decebal. Un alt obiect al tratativelor a fost,
probabil, şi obligativitatea carpilor de a nu-i ataca pe romani, aceştia
putându-şi păstra graniţa la Dunăre în condiţii de deplină securitate,
obligativitate pe care romanii ar fi susţinut-o prin plata unor subvenţii către
aceştia.
Lipsa documentelor ne permite doar să presupunem despre
existenţa unei înţelegeri a carpilor cu romanii, în virtutea faptelor şi a
evenimentelor ce vor urma după retragerea romană din Dacia.
Încercând să explice motivele pentru care Aurelian a hotărât
abandonarea Provinciei Dacia, unii cercetători englezi şi germani (E.
Gibbon, A. Watson, C. Korner), pun în balanţă şi faptul că acesta era de
origine dacă.
Lucius Domitius Aurelianus s-a născut la 9 septembrie 214 sau 215
la Sirminum (Sremska Mitrovica, provincia Voivodina în Serbia), sau, după
alţi istorici, la Serdica (Sofia, Bulgaria). Tatăl său a fost un dac luat prizonier
de către romani, dus în Moesia şi probabil vândut ca rob. Ajuns slujitor al
unui senator pe nume Aurelius, al cărui nume îl va prelua, îşi va creşte fiul
în spiritul ordinii şi disciplinei. Aurelian se va căsători cu Ulpia Severina,
despre care istoricii afirmă că era tot de origine dacă şi cu care va avea o
fiică.
Urmând calea armelor, fire disciplinată şi foarte energică, bun
oganizator militar, dar aspru comandant, Aurelian va avansa de la soldat la
comandant de legiuni, general şi împărat.
Caracterul lui ne este dezvăluit într-o scrisoare adresată unui
prieten: „Dacă vrei să fii într-adevăr tribun, sau mai bine, dacă vrei să
trăieşti, ţine în frâu pe soldaţi. Nimeni să nu fure un pui străin; nimeni să
nu se atingă de o oaie străină; nimeni să nu pretindă de la cineva ulei, sare
sau lemne; fiecine să se mulţumească cu porţia sa de hrană. Prada să o aibă
de la duşman; să nu stârnească lacrimile locuitorilor provinciei. Armele lui
de apărare să fie întotdeauna curate, armele de atac ascuţite, încălţămintea
în stare bună. Haine noi să le înlocuiască cu cele vechi. Solda să şi-o
păstreze în chimir, nu la cârciumă.... „
După moartea împăratului Claudiu al II-lea, în anul 279, Aurelian va
fi numit de către legiuni împărat al Romei. A guvernat ca un suveran
absolut, fără Senat, căruia nu i-a mai permis să emită monedă.
Personalitate inteligentă şi energică, dar şi dictatorială, s-a autointitulat
Dominus et Deus (Împărat şi Zeu, în acelaşi timp), va lua decizia
abandonării Daciei fără să fie contestat sau împiedicat de Senat sau ceilalţi
generali comandanţi.
Care a fost motivaţia lui Aurelianus, ca şi dac, de a oferi libertatea
dacilor din provincie? A existat oare o legătură între Ingenuus, dacul care
avea să se răzvrătească împotriva autorităţii împăratului roman Gallienus,
Regalianus care va conduce provinciile Moesia şi Pannonia, fiind ales ca
împărat de conaţionalii lui, şi Aurelianus cel care îi va elibera, practic, pe
daci? Nu putem şti, documentele vremii nu ne aduc nicio informaţie în acest
sens. Şi poate dacă ar fi existat vreo legătură, aceasta ar fi fost într-atât de
secretă încât nu ar fi ajuns la urechea romanilor şi nici a istoricilor.
Şi totuşi Aurelian va avea conflicte cu carpii. În anul 273, la doi ani
de la abandonarea provinciei Dacia, carpii vor ataca Imperiul Roman,
invadând Moesia Inferior. Care a fost motivul acestui atac, nu cunoaştem.
Posibil, neonorarea obligaţiilor băneşti promise acestora, posibil cei care au
atacat făceau parte dintr-o altă uniune de triburi carpice care nu fuseseră
primite la masa tratativelor din anul 271. Cert este că Aurelian îi va înfrânge
pe aceştia şi-i va obliga să se retragă la sud de Dunăre. În urma acestei
victorii, Aurelianus va fi numit Carpicus Maximus.
La doar doi ani de la atacul carpilor, în anul 275, Aurelian va intra în
conflict cu triburile dacice din Pannonia, provincie care va rămâne până în
anul 408 sub ocupaţie romană. Înfrângându-i şi pe aceştia împăratul îşi va
acorda titlul de Dacicus Maximus.
Aurelian va sfârşi însă asasinat la Bizanţ de către propria-i gardă
pretoriană, în urma unui complot declanşat de secretarul său, în anul 275.
ÎMPĂRATUL GAIUS GALERIUS VALERIUS MAXIMIANUS AUGUSTUS
zis şi ARMENTARIUS (Văcarul)

Gaius Galerius Valerius Maximianus Augustus

(cca. 250 – mai 311)
Supranumit: Armentarius - Văcarul
Născut: Gamzigrad (Serbia) / Serdica (Sofia, Bulgaria)
Mama: Romula, de origine dacă
Tata: nume necunoscut, de origine dacă, ocupaţia păstor
Cezar: 21 mai 293 – 1 mai 305
Împărat: 1 mai 305 – 5 mai 311
Căsătorit: (1)nume necunoscut ( ? – 293)
(2)Valeria ( 293 – 311), fiica lui Diocleţian
(3) concubina (?)
Copii: Maximilla (1), soţie a lui Maxentius
Candidianus (3) , născut în 296
Nepoţi: Gaius Valerius Galerius Maximinus Daia, nepot de soră, împărat
între 308 – 313
Romulus, fiul Maximillei
Decedat: 5 mai 311
Înmormântat: Felix Romuliana, Gamzigrad (Serbia)
 Influenţa dacilor în jocurile politice ale imperiului roman avea să se
întrevadă începând din a doua parte a secolul al III-lea, când comandanţi
de legiuni romane, de origine dacă, precum Ingenuus, Aureolus şi
Regalianus, vor deveni împăraţi ai Imperiului Roman, chiar dacă pentru un
scurt timp.
Într-o criză politică şi economic-financiară profundă a Imperiului
Roman, în anul 284, Caius Aurelius Valerius Diocleţianus (284 – 305), un
dalmat în vârstă de circa 40 de ani va fi numit de către armată Imperator, în
urma morţii misterioase a lui Marcus Aurelius Numerianus (283 – 284). În
timp ce Diocleţian era aclamat că şi împărat roman al Orientului, Occidentul
se afla în mâna lui Carinus, fratele lui Numerianus. Confruntarea dintre cei
doi se va decide în favoarea lui Carinus, care însă va sfârşi asasinat de
proprii lui soldaţi. Diocleţian devine singurul stăpânitor al Imperiului Roman.
Continuând politica lui Aurelian, care s-a intitulat Domines et Deus,
Domiţian va institui Dominatul, un sistem de guvernare bazat pe puterea
absolută a împăratului. Urmare a acestei decizii, senatul şi, mai ales,
armata, care aveau puterea să numeasca împăraţii, nu vor mai avea nicio
putere politică în faţa împăratului. Astfel, se punea capăt crizei politice
privind succesiunea la tronul imperiului roman.
Diocleţian va fi primul împărat care va conştientiza că nu va putea
conduce singur Imperiul roman, ţinând cont de fantastica lui extindere.
Astfel că, în anul 293, hotărăşte să adopte un nou sistem de conducere a
imperiului. Sistemul de guvernare gândit de el, numit tetrarhie, împarte
responsabilităţile între doi împăraţi, numiţi Augusti şi doi Caezari.
Astfel, imperiul roman condus de el se va diviza în două zone:
imperiul roman vestic, sub administraţia Augustului Marcus Aurelius
Valerius Maximianus Herculius (293 – 305), iar imperiul roman estic sub
administraţia Augustului Diocleţian. Fiecare dintre Augusti va avea ca
subordonaţi câte un Cezar , Marcus Flavius Valerius Constantius Herculius
Augustus (293 – 306), în vest, şi Gaius Galerius Valerius Maximianus (293
– 305) în est, care administrau provinciile în numele imperiului. Diocleţian
însă va avea toată puterea, ca şi împărat, chiar şi asupra Augustului
Maximian, el fiind considerat Cosmocrator (Conducător al Lumii).
Armentarius

Galerius Valerius Maximianus s-a născut în anul 250 (cca.) în ţinutul

Gamzigrad, localitate în aprorierea actualului oraş sârb Zaječar, nu departe
de Dunăre şi Vidin. Unii istorici propun ca loc al naşterii oraşul Sardica,
Sofia de azi, propunere în parte nesusţinută arhelologic şi documentar.
Tatăl său era dac, descendent al dacilor mutaţi în atâtea rânduri de
către romani din Dacia în Moesia Superioara; din păcate, însă, nu-i
cunoaştem numele.
Unii autori consideră că tatăl lui Galerius este trac, supoziţie care
însă nu stă în picioare, trăind în Moesia putea să fie moeso-dac, eventual.
Mama lui, pe nume Romula, era originară din Dacia, trecând, după
unii autori, Dunărea, în anul 245, în timpul invaziilor carpilor în Moesia. Şi
originea mamei lui Galerius este mult discutată, fiind considerată roxolană
sau iliră, de către unii istorici actuali, din diferite interese obscure, cu toate
că istoricii timpului afirmă în mod concret că ea se trăgea din Dacia.
Copil fiind, îşi va ajuta tatăl păstor, ocupaţie care îi va atrage
celebrul supranume “Armentarius”, respectiv “Văcarul”.
Galerius a fost căsătorit, se pare, din tinereţe, cu o femeie al cărui
nume nu-l cunoaştem şi cu care a avut-o ca fiică pe Maximilla, viitoarea
soţie a lui Maxentius, împărat “uzurpator “. Fiul Maximillei, nepot a lui
Galerius, va fi numit Romulus, din dorinţa expresă şi ascunsă a lui Galerius,
de nou întemeietor al Imperiului Roman.
Galerius a avut o soră mai mare, care avea să fie mama lui
Maximinus Daia, viitorul împărat al Imperiului Roman.
 Din căsătoria dintre el şi Valeria, fiica lui Diocleţian, nu vor rezulta
urmaşi, Valeria neputând avea copii. Galerius va avea însă o concubină din
care va rezulta un fiu, Candidianus, născut în anul 296, care va fi ulterior
înfiat de Valeria.
Înrolat de tânăr în armata romană, sub împăraţii Aurelian (270 –275)
şi Probus (276 – 282), Galerius reuşeşte prin curajul şi vitejia lui, într-un
timp foarte scurt, să urce treptele ierarhiei militare romane.
Proclamat împărat la 17 noiembrie 284, C. Valerius Diocles,
cunoscut sub numele de Diocleţian, remarcă calităţile militare ale lui
Galerius şi-l numeşte comandant al gărzii personale. Această funcţie a lui
Galerius, prefect pretorian, praefectus praetorio, va fi extinsă că şi atribuţii
militare şi administrative, prin încredinţarea de către Diocleţian în anul 286
a administrării noii provincii Scytia Minor (Dobrogea) cu capitala la Tomis,
în urma desprinderii ei din provincia Moesia Inferior. Reorganizarea
provinciei Moesia Inferior prin numirea unui comandament militar în
Dobrogea s-a făcut în scopul consolidării graniţelor şi a ţinutului, poartă
deschisă a invaziilor “barbarilor“ carpi şi goţi în Imperiul Roman, la sud de
Dunăre.
În perioada anilor 286 – 293, Galerius şi Diocleţian se vor vedea
nevoiţi să se opună şi atacurilor sarmaţilor iazigi din Banat şi Pannonia,
pentru a putea ţine limesul Dunărean în siguranţă.
Diocleţian şi Galerius vor fi ostili creştinilor luând o serie de măsuri
de a le îngrădi drepturile şi, în cel mai rău caz, de a-i elimina prin punerea
în detenţie sau uciderea lor. În anul 290 sunt menţionaţi primii martiri
creştini în Dobrogea, Astion şi Epictet, originari din Asia Mică. Cei doi
credincioşi întru Iisus vor fi torturaţi şi decapitaţi în final în cetatea Halmyris
(Cetatea Zaporojenilor) din ordinul comandantului militar Latronianus. Cu
această ocazie este amintit şi Evangelicus, primul episcop de Tomis.
După instituirea sistemului tetrarhiei în anul 293, Galerius, numit
cezar, în calitate de secund a lui Diocleţian, îşi va stabili capitala la
Tesalonic, pentru o mai bună administrare a Peninsulei Balcanice, zonă
care se răspândea.
Prin proclamarea lui că Cezar, Galerius va fi declarat în acelaşi timp
şi fiu adoptiv şi succesor a lui Diocleţian, primind şi titlul de Jovius. Galerius
se va despărţi de soţia lui cu care avea o fiică pe nume Maximilla, şi se va
recăsători cu Valeria, fiica lui Diocleţian şi a Priscăi.
Lucius Caecilius Firmanus Lactantius (240 – 325), profesorul de
retorică al lui Diocleţian, avea să-l remarce de la bun început, nutrind în
acelaşi timp o puternică aversiune faţă de persoana dacului: ’’Celălalt
Maximianus <Galerius> pe care Diocleţian şi-l alesese că ginere, era mai
rău nu numai dacât aceştia doi <Diocleţian şi Maximianus Herculis > pe
care i-au cunoscut vremurile noastre, dar chiar decât toţi câţi au fost
vreodată. Această fiară avea o sălbăticie şi o cruzime înnăscută, cu totul
străină de sângele roman: aceasta nu e de mirare, deoarece mama sa,
 originară din regiunile de dincolo de Dunăre, cu prilejul invaziei carpilor
(anul 245) trecuse fluviul şi se refugiase în noua Dacie.’’
Lactantius avea să-i facă şi un portret al felului cum arată, chiar dacă
exagera prin încercarea de a-l prezenta în mod hidos, similar unui monstru:
“înalt de stat, uriaş în cărnuri şi revărsat şi umflat până la o grosime
înspăimântătoare, astfel încât şi cu vorbele şi cu faptele şi cu înfăţişarea îi
băga pe toţi în sperieţi şi tremurici. Chiar şi socrul <Diocleţian> se temea de
el în ultimul hal“. Despre fizionomia lui Galerius avem alte informaţii de la
alţi cronicari ai timpului, nu chiar atât de pătimaşi că şi Lactantius, Ioannes
Malalas: “ <Galerius era > înalt şi puternic, cu părul încărunţit şi ţepos, cu o
barbă mare, tenul întunecat, nasul şi ochii mari; era un bun vorbitor”,
Eutropius:” om cu obiceiuri cinstite şi fără egal în arta militară (subl.n.)”.

Imaginea Dacului de pe Arcul

de Triumf a lui Constantin cel Mare de la Roma, “dacul înalt de stat, cu
înfăţişarea care îi băga în sperieţi şi tremurici pe cei din jurul lui,
puternic, cu părul încărunţit şi ţepos, cu o barbă mare, bun vorbitor şi
fără egal în arta militară”

Războaiele lui Armentarius

 În anul 293, ţăranii din Egipt, nemulţumiţi de creşterea impozitelor şi
de abuzurile administraţiei romane, se răscoală împotriva acestora.
Diocleţian îl trimite pe Galerius să reprime răscoala. În fruntea unui corp
expediţionar compus din 18 detaşamente formate din legiunile dunărene,
traversează Asia Mică şi Palestina, ajungând în Egipt în cursul lunii
decembrie.
Asediul Alexandriei va dura aproape un an de zile și însuşi
Diocleţian se va deplasa în Egipt. După căderea Alexandriei şi ocuparea
oraşului, conducătorul răsculaţilor, Achilleus, cel care s-a declarat împărat
sub numele de Domitius Domitianus va fi prins şi executat. Urmare a
victoriilor obţinute împotriva răsculaţilor, Galerius va primi titlurile de
Thebaicus şi Aegypticus.
Pentru a stabiliza mai bine situaţia explozivă din Egipt, Domiţian va
rămâne până în anul 297 acolo, luând aspre măsuri împotriva egiptenilor
pentru a contracara posibilitatea izbucnirii unei noi răscoale.
Galerius însă, la sfârşitul anului 295 sau începutul anului 296, va fi
trimis de către împărat în Moesia Inferior şi Scytia (Dobrogea), zone
puternic afectate de atacurile triburilor carpilor aliaţi cu goţii. Luptele dintre
Galerius şi carpi, din zona Dunării de Jos, aveau să dureze cu intermisiuni
până la începutul anului 297. Carpii au trecut Dunărea pe un pod de gheaţă
şi au atacat iniţial în direcţia Tropaeum Traianii. Aici sunt însă opriţi şi
învinşi de către Galerius. În urma acestei victorii, vor fi capturaţi mulți carpi
şi goţi, pe care Galerius nu-i va executa, ci-i va coloniza - pe carpi- în
Pannonia, formând o nouă provincie pe care o va denumi Valeria, în
cinstea fiicei lui Diocleţian, iar pe goţi şi bastarni, în Tracia. Galerius îşi va
lua titlurile de Carpicus Maximus şi Gothicus Maximus.
Dovezi ale colonizării carpilor în Pannonia sunt descoperirile
arheologice făcute la Alsoheteny-Iovia unde s-au găsit 19 morminte de
incineraţie carpică, iar la Sagvar s-a descoperit o cetăţuie dacică.
Luptele duse de către Galerius împotriva “barbarilor” de la Dunăre
aveau să-l impresioneze pe Lactanţiu, cel care nu-l prea simpatiza, de
altfel, acesta scriind despre situaţia acelor vremuri: “Au trecut cincisprezece
ani <290 – 305> de când a fost surghiunit în Illyricum, adică pe malul
Dunării <în calitate de cezar al Balcanilor>, şi de când se lupta cu neamurile
barbare <carpi, goţi, sarmaţi iazigi, ş.a.> în timp ce alţii < Maximianus
Herculius şi Constantius Chlorus > au domnit în tihnă în regiuni mai
liniştite şi mai puţin încercate.”
În primăvara anului 297, Narses, regele persanilor, va pătrunde în
Mesopotamia romană. Deoarece Diocleţian era încă ocupat cu reformele
din Egipt, Galerius va fi trimis în fruntea legiunilor romane să-l înfrângă pe
Narses. Galerius îşi va subestima adversarul, angajându-se în luptă cu
acesta cu un număr redus de soldaţi. Cezarul va fi înfrânt de persani, iar
Mesopotamia va cădea în mâna lui Narses. Galerius se va retrage în Egipt,
unde Diocleţian îi va reproşa înfrângerea suferită, eveniment larg descris
de scriitorii creştini, opozanţi ai Cezarului.
Galerius va reveni în provinciile dunărene pentru a recruta noi
soldaţi şi a forma noi legiuni. În afară de soldaţii recrutaţi din Iliria şi Moesia,
mare parte a lor va fi şi din Dacia, posibil în calitate de mercenari, sau daci
de la sud de Dunăre (limitanei Daciae). Prezenţa dacilor în campania lui
Galerius în Persia este menţionată pe arcul de triumf de la Tesalonic, dacii
având stindardul lor celebru, capul şi coama de lup fluturând în vânt.
În fruntea acestor legiuni, Galeris va ataca Persia dinspre Armenia,
reuşind să-l atragă de partea lui şi pe regele acestei ţări, Tiridate al III-lea.
Prima confruntare se va da pe teritoriul Armeniei, romanii profitând
de terenul accidentat, putând folosi în condiţii optime infanteria în faţa
cavaleriei persane, care nu se putea desfăşura în condiţiile de teren.
Legiunile romane vor pătrunde spre teritoriul persan prin trecătoarea
Zingana, campând în preajma oraşului Satala (Sadak, Turcia), unde se afla
garnizoana legiunii XV Apollinaris. În acelaşi timp, Narses avea să
înainteze şi el spre graniţa armeană, aşezându-şi armata în oraşul Oskha.
Cronicarul armean P’awstos Buzand pomeneşte în cronica lui că
Galerius ar fi efectuat acţiuni de spionaj în tabăra adversă pentru a putea
vedea pe viu capacitatea militară a persanilor. Galerius, însoţit de doi nobili
armeni, Arsavir şi Andovk, s-au deghizat în vânzători de varză şi au pătruns
în oraşul care îi găzduia pe persani, faptă neobişnuită pentru un împărat
roman!
După ce Galerius s-a reîntors din recunoaştere, a decis mobilizarea
rapidă a tuturor legiunilor şi a atacat prin surprindere armata persană care
nu bănuia posibilitatea unui atac roman. Bătălia de la Satala (vara anului
298) avea să demonstreze superioritatea infanteriei romane, completată cu
mobilitatea cavaleriei armene asupra strategiei orientale statice a armatei
persane.
Romanii vor cuceri tabăra persanilor luând în prizonierat soţia şi
haremul lui Narses, împreuna cu tezaurul coroanei persane, conducătorul
persan reuşind în ultimul moment să fugă. Principii armeni Arsavir şi
Andovk vor fi numiţi de către Galerius conducători ai regiunii cucerite.
În urmărirea lui Narses, Galerius va pătrunde adânc în
Mesopotamia, cucerind rând pe rând aşezările şi cetăţile persane. Narses
va căuta însă să negocieze pacea. Astfel că Diocleţian îi va face o primire
triumfală lui Galeriu, la Nisibis, loc unde cei doi împăraţi vor dicta condiţiile
de pace lui Narses. Imperiul roman va anexa teritoriile de dincolo de Tigru,
care vor fi transformate în provincii, romanii extinzându-şi astfel hotarele,
iar armenii vor fi recunoscuţi ca stat independent de către Narses.
În urma victoriilor obţinute, Galerius va obţine titlurile de Persicus
Maximus, Armeniacus Maximus, Medicus Maximus şi Adiabenicus
Maximus.
Reuşind să-i învingă pe persani şi să restabilească pacea în
Orientul Mijlociu, Diocleţian şi Galerius îşi vor îndrepta atenţia spre graniţa
Dunării. Începând din anul 299, triburile sarmaţilor iazigi din Pannonia şi
carpii vor ataca teritoriile romane aflate la sud de Dunăre, transformând
ţinuturile într-un veritabil teatru de război.
Galerius, în fruntea legiunilor sale, va veni în întâmpinarea lor,
refortificând garnizoanele militare de pe linia Dunării şi intervenind cu forţă
armată împotriva atacurilor triburilor pannonice şi carpice.
Aceste războaie vor dura, cu mici întreruperi, o perioadă de timp
foarte îndelungată, împăraţii romanii fiind nevoiţi să intervină cu forţă
militară pentru a-i opri pe invadatori. În anul 301, în urma luptelor purtate
împotriva triburilor carpilor şi a goţilor, Galerius va primi titlurile de
Germanicus Maximus II şi Carpicus Maximus II. În anul imediat următor,
302, cel care va coordona lupta împotriva carpilor şi goţilor va fi
Constantius Chlorus, tatăl viitorului împărat Constantin cel Mare, care îşi va
adăuga la nume şi el titlurile Germanicus Maximus III şi Carpicus Maximus
III.
În următorii doi ani, 303 şi 304, Galerius este nevoit să-şi apere
graniţele Moesiei, carpii şi goţii transformând din nou aceste ţinuturi în
câmpuri de luptă. În urma victoriei asupra lor, Galerius îşi va lua titlurile de
Germanicus Maximus IV şi VI şi Carpicus Maximus IV şi V.
Care au fost motivaţiile acestor atacuri ale carpilor, iazigilor şi
goţilor? Prezenţa la Dunăre a armatelor romane şi permanentul amestec pe
faţă în fosta Dacie a împăraţilor romani nu era pe placul acestora. Iazigii,
împreună cu populaţia dacică din Pannonia, fiind încă sub ocupare romană,
luptau pentru a-şi obţine independenţa. Carpii şi goţi încercau, în acelaşi
timp, inducerea unei stări de nesiguranţă în imperiu, solicitând, în schimbul
ofertei de pace, mari sume de bani, ca subvenţii sau tribut.
Galerius va forţa anexarea unei regiuni la nord de Dunăre pentru a-
şi putea consolida zona de graniţă. În anul 306, vor fi reactivate fortificaţiile
de la Drobeta, Sucidava şi Romula, prin aceste fortificații şi prin crearea
unui teritoriu neutru, romanii încercau crearea unui tampon de siguranţă
între Imperiul Roman, Dacia şi invaziile “barbarilor din nord”, carpii aliaţi cu
goţii.
Între anii 303 şi 304 se declanşează un șir continuu de persecuţii
îndreptat împotriva creştinilor. Lactantius afirma că aceste persecuţii se
datorau în special lui Galerius şi mamei lui, Romula, preoteasă păgână,
adoratoare a zeilor munţilor, şi că Diocleţian ar fi fost influenţat de către
aceştia, lucru neadevărat, aceste acte îndreptate contra creştinilor
rămânând înscrise în istorie ca şi “Persecuţia lui Diocleţian”. Motivaţia lui
Lactantius că Galerius l-ar fi influenţat pe Diocleţian în privinţa persecuţiei
era obiceiul pe care îl avea Romula de a oferi mâncare în fiecare zi în
cinstea zeilor ei, compatrioţilor ei, iar creştinii ar fi refuzat să o primească.
Acest refuz ar fi întărâtat-o pe Romula şi şi-ar fi exprimat ura faţă de creştini
lui Galerius, cerându-i pedepsirea acestora. Întreaga lucrare a lui
Lactantius, “Despre moartea persecutorilor“, se axează pe denigrarea
împăraţilor romani şi mai ales a lui Galerius, scopul lui urmărit fiind să
scoată în evidenţă sfârşitul tragic al acestora, urmare a pedepsei lui
Dumnezeu. Lactantius afirma chiar că Galerius ar fi dat foc palatului, prin
slujitori de taină, motivând apoi că acest lucru ar fi fost făcut de către
creştini. Lactantius preia legenda lui Nero, extinzând-o asupra lui Galerius,
fără să ţină cont că acesta, în calitate de cezar, nu avea nevoie de nicio
motivaţie pentru a-i suprima pe creştini.
În încercarea de a reforma viaţa religioasă prin reactivarea cultelor
vechi romane, cultul lui Jupiter fiind obligatoriu pentru toţi cetăţenii romani,
împăratul Diocleţian emite 4 edicte anticreştine. Un alt motiv, nepomenit în
general de scriitorii creştini, este faptul că ei nu recunoşteau autoritatea
împăratului, supunându-se doar lui Dumnezeu şi Iisus Christos. Acest
afront adus “divinităţii” împăraţilor avea să fie sancţionat de către aceştia
prin transformarea creştinilor în robi şi vinderea lor, închiderea în ocne şi,
ca ultimă supremă pedeapsă, torturarea şi uciderea lor.
Nu putem să nu admitem că însuşi Galerius era un duşman declarat
al creştinilor, dovadă că în această perioadă în ţinuturile aflate sub
administraţia lui vor fi martirizaţi un număr mare de creştini - 60 de creştini
vor fi ucişi în zona Tomisului, iar alţii în cetăţile aflate pe malul drept al
Dunării: Noviodunum, Dinogetia, Axiopolis, Durostorum, ş.a.
La Hinog, Cernavodă, unde se află ruinele cetăţii Axiopolis, o
inscripţie menţionează despre existenţa martirilor Chiril, Chindeas şi Tasios
(Dasios), iar la Niculiţel (jud. Tulcea) s-a descoperit cavoul cu trupurile
martirilor creştini: Zotikos, Attalos, Kamasis şi Phillippos.
În anul 305, la 1 mai, la Nicomedia, Auguştii Diocleţian şi
Maximianus Herculius vor abdica, conform înţelegerii iniţiale, după 20 de
ani de domnie. Conform algoritmului tetrarhiei, cezarii vor fi numit de către
Diocleţian, Auguşti, respectiv Constantius Chlorus şi Galerius.
În privinţa Cezarilor, sunt văzuţi ca şi urmaşi de către Diocleţian şi
Maximianus Herculius, Constantin, fiul lui Contantius Chlorus şi Maxentiu,
fiul lui Herculius şi ginerele lui Galerius, în acelaşi timp. Dar pentru a-şi
impune autoritatea în viitoarea tetrarhie, Galerius va dejuca planurile celor
doi, impunându-i ca Cezari pe Maximinus Daia, nepotul lui, şi pe Flavius
Severus, un vechi prieten de arme, dac şi el de origine. Motivaţia de refuz a
lui Maxentiu era faptul că acesta era arogant, trufaş, om periculos şi rău de
inimă care nu-i acorda nici măcar respectul de ginere.
Lactantius, povestind despre această alegere, în mod părtinitor
bineînţeles, afirma despre Flavius Severus că acesta era un beţiv şi un
scandalagiu notoriu, iar Maximinus Daia un novice, “adus de curând dintre
vite şi păduri“ (Lactantius). Punerea în scenă a prezentării noii componenţe
a tetrarhiei în faţa legiunilor dovedeşte că Lactantius avea veleităţi de
regizor de teatru. Galerius numeşte ca şi cezari pe Daia şi Severus,
provocând surpriza soldaţilor care se aşteptau să fie numit Constantin,
singurul personaj pozitiv a lui Lactantius din lucrare, prin prisma viitorului
aşa-zis împărat-creştin.
 Imperiul va fi împărţit din punct de vedere administrativ între cei
patru conducători: Constantius primea Britannia, Gallia, Spania şi nordul
Marocului, Severus, Italia, Pannonia şi restul Africii vestice, Galerius,
Balcanii şi Asia Mică până la fluviul Taurus, iar lui Maximinus Daia,
provinciile Asiei sudice şi Egiptul.
Pentru a evita iscarea unui complot sau a unei revolte, Galerius îl va
obliga pe Constantin să rămână în partea răsăriteană a imperiului, sub ochii
lui, chiar dacă Chlorus va insista să-şi duca fiul în Britannia. Totuşi Galerius
îi va permite lui Constantin să plece la tatăl său în momentul când acesta
se va îmbolnăvi foarte grav.
Acestă conducere şi organizare nu va ţine mult timp, Constantius
Chlorus moare la 25 iulie 306, iar armata romană din Britannia îl numeşte
pe Constantin ca nou împărat (August). Galerius acceptă acest lucru, dar
cu unele rezerve. În acest sens îl numeşte egalul lui, ca August, pe Flavius
Severus, iar pe Constantin, doar Cezar.
Aceasta împărţire a imperiului va fi însă dată peste cap de către
Maxentius, fiul lui Maximianus Herculius şi ginerele lui Galerius.
Maxentius care trăia ca simplu particular în Italia, va profita de
nemulţumirile iscate la Roma ca urmare a măsurilor luate de Galerius
privind efectuarea unui recensământ al populaţiei pentru a se putea stabili
cuantumul impozitelor (capitatio), obligând la plata impozitelor toţi locuitorii
oraşelor, inclusiv cei ai Romei.
Lactantius, din nou, în exces de zel, condamnă măsurile economice
austere luate de către Galerius: “El a îndrăznit să procedeze cu romanii şi
cu supuşii lor la fel cum au procedat strămoşii noşti cu cei învinşi, conform
legilor războiului, deoarece părinţii lui au fost supuşi recensământului pe
care Traian, după ce i-a învins pe dacii care reluaseră luptele cu
încăpăţânare, l-a introdus ca pedeapsă <plata impozitelor>” (Lactantius -
De mortibus persecutorum).
Care au fost însă aceste măsuri ?
În încercarea de a stopa criza economică care bântuia în imperiu şi
a asigurării securităţii graniţelor imperiului, Statul avea nevoie de bani
pentru plata soldaţilor şi asigurarea necesarului lor de hrană, îmbrăcăminte
şi echipament militar, dar şi pentru realizarea şi întreţinerea de fortificaţii
necesare apărării frontierelor. Galerius va hotărî impozitarea tuturor averilor
cetăţenilor romani şi în special a celor din apus, cu preponderenţă Italia,
care, timp de zeci de ani, au fost favorizaţi prin neplata impozitelor.
Funcţionarii trimişi de Galerius vor inventaria fiecare proprietate indiferent
că era a oamenilor simpli sau a aristocraţilor romani, stabilind cuantumul
impozitului. Deoarece nu avea încredere în funcţionari, fiind bine cunoscută
corupţia acestora, va trimite rânduri succesive de funcţionari care să-i
verifice pe cei anteriori. Toate aceste măsuri vor fi prezentate de către
Lactantius sub formă cât se poate de teatral tragică, autorul insistând
asupra pedepselor care erau aplicate celor care refuzau plata impozitului.
 O alta măsură luată de către Galerius, care va nemulţumi pe
romanii peninsulari, va fi încercarea lui de a muta polul puterii şi
conducerea imperiului la Tesalonic, în defavoarea Romei, care încetase să
mai aibă vreun rol politic. Neavând încredere în romanii vestici, fiind mereu
ameninţat de posibile comploturi, Galerius va numi în poziţiile cheie de
conducere ale armatei şi în administraţie doar locuitori ai ţinuturilor nord
balcanice: moeşi, traci şi iliri, şi mai ales daci. “ Căci aproape toţi însoţitorii
din suita sa proveneau din neamul acelor <dacii> care, atunci când s-au
sărbătorit douăzeci de ani de domnie, au fost alungaţi de pe pământurile lor
de către goţi şi s-au predat lui Maximinianus <Galerius> , spre nenorocirea
tuturor; şi astfel, fugind de robia barbarilor, au ajuns stăpânii romanilor.
Având în jurul lui astfel de însoţitori şi de aparitori, el şi-a bătut joc de tot
Orientul. “
Maxentius se va proclama ca singur împărat al Imperiului Roman,
cu capitala la Roma, în octombrie 306. La aflarea acestei decizii, tatăl său,
Maximianus Herculius, cel care abdicase forţat de către Diocleţian, din
tetrarhie, avea să i se alăture.
Augustul Valerius Severus va începe asediul Romei, însă, la scurt
timp, va fi ucis în urma unui complot în anul 307. Maximianus Herculius,
îndemnat de Maxentius, va pleca în Gallia încercând să ralieze o alianţă cu
Constantin, împotriva lui Galerius. Ca o întărire a acestei alianţe, îi va oferi
lui Constantin demnitatea de Augustus şi mâna Faustei, fiica lui şi sora lui
Maxentiu.
În cursul anului 207, Galerius va ataca Roma cu o numeroasă
armată alcătuită din legiuni din provinciile dunărene, însă fără mare succes,
fiind nevoit să se retragă rapid în Balcani, pentru a face faţă noilor tulburări
iscate de triburile carpilor. Scriitorii creştini povestesc că, pe drumul de
întoarcere, armata lui Galerius a jefuit şi devastat ţinuturile italice, aducând
mare jale în zonă.
Galerius va renunţa la intenţia de ocupare a Romei, implicându-se
din nou în reprimarea atacurilor carpilor, ocazie care îi va aduce cel de-al
VI-lea titlu de Carpicus Maximus. În acelaşi timp, urmare a încercării lui
Maximianus Herculius de a-i lua locul fiului său Maxentiu, încercare
nereuşită, acesta, pentru a scăpa de pedeapsă, fuge în Galia, cerându-i
azil lui Constantin.
Maxentius rămâne în anul 308 singurul stăpân peste Roma şi
dioceza Italiei, conducând-o asemeni unui dictator, în timpul lui instituindu-
se o veritabilă teroare militară, însoţită de numeroase abuzuri fiscale,
îndreptate împotriva aristocraţiei romane.
În această situaţie de criză a imperiului, fostul Împărat Diocleţian
convoacă o întâlnire la Carnuntum, în toamna anului 308, la 11 noiembrie,
la care vor participa doar Galerius şi Maximianus Herculius. Sub puternica
influenţă a lui Galerius, Diocleţian îi va cere din nou lui Maximianus
Herculius retragerea din viața politică şi se va desemna o nouă tetrarhie
avându-i ca Auguşti pe Galerius şi noul protejat al acestuia, Flavius
Galerius Valerius Licinianus Licinius, de origine dacă, iar Constantin şi
Maximinus Daia, ca şi Cezari. Deposedat de titlul de August, Constantin va
accepta cu greu această soluţie, chiar dacă Galerius, în mod foarte
diplomatic, îl va ridica pe el şi pe nepotul lui, Daia, la noul rang înfiinţat ad-
hoc, “Filii Augustorum – fii ai Auguştilor”. Lactantius afirmă că intenţia lui
Maximianus Herculius la această întrunire ar fi fost, de fapt, să-l ucidă pe
Galerius pentru a putea să preia de unul singur conducerea Imperiului.
Această soluţie este acceptată iniţial de Maximianus Herculius, însă
nu pentru mult timp, deoarece acesta va fi proclamat August, în anul 310,
de către o parte din legiunile din Galia. Imperiul se divizează, din punct de
vedere militar şi administrativ, în mai multe facţiuni, unele dintre ele în
conflict deschis: Galerius şi Maximinus Daia în Orient, Constantin, Licinius
şi Maximianus Herculius în Occident şi Maxentius în Italia.
Între Constantin şi socrul său, Maximianus Herculius, va izbucni un
conflict deschis. Plecat în urmărirea lui, Constantin îşi va găsi în apropierea
Marsiliei socrul spânzurat. Părerea autorilor despre această moarte
dubioasă a lui Maximianus este diferită, unii vorbesc despre o sinucidere,
alţii spun că a fost constrâns să se sinucidă, dar părerea generală a
istoricilor este că Maximinianus a pierit în urma unui atentat pus la cale de
către însuşi Constantin.
Abordând această perioadă tulbure şi în plină criză a Imperiului
Roman, istoricul Alexandru Busuioceanu (1896 – 1961) scrie:’’ (. . .)
perioada de maximă gravitate este la sfârşitul sec. al III-lea şi începutul
celui de al IV-lea, când Roma, pierzându-şi autoritatea, Imperiul este pe
punctul de a se dezagrega prin proclamaţiile militare şi prin ascensiunea
anarhică a provinciilor. Rolul Dacilor este primordial în acea mare criză
care zguduie temeliile Imperiului. Istoricii dau de regulă puţină atenţie, sau
nici una faptului că timp de 4 decenii – de la venirea lui Maximian
Herculius că împărat asociat lui Diocleţian (286) până la moartea lui
Liciniu (324) – patru împăraţi, daci sau carpi de origine, se succed fără
întrerupere la cârma Imperiului şi constituie o adevărată dinastie, cea
dintâi dinastie danubiană în Imperiul Roman: Maximian Herculius,
Maximian Galerius, Maximian Daia şi Liciniu, la care trebuie adăugaţi şi
Maxenţiu – împărat uzurpator (fiul lui Maximian Herculius), precum şi alţi
doi daci că Cezari: Severus şi Licinianus. Toţi sunt de origine umilă, ciobani
sau ţărani cu excepţia lui Maxenţiu – duşmani neîmpăcaţi ai oligarhiei din
Roma. Ajunşi la purpură prin voinţa Legiunilor, unii dintre ei neînţelegând
să pună piciorul în Italia decât că duşmani, aceşti daci reprezintă în istoria
Romei un fenomen absolut unic şi revoluţionar : sunt împăraţii antimonici
înseşi a Imperiului.(. . .)
Între aceşti împăraţi, cel care prezintă personalitatea cea mai
puternică şi tenace, Galerius, pare să fi avut toată conştiinţa vechiului dac,
inamic ereditar al Romei. Se cunosc prin mărturii contemporane ale lui
Lactanţiu (comentate de H. Gregoire în Byzantion, dar trecute cu vederea
de istoricii români) motivele personale şi impulsul ireductibil care îl
împingeau pe acel dac la violenţă, împotriva Imperiului căzut în mâinile
lui. Fiu din mamă transdanubiană - adoratoare a divinităţii munţilor - şi
dedicat el însuşi acestui cult, care nu poate fi altul decât al lui Zamolxis,
Galeriu e tipul rebelului ieşit din acei munţi, unde viaţa ciobănească
păstrase întotdeauna ideea libertăţii barbare, inamică oricărui Imperiu.
Ajuns Cezar şi apoi împărat fostul cioban, fidel credinţelor lui strămoşeşti,
originii lui sociale şi instinctului poporului său, îşi întoarce legiunile
împotriva Italiei, cu hotărârea – afirma Lactanţiu de a şterge până şi
amintirea Romei.’’
În anul 310, Galerius se va îmbolnăvi foarte grav. Învederatul lui
duşman, creştinul Lactantius, care în lucrarea “Despre morţile
persecutorilor” ţine să demonstreze că toţi cei care i-au prigonit pe creştini
şi religia lor, au avut parte de o moarte cumplită, dar binemeritată, ne
prezintă cu lux de amănunte boala şi suferinţele lui Galerius, cauzate, se
pare, de un cancer al colonului: “Îi apăru în partea de jos a organelor
genitale un abces malign şi se extinse tot mai mult. Medicii taie, îngrijesc
ulceraţia, însă rana deja cicatrizată iarăşi se deschide şi, rupându-se un vas
sanguin, începe să şiroiască sânge, aducându-l până în pragul morţii (...)
Devine livid la faţă, puterile îl paradesc şi abia atunci poate fi stăvilit şuvoiul
de sânge. Plaga începe să nu mai răspundă la efectul medicamentelor;
cancerul invadează locul din aproape în aproape şi cu cât este retezat mai
adânc de jur împrejur, cu atât se ateste, cu cât este supus la tratament, pe
atât se agravează. (...) Înăuntru încep să apară viermi. Duhoarea se
răspândeşte nu doar prin palat, ci invadează întregul oraş. Nu-i de mirare,
când căile de ieşire ale excrementelor şi ale urinei s-au împletit unele cu
altele. Este devorat de paraziţi şi trupul său se desface de putreziciune, în
toiul unor dureri insuportabile. (...) Datorita răspândirii morbului, părţi din
trup îşi pierduseră forma. Partea de sus, până la ulceraţie, se uscase şi de
slăbiciune pielea vineţie a nenorocitului se adâncise mult între oase; partea
de jos căpătând proporţii hidoase, se umflase peste măsura nemailăsând
picioarelor vreun contur firesc. Iar acestea durară fără întrerupere până
când, în sfârşit, domolit de suferinţa, împăratul a fost nevoit să-l
mărturisească pe Dumnezeu.”
Galerius va încerca să-şi sărbătoreasca cei douăzeci de ani de
domnie, în anul 311, plănuind, mai ales din cauza bolii, să abdice, cu
intenţia declarată de a-l ridica la rangul de Cezar pe fiul său nelegitim,
Candidianus.
Aflat la Nicomedia, pe patul de moarte, Galerius emite la 30 aprilie
311, un edict prin care porunceşte terminarea persecuţiei împotriva
creştinilor. Este primul edict dat de către un împărat roman de acceptare a
creştinilor şi a religiei lor, şi de toleranţă religioasă:
„ Între celelalte [hotărâri] pe care le-am luat întotdeauna în interesul
şi spre binele statului, noi hotărâserăm mai înainte să îndreptăm toate
[problemele] după legile vechi şi constituţia romană şi să veghem ca până
şi creştinii, care au părăsit religia strămoşilor lor, să revină la sentimente
[mai] bune. Având în vedere faptul că din anumite raţiuni, aceştia au fost
cuprinşi de o anumită încăpăţânare şi posedaţi de o atât de mare nebunie
încât, departe de a urma obiceiurile înaintaşilor lor – [obiceiuri] care
fuseseră poate stabilite de propriii lor părinţi – ei îşi făceau pentru ei înşişi,
după propria voinţă şi după bunul lor plac, legi pe care le respectau şi prin
care în diferite locuri strângeau o mulţime de oameni de diferite feluri.
În sfârşit, după publicarea edictului nostru, care le ordona acestora
să se conformeze vechilor obiceiuri, mulţi au fost supuşi ameninţărilor
periculoase şi mulţi au fost tulburaţi de tot felul de chinuri.
Dar, fiindcă foarte mulţi au rămas în aceeaşi stare şi am văzut că
aceştia nu îşi mai arată faţă de zei cultul şi respectul cuvenit şi nu îl mai
cinstesc nici pe Dumnezeul creştinilor, ţinând seama de infinita noastră
bunătate şi luând în considerare obiceiul nostru statornicit potrivit căruia noi
obişnuim să acordăm iertare tuturor, am decis că iertarea noastră trebuie
să acţioneze şi în cazul lor, că să poată exista din nou creştini şi să-şi ridice
locaşurile lor de la Dunăre, aşa încât să nu mai întreprindă nici un act
contrar ordinii stabilite.
În consecinţă, în urma iertării pe care le-am acordat-o, creştinii vor
trebui să se roage Dumnezeului lor pentru sănătatea noastră, a statului şi a
lor personal, încât statul să se menţină peste tot nevătămat şi ei să poată
trăi în linişte în casele lor” (Lactantius - De mortibus persecutorum).
De acest edict se vor bucura însă doar creştinii din Orient, cei trăitori
în Occident vor fi în continuare supuşi persecuţiilor împăraţilor şi
administraţiei romane, până în anul 313, când Constantin şi Licinius se vor
întâlni la Milano, cu ocazia căsătoriei celui din urmă cu sora lui Constantin,
şi vor semna împreună o scrisoare prin care se garanta toleranţă religioasă
în Imperiul Roman. Scrisoarea însă nu consfinţea creştinismul ca religie de
stat, fapt atribuit de către istoricii creştini, din exces de zel, lui Constantin
cel Mare.
Tot istoricii creştini ai acelor timpuri pun emiterea edictului lui
Galerius pe seama mustrării de conştiinţă a acestuia şi a fricii de
Dumnezeu înaintea morţii, şi, mai ales, a pedepsei divine la care ar urma
să fie supus împăratul, fără să conştientizeze însă că acesta fusese crescut
de mama sa, Romula, într-o religie care îi promitea şi asigura nemurirea şi
odihna la Zamolxe.
Galerius a dat acest edict din motivele creării unei stări de stabilitate
în imperiul supus atâtor războaie şi conflicte externe şi interne. Persecuţiile
creştinilor ajunseseră într-un grad ameninţător de extinse, ducând la reale
conflicte armate între anti-creştini şi creştini, aceştia din urma ajungând la
un număr destul de mare şi devenind un real pericol. În rândul creştinilor
vor ajunge însă şi persoane sus puse care îşi vor folosi poziţia pentru a-i
proteja. Este mai mult ca sigur că aceştia îşi vor folosi influenţa pe lângă
împărat, pentru a-l determina să emită un act de toleranţă.
Citind cu atenţie Edictul, vom constata că, în ultima frază a lui, se
concentrează adevărata dorinţa a lui Galerius: „... încât statul să se menţină
peste tot nevătămat...”, acel om care conform lui Lactantius se numea pe el
„împărat dac” : “ Odinioară, când primise titlul de împărat, el <Galerius > a
declarat că este duşmanul numelui de roman şi că vrea să schimbe
titulatura imperiului roman cu aceea de imperiu dacic”.
Care au fost însă motivele pentru care Galerius nu a reuşit să facă
pace cu propriul lui popor din Dacia, probabil că instabilitatea politică şi mai
ales veleităţile conducătorilor acelor timpuri şi dorinţa de a conduce. Să nu
uitam că însuşi Galerius va fi în conflict cu familia sa: fiica Maximilla,
nepotul Maximinus Daia şi chiar cu socrul său, Diocleţian.
La puţin timp după emiterea Edictului, la 5 mai 311, Galerius va
muri şi va fi îngropat într-un mausoleu aflat la Gamzigrad – Felix
Romuliana, alături de mausoleul mamei sale.

*
Din păcate, despre luptele duse de către Galerius cu carpii, nu
avem prea multe informaţii, cronicarii timpului considerând că acestea erau
de o mai mică importanţă. Sau, se poate ca aceste informaţii să fi fost
scrise în cărţi şi documente, dar care ulterior s-au pierdut sau au fost
distruse. Părerea mea personală este că aceste informaţii despre daci şi
carpi există, chiar dacă ele au fost făcute pierdute, în biblioteci şi colecţii la
care nu avem în prezent acces, din interese obscure şi meschine.
Astfel că nu putem să cunoaştem numele conducătorilor carpi, care
a fost relaţia lui Galerius cu aceştia, chiar în ideea veşnicelor lor invazii în
Imperiul Roman, şi mai ales, nu avem nicio relatare despre modul de viaţă
care exista în Dacia liberă, despre oamenii simpli şi conducătorii lor.
Suntem obligaţi să deducem, să interpretăm fapte şi evenimente, fapt care
duce, din păcate, la manipularea istoriei, la elaborarea unor teorii şi teze
aberante lipsite de suport documentar sau arheologic, aceste teze fiind în
general create pentru a elimina firul continuităţii dacice, nu daco-romanice,
şi de a inventa un popor romanic pur care ar fi venit de undeva şi s-ar fi
aşezat în Dacia părăsită de băştinaşii ei, atâţia câţi au mai rămas după ce
au fost decimaţi de romani, şi ar fi format poporul român - din păcate,
aberant.

Complexul istoric de la Felix Romuliana

După victoria sa asupra persanilor, din anul 297- 298, Galerius avea
să înceapă construirea unui fortificaţii cetate în ţinutul unde se născuse,
Gamzigrad, aşezare pe Valea Timocului Negru, la sud de Dunăre, la câţiva
kilometri de actuala localitate Zaječar, din Serbia.
Proprietatea imperială va fi numita Felix Romuliana în memoria
mamei sale, Romula.
Localizarea aşezării Gamzigrad - Felix Romulanum, lângă oraşul Zaječar,
Serbia

Pe o suprafaţă de cca. 45.000 metri pătraţi va fi ridicat un complex

de palate şi temple, ziduri şi turnuri de apărare între anii 299 şi 311.
Fortificaţia iniţială de formă poligonală avea dimensiunile 198 x 180
x 213 x 180 m, având un zid de incintă în grosime de 1,80 m. Zidurile sunt
străjuite de 16 turnuri rectangulare (pe curtine) şi octogonale (la porţi) cu
dimensiunea de 11,85 m. Porţile de acces sunt situate la vest şi la est.
În anul 305 acest sistem de fortificaţie va fi parţial demolat,
reconstruindu-se unul mai mare, având dimensiunile 221 x 195 x 234 x 195
m, cu un zid de incintă de 3,60 m grosime. Turnurile de apărare, în număr
de 20, construite în exteriorul zidului au diametrul exterior de 22.80 m, iar
cel interior de 15,20 m.
Vedere aeriană a complexului Felix Romulianum

Ruinele palatului lui Galerius

Gamzigrad - machetă

Porţi şi ziduri de apărare ale aşezării

Săpăturile arheologice au identificat existenţa a două temple, două

palate şi o clădire de ceremonii cu un coridor larg pe ai cărui pereţi erau
realizate mozaicuri extrem de fine, reprezentându-i pe Dionisos şi Medusa.
Toate spaţiile interioare aveau pavaj de mozaic (s-au păstrat 1700 mp de
mozaic).
 Pardoseală mozaicată la un înalt grad de fineţe

Clădirea centrală avea pilaştri spectaculoşi care îi reprezintă pe

împăraţii romani ai acelor vremuri, Dioclețian, Maximian, Galerius, Licinius,
Maximinus şi Constantin, pereţii fiind decoraţi cu portrete ale împăraţilor
romani realizate din porfir egiptean. În urma săpăturilor efectuate s-au
descoperit monede romane şi bijuterii preţioase din aur.
Palatul propriu-zis cuprinde şi unul dintre temple, mai mic ca şi
dimensiuni, având un podium de 10,50 x 16,50 m, destinat practicilor
religioase ale Romulei.
Despre mama lui Galerius, Lactantius spune că “ era adoratoare a
zeilor munţilor şi <o > femeie foarte superstiţioasa”. Este mai mult decât
sigur că Romula se închina lui Zamolxe şi că femeia era iniţiată în cultul lui
Bendis care era o zeiţă din mitologia dacică, adorată ca zeiţă a Lunii, a
pădurilor, a farmecelor, a nopţii şi poate şi ca zeiţă magiciană.
Al doilea templu, mai mare, cu o suprafaţă de 30,60 x 23.70 m, este
amplasat în partea de sud a fortificaţiei. În general, istoricii consideră că
acest templu era dedicat lui Jupiter, ţinându-se cont de faptul că Diocleţian
încercase să-i readucă pe romani la vechea credinţă. Dar este mai mult ca
sigur că în acest loc retras, situat într-o zonă izolată, templul ridicat de
Galerius să-i fie dedicat lui Zamolxe.
Coloane ale templului

La circa 1 km de castelul – fortăreaţa, pe un deal numit Măgura de

localnicii romani, se află ruinele a două mausolee în care au fost îngropaţi
Galerius şi Romula.
Mausoleul lui Galerius, mai bine păstrat, are o fundaţie circulară cu
diametrul exterior de 11,30 m şi interior de 4,56 m, cu o nişă a sarcofagului
de 3,18 x 2,26 m. Elevaţia mausoleului era dodecagonală în partea
inferioară, iar în partea superioară, circulară susţinută pe coloane.
Din mausoleul Romulei, mai mic, s-a păstrat doar centrul
podiumului, realizat din blocuri de piatră de formă pătrată, cu latura de 9,55
m. În podium a fost săpată o nişă cu dimensiunile de 1,80 x 0,96 m, în care
a fost depus corpul Romulei.

Mausoleele de pe dealul Măgura

 În imediata apropiere a mausoleelor au fost ridicaţi doi tumuli
înconjuraţi cu inele de piatră unde s-au descoperit urme de incinerare. Din
păcate, arheologii nu au găsit rămăşitele împăratului şi ale mamei sale,
mausoleele fiind vandalizate în secolele V sau VI.

Mozaic cu Dionisos Inscripţie Felix

Romulianum

În prezent, complexul este inclus pe lista monumentelor Unesco ca

fiind unul dintre cele mai importante situri arheologice ale perioadei romane
târzii din sud-estul Europei.

Complexul istoric de la Thessalonic

După victorioasa campanie din Persia din anii 397 – 398, Galerius
îşi va alege ca reşedinţă Thessalonicul, oraş situat pe o linie centrală a
Peninsulei Balcanice, cu acces direct spre Asia Mică şi ţinuturile sud şi nord
dunărene.
Aici, în anul 299, va începe amenajarea unui complex imperial.
Ansamblul arhitectonic cuprindea un palat de reşedinţă, un templu circular
(rotonda), un hipodrom şi un arc triumfal.
 Întregul complex, care se întindea pe o suprafaţă de circa 150.000
mp, ajungând până la malul mării, era protejat de un zid de apărare. În
prezent, mare parte a complexului este inaccesibilă din cauza ridicării
ulterioare a unor construcţii, suprapuse peste construcţiile iniţiale.
Palatul cuprindea o serie de edificii cu destinaţii multiple, palatul
propriu zis al împăratului fiind realizat pe două nivele, aule destinate
audienţelor, sala de recepţie de formă octogonală. Din palat se putea intra
direct pe hipodrom, care avea o suprafaţă de 30.000 mp şi o tribună cu
dimensiunile de 24,30 x 13,45 m.

Plan schematic al complexului de la Tesalonic

 La nord de palat s-a construit un arc triumfal, în formă de tetrapylon,
transformat ulterior prin adăugare de piloni, în octopylon. Perpendicular pe
arc a fost construită o colonadă lungă de tip oriental, de 90 m, care făcea
legătura cu templul circular (rotonda).

Arcul de triumf de la Tesalonic

Arcul de triumf de la Tesalonic

Încadrarea actuală: stânga dreapta

Pe arc sunt reprezentate la loc de cinste, în două medalioane,

figura lui Galerius, tuns scurt şi fără barba, şi a soţiei lui, Valeria.

Portretele lui Galerius şi Valeria pe Arcul de Triumf

Arcul de triumf destinat celebrării victoriei asupra perşilor a fost

decorat cu basoreliefuri care prezentau scene din luptele duse de către
Galerius împotriva acestora.
Detalii de pe arcul de triumf de la Tesalonic
Remarcabile sunt însă scenele în care ne sunt prezentate existenţa
trupelor auxiliare alcătuite din daci şi utilizate de către Galerius în timpul
campaniei din Persia.
Într-una din frize este prezentat Galerius în fruntea unui grup de
călăreţi având ca steag stindardul draco dacic, purtând o luptă pe malurile
unui râu. Într-o altă friză, care prezintă momentul discursului împăratului
către armată, se remarcă foarte bine alături de el garda dacică şi steagul
dacic.
Templul, numit Rotonda, este o construcţie cilindrică masivă, cu
diametrul de 24,5 m, acoperită de o cupolă aplatizată din cărămidă,
prevăzută la partea superioară cu o deschizătură circulară, la fel ca
Pantheonul din Roma. Zidurile de rezistenţă ale structurii, care depăşesc 6
m grosime, lasă vederii opt deschideri rectangulare, dintre care una
serveşte ca intrare. Domul central, uriaş, se ridică la o înălţime de 30 de
metri.

Destinaţia iniţială a Rotondei era de mausoleu, urmând a adăposti

rămăşitele împăratului. Pe unele monede descoperite la Thessalonic apare
figura împăratului, iar pe revers reprezentarea schematică a rotondei cu
legenda Mem(oriae) Divi Maximiani.
După moartea lui Galerius – înmormântat la Gamzigrad (Felix
Romuliana) în 311, construcţia a rămas goală până în secolul al IV-lea,
când a fost transformată în Biserică Creştină, în anul 390, ca o ironie a
sorţii, ţinând cont că în timpul vieţii sale, Galerius, a fost unul dintre cei mai
aprigi prigonitori ai creştinilor.
Biserica a fost ulterior decorată cu mozaicuri de o înaltă valoare
artistică în partea superioară a interiorului, din care doar o mică parte s-au
păstrat nealterate. 1200 de ani mai târziu, în 1590, clădirea şi-a schimbat
destinaţia în moschee, structurii originale adăugându-i-se un minaret.
După anul 1912, când oraşul a fost cucerit de greci, clădirea a
redevenit biserică creştină, fără însă ca minaretul aflat în apropiere să fie
demolat.
În prezent, Biserica Rotundă, închinată Sfântului Mucenic
Gheorghe, cunoscută sub numele de Agios Giorgos, este una dintre cele
mai vechi biserici din Grecia, fiind supusă unor lucrări de restaurare în urma
cutremurului din 1978.
Construcţia figurează pe lista patrimoniului cultural mondial Unesco.

Exteriorul Bisericii Interiorul Bisericii (în timpul

lucrărilor de refacere)
 MAXIMINUS DAIA, LICINIUS ŞI CONSTANTIN CEL MARE

Gaius Valerius Galerius Maximinus Daia/Daza

(cca. 270 – iulie/august. 313)
Născut: Gamzigrad (Serbia)
Mama: ?, de origine dacă
Tata: ? , de origine dacă
Cezar: 1 mai 305 - 310
Împărat: 311 - 313
Căsătorit: Caecilia Paulina
Copii: fiu, Maximus
fiica ?
Decedat: iulie/august 311
Înmormântat: Tarsus, Orientul Mijlociu

Flavius Galerius Valerius Licinianus Licinius

(cca. 263/265 – 325)
Născut: Gamzigrad (Serbia)
Mama: ?, de origine dacă
Tata: ? , de origine dacă
Împărat: noe.308 - 324
Căsătorit: Flavia Iulia Constantia, sora lui Constantin cel Mare
Copii: Liciniu cel Tânăr
Decedat: Tesalonic, 325
Înmormântat: ?

Urmaşii lui Galerius la tronul Imperiului vor fi Gaius Valerius

Galerius Maximinus Daia/Daza (305 – 313) şi Flavius Galerius Valerius
Licinianus Licinius (308 – 324).
Daia, numit uneori şi Daza, născut în jurul anului 270 în zona
localităţii Felix Romulianum, fiind nepotul de soră a lui Galerius, înfiat de
către acesta, va fi ridicat în anul 305 la rangul de Cezar şi trimis să
administreze Orientul Mijlociu şi Egiptul.
Licinius s-a născut în jurul anilor 263 – 265, tot în zona Felix
Romulianum, din părinţi ţărani simpli de origine dacică, fiind ridicat la rang
de impara de către Galerius, în anul 308 (‘’ridică la treapta de imperator pe
Licinius, dac de origine şi prieten vechi al său, care-i adusese, prin vitejia
lui, mari servicii ) – Eutropius.
După numirea lui în calitate de August, Liciniu va prelua
administrarea şi paza graniţei dunărene, ducând veşnice lupte împotriva
sarmaţilor şi triburilor carpice (310).
Urmare a morţii lui Galerius, cei patru conducători ai imperiului -
Constantin în Gallia, Brittania şi Spania, Maxentius în dioceza Italia,
Licinius în Peninsula Balcanica şi Pannonia şi Maximinus Daia în Asia
Mica, Palestina şi Egipt, vor încerca prin diferite mijloace să se alieze unul
câte unul împotriva celorlalţi.
Prima mişcare o va face Maximianus Daia care îl va atrage de
partea lui pe Licinius; Constantin nu va interveni, sperând ca cei doi să nu
intervină în conflictul pe care îl avea cu Maxentius. Maximianus Daia va fi
primul care se va auto-intitula Augustus, luând sub protecţia lui pe Valeria,
văduva lui Galerius, dar şi pe mama acesteia, Prisca, şi pe fiul nelegitim a
lui Galerius, Candidianus. Chiar dacă era caracterizat, cu rea voinţă, de
către scriitorii creştini ca un om incult, crud şi stăpânit de beţie, Daia se va
dovedi un împărat foarte energic, cu deosebite calităţi administrative şi
militare. În ciuda admiraţiei deosebite pe care o avea faţă de Dioclețian şi
Galerius, Maximinus Daia nu va respecta edictul emis de Galerius,
continuând şi intensificând persecuţiile împotriva creştinilor.
Deoarece Licinius nu avea încredere în caracterul schimbător a lui
Daia, va încerca o apropiere faţă de Constantin, care, în acel timp, era
preocupat să cucerească Italia şi Africa de nord vest, aflate sub
administraţia lui Maxentius. În bătălia de la podul Milvius (podul Şoimului)
de peste râul Tibru, din anul 312, Constantin avea să-l înfrângă pe
Maxentius. Mare parte a armatei acestuia avea să se înece, împreună cu
însuşi împăratul, iar Constantin va intra astfel învingător în Roma, cu
speranţa clădirii unei ‘ noi ere de aur‘’ pentru cetăţenii romani.
De la Roma, Constantin se va deplasa în cursul lunii februarie 313
spre Milano, unde avea să se întâlnească cu Licinius, noul lui aliat. Întărirea
acestei alianţe se va face prin căsătoria surorii vitrege a lui Constantin,
Flavia Iulia Constantia, cu Licinius şi prin semnarea Edictului – scrisoare de
la Milano.
Profitând de această întâlnire, Maximinus Daia trece Bosforul în
fruntea la 70.000 de soldaţi şi asediază Bizanţul. Licinius este forţat să
părăsească în mare grabă Italia şi să se îndrepte spre Balcani, spre
întâmpinarea lui Daia. Acesta a pătruns în Tracia, îndreptându-se spre
Dunăre unde spera să şi-i atragă de partea lui, printr-o substanţială
recompensă, pe soldaţii care păzeau garnizoanele dunărene.
La 30 aprilie 313, armatele celor doi conducători se întâlnesc faţă în
faţă în apropriere de Tzurullum, în Valea Erginus, unde armata lui
Maximinus Daia, mult slăbită de drumul făcut, avea să fie înfrântă de către
cei abia 30.000 de soldaţi a lui Licinius. Însuşi Daia va scăpa cu greu cu
viaţă, reuşind să fuga în Cilicia la Tarsus în Asia Mica. Aici a încercat să-şi
refacă forţele armate pentru a rezista unui contraatac al inamicului său
chiar pentru a ataca din nou. Se pare însă că, aici, Daia va muri în urma
unei boli contractate brusc său otrăvit. Unii autori însă afirmă contrariul,
spunând că el ar fi fost ucis într-o luptă de urmăritorii lui, trimişi de Licinius,
împreună cu soția şi copiii, sau s-ar fi sinucis, neacceptând pierderea
suferită.
Licinius devine astfel singur stăpânitor al Imperiului Roman de
Răsărit.
După dispariţia lui Maximinus Daia, Licinius s-a purtat cu o cruzime
excesivă cu comandanţii militari şi demnitarii fostului impara, eliminând în
acelaşi timp, întreaga familie a acestuia precum şi cea a lui Galerius şi
Severus. Cu această ocazie, vor sfârşi asasinaţi Valeria, soția lui Galerius,
şi Candidinus, fiul acestuia, Prisca, soția lui Diocletian, mamă a Valeriei şi
soacră a lui Galerius. Lactantius pomeneşte despre această răzbunare a lui
LIcinius completând lista cu soția lui Maximinus Daia şi cu cei doi copii ai ei,
dar şi cu Severinus, fiul lui Sever.
Constantin cel Mare
Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus
(27 febr. 272 – 22 mai 337)
Născut: Naissus, Dacia Aureliana (Nis, Serbia)
Mama: Elena
Tata: Constantius Chlorus
Cezar: 25 iul.306-29 oct.312
August: 29 oct.312 – 19 sept.324
Împărat unic: 19 sept.324 – 22 mai 337
Căsătorit: (1) Minervina
(2) Fausta
Copii: Crispus (1)
Constantin, Constantiu,
Constant, Constantina,
Elena (2)
Decedat: Nicomedia, 22 mai 337
Înmormântat: Constantinopol

Constantin, viitorul împărat Constantin cel Mare, s-a născut la 27

februarie 272 la Naissus (Nis) în provincia romană Dacia Ripensis, fiu al lui
Constantius Chlorus şi al Elenei. Originea lui şi a părinţilor săi este mult
discutată.
 Tatăl său, Constantius, cezar între anii 293 – 305 şi august între anii
305-306, era originar din Dardania (Serbia de nord – est), ţinut care făcea
parte din Dioceza Dacia, iar mama lui Elena, la Bithinia, în Asia Mica,
conform ipotezei unor scriitori creştini. Nu este sigur că Constantius ar fi
fost căsătorit cu Elena, deoarece istoria vremii îl prezintă căsătorit oficial cu
Theodora, cu care a avut 6 copii, mai mult ca sigur că Elena ar fi fost doar o
concubină.
Sub influenţa tatălui său, Constantin va lua şi el calea armelor,
reuşind în scurt timp să avanseze în ierarhia militară. Aflat sub oblăduirea
lui Galerius, el a participat şi a condus o serie de campanii militare
împotriva „barbarilor” de la Dunăre, sarmaţi, goţi şi carpi.
Dar să revenim la momentul dispariţiei lui Maximinus Daia.
Odată eliminat Maximinus Daia, în 313, Constantin şi Licinius vor
domni în bună înţelegere, fiecare administrând câte jumătate din Imperiul
Roman, în sistem diarhie.
Cei doi împăraţi vor încerca însă să refacă sistemul tetrarhiei. Astfel
încât, Constantin îl va numi ca şi Cezar pe Bassianus, soțul surorii lui
vitrege, Anastasia, încredinţându-i o parte din provinciile occidentale,
inclusiv Italia. Licinius, fiind bun prieten cu Bassianus, îi încredinţă acestuia
şi administrarea Pannoniei, numindu-l, în replică, Cezar pe fiul său minor,
Licinius cel Tânăr.
Dar Bassianus s-a răsculat împotriva cumnatului său, sprijinit se
pare şi de către Licinius. Constantin a pus să fie prins cumnatul şi executat,
fapt ce a dus la ruptura dintre el şi Licinius.
Prima înfruntare militară dintre cei doi va fi la data de 8 octombrie
314, la Cibalae, în Pannonia. Bătălia va fi nedecisă, Licinius se va retrage
pe teritoriul Traciei pentru a-şi reevalua efectivele militare, în vederea
obţinerii unei victorii finale. Această posibilă victorie va fi pregătita şi prin
numirea lui Aurelius Valerius Valens în funcţia de August, ca succesor a lui
Constantin.
A doua ciocnire de la Campus Ardiensis, la vest de Adrianopol, se
pare în anul 315, se va termina tot nedecisă, niciunul din cei doi împăraţi
neputând să se impună. Pacea va fi acceptată de către Constantin în
schimbul unor concesii făcute de către Licinius: executarea lui Valerius
Valens (316) şi alipirea părţii vestice a Peninsulei Balcanice la teritoriile lui
Constantin, Licinius păstrând doar Dioceza Traciei.
Urmare a acestui compromis, Constantin îşi va stabili noua capitală
răsăriteană iniţial la Sirmium şi ulterior la Serdica. Prezenţa lui Constantin
între anii 315 – 316 în ţinuturile de la sud de Dunăre îl vor pune în situaţia
să-şi apere graniţele părţii lui de imperiu extinse, supuse atacurilor carpilor
şi goţilor. Constantin îşi va adăuga la nume titlurile de Gothicus Maximus şi
Carpicus Maximus. Pentru a-şi consolida poziţia în zona dunăreană,
Constantin cel Mare va construi pe malul stâng al Dunării, în locul de
vărsare al râului Argeş în fluviu, o cetate pe care o va denumi Constantin
Dafne.
Acelaşi lucru îl va face şi Licinius, în anul 316, când va dispune
reconstruirea cetăţii Tropaeum Traiani, distrusă anterior, în timpul unui atac
al goţilor.
În anul 317, la Serdica, Constantin şi Licinius, de comun acord, vor
acorda titlul de Cezar fiilor lor, Constantin numindu-l pe Flavius Iulius
Crispus, un copil în vârstă de 12-14 ani şi pe Flavius Claudius
Constantinus, de curând născut, iar Licinius, numindu-şi fiul Valerius
Licinianus Licinius, de asemenea copil, în vârstă de trei ani.
Constantin va lua în acest timp o serie de măsuri privind favorizarea
bisericii creştine, dar încorporând-o treptat în organismul de stat. Toate
aceste legi şi edicte vor fi acordate în schimbul acceptării împăratului
Constantin cu titulatura de cap al bisericii.
Licinius însă va opta pentru o toleranţă imparţială faţă de toate
cultele, fapt ce-i va aduce acuzaţii din partea scriitorilor creştini.
Între anii 322 – 323, relaţiile dintre cei doi împăraţi se vor înrăutăţi
din punct de vedere diplomatic şi politic. Constantin va porni în anul 324 o
campanie împotriva goţilor, ajungând până pe teritoriul Diocezei Traciei,
fapt care va fi considerat de către Licinius o violare a părţii lui de imperiu.
Confruntarea dintre cei doi va fi una excepţională datorită numărului
mare de luptători care vor fi angrenaţi în acest război. Armata lui Constantin
număra circa 120.000 de pedestraşi, o cavalerie de 10.000 de oameni şi o
flotă de 200 de corăbii de luptă, fiind condusă de fiul său Crispus. Liciniu i
se va opune cu 165.000 de soldaţi din care 15.000 erau călăreţi şi o flotă
de circa 350 vase de război.
Cele două oşti s-au înfruntat la 3 iulie 324 la Adrianopol. În primă
fază, Licinius este înfrânt şi se retrage la Bizanţ. Constantin va pleca în
urmărirea lui, în timp ce flota lui Crispus va nimici flota lui Licinius la intrarea
de sud a Hellespontului şi va pune mâna pe Bosfor. Licinius va fi blocat la
Bizanţ atât pe uscat, cât şi pe apă de armatele lui Constantin şi ale fiului
său, Crispus. Liciniu va reuşi să părăsească Bizanţul şi să treacă pe celălalt
mal al Bosforului. Pe acest mal, în apropriere de Chrysopolis, se va da
lupta decisivă în data de 18 septembrie 324. Într-o bătălie cu uriaşe pierderi
de vieţi umane de o parte şi alta, Constantin îl va înfrânge pe Licinius,
devenind astfel unicul conducător al Imperiului Roman.
La insistenţele surorii lui, Constantia, Licinius va fi lăsat în viaţă cu
condiţia prestării unui jurământ de supunere faţă de împărat.
În anul 325, Licinius va încerca să intre în legătură cu dacii şi carpii,
pentru a forma o coaliţie cu scopul de a-l răsturna pe Constantin. Însă va fi
trădat şi executat prin spânzurare.
Fiul său, Licinius II, îşi va pierde demnitatea de Cezar şi va fi redus
la starea de sclav, silit să trăiască o viaţă mizeră. În anul 336, fiind
considerat o ameninţare la succesiunea tronului, va fi asasinat la
Carthagena, din ordinul împăratului.
Constantin cel Mare s-a răzbunat însă şi pe morţi, dispunând,
conform lui Lactantius, ca toate statuile şi picturile care îl reprezentau pe
Galerius să fie distruse. Este posibil ca în timpul acestui act imoral să fi fost
distruse şi multe documente şi acte care-l menţionau pe Armentarius şi
realizările lui.
La 12 mai 330, Constantin cel Mare va inaugura noua capitală a
Imperiului Roman la Bizanţ, noul oraş primind numele lui - Oraşul lui
Constantin, Constantinopole.
Pe lângă această pierdere a supremaţiei în spaţiul nord balcanic şi
carpatic, Constantin a mai fost afectat şi de trădarea propriilor lui rude,
astfel încât se va vedea nevoit să-şi suprime fiul mai mare, pe Crispus, prin
otrăvire, şi pe soţia lui, Fausta, înecată într-o baie fierbinte, în anul 326,
urmare a acuzaţiei de adulter.
În anul următor, Constantin îşi va pierde un alt punct de sprijin
important al vieţii sale, mama lui Elena murind la Nicomedia.

Constantin cel Mare va muri în anul 337, la 22 mai, la Ancyrona, în

apropriere de Nicomedia, fiind înmormântat în mausoleul de lângă Biserica
Sfinţilor Apostoli.
Conducerea Imperiului roman va fi împărţită între cei trei fii ai săi,
Constantin II, Constantius şi Constans, la care se vor adăuga şi doi nepoţi
de frate, Dalmatius Junior şi Hannibalianus, fiii fratelui său vitreg,
Dalmatius.
Împăraţii daco-moesi
Hartă turistică sârbeasca care indică oraşele romane din Dacia Aureliana
cu specificarea personalităţilor romane care s-au născut în aceste ţinuturi şi
localităţi.
 În general, istoricii, plecând de la Iosif Constantin Drăgan, folosesc
pentru o mare parte din împăraţii romani născuţi în Balcani, termenul
general de “împăraţi traci” .
Analizând însă o listă cu împăraţii romani care au domnit între anii
249 şi până în anul 340, vom constata că aproape toţi aceştia erau născuţi
în nordul Moesiei Superioare, viitoarea Dacie Aureliana şi nu în Tracia,
provincie aflată mult mai la sud.

Astfel că termenul de “împăraţi traci” ar trebui modificat cu cel de

“împăraţi moeşi”. Din numărul de 14 împăraţi născuţi în ţinuturile Moesiei, 7
sunt daci: Ingenuus, Regalianus, Manius Aureolus, Galerius, Maximinus
Daia, Licinius şi Flavius Severus, conform menţiunilor făcute de către
cronicarii timpului. Ceea ce ne obligă la reformularea termenului de
“împăraţi moesi” în “împăraţi moeso-daci”.

- Decius Traianus ( 201 - 251 ; 249 – 251) născut la Sirmium

(Sremska Mitrovica)

- Hostilianus ( 230-251 ; 251) născut la Sirmium (Sremska Mitrovica)

- Aurelian (215-275 ; împărat 270-275) născut la Sirmium (Sremska

Mitrovica)
 - Probus (232-282 ; împărat 276-282) născut la Sirmium (Sremska
Mitrovica)

- Ingenuus (cca 220/225 – 260 , împărat 259 – 260, născut la ?

- Regalianus ( cca.220/225 – 268; împărat 260 – 268) născut la ?

- Aureolus ( cca. 220/225 – 268 ; împărat 268) născut în Provincia

Dacia

- Maximianus Herculius (cca 250-310 ; împărat 286-305) născut la

Sirmium (Sremska Mitrovica)

- Constantius Chlorus ( cca. 250 – 306; împărat 293 – 306) născut la

?

- Maximianus Galerius ( cca.250 – 311 ; împărat 293 – 311) născut la

Villa Romuliana (Gamzigrad)

- Licinius (cca. 263/265 – 325; împărat 308 – 324) născut la ?

- Flavius Severus ( cca. 250 – 307 ; împărat 306 – 307) născut la

Nissus (Nis)

- Maximinus Daia (cca.270 – 313, împărat 308-313) născut la

Sarkamen

- Constantin cel Mare ( 272 – 337, împărat 306 - 337) născut la

Nissus (Nis)

Cum este posibil ca într-o perioadă atât de scurtă, de 91 de ani, să

se nască un număr de 14 împăraţi romani în acelaşi perimetru triunghiular,
delimitat între localităţile Sirmiun, Felix Romuliana, Sarkamen şi Nis, pe o
suprafaţa de cca. 8500 km pătraţi, echivalentul judeţului Timiş, şi care este
de fapt originea lor?
Cine erau de fapt locuitorii acestei Moesii?
Herodot, vorbind despre geţi, îi localizează între Munţii Haemus şi
Dunăre, şi la nord de Dunăre, specificând că aceştia, în partea vestică, mai
erau numiţi şi moesi.
Aceste teritorii la sud de Dunăre au fost permanent un motiv de
dispută între geto-daci şi macedoneni, traci, greci şi ulterior romani,
aparţinând însă până la începutul mileniului nou, regilor daci.
În anul 6 d. Hr., romanii vor reuşi să-şi impună autoritatea asupra
ţinutului, transformând-o în provincie romană. Dacii însă nu vor respecta
ocupaţia romană, contestând-o prin veşnice atacuri în ţinuturile Moesiei,
combinate, probabil, cu revolte ale populaţiei dacice locale.
 Această populaţie dacică locală, practic, va fi întărită prin aducerea
între anii 12-13 şi 62-66 a 50.000 şi respectiv 100.000 de daci
transdanubieni de către guvernatorii romani ai provinciei Moesia, în scopul
supravegherii lor, urmare a atacurilor armate permanente ale dacilor la sud
de Dunăre.
În anul 271, odată cu părăsirea finală a Daciei de către romani,
Împăratul Aurelian va alege tocmai acest teritoriu al provinciei Moesia
Superior pentru a-şi muta mare parte din legiuni şi administraţia, precum şi
populaţia civilă romană, redenumind provincia Dacia Aureliana.
Care au fost considerentele împăratului roman în deciziile luate
legat de părăsirea Daciei şi care a fost implicaţia lui în eliberarea dacilor de
sub ocupaţie romană? Care au fost motivele pentru care Aurelian, născut în
aceste ţinuturi, la Naissus, a ales tocmai această parte din Balcani şi a
denumit-o Noua Dacie ?
În momentul izbucnirii revoltelor “uzurpatorilor” lui Gallienus,
Aurelian va fi iniţial alături de dacul Aureolus, care contesta politica lui
Gallienus privitor la Provincia Dacia. Este foarte posibil ca Aurelian să fi fost
de origine dac moesian. Altfel, nu vedem de ce retragerea romană din
Dacia să se fi finalizat într-un termen atât de scurt.
Un alt mister neelucidat, referitor la părăsirea Daciei, este lipsa
actelor şi a documentelor administrative şi militare. În mod cert,
cunoscându-se rigurozitatea romană, un astfel de eveniment ar fi fost
menţionat în cancelaria imperială, cu lux de amănunte birocratice. Nici
scrierile cronicarilor timpului nu s-au păstrat ori s-au pierdut. Este posibil ca
unul din împăraţii subsecvenţi lui Aurelian să fi ordonat distrugerea acestor
documente, pentru a nu păta imaginea imperiului.
Toţi împăraţii romani născuţi începând din anul 201 (Decius
Traianus) şi până în 270 (Maximinus Daia) s-au născut într-o ţară populată
în procent maxim de daci, încă înainte de formarea provinciei aureliene,
Constantin fiind singurul care s-a născut ca cetăţean al noii provincii Dacia.
Chiar dacă, în general, istoricii afirmă că împăraţii erau de origine
iliră, tracă sau macedoneană, afirmaţia lor nu este dovedită prin documente
sau acte ale timpului. Putem afirma, pe deplin temei, că toţi aceşti împăraţi
născuţi în Dacia Ripensis erau daci moezieni, cu sentimente mai mult sau
mai puţin dacice.
Un alt lucru care poate susţine acest fapt derivă din situaţia că
niciunul dintre împăraţii subsecvenţi lui Aurelian nu va încerca să
recucerească Dacia, axându-se doar pe conflictele cu carpii sau dacii din
Pannonia.
Natura conflictelor carpilor cu romanii era, în general, de natură
financiară şi teritorială. Dacă iniţial, pentru a-i putea opri la graniţele
imperiului roman, împăraţii acceptaseră plata unor triburi faţă de aceştia, în
momentele neplăţii ei, carpii ripostau, solicitând ulterior mărirea tributului.
Pretenţia principală teritorială era legată de Scytia Minor, provincie aflată
sub ocupaţie romană şi pe care carpii doreau să o includă în federaţia lor,
asigurându-le controlul asupra Mării Negre. O altă pretenţie teritorială era
legată de ţinuturile de la sud de Dunăre, care aparţinuseră pe vremuri
geţilor şi care le permiteau controlul absolut al navigaţiei pe Dunăre şi în
Marea Neagră.
Intenţia de reocupare a Daciei din timpul lui Constantin cel Mare se
va sfârşi tragic pentru legiunile romane, aceştia fiind obligaţi să se retragă
în Moesia, controlul Dunării fiind preluat de uniunile dacice.

Cetatea – fortificație de la Sarkamen a lui Maximinus Daia

La o distantă de cca. 50 de km (spre nord, spre Dunăre) de cetatea

– fortăreaţă de la Felix Romuliana, a lui Galerius, în localitatea Sarkamen
din Serbia, Maximinus, asemeni unchiului său, avea să-şi construiască o
imensă reşedinţă care se întinde pe aproximativ 10 hectare.
Complexul a fost descoperit de renumitul arheolog Dragoslav
Srejovic, această investigaţie fiind ultima din activitatea sârbului care, la
scurt timp după descoperirea tezaurului, avea să se îmbolnăvească brusc
şi să moară, la vârsta de 65 de ani (1996).
Complexul era alcătuit dintr-o fortificaţie exterioară cu turnuri de
apărare masive, un mausoleu şi o clădire cu rol de locuinţă. Diferenţa între
complexul de la Gamzigrad şi Sarkamen este faptul că Daia a ales ca loc
de construire a fortificaţiei o zonă înaltă de dealuri, asemeni sanctuarului de
la Grădiştea Muncelului, pe când fortificaţia lui Galerius este în zona de
câmpie.
 Mausoleul amplasat la o distanţă de 245 m nord-vest de poarta de
vest a fortificaţiei a fost construit pentru înhumarea rămăşiţelor mamei lui
Maximinus Daia. S-au descoperit fragmente dintr-o statuie din porfir care o
reprezenta, precum şi un mic tezaur alcătuit din 38 de obiecte de aur, 29
fiind podoabe feminine.

Fortificaţia are o formă trapezoidală de 92,5 x 98 x 91 x 91,5 m , cu

o suprafaţă de 8707 mp. Zidul fortificaţiei are o grosime de 2.90 m fiind
prevăzut cu 10 turnuri circulare de apărare. Diametrul exterior al unui turn
este de 15 m.

Porţile de acces sunt amplasate pe laturile de vest şi de est (A şi B).

Lângă mausoleul mamei lui Daia s-a descoperit platforma de piatră
a unui altar şi un tumul, cu diametrul de 14.5 m şi înălţime de 2,50 m, care
acoperea şase morminte de incineraţie, specifice obiceiului dacic. Aceste
morminte ar fi aparţinut, se pare, altor membrii ai familiei Împăratului.

Arcul de Triumf a lui Constantin de la Roma

La 25 iunie 315, Împăratul Constantin cel Mare inaugura Arcul de

Triumf prin care Senatul şi cetăţenii romani îl glorificau cu titlul de
“eliberator al Romei”, în urma victoriei acestuia asupra lui Maxentius.
Monumentala construcţie măsoară 35.70 metri lungime, 7.40 m
lăţime şi 31,10 m înălţime. Construcţia este formată din trei arcuri inegal
boltite, din care cel din mijloc este cel mai înalt, având 11.50 metri înălţime
şi 6.50 metri lărgime. Arcurile laterale măsoară 7.40 metri înălţime şi 4.40
metri lăţime.

Construirea monumentului s-a făcut între anii 312 – 315. Partea

inferioară a monumentului este construită din blocuri de marmură, iar cea
superioară – aticul - este realizată din zidărie de cărămidă placată cu
marmură, fiind împodobit cu basoreliefuri executate din diferite culori de
marmură. Multe dintre basoreliefurile existente au fost “preluate” de la
construcţiile omagiale ale altor împăraţi, Traian, Hadrian sau Marcus
Aurelius. Această tehnică de jefuire a monumentelor vechi avea să devină
o practică obişnuita a împăraţilor romani ulteriori.
 Ceea ce constituie un mister este însă existenţa a opt statui
gigantice de daci de 3 metri înălţime, amplasate în partea superioară a
coloanelor ataşate pe ambele părţi ale arcului şi cele patru basoreliefuri
care prezintă scene din războaiele cu dacii.

Dacii sunt prezentaţi în poziţii provocatoare având capul ridicat sau

uşor plecat, cu priviri pătrunzătoare, privind dincolo de timpul lor, cu bărbi
falnice şi plete care parcă le decorează căciulile. Ţinuta lor vestimentară
este alcătuită din cămaşă lungă, legată la talie cu un brâu îngust, şi mantie
prinsă pe umăr, pantaloni strânşi la glezne şi în picioare purtând opinci.
Care a fost motivaţia împodobirii Arcului de Triumf a lui Constantin
cel Mare cu statuile dacilor ?
După înfrângerea dacilor de către Traian, acesta, în afară de
Columnă, a construit un vast for desfăşurat pe o suprafaţă de 275.000 mp,
menit să-i glorifice victoria asupra lui Decebal. Lucrările de construcţie la
Forul lui Traian au durat între anii 107 şi 117, folosindu-se prizonieri de
război, iar cheltuielile au fost suportate din imensa pradă luată de la daci.
 Forul lui Traian de la Roma

Acest complex a fost împodobit, spre cinstirea împăratului, dar şi a

vitejiei dacilor, cu sute de statui şi busturi de daci, precum şi cu
basoreliefuri care “derulau” evenimentele războaielor daco-romane.
Arhitecţii lui Constantin cel Mare aveau să “împrumute” din for cele
8 statui ale dacilor şi aveau să le amplaseze pe lateralele monumentului.
Motivaţia amplasării lor este şi în prezent larg discutată de către
istorici şi, în general, ignorată, nefiind prezentată în cărţile noastre de
istorie.
O ipoteză ar susţine ideea prezenţei unor trupe auxiliare de daci
care ar fi participat la luptele duse de către Constantin împotriva lui
Maxentiu, iar aceşti daci prezenţi pe arc ar reprezenta conducătorii trupelor
dacice fidele lui Constantin.
După opinia altor istorici, coloanele ar fi fost ataşate la arc după
victoria obţinută de către Constantin în urma campaniei iniţiate de el la nord
de Dunăre între anii 315 – 316. Această supoziţie însă nu explică care a
fost motivul așezării statuilor care îi reprezentau pe daci cu atitudini demne
şi sfidătoare. Daca într-adevăr Constantin i-a înfrânt pe daci în campania
lui, ştiut fiind faptul că şi-a luat titlul de Carpicus Maximus, arhitecţii trebuiau
să aleagă statui cu daci în poziţii mai umile.
Unii autori mai curajoşi, motivează gestul de decorare a arcului de
triumf cu statui a dacilor, de către împăratul Constantin, ca o glorificare a
propriei lui descendenţe din marele neam al dacilor, motivaţie argumentată
şi într-un capitol de dinainte.
 Statui cu daci

Statuile dacilor din Forul Roman a lui Traian vor fi furate şi apoi
comercializate în întreaga lume, ajungându-se ca în prezent să se
găsească în muzee din Italia, Vatican, Statele Unite ale Americii, Franţa,
Anglia, Germania, Rusia, Danemarca, Israel şi deloc în România, din
păcate.
Un tânăr cercetător, dr. Leonard Velcescu, stabilit în Franţa, avea
să aducă primele imagini cu aceste statui magnifice, imagini care apoi s-au
răspândit prin facilitatea internetului, ajungând şi la cunoştinţa românilor.
Doctorul Leonard Velcescu precizează că aceste statui, reprezentări
de daci, s-au realizat la mari dimensiuni, cu înălţimi cuprinse între 2,17 m şi
ajungând până la 3,24 m. Numărul lor răspândit în întreaga lume nu este
cunoscut, fiind apreciat ca apropiindu-se de cifra 100, vorbind de cele
identificate până în prezent.
Ne punem întrebarea: care a fost şi motivaţia lui Traian de a-şi
împodobi forul cu statui de daci, sfidători şi peste timp; de ce i-a celebrat pe
daci după înfrângere; de ce este numărul atât de mare al statuilor; de ce
dacii sunt prezentaţi în poziţii demne de învingător şi nu de înfrânţi; de ce
dacii au fost zeificaţi de către romani ?

Muzeul Vatican, Braccio Nuovo

 Tarabostes Tarabostes, Decebal (?)

Tânăr Comatus (Captivus Dacicus)

Muzeul Borgheze

Tânăr dac Tarabostes

Tarabostes Muzeul Luvru – comatus dac

Muzeul Ermitaj (Rusia)

Tarbostes Tarabostes

Decebal (?) sau Diegis (?) Decebal (?) sau Diegis (?)
Tarabostes.
DACIA DE LA CONSTANTIN CEL MARE LA IUSTINIAN CEL MARE (324
– 527)

Constantin cel Mare şi „Recucerirea” Daciei (322 – 324)

Imediat după ocuparea Daciei de către Traian, acesta va da

dispoziţii pentru construirea unui val de apărare, Limes Transalutanus, de
la cetatea Nicopole până spre curbura Carpaţilor, în zona Vrancei, pe o
lungime de circa 235 km. Limesul era constituit dintr-un val de pământ înalt
de 3 m, cu o lăţime de 10-12 m, întărit pe porţiuni cu palisade din lemn sau
ziduri de piatră. Construcţia începută în anul 107, sub comanda lui Marcius
Turbo, va fi finalizată în timpul împăratului Septimius Severus (193 – 211).
Scopul acestei linii de apărare era oprirea invaziilor triburilor carpilor
dinspre Muntenia de Est şi Moldova, zone pe care romanii nu le ocupaseră
şi nu le controlau.
Între anii 244 – 247, în timpul împăratului Filip Arabul (244-249), în
urma puternicelor atacuri ale carpilor aliaţi cu goţii, legiunile romane
cedează limesul pentru un timp, retrăgându-se spre Dunăre, poziţia fiind
ulterior cucerită.
Constantin cel Mare (306 – 337) se va confrunta între anii 322 – 324
cu puternice atacuri ale sarmatilor şi quazilor aliaţi cu dacii. Deplasându-şi
legiunile în zonă, Constantin va reuşi să-i înfrângă şi să-i transforme pe
sarmati şi quazi în „aliaţi şi clienţi ai romanilor” (Ammiano Marcellino), dar
nu şi pe dacii liberi.
 Urmare a acestui fapt, va porunci realizarea unui unui sistem de
fortificaţie pe linia sud – nord, Viminacium – Nyiretyhaza, la limita graniţei
Pannoniei cu Dacia, pe o lungime de 700 km. Fortificaţia realizată din valuri
de pământ paralele era protejată de şanţuri imense de 5-8 m lăţime şi 2-3
m adâncime. Lungimea totală a celor trei valuri de pământ paralele este de
peste 1260 km. Fortificaţia construită a fost numită Valul Diavolilor (Digul
Diavolilor), Diga del Diavolo, Ördögárok (limba maghiară) ca fiind limesul
ultim între Imperiul Roman, prin provincia Pannonia şi Dacia. Dacii erau
văzuţi prin prisma romanilor la acea vreme, că o naţiune foarte periculoasă,
arţăgoasă şi mereu pusă pe picior de război, fiind etichetaţi cu termenul
general de „Diavolo”.
Acest sistem a fost îmbunătăţit în timpul împăratului Valentinian I
(364 – 375), între anii 371 – 373, prin adăugarea de numeroase sate
fortificate – fossatum - denumire care va sta la baza denumirii aşezărilor
tărăneşti din zona carpato-danubiană, fo – ssatum, respectiv sat.
Tot între anii 322 – 324, Constantin va demara construcţia altei
fortificaţii, numită Brazda lui Novac, între Dunăre şi Carpaţi, considerând că
sistemul de fortificaţii de pe Dunăre nu este suficient pentru oprirea dacilor
şi goţilor. Valul de pământ pleacă de la Drobeta, paralel cu Munţii Carpaţi,
până în zona Buzăului, la Pietroasele. Lungimea acestui val este de circa
700 km. La data construcției, valul avea înălțimea de 3 m, iar șanţul
adâncimea de 2 m. Valul de pământ era consolidat prin poziţionarea din loc
în loc de garnizoane sau castre apărate de legiuni romane.
Prin construcţia acestor linii de apărare, Constantin cel Mare
încerca, de fapt, să-şi creeze o linie defensivă, dar şi punct de plecare al
unei ofensive în vederea recuceririi Daciei. Urmărind conturul acestor linii
de fortificaţii, constatăm că romanii încercau să-i închidă pe daci într-un
sistem defensiv, dar şi ofensiv asemeni unui cleşte.
Prima mişcare a lui Constantin va fi pacificarea goţilor, lupte duse
între anii 331 – 332 şi încheierea unui tratat de pace cu aceştia, prin care li
recunoştea un regat numit “Gothia” la nord de Dunăre şi li se acorda
calitatea de aliaţi (foederati). Urmare a acestui tratat, romanii vor reuşi
finalizarea brazdei lui Novacîn teritoriu dacic, dar controlat de goţi. În
prezent, Brazda lui Novac de Nord constituie suportul terasamentelor căii
ferate Curtea de Argeș - Pitești - Roșiori de Vede - Turnu Măgurele.
 Brazda Diavolilor ( Diga del Diavolo)

Brazda lui Novac

Limes Transakutanus

Înşelaţi, dacii vor răspunde la această trădare a goţilor declanşând o

revoltă puternică care va cuprinde întreaga Muntenie. Această revoltă îi va
oferi şansa lui Constantin de a încerca recucerirea Daciei. Legiunile
romane vor pătrunde în Dacia, iar Constantin va duce între anii 335 – 336
un război total de recucerire a Daciei. Se pare că iniţial dacii vor fi înfrânţi,
deoarece Constantin îşi va atribui titlul de Dacicus Maximus.
Din păcate, din nou nu avem documente despre aceste evenimente,
distruse în mod clar de către Constantin, dar sigur este însă faptul că
Împăratul nu va reuşi să-şi ducă la bun sfârşit tentativa de cucerire a
Daciei. Va fi înfrânt de către triburile dacice într-un mod atât de umilitor,
încât va trebui să-şi retragă legiunile romane de pe linia limesului Dunării şi
să le mute mai adânc în Moesia. Dacii vor prelua pentru o durată mare de
timp controlul asupra Dunării. Romanii în schimb vor renunţa la a mai
„supraveghea” teritoriile dacilor.
Abia după 24 de ani, romanii vor reuşi să-şi reimpună dominaţia
asupra malului drept al Dunării, în timpul Împăratului Iulian Apostatul (361 –
363), când se vor lua şi masuri de întărire a castrelor şi fortăreţelor romane
de pe limes.

Creştinismul în Dacia în secolele III - IV

Începând din secolul IV al erei noastre, încep să apară primele

dovezi despre existența creştinilor în Dacia.
Principala cale de pătrundere a ritului creştin a fost cea militară, pe
două căi. Romanii dislocau pentru apărarea malurilor Dunării legiuni în care
începuseră să-şi facă simţită prezenţa şi un număr mare de creştini, mai
ales după facilităţile acordate de către Constantin cel Mare. O altă cale de
răspândire a creştinismului era creată de însuşi carpii şi carpodacii care, în
timpul invaziilor lor în imperiul roman, luau prizonieri, între care şi numeroşi
creştini. Influenţa acestora va creşte, permiţând crearea unei structuri
conducătoare a creştinilor şi construirea unor lăcaşe de cult.
Se pare că prima biserica construită în Dacia este cea de la Slăveni,
Oltenia. Biserica a fost construită pe fundaţia unui castru roman, distrus în
timpul invaziilor dacilor carpi, în jurul anului 247. Biserica construită între
anii 340 – 360 avea dimensiunile de 16 m lungime pe 7 m lăţime. Tot în
Oltenia se vor mai descoperi urme creştine în localităţile Copaceni, Malva,
Garla Mare, ş.a.
În această perioadă, în Dacia, şi ulterior în Moesia, activa unul din
cei mai mari episcopi ai Bisericii acelor vremuri.
Ulfila sau Wulfila, micul lup, (Wolf=lup) care a trăit între anii 311-
383, a fost preotul care i-a creştinat în acelaşi timp şi pe goţi cât şi pe
celelalte popoare de la nord de Dunăre. Istoricii afirmă că Ulfila nu era de
origine got, sau parţial got, părinţii lui fiind luaţi prizonieri şi folosiţi ca sclavi
de către goţi. Unii autori afirmă că era parţial de origine dacă.
Ulfila a fost numit ca episcop de către episcopul Eusebius din
Nicomedia în jurul anului 341. Episcop, misionar şi traducător al Bibliei în
limba goţilor, el a trăit o perioadă lungă de timp la nord de Dunăre, în
ţinuturile dacilor şi ale goţilor. Persecutat religios de către șeful goţilor,
Athanaric, a cerut permisiunea Împăratului Constantius al II-lea (337-361)
de a se refugia în Imperiul Roman, în anul 348. Acceptat de către împărat,
el se va stabili împreună cu creştinii care-l vor urma, în Moesia, în zona
cetăţii Nicopole.
 Ulfila înconjurat de alfabetul său

Pentru traducerea Sfintei Scripturi, istoricii timpului susţin că el ar fi

creat un alfabet gotic cu 24 de litere. Interesant este însă la acest alfabet
faptul că unele dintre litere seamănă foarte mult cu litere din alfabetul
ulterior al secuilor, despre care se ştie că a fost preluat de la daci. Iar
alfabetul dacic este structurat pe vechea scriere Turdas – Vinca.

Alfabetul secuilor

Scrierea Turdas –Vinca

 Fragmentele de biblie care au supravieţuit sunt cunoscute sub
numele de Codex Argenteus şi se găsesc în Biblioteca Universităţii din
Uppsala.
Istoricul Socrate afirma că Ulfila a luat parte la Sinodul creştin din
Constantinopol, ţinut în anul 360, şi că numele lui e subscris pe
confesiunea ariană.

Evenimentele din Pannonia din anii 357 - 359

La 20 de ani de la urcarea pe tronul imperial, Constantius al II-lea

(337 – 361) va fi nevoit să-şi deplaseze legiunile în Pannonia cuprinsă de o
puternică răscoală. Triburile sarmatice argaragantes şi limigantes, quazii şi
triburile dacice băştinaşe din zonă vor ataca fortăreţele şi garnizoanele
romane începând un război de eliberare de sub dominaţia romană.
Ofensiva armatei romane a pornit de la Sirmium în aprilie 258 şi a acoperit
un teritoriu foarte mare între Brigetio şi vărsarea Tisei în Dunăre. Probabil
că trecerea fluviului să fi fost făcută pe pod de vase la Lederata. Cu
această ocazie sunt menţionaţi conducătorii triburilor „nordului”: Ziazais,
Rumon, Zinafer, Usafer şi Fragiledus. Din păcate, izvoarele timpului nu ne
menţionează originea fiecăruia. După lupte înverşunate, cu mari pierderi de
ambele părţi, romanii găsesc calea diplomatică de a-l proclama pe Ziazais
rege al „Sarmatiei”, al doilea regat federat cu romani, după „Gothia”.
Unii istorici consideră că Zizais era dac, făcând legătura între
numele acestuia şi Ziais, soția regelui Pieporus. Interesant este şi numele
altui comandant răsculat, Rumon, care este considerat o preluare
deformată a termenului de roman - român !(?)
 Campania militară a împăratului Valens în Dacia ( 367 – 368)

După imediata lui instalare, împăratul Flavius Julius Valens, (364 –

378), refuză să le mai plătească tribut goţilor, pe motivul intervenţiei
acestora în luptele interne ale imperiului, goţii susţinându-l pe Procopius,
considerat descendent al lui Constantin cel Mare.
Valens va răspunde atacului goţilor în provincia Scytia (Dobrogea),
stabilindu-şi cartierul general la Marcianopolis de unde, între anii 367 – 368,
va întreprinde campanii militare îndreptate împotriva acestora.

După ce va construi un pod de vase peste Dunăre, Valens va

pătrunde în teritoriul Munteniei Estice, în urmărirea goţilor, ajungând
undeva în zona munţilor Buzăului. „ Este o împrejurare cu totul neobişnuită
şi aceea că ai trecut Istrul pregătit pentru război şi ai pustiit de două ori,
într-un scurt răstimp, ţara duşmană, mergând atâta loc până unde niciodată
n-a îndrăznit să ajungă solii noşti.” (Themistios – Discursuri).
După alungarea goţilor, împăratul ia măsuri de construire de noi
garnizoane şi fortificaţii în zona Dobrogei, pe linia Dunării şi până la Marea
Neagră. Aceste garnizoane vor fi populate cu militari de elită, asigurându-
se echipament militar de înaltă calitate şi hrană în exces, pentru a nu intra
în conflict cu băştinaşii.
Sofistul Themistios (317-388), prezent în aceste campanii,
referindu-se la băştinaşi, va face o precizare legat de ordinul împăratului de
a nu intra în conflict cu băştinaşii: „ ei < soldaţii romanii > îi dispreţuiesc pe
barbarii <goţi>, dar se tem de agricultori, şi ca să înfrunte dojana lor este
lucru mai cumplit decât să vadă năvălind zeci de mii de sciţi”.
 Aceşti agricultori atât de periculoşi în vorbe şi fapte erau carpii/dacii
care populau aceste ţinuturi. De altfel, pentru a putea să-şi asigure
aprovizionarea cu produse de la ei, Împăratul îşi va aşeza mare parte de
oaste, în vara anului 368, lângă satul Carpilor, Vicus Carporum, trăind în
bună înţelegere cu aceştia. Acest sat carp se pare că era undeva pe lângă
Hârşova (Carsium).
Se pare că în această perioadă federaţia carpilor ar fi încheiat un
tratat cu Imperiul Roman, practic o alianţă împotriva goţilor. Altfel, nu
vedem cum armata romană a pătruns în teritoriul dacic, primită cu bucurie,
după cum afirma Themistios, şi li s-a permis acestora să construiască
fortificaţii. Se pare că Themistios avea cunoştinţă de această alianţă
romano-carpă :” Cârmuitorul acela ... căpetenie getică ... a privit cu respect
filozofia care trecea dincolo, alături de tine, tratatul încheiat cu el şi
pacea...”
Deoarece în cursul anului 368, din cauza marilor inundaţii ale
Dunării, Împăratul Valens nu va putea să-şi continue campania, ea va fi
reluată în 369, legiunile romane pătrund la nord de Delta Dunării între Prut
şi Nistru, atacându-i pe goţi. Athanaric, conducătorul goţilor, va fi nevoit să
ceară pacea. Sfârşitul ostilităţilor favorabil romanilor se pare că a fost mult
influenţat de neintervenţia carpilor, aceştia fiind mulţumiţi de scăderea
influenţei şi a puterii goţilor în cadrul federaţiei lor. Goţii nu vor avea voie să
pătrundă în imperiul roman şi mai mult ca sigur în Dacia, schimburile
comerciale făcându-se doar prin două puncte de graniţă: cetăţile
Constantiniana Dafne şi Noviodunum.

Daci, goţi şi huni ( 375 – 391)

În anul 375, hunii, popor turco-mongol din Asia Centrală, vor

trece Niprul cotropind regatul goţilor greuthungi. ’’Niciodată nu s-au
văzut astfel de oameni, nici chiar la perşi sau etiopieni. Pielea lor era de
un galben întunecat. Aveau braţe lungi, un piept larg, o faţă turtită în
care ochii mici, traşi spre tâmple, puneau o lucire vicleană şi de cruzime.
Craniul lor era deformat din copilărie cu un aparat făcut din scânduri şi
din curele, se lungeau înapoi şi erau spâni, căci aveau grijă să-şi tragă pe
obraji dâre adânci ca să împiedice creşterea părului. Îmbrăcaţi cu piei de
animale, acoperindu-şi capul cu blănuri, încălţaţi cu nişte curele din
piele, aceşti omuleţi cu privirea vicleană şi sălbatică semănaseră groaza
în toate popoarele din Asia şi Europa.’’ (Marcel Brion – Attila)
Invazia hunilor va ajunge în anul 376 până în spaţiul carpato-
dunărean. Presându-i pe goţi, aceştia vor cere permisiunea împăratului
Valens să treacă în imperiul roman. Urmare acestui fapt, se va isca o
serie de conflicte între goţi şi romani, ajungându-se până la bătălia de la
Adrianopole, 9 august 378, unde armata romană este înfrântă de
 vizigoţii şi ostrogoţii conduşi de Frithgern, iar Valens îşi pierde viața pe
câmpul de bătălie.
Prima informaţie despre daci sub ocupaţia hună o avem de la
istoricul Zosimos: „Theodosius < 379 – 395 > respinse pe sciţi şi pe
carpodaci, amestecaţi cu huni, şi învingându-i în luptă, îi sili să treacă Istrul
şi să se întoarcă în locurile lor.„ Anul acestei invazii la sud de Dunăre în
imperiul roman este 381.
Termenul de carpodaci este posibil să fi fost creat de Zosimos
pentru a-i identifica mai bine pe atacatori, cu specificarea că acei atacatori
erau carpii din neamul dacilor. Este mai mult ca sigur ca triburile dacilor să
fi acceptat să se supună hunilor pentru a evita distrugerile provocate de
aceştia, preferând să intre ca aliaţi în confederaţia hunilor, decât să-i aibă
duşmani. Aceste atacuri ale dacilor în imperiul roman, aliaţi cu goţii sub
presiunea hunilor, vor continua de-a lungul timpului.
În anul 386, regele greuthungilor, Odotheus, va încerca să pătrundă
în Imperiul Roman, după ce solicitase pentru el şi oamenii lui, în mod
paşnic, protecţia împăratului. Evenimentele s-au desfăşurat undeva în
nordul Dobrogei, în aproprierea cetăţii Noviodunum (Isaccea). Goţii,
beneficiind de colaborarea băştinaşilor, se vor îmbarca în 3.000 de bărci
monoxile, încercând să treacă Dunărea.

Zona era însă foarte bine apărată de trupele romane comandate de

generalul Flavius Promotus, care va reuşi să surprindă această flotă
improvizată şi să-i masacreze pe goţi şi aliaţii lor. Însuşi regele got,
Odotheus, va fi ucis în acest conflict.
Numărul mare de bărci monoxile, 3.000, confirmă existenţa unei
populaţii dacice numeroase, angrenată în activităţile de comerţ şi pescuit în
zona de nord a Dobrogei.
În anul 391, dacii aliaţi cu goţii vor trece graniţa de la Dunăre a
Imperiului Roman, pătrunzând până în Moesia Secunda, Scythia şi
ajungând până în Thracia.

Tot generalului Flavius Promotus îi va reveni ca sarcină oprirea şi

înfrângerea invadatorilor. În timpul luptelor purtate, însă, acesta va fi ucis
pe câmpul de luptă, comanda legiunilor romane fiind preluată de către
generalul roman de origine vandală, Stilicho (359 – 408).
Angajat în lupta cu aliaţii “barbari”, Stilicho va reuşi cu greu să
respingă atacul acestora, purtat undeva în Thracia, pe malurile râului
Hebrus (Marita).

Scindarea Imperiul Roman ( 395 – cca 527)

La sfârşitul secolului al IV–lea, Imperiul Roman se va confrunta,

rând pe rând, cu invaziile permanente ale goţilor ostrogoţi şi vizigoţi, iar
ulterior după colonizarea lor în sudul Dunării, aceştia vor continua însă să
prade provinciile balcanice şi să se amestece în treburile interne ale
imperiului.
După moartea împăratului Teodosiu I, Imperiul Roman se împarte în
două, între cei doi fii ai împăratului. Flavius Honorius devine împărat (395-
423) al provinciilor din Occident, cu capitala la Ravenna, iar Flavius
Arcadius (395-408) al provinciilor din Orient, cu capitala la Constantinopole.
Dobrogea şi provinciile balcanice sunt incluse în perimetrul Imperiului
Roman de Răsărit.
Chiar dacă această împărţire nu s-a dorit a se transforma într-o
separare, acest lucru se va împlini pe parcursul timpului, ducând la apariţia
a două noi entităţi statale istorice şi politice: Imperiul Roman, în apus, şi
Imperiul Bizantin, la răsărit.
Această împărţire însă nu va rezolva problemele fostului mare
imperiu. Confruntat cu atacurile tot mai insistente ale barbarilor, Imperiul
roman de est va intra într-un con de umbră. În anul 410, vizigoţii conduşi de
Alaric vor ataca şi devasta Roma; în anul 439, în timpul împăratului
Valentinian al III-lea (423 – 455), vandalii conduşi de Gaiseric vor cuceri
Cartagina şi mare parte a nordului Africii, scoţând ţinuturile de sub
autoritatea romană.
Dar începând cu anul 443, ambele imperii, cât şi teritoriile nordice
învecinate, se vor confrunta cu marea invazie a hunilor conduşi de către
regele Attila (n. 406 – d. 453).
Hoardele hune vor trece din Asia în vechiul regat gotic dintre Nipru
şi Prut, de unde se vor deplasa spre est şi sud ocupând Dacia şi provinciile
sud – dunărene. Attila va solicita Imperiului Bizantin să le plătească un
tribut în valoare de 2.100 livre de aur, triplul celui plătit iniţial hunilor în
timpul regelui Rua.
În anul 447, hunii vor pătrunde în Câmpia Panonică unde se vor
stabili, date fiind condiţiile locale asemănătore stepelor asiatice de unde
proveneau.
Contrar opiniei istoricilor, hunii nu au ocupat Transilvania şi celelalte
ţări romane din considerente strategice şi organizatorice, preferând însă să-
i oblige pe daci să accepte suveranitatea lor.
Câmpia Pannoniei era locul ideal pentru Attila, în centrul Europei,
de unde îşi putea îndrepta armatele atât spre Roma, cât şi spre
Constantinpol. Factorul determinant pentru această locaţie era însă
motivaţia hrănirii cailor de luptă. Fiecare dintre huni avea cel puţin 5 cai,
ceea ce, la o mică oaste de 10.000 de soldaţi, însemna o herghelie imensă
de 50.000 de cai care trebuiau să poată fi hrăniţi şi odihniţi cu timpul, ceea
ce necesită existenţa unei imense păşuni cu iarbă deasă şi bogată, pusta
maghiară putând să le ofere aceste condiţii.
Hunii şi regele lor, Attila, vor cauza timp de patru ani mari probleme
celor două imperii, atât din punct de vedere politic, dar şi financiar, prin
impunerea unor tribute şi pretenţii băneşti tot mai mari.
Însă în anul 451, la 20 iunie, o coaliţie sub comanda generalului
Flavius Aetius şi a regelui vizigot Theodoric I, învinge în bătălia de pe
Câmpiile Catalaunice (Chalons – Franţa) armata regelui hun Attilla,
marcând sfârşitul dominaţiei hunilor în Europa.
 După moartea lui Attila, survenită în anul 453, confederaţia hunilor
se va destrăma, unii dintre ei vor fi decimaţi de romani şi de popoarele pe
care le supuseseră, alţii se vor reîntoarce în stepele asiatice, iar unii vor
încerca să supravieţuiască în provincii din Imperiul Roman, solicitându-le
acestora protecţie sau impunându-se cu forţa.
Unul dintre fii lui Attila, Ernak, şi oamenii lui au primit dreptul de la
romani să se stabilească undeva în nordul Dobrogei. Istoricul got Iordanes,
peste 100 de ani de la aceste evenimente, avea să menţioneze că în
această zonă mai trăiau încă urmaşii hunilor. Până în anul 474, hunii vor
mai avea conflicte cu romanii şi populaţiile din teritoriile învecinate
Imperiului Roman, încercând să-şi revendice unele teritorii din Câmpia
Panonică, nordul şi sudul Dunării, dar fără prea mari rezultate, fiind rând pe
rând decimaţi.
Din păcate, din nou, nu avem prea multe informaţii despre
evenimentele în care au fost implicate triburile geto-dacilor în acea
perioadă, dovezile fiind pierdute sau distruse, în acea perioadă sau ulterior.
O astfel de mare pierdere s-a petrecut în anul 1916 în timpul primului război
mondial, când, în nordul Moldovei, la Hodora – Cotnari, judetul Iaşi, s-a
descoperit un imens tezaur care cuprindea lingouri stampilate şi circa
20.000 de monede de aur care se pare că au fost emise la sfârşitul
secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea (Alexandru Madgearu).
Abia descoperit, tezaurul avea să dispară însă în împrejurări necunoscute.
Astfel de descoperiri, datate din perioada secolelor IV – V, se vor
face şi în Transilvania, precum tezaurul de la Someşeni, Cluj, mormintele
de înhumaţie şi obiecte de aur la Ţaga (jud. Cluj), Cepari (com. Dumitra,
jud. Bistriţa – Năsăud).
În anul 1889 s-a descoperit la Apahida (jud. Cluj) un mormânt în
care s-au găsit în afară de resturile sicriului de lemn, “două vase de argint
fusiforme, benzi de aur, o fibulă de aur cu capete în formă de ceapă, trei
catarame de aur decorate în stil policrom, şase pandantive de aur în formă
de clopoţei care făceau parte dintr-o diademă, o brăţară de aur cu capetele
îngroşate, precum şi trei inele de aur decorate cu cruci şi monograme“
(Alexandru Madgearu).
Caracterele inscripţionate pe primul inel sunt o cruce, partea de sus,
cuvântul OMHAR, la mijloc şi literele VS, în partea de jos.
 Interpretarea făcută de către istorici este că persoana căreia i-a
aparţinut acest inel era creştin, dovadă fiind prezenţa crucii, numele lui fiind
Omhar, un bărbat glorios, conform inscripţiei V.S. – Vir Gloriosissimus.
Originea lui însă este un subiect de controverse pentru istoricii români şi
străini. Toţi sunt însă unanimi prin faptul că îl consideră pe Omhar fie un
rege gepidă, fie un rege got, sau că numele ar fi de origine iraniană. Alţii
confirmă originea străină, dorind să-l identifice cu un băştinaş dac.
Este posibilă însă şi o altă interpretare a inscripţiilor. Literele V.S.
sunt prescurtarea latinului Vir Gloriosissimus, ceea ce ne conduce la ideea
că inscripţia de Omhar nu reprezintă numele unei persoane, ci este o
calitate a acelei persoane: OM – HAR. În dicţionarul limbii romane,
termenul de “har”, ca şi termen religios, înseamnă graţia divină acordată
omului.
Prezenţa crucii şi a acestei inscripţii duce la ideea că personajul
îngropat la Apahida era un preot, un OM glorios din punct de vedere
spiritual şi dăruit cu HAR de la Dumnezeu.
Un alt argument pentru susţinerea acestei ipoteze este lipsa armelor
în inventarul obiectelor găsite în mormânt. Dacă personajul respectiv era un
conducător gepid sau got, armele pe care le avusese în tipul vieţii trebuiau
să fie găsite în mormântul lui, ori lipsa acestora evidenţiază faptul că
persoana îngropată era un înalt preot creştin, dovadă a bogăţiei bijuteriilor
găsite în mormântul lui.
La circa 500 de metri de acest mormânt, a fost descoperit un altul
care în mod sigur aparţinea unui conducător militar deoarece, în resturile
sicriului lui, au fost găsite arme: o spadă şi un mâner de lance precum şi
podoabe de harnaşament.
Astfel de morminte, dar şi de aşezări provenind din secolul V-VI, vor
mai fi descoperite în întreaga Transilvanie în judeţele:
Alba:
 Alba Iulia, 13 morminte pe Dealul Furcilor
 Noslac, 122 de morminte;
 Sanmiclăuș, comuna Șona, cimitir de 43 de morminte;
 Spalnaca, Hoparta, 39 de morminte

Cluj:
 Căpuşu Mare, cimitir cu 15 morminte;
 Floreşti, un ansamblu de 5 locuinţe şi 10 morminte;
 Turda, doua morminte descoperite în aria fostului castru;
 Vlaha, cimitir cu 300 de morminte;

Bistriţa – Năsăud:
 Archiud, aşezare umană şi un cimitir de 20 de morminte;
 Bistriţa, 60 de morminte;
 Dipşa, aşezare compusă din 13 locuinţe şi un cuptor de
olărit;
  Fântâniţa, un număr de morminte parţial cercetate;
 Galaţii Bistriţei, 35 de morminte de inhumaţie;
 Ocniţa, un mormânt dintr-un cimitir necercetat;
 Şintereag, cimitir din care s-a cercetat un singur mormânt;
 Şirioara, aşezare bogată în ceramică;
 Stupini, aşezare de circa 100 de locuinţe amplasate pe o
suprafaţă de 4 hectare din care s-au cercetat 21 de
locuinţe;

Mureş:
 Band, 186 de morminte
 Cipău, 12 morminte;
 Iernut, ansamblu de locuinţe şi gropi de provizii;
 Lechinţa pe Mureş, cimitir din care s-au cercetat 4
morminte;
 Moreşti, Ungheni, aşezare de 33 de locuinţe şi un cimitir
cu 83 de morminte;
 Sighişoara – Dealul Viilor, un cimitir cu 20 de morminte;
Sibiu:
 Brăei, 294 de morminte;
 Mediaş, trei morminte de inhumaţie;

Aceste aşezări şi morminte sunt doar o parte din cele descoperite.

În aceste morminte s-au descoperit, pe lângă obiecte de ceramică, bijuterii,
arme şi chiar şi schelete de cai. Istoricii atribuie aceste localități şi morminte
gepizilor şi avarilor, dar cu specificarea că cele mai multe dintre ele pot fi
atribuite şi populaţiei dace băştinaşe, pe baza obiectelor de ceramică bogat
reprezentată în aceste localităţi şi morminte.
“Regatul gepidic din Transilvania a fost o creaţie efemeră şi
marginală în comparaţie cu regatele gepide de la Sirmium şi din bazinul
Tisei. Existenta sa nu a putut fi stabilită decât prin interpretarea
descoperirilor arheologice, căci niciun izvor literar nu i-a menţionat. “
(Alexandru Madgearu – Istoria Militară a Daciei post – romane).
Procopius din Caesarea (cca.500 – 570), referindu-se la anii 540-
550, confirmă faptul că gepizii nu au ajuns să întemeieze un regat în
Transilvania, ” Gepizi stăpânesc Sirmium < Sremska Mitrovica, Serbia>, îi
duc în sclavie pe romani şi se laudă că vor cuceri toata Dacia. ... Mai
înainte, Dacia plătea goţilor un tribut, iar gepizii locuiau la început toţi pe
cealaltă parte a Istrului; şi atât de tare se tem de puterea goţilor încât nici
măcar n-au încercat vreodată să treacă fluviul .... Aceşti tâlhari vă amintesc
acum prin toate mijloacele că Sirmium şi alte localităţi din Dacia ar fi acum
pentru voi prilej şi pricină de război.”
Textul lui Procopius este foarte clar, iniţial goţii primeau tribut din
partea triburilor dacice, în timpul regatului Gothia stabilit la nord de Dunăre
în anul 332; gepizii locuiau în Pannonia de unde în jurul anilor 540 nu
aveau curajul să ocupe Dacia din cauza goţilor. Dar la anul 540 goţii
părăsiră Dacia de circa 140 de ani. De fapt, gepizii se temeau de daci,
respectiv geţi (în loc de geţi Procopius scrie goţi, veşnica confuzie creată
de pe vremea împăratului Iulian Apostatul).
Şi atunci, de ce istoricii afirmă despre existenţa unui regat gepid în
Transilvania, când aceştia trăiau în Pannonia ?
 AUSONI, ANTI, VLAHI ( 527 – 619 )

Începând din secolul al V-lea, menţiuni referitoare la daci, carpi sau

carpodaci dispar din documente şi cărţile istoricilor timpului ca nume.
Datorită invaziei triburilor migratoare, a numărului mare de popoare, cu
nume ciudate, neromanice, scriitorii bizantini şi nu numai ei, vor face
confuzii între ei, atribuindu-le uneori fapte şi evenimente care, de fapt,
fuseseră făcute de alţii, caz concret - scriitorul got Iordanes care atribuie
faptele antice ale geto-dacilor goţilor.
Ultima menţiune clară despre geto-daci este cea din anul 381 când
carpodacii aliaţi cu goţii invadează Imperiul Roman şi sunt înfrânţi de către
Teodosiu I (379 – 395).
După această dată, ei sunt confundaţi cu goţii, gepizii sau sarmaţii.
În timpul lui Attila, îi vom întâlni pe dacii nord-estici, dacii mari, botezaţi sub
numele de ausoni.
Ausonii erau un trib antic care a populat mare parte a Italiei între
anii 1240 – 850 î. Hr. Numele dat de către cronicarii bizantini dacilor, de
ausoni, este direct legat de limba folosită. Conform istoricilor antici, ausonii
vorbeau o limbă pre-latină. În timpul vizitei lui la huni, povestind despre
ausoni, Priscus remarcă asemănarea limbii dacilor cu cea a romanilor,
sesizând însă diferenţele. Acest lucru îl determină să considere că dacii
vorbeau o pre-latină asemănătoare cu limba ausonilor antici. Este o nouă
confirmare a existenţei unei limbi pre-latine în Europa care, ulterior, a
generat celelalte limbi romanice.
Istoricul got Iordanes, care în anul 551 a alcătuit o Cronică
Universală şi o Istorie a goţilor, povestind despre Ermanaric, conducător al
goţilor până în anul 376, aminteşte că acesta pornise o campanie de
cucerire a veneţilor, populaţie care trăia în nord-vestul Italiei. Veneţii erau
un popor antic care a avut perioada de maximă de înflorire între VI – I î. Hr.
Cercetătorii europeni afirmă că limba folosită de ei avea multe similitudini
cu limba latină şi alte limbi italice, fiind pre – latina sau proto-latina
europeană.
În mod surprinzător, asemeni lui Priscus, Iordanes menţionează că
şi alte triburi de la nord şi sud de Dunăre erau înrudiţi cu aceştia: anti şi
sclavini: “ ... cum am arătat la începutul expunerii noaste, când am înşirat
toate neamurile, se trag dintr-o singură tulpină, iar acum apar sub trei
nume: veneţi, anti şi sclavini. Deşi acum, < în jurul anilor 550) datorită
păcatelor noastre se poartă pretutindeni că nişte fiare sălbatice ...”
 Afirmaţia făcută de Iordanes, referitor la înrudirea veneţilor cu antii
şi sclavinii, duce la confirmarea ipotezei că antii şi sclavinii vorbeau o limbă
romanică, dar nu latina vorbită în Imperiul Bizantin, ci o formă mai veche,
descinsă din proto-latina vorbită de veneţi.
Această informaţie poate clarifica motivul pentru care dacii nu au
mai fost menţionaţi în cronicile bizantine, numele lor fiind schimbat de
istoricii timpului, care după 280 de ani după părăsirea Daciei de către
romani nu mai conştientizau legătura populaţiei băştinaşe dace a timpului
cu vechii geto-daci. Abia peste circa 600 de ani, cronicarii bizantini Ioan
Kinnamos şi Kekaumenos vor face legătura între vlahi (valahi) şi anticii geto
– daci.
Este mai mult ca sigur că antii înrudiţi prin limbajul lor ciudat
romanic cu veneţii să fi fost, de fapt, băştinaşii geto-daci. Faptul că sclavinii,
slavi de origine, sunt prezentaţi ca şi populaţie romanică, este datorită
faptului că aceştia trăiau într-un spaţiu romanic şi erau aliaţii antilor, fiind
obligaţi să folosească limba apropiaţilor lor.
În sprijinul acestei informaţii vom apela la Mauricius, care, în
lucrarea sa Strategicon, îi descrie pe aceşti misterioşi anti: “Neamurile
slavilor şi antilor au traiul şi obiceiurile la fel şi sunt slobode: ele nu rabdă
nicidecum să fie robite sau stăpânite şi mai cu seamă în ţara lor < ! >. Au
mulţi bărbaţi şi sunt suferitoare, îndurând cu uşurinţă căldura, frigul,
ploaia, goliciunea trupului şi lipsa de hrană. Sunt blânzi şi binevoitori cu
oaspeţii şi-i duc pe rând din loc în loc, unde au nevoie. Dacă întâmplător
străinul a fost păgubit din lipsa de grijă a celui care l-a primit, vecinul
acestuia porneşte cu război împotriva lui, socotind drept o datorie sfântă să-
şi răzbune oaspetele.
Pe cei care se află prizonieri la ei nu-i ţin ca sclavi până la nesfârşit
ca celelalte neamuri, ci hotărăsc un anumit timp şi lasă în seama lor dacă
doresc să se întoarcă în ţinuturile de baştină, plătind o răscumpărare
oarecare, sau rămân acolo slobozi şi prieteni. Au o mulţime de animale de
tot felul şi de roade, care zac în grămezi, mai ales mei < cereală specifică
dacilor > şi porumb.
Femeile lor sunt de o cuminţenie mai presus de firea omenească, aşa
încât multe dintre ele cred că moartea bărbaţilor e şi moartea lor şi se lasă
sugrumate de bună voie, deoarece nu mai socotesc viaţă traiul petrecut în
văduvie < tradiţie a triburilor daco-tracice >.
Locuiesc în păduri şi pe lângă râuri, mlaştini şi bălți greu de pătruns
şi îşi fac mai multe ieşiri din locuinţele lor, de bună seamă din pricina
împrejurărilor în care se află. Lucrurile de trebuinţă le ţin ascunse în
pământ şi nu agonisesc nimic de prisos, să se vadă. Duc o viaţă de jaf şi le
place să-şi încerce duşmanii în locurile încurcate, înguste şi stâncoase
<strategie dacă şi ulterior valahă >.
Folosesc cu pricepere năvălirile repezi, înfruntările pe neaşteptate şi
loviturile pe furiş, ziua şi noaptea, şi născocesc multe căi de înfruntate. Sunt
iscusiţi şi în trecerea râurilor, mai mult ca toţi, şi se împotrivesc cu tărie în
apă. ... Se înarmează cu două suliţi mici de fiecare bărbat , iar unii din ei cu
scuturi temeinice, dar greu de purtat. Folosesc şi arcuri de lemn cu săgeţi
mici, unse cu otrava, care e vătămătoare, dacă cel lovit de ele nu ia o
băutura împotriva otrăvii sau alt ajutor scornit de minţile vracilor ori nu-şi
taie repede rana, ca să nu îmbolnăvească tot trupul.
Sunt nestăpâniţi şi răzbunători, nu cunosc rânduiala şi nici nu căută
să se prindă în lupta închegată sau să iasă în locuri descoperite şi netede;
sau, dacă se întâmplă că au îndrăzneala în clipa încăierării, scot numai
strigăte şi se mişcă puţin înainte. Dacă duşmanii rânduiţi în faţă se trag
îndărăt la strigătele lor, ei se avântă mai cu tărie; dacă nu, se întorc pe unde
au venit şi nu se grăbesc să încerce puterea duşmanilor, ci fug în păduri,
deoarece acolo au multă îndemânare şi ajutor şi se pricep să lupte cu
iscusinţă în locuri strâmte. Şi de multe ori aduc prăzi, pe care, cu oarecare
tulburare, le lasă fără să le bage în seamă şi fug în păduri, iar cei care
rătăcesc şi se îndreaptă spre prăzi îi înfruntă cu uşurinţă şi le pricinuiesc
pagube. Asemenea isprăvi sunt gata să facă în tot felul şi de bună voie, că
să-şi veteme duşmanii.
Sunt cu totul fără credinţă <creştină > şi lipsiţi de cuvânt faţă de
înţelegerile făcute, urmându-le mai mult de teama decât cu daruri, şi se lasă
duşi când de un gând, când de altul: ori nu se înţeleg, ori se înţeleg, dar
îndată vin alţii şi calcă hotărârile luate. < peste aproape 500 (1060) de ani,
istoricul armean Kekaumenos avea şi el la rândul lui să le facă o asemenea
“reclamă” şi vlahilor: Neamul vlahilor este cu totul necredincios şi spurcat,
neavând credinţa dreaptă nici faţă de Dumnezeu, nici faţă de împărat, nici
faţă de rudă sau de prieten, ci umblă pe toţi să-i înșele şi minte straşnic şi
fură mult" >.
Deoarece au mulţi regi şi nu se înţeleg între dânşii, e nimerit ca pe
unii dintre ei să-i mânuim cu vorbe şi daruri, mai ales pe cei din apropierea
hotarelor noastre, iar împotriva celorlalţi să pornim cu război, pentru că
duşmănia faţă de toţi să nu ducă la unire sau la o singură stăpânire”
<Herodot: Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege
între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile,
după socotinţa mea. Dar acest lucru este cu neputinţă şi niciodată nu se va
înfăptui. De aceea sunt aceştia slabi. > .( Fontes Historiae Daco-
Romanorum – De la anul 300 la anul 1000, Ed. Academiei R.S.R, 1970).
Marele istoric bizantin, Procopius din Caesarea (500 – 565), care a
trăit în acea perioadă, ne aduce alte informaţii despre anti: “Neamurile
acestea, sclavinii şi antii, nu sunt conduse de un singur om, ci trăiesc încă
din vechime în rânduială democratică şi de aceea treburile lor, atât cele
prielnice cât şi cele neprielnice, sunt totdeauna dezbătute de către obşte. La
fel sunt comune la aceşti barbari mai toate celelalte obiceiuri ale lor încă din
vechime.
Cred că este un singur Dumnezeu, <Zamolxe> , făuritorul fulgerului
şi singurul stăpân al tuturor lucrurilor şi îi jertfesc boii şi alte animale de tot
felul. < jertfa specifică dacică > Ei nu ştiu ce-i aceea soartă nemiloasă, nici
nu mărturisesc că ea ar avea înrâurire asupra oamenilor. Când îi ameninţă
moartea, fie că se îmbolnăvesc, fie că pornesc la război, făgăduiesc lui
Dumnezeu <Zamolxe> că, dacă vor scăpa cu viaţă, îi vor aduce o jertfă; iar
după ce scăpă, îi jertfesc ceea ce au făgăduit şi cred că şi-au răscumpărat
viaţa cu preţul acestei jertfe. Ei mai cinstesc şi râuri, nimfe şi alte zeităţi şi
jertfesc tuturor acestora, iar cu prilejul jertfelor fac prorociri.
Locuiesc în colibe jalnice, răzleţiţi mult unii de alţii şi mereu se mută
dintr-un loc în altul. Când pornesc în luptă, cei mai mulţi merg pe jos
împotriva duşmanului; poartă în mâini scuturi mici şi lănci; dar nu-şi pun
niciodată platoşa. Unii n-au nici cămaşă, nici manta; ci îmbracă numai nişte
pantaloni până la părţile ruşinoase şi pornesc aşa la luptă împotriva
duşmanilor. Amândouă neamurile au o singură limbă, cu totul barbară.
Nici la înfăţişare nu se deosebesc cu ceva între ei. Toţi sunt înalţi şi
foarte voinici. Culoarea pielii nu e prea albă, aceea a părului nu e prea
blondă şi nici nu bate cu totul în negru, ci sunt toţi roşcovani. Duc o viaţă
aspră şi neîngrijtă, la fel ca massagetii, şi sunt mereu plini de murdărie, ca
şi aceia.
Dar nu-s răutăcioşi, nici vicleni, şi în simplitatea lor păstrează felul
de a fi al hunilor. Până şi numele sclavinilor şi antilor era unul singur la
început. Într-adevăr, şi unii şi alţii, se numeau altădată “spori”, poate
pentru faptul că locuiesc sporadic, în corturi împrăştiate. De aceea au şi
mult pământ; căci cea mai mare parte a ţărmului de dincolo al Istrului este
locuit de dânşii. Aşa stau lucrurile cu neamul acesta” (.( Fontes Historiae
Daco-Romanorum – De la anul 300 la anul 1000 , Ed. Academiei R.S.R,
1970).
Eliminând exagerările şi modul tendenţios îi care prezintă,
Procopius face practic o descriere a urmaşilor dacilor. Se pare că sclavinii
adoptaseră unele obiceiuri de la daci, tot aşa cum precum şi aceştia au
împrumutat de la slavi alte obiceiuri.
Aceşti anti, daci băştinaşi, conform, descrierii lui Mauricius, vor trăi
la nord de Dunăre în condiţiile dificile ale veşnicelor invazii romane, gote,
vandale, hune, slave şi a altor popoare migratoare adoptând un stil de viaţă
care le putea permite supravieţuirea şi continuitatea. Ei sunt menţionaţi de
istoricii timpului sub numele de argaragantes şi limigantes.
Însă ei nu se vor limita doar să se apere, angajându-se în conflicte
militare de anvergură atât cu bizantinii, cât şi cu popoarele migratoare. În
general, istoricii noştri îi consideră, în mod greşit, pe anti ca fiind populaţie
de origine slav, iar pe argaragantes şi limigantes ca şi sarmaţi, uitând însă
că Dio Cassius (155-229) îi numeşte pe dacii din afara Imperiului Roman,
„Dakoi prosoroi” sau în latină „Daci limitanei”, adică „dacii din vecinătate”.
Prima menţiune despre o invazie a antilor la sud de Dunăre este
datată în jurul anilor 518. Motivul acestei reacţii ofensive sunt lucrările de
refacere a fortificaţiilor şi castrelor de pe linia limesului Dunării de către
bizantini, comandate de către împăratul Anastasius I (491 – 518). Generalul
bizantin Germanus, magister militum per Thraciam, nepot al nou instalatului
împăratului Iustin I (518 – 527), va interveni în fruntea legiunilor şi va obţine
o victorie zdrobitoare. Procopius din Caesarea (500 – 565) avea să
menţioneze în scris aceste evenimente: “Când Iustin, unchiul lui
Germanus, se suise pe tron, antii, care locuiesc aproape de sclavini,
trecuseră Istrul cu oaste multă şi cotropiră teritoriul roman. Nu mult
înainte împăratul făcuse pe Germanus comandantul armatei din întreaga
Tracie. Acolo se încăierase cu ostile duşmane, le biruise în lupta şi le
măcelărise aproape pe toate...”
Interesant este de amintit faptul că Împăratul Iustin I era de origine
dacică, născut în districtul Bederiana din provincia Dacia Aureliana. Încă de
tânăr îl va impresiona prin fizicul lui pe Leon I ( 457-474), impara al
Bizanţului, care îl va primi în corpul de elită al gărzii palatului – Excubitorii.
Însuşi Leon I Tracul era de origine traco-dacică.
Un alt magister militum Ilirycum, Mundo, va lupta în anul 529 în Iliria
împotriva invaziei geţilor. Istoricii îi identifica pe aceşti geţi cu goţii sau cu
bulgarii, aceste confuzii fiind la ordinea zilei în scrierile cronicarilor bizantini.
Atacul unei populaţii cu nume de geţi în provincia Ilyricum nu poate fi
echivalată decât cu antii şi posibil sclavinii din sudul Banatului. În anul 530,
Munda îşi va deplasa legiunile pentru apărarea Traciei invadată de bulgari.
Între anii 530 - 533, în timpul domniei împăratului Iustinian cel Mare
(527 - 565), Chilbudios, magister militum per Thraciam, va purta lupte
contra atacurilor bulgarilor, sclavinilor şi antilor. Numit ca responsabil cu
paza limesului dunărean, Chilbudios va reuşi să blocheze invaziile şi să-i
împingă peste Dunăre. Chilbudios va muri pe câmpul de luptă în anul 533
în timpul unei confruntări cu sclavinii. În mod ciudat, urmare a apariţiei unui
conflict armat între sclavini şi anti, un ant luat prizonier de sclavini va fi
identificat ca fiind general roman Chilbudios. Antii îl vor revendica pe acesta
de la sclavini şi vor încerca să-l şantajeze pe împăratul Iustinian,
solicitându-i acestuia păstrarea generalului în schimbul unor facilităţi.
Ca răspuns la intruziunile sclavinilor şi antilor în imperiul bizantin
între anii 535 – 540, Împăratul Iustinian cel Mare ( 527 – 565) va demara
una din cele mai pretenţioase proiecte privind refacerea sistemului de
apărare de pe linia limesului Dunării. Se vor reface fortificaţii şi castre
militare, se vor fortifica cetăţi precum Durostroum, Histrita, Dinogetia,
Ulmetum, Tomis şi multe altele, însă rezultatul acestei investiţii va fi nul și,
din contră, securizarea graniţei va ambiţiona şefii triburilor care se vor
vedea lipsiţi de bunuri, şi-şi vor intensifica atacurile la sud de Dunăre.
În iarna dintre anii 545/546, sclavinii şi antii vor trece pe un pod de
gheaţă Dunărea şi vor pătrunde şi devasta mari zone din Tracia şi Ilyria în
cursul anului 546. Informaţia ne este dată atât de Iordanes: “acestea sunt
nenorocirile suportate de statul roman, în afară de atacurile zilnice ale
bulgarilor, antilor şi scalvinilor” , cât şi de Procopius: “Apoi când mezii şi
săracanii devastau o mare parte din teritoriul Asiei, iar hunii, sclavinii şi antii
răvăşeau aproape toată Europa, distrugând până la pământ unele oraşe,
iar pe altele golindu-le bine de bani, ducând pe oameni în sclavie cu toate
averile şi pustiind ţara de locuitori în năvăliri aproape zilnice...”
Faimosul general bizantin Narses reuşeşte să-i înfrângă, prinzându-
i într-o ambuscadă. Cu această ocazie, ar fi fost prins şi falsul Chilbudios,
dus la Constantinopol şi închis.
 În faţa invaziilor neamurilor “barbare”, Împăratul Iustinian va încerca
să și-i atragă de partea lui pe anti, considerându-i pe aceştia ca fiind
capabili să se opună kutrigurilor şi sclavinilor cu care aceştia se aflau
uneori şi în conflict. Iustinian le va ceda teritoriul din jurul cetăţii Turris de la
gura râului Siret. Documentele timpului nu ne spun dacă această ofertă a
fost acceptată de către anti, însă îi întâlnim ulterior pe aceştia în calitate de
aliaţi – foederati în armata bizantină.
Un astfel de caz de aliere este menţionat de către Procopius din
Caezarea în anul 557, când oștile bizantine confruntate cu atacul masiv al
ostrogoţilor se vor alia cu hunii, sclavinii şi antii: “Douăzeci de zile după
căderea cetăţii Portus, a oraşului şi a portului, sosiră Martinus şi
Valerianus, aducând 1600 de soldaţi călări. Cei mai mulţi dintre ei erau
huni, sclavini şi anti care îşi au sălaşurile dincolo de fluviul Istru, nu departe
de ţărm. Belisarius se bucură de venirea lor şi socoti că de acum vor lupta
împotriva duşmanilor...”
Între anii 536-550, Împăratul Iustinian cel Mare va începe
construcţia cetăţii şi a mănăstirii Sfânta Ecaterina pe muntele Sinai (în
actualul Egipt). Pentru construirea, apărarea şi administrarea ei sunt duse o
sută de familii de daci dunăreni și se pare că erau bessi, împreună cu
familiilor lor, conform informaţiilor transmise de către Procopius. Aceşti daci
vor rămâne până în zilele noastre păzitori ai mănăstirii, fiind cunoscuţi sub
numele de Gaballyya – munteni.
Ultima informaţie despre dacii anti o avem din anul 602, în timpul
confruntărilor dintre bizantini şi bulgari, conform scrierii lui Theophanes
Confessor .
Alte informaţii, lacunare despre daci/valahi le avem de la cronicarul
Petrus Patricius care îi numeşte pe carpi “obraznici şi îngâmfaţi“ în secolul
VI d. Hr. sau menţionarea vlahilor în Legenda Sf. Dumitru din Salonic (sec.
VII).
Împăratul Mauriciu (582 – 602) şi fratele său, Petrus, conducător
militar al Traciei, se vor confrunta cu o puternică invazie a bulgarilor în
Tracia. Bizantinii vor apela la aliaţii lor, antii, chemându-i în ajutor. Dar
bulgarii prevăzători îi vor ataca pe aceștia din urmă, provocându-le mari
pierderi omeneşti. Mulţi dintre supravieţuitorii anti se vor alătura trupelor
bizantine care cantonau în imediata apropiere a Dunării.
Prima menţiune despre băştinaşii daco-geţi, sub formă de vlahi, o
avem de la cronicarul Georgio Cedrenus, care aminteşte despre luptele
vlaho-ricnilor, vlahii sudici pe malul râului Richios, aliaţi cu slavii împotriva
Salonicului, între anii 617 – 619.

Chiril şi Metodie ( secolul IX)

 Două personaje istorice ale secolului al IX-lea vor influenţa indirect
cultura şi civilizaţia româneasca atât în sens pozitiv, dar şi negativ prin
măsurile luate de unele personaje ale timpului datorită ignoranţei lor.
Constantin, numit ulterior Chiril (826 – cca.869), şi Mihail, numit
ulterior Metodie (827 - 885), s-au născut la Tesalonic într-o familie
aristocratică. Tatăl lor, Leon, era drungarios, respectiv guvernator al themei
(regiune militar-administrativă a Imperiului Bizantin) din Tesalonic, a cărei
jurisdicţie cuprindea şi slavii din Macedonia. Se crede că mama lor a fost
de origine slavă. Urmare a poziţiei tatălui lor, cei doi fraţi vor beneficia de o
educaţie aleasă.
După moartea timpurie a tatălui lor au fost crescuţi sub protecţia
unchiului lor, Teoctist, demnitar de rang înalt al imperiului bizantin, fiind
responsabil cu comunicaţiile poştale şi cu relaţiile diplomatice.
Constantin îşi va începe studiile la Universitatea din Constantinopol
de tematică religioasă în special. Aici se va hirotonisi ca şi diacon.
Mihail a ocupat iniţial o funcţie în cadrul administraţiei imperiului,
după care s-a retras la o mănăstire de la Muntele Olimp unde s-a călugărit,
adoptând numele de Metodie.
Cei doi fraţi au conceput un alfabet slavonesc, supranumit chirilic,
după alţi cercetători, glagolitic, prin preluarea şi adaptarea unor litere din
alfabetul grecesc, folosindu-l pentru traducerea Scripturilor din greacă în
slavonă. Alfabetul are 43 de semne slave, din care 27 au şi valoare
numerică, slavo-cifre.
Papa de la Roma, Adrian al II-lea (867-972), avea să-l
hirotonisească ca şi episcop pe Metodie în urma cercetării ortodoxiei celor
doi fraţi. Constantin, la rândul lui, avea să îmbrace rasa monahală într-o
biserică greacă din Roma, adoptând numele de Chiril.
Papa Ioan al VIII-lea (872 - 882) a aprobat, în ciuda opoziţiei clerului
german, folosirea slavonei la Sfânta Liturghie, dar cu condiţia că întâi se
citea Evanghelia în latină şi abia după acea în slavă.
Introducerea scrierii chirilice în ţara noastră avea să fie o influenţă
negativă iniţial. Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, redactată în
anul 1716 în limba latină afirma că la noi s-a scris cu litere latine până la
Conciliul de la Florenţa (1432), respectiv la aproape 400 de ani după Marea
Schismă survenită în anul 1054.
Domnitorul Alexandru cel Bun avea să intre în conflict cu Patriarhia
de la Constantinopol prin impunerea lui Iosif că Mitropolit al Moldovei, în
locul acestuia fiind propus un mitropolit grec. În urma negocierilor duse de
către Grigore Tamblac, acesta va obţine hrisovul de recunoaştere a lui Iosif.
Iosif se va dovedi însă răzbunător, sfătuindu-l pe Alexandru cel
Buna să ardă toate cărţile şi manuscrisele cu caractere latine şi să se
treacă definitiv la scrierea tuturor documentelor doar cu caracterele
alfabetului chirilic.
Prin acest gest nesăbuit se vor distruge multe acte şi documente
atingătoare de istorie veche a românilor, iar din cele care puţine au mai
rămas în urma altor acţiuni distructive provocate cu voia sau din ignoranţă
de-a lungul a 1000 de ani de lupte şi războaie, au fost implicaţi cu sau fără
voia lor, daco – valahii.
 DIMENSIUNI ISTORICE

LATINITATE “ROMANICĂ” SAU LATINITATE “DACICĂ” ?

Utopica “Dacia Felix”

“Etnogeneza românilor reprezintă un eveniment istoric fundamental în

istoria noastră naţională, întrucât arată cum s-a format civilizaţia noastră.
Ea a fost un proces complex, îndelungat, la care au contribuit statalitatea
dacică şi creşterea puterii acesteia, cucerirea Daciei de către romani,
colonizarea, romanizarea dacilor, continuitatea populaţiei daco-romane în
condiţiile convieţuirii cu populaţiile migratoare, răspândirea creştinismului,
ducând în final la crearea unei etnii distincte în spaţiul central-sud-est
european.”

“În Dacia locuia populaţia unitară şi omogenă sub raport etnic şi

lingvistic: tracii şi geto-dacii. Ei au fost integraţi în formaţiile provinciale,
ocrotiţi şi supuşi procesului de romanizare. Romanizarea a prins rădăcini
durabile la populaţia băştinaşă, prin înlocuirea limbii şi culturii, a numelor
proprii şi a credinţelor, a organizării social-economice constituind un
fenomen de masă cu valori formative esenţiale în etnogeneza poporului
român.”

“Romanizarea lingvistică, fundamentală şi decisivă pentru apariţia

limbii române, a constat în învăţarea limbii latine de către populaţia
autohtonă; generalizarea latinei a determinat fenomenul contrar, de regres
şi de eliminare treptată a limbii materne, traco-dacă. Această substituţie de
limbi s-a produs în cadrul unui proces încet, îndelungat, paşnic şi mai ales
necesar; numai latina putea garanta populaţiilor cucerite posibilitatea de
comunicare cu reprezentanţii imperiului – soldaţi, funcţionari publici,
colonişti şi comercianţi, în astfel de condiții limba latină era elementul de
unitate şi coeziune, situat deasupra diversităţii sociale, politice, etnice şi
lingvistice.”

“Pentru fostul stat al lui Decebal, cucerirea şi ocupaţia romană au

însemnat o cotitură a destinului istoric al vechiului popor de plugari,
păstori şi meşteşugari rurali. Ca provincie romană, Dacia cunoaşte o
perioadă de glorie în timpul lui Traian. Noile forme de viaţă romană
stabilite pe vechile temelii ale aşezărilor geto-dacice au cunoscut o
intensitate excepţională de ale cărei dimensiuni ne putem da seama din
marele număr de oraşe şi sate, castre şi aşezări mărunte, de drumuri şi
clădiri publice, cariere, mine şi variate alte înteprinderi şi exploatări,
produse ale unui uriaş proces de muncă susţinut cu dârzenie, într-un efort
colectiv înnoitor de țară. “

“O dată cu integrarea Daciei în imperiu, se poate vorbi şi despre o

integrare a majorităţii traco-dacilor în lumea romană, cu excepţia unui
număr restrâns de daci, rămaşi în afara frontierelor provinciei create de
Traian. Cu timpul însă, datorită legăturilor economice cu imperiul şi atraşi
de civilizaţia romană, ei s-au romanizat treptat. “

“În urma pătrunderii influenţei cultural-economice şi politice romane,

dar mai ales în urma ocupării unei considerabile porţiuni din vastul
teritoriu traco-dac de către romani, populaţia autohtonă ce vorbea limba
indo-europeană tracică a trecut prin transformări culturale, politice şi chiar
social-etnice profunde, supusă unui larg proces deznaţionalizator în general
lent şi îndelungat, pe alocuri însă mai accelerat, violent, având ca primă
urmare înlocuirea treptată a limbii proprii indigene şi adoptarea limbii
latine (romanice) în care s-au strecurat şi câteva elemente lexicale trace.
Dovada optimă a unei intense desfăşurări a vieţii social-economice şi a
romanismului provincial între limitele Daciei carpatice o constituie bogăţia
exuberantă a produselor si a diverselor materiale cu caracter practic sau
artistic. “

“ Durata romanizării în Dacia nu coincide cu durata stăpânirii romane,

aproximativ 170 de ani, cuprinşi între 106 – 274/5. Această perioadă, ferm
delimitată istoric, acoperă numai faze de maximă forţă şi eficienţă a
romanizării ca proces oficial şi organizat, durata reală fiind sensibil mai
mare. Procesul a continuat şi după părăsirea Daciei, cu aproximaţie, până în
secolul al VII-lea; limba latină sau diverse forme de civilizaţie materială şi
spirituală n-au fost retrase o dată cu armata sau cu funcţionarii publici.”

“ Putea populaţia autohtonă a Daciei să rămână străină de formele

romane şi de limba oficială care se auzea în toate ungherele provinciei, în
viaţa publică, administrativă, militară, economică, socială din toate centrele
mai mari sau mai mici? Este foarte greu de presupus că, cel puţin după
două-trei generaţii, băştinaşii să fi continuat a se ţine mereu departe de
contactul cu civilizaţia şi viaţa romană, să fi păstrat nepotolită ura contra
Romei.”

“ Din examinarea ansamblului şi a detaliilor materialului documentar

din Dacia (epigrafic, arheologic, etc.) rezultă cu absolută certitudine că aici
elementul conducător şi „exploatator” al provinciei, armatei şi
municipalităţilor îl formau nu indigenii supuşi, în mare parte deposedaţi şi
exploataţi, ci imigranţii, italici sau provinciali. Astfel, reţinem dublul aspect
al romanizării ca proces oficial, organizat şi sistematic: romanizarea
lingvistică și romanizarea nonlingvistică.”

“În ceea ce priveşte religia, dacii împărtăşeau obiceiuri şi credinţe păgâne

peste care s-au revărsat mentalităţile civilizate ale cuceritorilor latini.
Creştinismul s-a întins cu usurinţă în întregul Imperiu Roman prin
convertirea unui număr mare de oameni. Dacia a beneficiat de numeroşi
propovăduitori laici, creştini, fie ei soldaţi, fie civili, care umpleau
închisorile imperiului şi pentru a nu fi sacrificaţi, au găsit uşor scăpare în
trimiterea lor în noua colonie imperială. Acesta este sensul golirii
închisorilor şi colonizării Daciei, cu creştini, nu cu tâlhari, condamnaţi
pentru cine știe ce delicte grave. Printre cei trimişi în Dacia s-au aflat
cavaleri, tribuni, senatori și chiar foşti consuli, datorită, probabil soţiilor
lor, femeile fiind acelea care s-au convertit mai lesne.”

Aceste fragmente de texte sunt preluate din referate ale elevilor,

studenților postate pe internet. Ne surprinde în primul rând limba de lemn
adoptată de la răposatul Nicolae Ceaușescu, modul de a încerca să explice
cea ce nu au înțeles nici ei, dar nici profesorii lor, grandoarea exprimării,
dar și extazul anormal în fața civilizației romane, care de altfel nu era decât
un popor invadator, interesat de bogățiile dacilor și nu de culturalizarea lor.
Romanii nu și-au propus niciodată să romanizeze nici un popor, ci doar să-l
supună și să-l exploateze în interesul Romei și a cetățenilor romani.
Textul de mai sus abundă de inexactități, dar și de afirmații aberante
de natura science fiction-ului; dar din păcate este ceea ce se învață în
școlile românești.
Această istorie dogmatică, ireală din punct de vedere al
evenimentelor, este preluată de la marii istorici români clasici, care la
vremea lor încercau să încropească o istorie a neamului din puținele
documente pe care le aveau sau a puținătății descoperirilor arheologice, la
acea vreme.
Un exemplu în acest sens este însuși istoricul Constantin C. Giurescu
care, prezentând fenomenul de romanizare, se blochează în propriile lui
explicații.
”Dacia a rămas sub stăpânirea romană ceva mai puțin de 170 de ani (106
– 275, după Christos), deci timp de cinci generații. Totuși efectele au fost
decisive: în urma acestei stăpâniri s-a născut poporul român. În alte părți în
care legiunile au stat de două ori mai mult, ca de pildă în Panonia și
Britania, nu constatăm același lucru.
Cum se explică această extraordinară putere a romanismului dacic ? Cum
s-a putut ca, într-un interval așa de scurt, el să prindă rădăcini atât de
puternice? Răspunsul , după părerea noastră, nu poate fi decât unul singur:
romanismul a biruit în Dacia fiindcă el a câștigat pe autohtoni. Aceștia
atrași de avantajul și strălucirea vieți romane, au învățat limba cuceritorilor,
și-au însușit numele lor și s-au romanizat. Dacă romanii nu izbuteau să
câștige pentru civilizația și cultura lor pe daci, s-ar fi întâmplat și la noi ce s-
a întâmplat în Panonia și în Britania: dispărea romanismul. Fiindcă numai
cu funcționari și cu oameni veniți din altă parte nu poți imprima unui ținut
un nou aspect, o nouă viață. Trebuie să ai neapărat și concursul
băștinașilor, care să se simtă atrași spre această nouă viață.
Aceia dintre autohtoni care voiau să ajungă a juca un rol în
administrație, în conducerea orașului de pildă, de asemenea trebuiau să
învețe latinește. Să mai adaugăm apoi și moda, spiritul de imitație, care în
toate vremurile și la toate popoarele a găsit adepți. “ ( Costantin C. Giurescu
- Istoria Românilor, vol I, pag. 142-143)
Giurescu susține teoria romanizarii, dar nu este convins de ea. Logica
lui nu găsește răspunsul referitor la faptul că, deși în Pannonia și Britania
ocupația romană a durat dublu față de cea din Dacia, acolo nu s-a format
un popor romanic. În lipsă de argumente, hotărăște însă doctrinar că:
“romanismul a biruit în Dacia fiindcă el a câștigat pe autohtoni” și “Dacă
romanii nu izbuteau să câștige pentru civilizația și cultura lor pe daci, s-ar fi
întâmplat și la noi ce s-a întâmplat în Panonia și în Britania: dispărea
romanismul.”
Aceste încercări disperate ale istoricului de a susține teoria romanizării
forțate sunt după părerea noastră, fără a încerca să-l denigrăm pe marele
istoric român, jalnice și penibile.
Se simte însă și la Constantin C. Giurescu incertitudinea existenței
fenomenului romanizării forțate a dacilor și o încercare de a lămuri acestă
problemă enigmatică, asemeni lui Nicolae Iorga, care la un moment dat
făcea afirmația că nu crede în utopia romanizării: ’’Nu mai credem în
romanizările minunate, prin legionari de şaizeci de ani căsătoriţi cu femei
barbare- care, cu tenacitatea conservativă a femeilor, mai curând ele i-ar fi
putut deznaţionaliza – cu alergarea, pe alocuri, în Transvaalul – Daciei şi
îmbulzirea atâtor căutători de aur şi nestatornici vânători de noroc uşor,
care, nicăieri şi în nici o vreme, n-au obicei să se aşeze şi să întemeieze. Nu
credem în minunile făcute abia în decurs de un veac şi jumătate cu
asemenea oameni şi în asemenea situaţii (. . .).’’
De altfel într-un mod mai impudic, Constantin Daicoviciu avea să scrie
foarte convins că: “Românii nu-și au originea în culcușul amoros a lui
Traian, cu o femeie dacică de moravuri îndoielnice. “ (?!).

Cauze și efecte istorice

Dar de unde provin aceste defecțiuni ale scrierii istoriei?

Arheologul Brian Haughton (n.1964) în lucrarea sa „Istoria secretă –
Civilizații pierdute și mistere străvechi”, referindu-se la „misterele istoriei”,
scrie în introducerea carții: „Din nefericire, dovezile care susțin o teorie
îndrăgită sunt de obicei obținute prin ignorarea informațiilor contradictorii
sau eliminând un artefact individual, o persoană sau chiar contextul
original.
Să ne imaginăm o situație în care, de exemplu, doriți să dovediți că
Irlanda a fost invadată de romani, chiar dacă majoritatea arheologilor și
istoricilor sunt convinși că așa ceva nu s-a întâmplat niciodată. Există
destule descoperiri romane în această țară, unele în contexte arheologice
fixe, pe care le puteți folosi ca să vă consolidați cazul.
Dar dacă aceste obiecte romane sunt privite în detaliu, iar contextele
lor originale sunt examinate, devine clar că artefactele sunt obiecte
portabile: vase, monede și bijuterii. Obiectele romane din Irlanda sunt de
obicei găsite, în situri religioase, precum uriașul gorgan funerar din
Newgrange, la nord de Dublin, deja având mii de ani vechime în perioada
romană. Acest lucru indică faptul că, în loc să semnifice o invazie romană,
obiectele au fost rezultatul ofrandelor religioase aduse de pelerini, probabil
vizitatori din Britania. O privire superficială asupra artefactelor, separat, nu
ar fi dus niciodată la această concluzie.”
Printr-un astfel de sistem de speculații și dezinformări prezentate în
mod incomplet, forțat și contradictoriu s-au construit, funcție de interesul
părții care o susține, o serie de teorii legat de geneza poporului român
precum: teoria romanizării forțate, teoria rossleriană, teoria imigraționistă,
teoria dacismului pur, teoria romanității pure, s.a.
La aceste teorii „fascinante” mai putem adăuga și afirmația lui Peisker,
din anul 1917, când scria foarte doct că: “Românii se trag dintr-un popor
uralo - altaic venit din Asia Centrală” (?!).
În capitolul “Vechea Civilizație Europeană” prezentăm geneza civilizației
neolitice în spațiul carpato - balcanic, începând din anii 11.000 î.Chr. (Cuina
Turcului). Această populație neolitică avea să se extindă în întrega
Peninsula Balcanică, pe insulele Mării Egee, pe țărmurile egeene ale Asiei
Mici și pe țărmurile europene ale Mării Mediterane. Această populație
generatoare a unei limbi de factură latină, numită limba latină vulgară -
limba prisca, cum îi spuneau grecii, va fi sâmburele pe care se vor forma
viitoarele națiuni vorbitoare de limbă romanică.
La venirea grecilor în Europa de Est, aceștia vor întâlni conform
istoricilor antici, triburile geto - dacilor (folosesc termenul clasic), răspândite
într-un areal vast, situat pe direcția sud - nord, de la Munții Balcanici, până
în nordul curburii Munții Carpati, la limita Munților Carpați Slovaci, iar pe
direcția vest - est, de la râul Tisa, până la Nistru și Marea Neagră.
 Mu
nti i
Ca
rp
at i
ti
Muntii Car pa

Muntii Balcanici

Arealul Popoarelor Geto-Dace după Herodot

La sud de Munții Balcanici, grecii vor întâlni popoarele tracice propriu-

zise. Herodot afirmă că și geto - dacii erau spiță din traci, ceea ce confirmă
limba comună care se vorbea în Balcanii acelor timpuri.
Lipsa de unire a triburilor trace, după cum bine amintește Herodot, va
duce la ocuparea întregii Peninsule Balcanice până la Dunăre de către
romani.
Romanii, în prima fază de invazie, vor cuceri treptat Grecia, teritoriul
dintre Munții Rodopi și Munții Balcanici, ocupat de triburile tracilor sudici și
apoi teritoriul aflat între Dunăre și Munții Balcanici, teritoriu ocupat de geți,
înființând provinciile Moesia, Tracia, Macedonia, Dalmatia, ș.a.
Istoria cuceririlor romane nu ne prezintă nici un caz în care Împărații
Romani ar fi hotărât „romanizarea ” țărilor și populațiilor pe care le aveau în
imensul Imperiu roman. În această situație ar trebui să ne confruntam în
ziua de azi cu englezi, maltezi, germani, austrieci, egipteni, marocani,
algerieni, evrei, sirieni, irakieni și multe alte popoare, vorbitoare de limbă
latină.
Romanii nu au reuşit să romanizeze limba dacă în 165 de ani, precum
nu au reuşit să romanizeze pe egipteni în 425 de ani (30 î.Hr. – 395 d.Hr.);
pe greci în 641 de ani (146 î.Hr. – 395 d.Hr.) ; pe evrei în 325 de ani (70
d.Hr. – 395 d.Hr); pe maltezi în 1088 de ani (218 î.Hr. – 870 d.Hr.) ; pe
britanici în 400 de ani şi mai ales nu au reuşit să creeze o limbă unitară în
propria lor Italie, odată ce există 1.500 de dialecte (!).
 Romanii erau un popor dominant, interesat de bogățiile pe care le
puteau obține în folosul lor, nu popor civilizator al popoarelor considerate
„barbare”.
„Până de curând se vehicula ideea că civilizația română a fost un lucru
bun. S-a spus că Roma a purtat flacăra civilizației în întunericul lumii
barbare și că, după neplăcerile cuceririi, romanii au adus cu ei legi,
arhitectură, literatură și beneficii similare poporelor supuse. ... Acum, există
o viziune alternativă, ce sugerează că Roma a devenit singura civilizație din
zona Mediteranei, distrugând alte câteva civilizații. Unele dintre acestea
erau la fel de avansate ca cea romană sau chiar mai dezvoltate. Altele se
dezvoltau, dar nivelul pe care l-ar fi putut atinge în final este astăzi pierdut
pe vecie. ...
Problema nu era însă că Roma constituia o cultură cu tendințe de
eliminare a altor culturi, ci devenise, cu timpul, o monocultură. Astfel,
popoarele din bazinul mediteranean au avut de ales între a adopta
civilizația romană sau a nu avea nici un fel de civilizație.
De-a lungul secolelor, civilizația a devenit sterilă, suferindă și
închistată.„ (Philip Matyszak – Dușmanii Romei, de la Hannibal la Attila)
În Peninsula Balcanică, în afară de greci, romanii aveau să întâlnească
triburi și uniuni de triburi tracice care vorbeau întrucâtva o limbă
asemanătoare cu româna. Acest fapt va facilita viteza expansiunii romane
și totodată implementarea unei administrații viabile. Totodată, romanii se
vor baza pe influența grecească în regiune, preluând cu timpul de la aceștia
tradiții și obiceiuri locale. Se poate spune că, în decursul timpului, nu
romanii au romanizat pe eleni, ci elenii i-au grecizat pe romani.
În anul 107, romanii își vor adăuga la imperiul lor și parte din Dacia de
peste Dunăre, regatul lui Decebal. De ce spunem „parte” din Dacia?
Deoarece, după scrierile istoricilor antici, Decebal nu stăpânea acea Dacie
Mare de pe vremea lui Burebista. Regatul lui se limita la sudul și sud –
vestul Transilvaniei. Celelalte teritorii ale Daciei Mari a lui Burebista erau
stăpânite de alți regi și conducători daci. Dio Cassius în Istoria Romană,
amintește de acest fapt în momentul în care dacii buridavensii se prezintă
cu o solie în fața lui Traian: “Când Traian a pornit împotriva dacilor și se
apropia de Tapae, locul unde barbarii își aveau tabăra, i se aduse o ciupercă
mare, pe care era scris cu litere latine că atât ceilalți aliați, cât și burii îl
sfătuiesc pe Traian să se întoarcă și să facă pace.
Se pare că Traian, în prima lui încercare de ocupare a Regatului lui
Decebal din anul 101, intrase fără să știe pe teritoriul triburilor burilor din
Oltenia. Cert este că aceștia erau aliații lui Decebal, precum și alte regate și
triburi dacice din Marea Dacie a lui Burebista. Victoria din primul război
dacic al lui Decebal se va datora în mare măsură și aliaților săi daci, intra-
carpatici și extra-carpatici.
În al doilea război dacic, Decebal va rămâne aproape singur în fața
romanilor, datorită strategiei excepționale pusă la cale de către Traian.
Pentru a-l lipsi pe Decebal de ajutorul dacilor moldavi, Traian va intra cu o
coloană militară în Moldova, deschizând un al doilea front, și obligându-i pe
carpi și costoboci să intre în confruntare directă cu legiunile romane. Acest
atac roman nu va permite dacilor moldavi să-și ajute aliatul, astfel că
Decebal va pierde războiul și se va sinucide pentru a nu deveni prizonier al
romanilor.
Traian va ocupa Regatul lui Decebal, limitându-se atât el, cât și urmașii
lui de a mai înainta spre nordul, vestul sau estul fostului regat al lui
Burebista. Se pare că între Dacii Mari din nordul Transilvaniei și Carpii și
Costobocii din Moldova și Imperiul Roman se va încheia o pace, pace care
se va dovedi în decursul timpului foarte fragilă, ținând cont de desele
incursiuni ale celor dintâi în Dacia Romană și la sud de Dunăre.
Ocupația romană în timpul celor 165 de ani va însemna pentru dacii
din noua provincie romană nu numai ocupare militară romană, ci și
instituirea unui sistem de fiscalitate excesiv în favoarea Împăraților Romani
și a Romei. În general, istoricii români denumesc această perioadă “Dacia
Felix” și preamăresc realizările romanilor în Dacia. Dar toate construcțiile
făcute de către romani (drumuri, orașe, fortificații) erau gândite în scopul
obținerii unui beneficiu cât mai mare din Dacia, atât financiar, cât și material
(zăcăminte de aur, argint, fier, grâne, alimente, ș.a.) și transportul lor în cea
mai mare siguranță la Roma.
„Nici o țară din Europa n-a fost și nu este așa bogată în minerale și cu
deosebire în aur ca Transilvania. Renumele ce și l-a câștigat în lumea
întreagă California, îl are în lumea continentului nostru, Ardealul. Carpații
apuseni ai țării - mai ales în această parte s-au făcut sistematice exploatări -
sunt plini de minerale prețioase care în toate timpurile au atras lumea
lacomă și setoasă de aur... Când voiește cineva să-și dea seama despre
istoria întemeierii provinciei lui Traian și despre primii locuitori care au
intrat în fuziune pentru a da naștere poporului român, nu trebuie să piardă
din vedere mai ales avantajele materiale pe care le putea oferi noua
provincie cucerită: căci, deși scopul lui Traian la cucerirea Daciei, ca și al lui
Cesar la cucerirea Galiei, a fost mai cu seamă întinderea maiestății romane
și formarea imperiului universal pe baze temeinice, totuși nu puțin
ademenitoare pentru casa fiscului erau și bogățiile naturale ale acestor
frumoase țări. Iar în ceea ce priveste mai ales pe coloniștii din Dacia,
<<aceasta a fost negreșit nada atrăgătoare, care aducea atât de numeroși
romani din toate părțile imperiului și mai cu osebire din Italia și Roma>>.
Preocupațiunea lui Traian a fost nu numai să aducă o populațiune, <ad
agros et urbes colendas>, cum zice Eutropiu, dar și să exploateze minele; și
aceasta desigur a fost un motiv puternic pentru ca Hadrian să nu părăsească
Dacia.” (G. Popa-Lisseanu - Romanica, studii istorice, filologice si
arheologice)
Aferent la afirmația sa, că Traian avea să aducă coloni, mai ales din
Italia și Roma, G. Popa-Lisseanu se corectează ulterior în aceeași lucrare:
”căci nu e probabil ca Romanii puri să fi alergat în număr mare în Dacia cu
scop de a lucra la munca anevoioasă și umilitoare a minelor ....”, ceea ce
dovedește nesiguranța istoricului privind susținerea teoriei colonizării și
romanizarii Daciei.
 Dacii aveau să se răscoale periodic împotriva ocupației romane,
revoltele lor cumulându-se cu intervențiile armate ale dacilor liberi în
provincia romană sau la sud de Dunăre.
Părerile unor elevi/studenți/profesori despre faptul că imperiul roman a
colonizat Dacia cu creștini este foarte departe de adevăr, un fel de îndulcire
a altei afirmații, precum că romanii au colonizat Dacia cu pușcăriași. La
acea vreme, în timpul lui Traian și până la Dioclețian, creștinii erau cu totul
în afara legii erau uciși în cele mai sălbatice moduri și nu beneficiau de
deportări forțate. Cum puteau romanii să elibereze creștini sau tâlhari de
rând și să-i colonizeze într-o provincie nesigură, veșnic situată pe un butoi
de pulbere atât urmare acțiunilor războinice din interior, cât și din exteriorul
hotarelor provinciei?
În timpul celor 165 de ani de ocupație romană vor izbucni răscoale de
anvergură care vor obliga Imperiul Roman la aplicarea unor măsuri
administrative de permanente reîmpărțiri ale provinciei, precum și la
aducerea de legiuni militare suplimentare. Tot în această perioadă, dacii
liberi, războinici renumiți, vor organiza peste zece campanii împotriva
ocupației romane din Dacia, atacuri întinse pe ani, ajungându-se ca între
anii 217 – 218 să preia controlul total asupra provinciei „Dacia Felix”.
Publius Licinius Gallienus (259 – 268) va fi primul împărat care va ridica
problema adandonării Daciei și a retragerii trupelor și administrației romane
la sud de Dunăre. Tot în această perioadă apar contestatari ai legitimității
Împăraților Romani în persoana lui Regalianus, Ingenuus și Aureolus, de
origine dacică care încearcau o desprindere a Daciei de Imperiul Roman
sau chiar crearea unui nou imperiu la a cărui bază să stea Dacia. În aceste
condiții dramatice pentru Imperiul roman era imposibilă colonizarea
provinciei Dacia, fie cu creștini, fie cu tâlhari, fie cu coloni de rând care
trebuiau păziți, dar și protejați de furia dacică (furor dacicum).
Referitor la romanizarea baștinașilor prin căsătorii mixte dintre
veteranii romani și femeile dace este foarte puțin probabil existența unei
asemenea fenomen, extins la scară mare. În primul rând, mulți dintre
veterani erau oameni în vârstă care efectuaseră un serviciu militar de 20 –
25 de ani și mulți dintre ei erau căsătoriți în țările lor de baștină, unde visau
să se așeze după terminarea serviciului. În al doilea rând, căsătoria dintre
femei dace și romani nu era acceptată în rândul comunității dacilor, mai
ales la țară, fiind văzută ca o formă de colaboraționism.
Un alt factor care contrazice teoria romanizării forțate sau pașnice este
cel legat de spațiu. Analizând din punct de vedere geografic stăpânirea
romană în Dacia, vom constata că din punct de vedere teritorial romanii
stăpâneau doar Transilvania Centrală, Banatul, vestul Olteniei și Dobrogea.
Celelalte teritorii dacice, Crișana, nordul Transilvaniei de peste malul drept
al Someșului Mare, Moldova și estul Munteniei nu fuseseră cucerite și nu
vor intra niciodata sub dominație romană. Estul Munteniei, pe o perioadă
foarte scurtă, între anii 102 – 117, avea să fie teritoriu supravegheat de
romani, încercându-se chiar incorporarea lui în provincia Moesia, dar fără
rezultat.

Raportând suprafața ocupată de romani: cca. 85.000 kmp, la

suprafața actuală a României – 238.391 kmp, rezultă un procent de 35,65
%. Raportând însă cei cca. 85.000 kmp la suprafața României dintre cele
două războaie, 294.967 kmp (inclusiv Basarabia și Bucovina) rezultă un
procent mai mic, de 28,81 %, care este procentul real de ocupare a Daciei
de către romani, ținând cont de moștenirea teritorială lăsată dacilor de către
Burebista. Ori în această situație dacii stăpâneau 71,19 % din teritoriile
propriei țări. Aceste teritorii erau stăpânite de către triburi războinice de daci
precum: dacii mari și costobocii din nordul țării, carpii din Moldova, daco-
geții din Muntenia și tirageții de peste Prut. Ori din punct de vedere statistic
putem constata că cel puțin 72 % din populația dacică era situată în afara
provinciei romane Dacia.
Plecând de la premiza romanizării forțate petrecută în Provincia Dacia,
ne punem întrebarea, cum se face că cei 72 % din dacii liberi, reprezentând
probabil 3 - 4 milioane de oameni (după unii istorici – personal consider că
erau mult mai mulți) au ales să-și uite limba și să adopte o nouă limbă: cea
romană?
 Luând de bună informația din Historia Augusta, aferent părăsirii Daciei
de către „armată și provinciali”: „Văzând că Illyria a fost devastată, iar
Moesia pierdută şi nemaisperând să mai poată păstra Dacia
transdunăreană, provincia care o crease Traian, el a părăsit-o şi a retras
armata şi pe provinciali. Populaţiile pe care le-a scos dintr-însa le-a aşezat
în Moesia şi a numit-o „Dacia sa”, provincia care acum desparte cele două
Moesii „ (Historia Augusta), vom considera, ipotetic, că Aurelian a retras din
Dacia, alături de armată, administrația și populația, lăsând-o „terra deserta”.
Știm că între conducătorii dacilor liberi și Aurelian au avut loc tratative
în care s-a hotărât viitorul provinciei abandonate. Dacă dacii liberi au intrat
într-adevăr într-o țară pustie preluând controlul asupra ei, se ridică o altă
problemă și mai greu de explicat de către istoricii adepți ai romanizării. Cum
este posibil ca pe teritoriul reocupat de către dacii care vorbeau o limbă
barbară fără nici o legătură cu limba latină, să se nască un popor mai latin
decât italienii de astăzi?
Realitatea a fost de fapt cu totul alta, dacii liberi au intrat în fosta
provincie romană Dacia ca și eliberatorii așteptați timp de 165 de ani de
populația băștinașă. În situația în care se presupune că dacii romanizați ar
fi fost duși de către Aurelian în noua provincie Dacia de la sud de Dunăre,
cei rămași în număr mic nu ar fi putut converti marea masă de daci liberi
infuzată.
Unii istorici afirmă că procesul de romanizare ar fi fost de lungă
durată, dar nu dau explicații cum s-a produs acest fenomen de romanizare
pașnică în rândul dacilor liberi. După părăsirea provinciei Dacia, până în
timpul lui Constantin cel Mare, niciun împărat roman nu va mai încerca să-
și extindă influența peste Dunăre. Cum s-a produs această romanizare a
dacilor liberi fără romani?
Din păcate, istoricii români, dar și străini, au rămas la vechea lor
dogmă, considerând că doar romanizarea dacilor ar fi putut duce la
formarea unui popor vorbitor de limbă latină la nord de Dunăre, fără să-și
ridice problemele expuse de mine mai sus.
Ca și o confirmare a originii geto-dacilor și a continuității lor vom
reaminti studiile făcute de către Alexander Rodewald (directorul Institutului
de Biologie Umană al Universității din Hamburg, Germania ), și, în paralel
ale Georgetei Cardos, biolog la Institutul Național de Cercetare “Victor
Babeș” pe oseminte vechi și actuale, care au dus la concluzia că, în ciuda
unor mutații importante, produse de și după invazia romană, și a popoarelor
migratoare, mai ales ale slavilor, elementele genetice dominante la români
sunt de origine traco-dacică în proporție de 70 %.

Poporul român nu este născut din acea romanizare a dacilor, teorie

obsedant de insistentă, afirmată de mulți istorici, ci prin mecanismul
explicat mai sus și, în general, în toată lucrarea. Nu susțin descendența pur
dacică. În lungul timp al istoriei antice, până în zorii începerii evului mediu,
acesta va suferi multe influențe cu efect asupra formării lui ca neam și din
partea romanilor, iar ulterior, mai ales, datorită legăturilor și apropierii de
Imperiul greco - roman al Bizanțului, în plină expansiune până în anul 1453.
Timp de peste 630, între anii 271 - cca. 900, peste daci vor veni și
se vor așeza pe perioade lungi de timp sau mai scurte triburile migratoare:
goții, hunii, avarii, gepizi, slavii s.a. care vor induce influențe majore asupra
neamului dacic, care vor modifica sau adauga elemente de limbă, obiceiuri,
tradiții, port, s.a. Fenomenul de alianțe între conducătorii daci și
conducătorii popoarele migratoare, prin căsătorii mixte, vor crea o nouă
comunitate, cu schimbări ale caracteristicilor fizionomice și caracter
personal, fondul de bază rămânând însă dacic prin păstrarea și utilizarea
limbii.
Un astfel de proces de păstrare a limbii ancestrale este prezentat de
istoricul Paul Lendvai în cartea sa “Ungurii”. Prezentând originea
maghiarilor și caracterul limbii lor, ca limbă ugrică din grupul de limbi fino-
ugrice, acesta ajunge la concluzia că în decursul timpului fizionomia
asiatică a primilor maghiari s-a pierdut, poporul maghiar devenind prin
“asimilări și colonizări” pașnice sau forțate, fizionomic european, pierzându-
se trăsăturile asiatice. De la intrarea maghiarilor în Europa, având în vedere
marile lor pierderi umane suferite în urma războaielor purtate, vor promova
o politică de asimilare a populațiilor pe care le vor domina. Astfel se face că
mulți cumani, pecenegi, cehi, germani, slovaci, croați, români, ruteni vor
deveni maghiari prin “maghiarizare” și vor duce la geneza unui popor
european din punct de vedere fizionomic. Însă limba “ugrică” ancestrală nu
se va pierde, fiind transmisă noii “nații”, astfel încât marele poet maghiar
Mihaly Babits va scrie în ajunul celui de-al doilea război mondial, cuvintele:
“ Poporul maghiar este un fenomen istoric și, așa cum a evoluat el, este nu
atât fenomen material, cât unul spiritual. (...) Ungurii sunt totuși un popor
amestecat și care se amestecă în permanență. “ ( Paul Lenvai – Ungurii).
Conform lui Lendvai, mecanismul continuității unui popor este legat de
limba pe care o vorbește, și nu neapărat de nația originară a celui adoptat
de noua nație. Lendvai menționează că marii conducători ai Ungariei nu au
fost maghiari, ci slavi, germani, croați, sârbi și chiar românii (Iancu de
Hunedoara și Matei Corvin).

Tripticele de la Roșia Montană și limba latină vulgară

O descoperire de excepție, dar puțin mediatizată este cea a tăblițelor

triptice, descoperite la Roșia Montană, descoperire care vine în sprijinul
confirmării originii limbii dacice de sorginte latină, respectiv latina vulgară.
Povestea lor a fost prezentată în lucrarea “Romanica” a lui G. Popa-
Lisseanu în anul 1926. Primele triptice (cărți cu trei foi de lemn cerate
legate între ele) au apărut în anul 1835 la Munchen, ca fiind descoperite în
minele de aur de la Roșia. Tăblițele s-au descoperit între anii 1788 si 1855.
Se pare că inițial au fost 50 de astfel de triptice, din care în prezent mai
sunt doar 25, celelalte fiind scoase din țară și aflate probabil în colecții
personale în Budapesta, Viena și Berlin.
Conținutul tripticelor este unul banal: contracte între proprietari de
mine și arendași, un edict de dizolvare a unui colegiu funerar, o listă de
bucate pentru o masă organizată de un colegiu de meseriași, contracte de
vânzare-cumpărare de sclavi și asocieri în vederea exploatării găurilor de
mină, dar existența lor răstoarnă o serie de idei preconcepute ale istoricilor
și cercetătorilor români și străini. Aceste documente sunt emise între anii
139 - 167, fiind scrise cu o scriere cursivă latină, necunoscută până acum.
Gheorghe Popa-Lisseanu, referindu-se la triptice, menționează faptul că ele
nu au fost inventate de către romani, ci de greci, care posibil le-au preluat
de la popoarele trace.

Până în prezent se afirma că dacii nu exploatau aurul și nu-l prelucrau.

Ori cercetătorii francezi care s-au ocupat de această descoperire,
concluzionează, în urma datării probelor cu carbon C14, că exploatarea
rețelei de galerii Țarina s-a început la mijlocul secolului I î.Chr. Ori, la acea
vreme doar dacii putuseră să inițieze activități miniere de exploatare și
prelucrare ulterioară a aurului.
În anul 1873, istoricul german Theodor Mommsen (1817 – 1903) va
publica conținutul integral a 25 de tăblițe cu comentarii și ilustrație grafică.
Părerea unanimă a tuturor cercetătorilor este faptul că tripticele sunt
documente extrem de rare și de o mare importanță, ele fiind o dovadă
foarte pertinentă privind răspândirea limbii latine vulgare la începutul
secolului al II-lea (una dintre plăcuțe fiind datată cu anul 139 d.Chr.). Până
la această descoperire nu se știuse niciodată despre existența unei scrieri a
limbii latine vulgare. Tripticele de la Roșia Montană, precum și un triptic cu
o chitanță descoperită în anul 1875 la Pompei, într-un cufăr din locuința
bancherului Jucundus Cecilius, sunt singurele dovezi a vechimii și
răspândirii scrierii limbii latine vulgare – limba prisca – limba bătrâna (!) .
Tăblițele totodată sunt dovada clară că limba latină vulgară se vorbea uzual
de către popoarele trace din întregul spațiu balcano-carpatic. Colonii
dalmato-iliri aduși ca specialiști în exploatarea aurului se înțelegeau perfect
prin limbaj cu băștinașii daci. Să nu uitam că la acea vreme 139 d.Chr.
trecuseră doar 32 de ani de la ocuparea Daciei de către romani, perioadă
prea scurtă pentru așa susținuta teorie a romanizării pașnice sau forțate.
Contractele erau scrise de aceași mână de la început și până la
sfârșit, deoarece părțile implicate în contract (proprietarii minei, băieșii
arendași, martorii) nu știau să scrie litere (quia se litteras scire negavit).
Ciudățenia limbii latine vulgare este folosirea perfectului simplu românesc,
așa numitul “oltenism” . Un martor la contractul de vânzare a unei femei, se
menționează cu termenul “segnai”, în loc de “signavi” termen utilizat de
latina romană.
Cine erau însă acești proprietari de mină, băieși arendași și martori.
Din cele menționate în triptice, o sută de nume sunt romane, persoane care
se pretindeau proprietari ai găurilor de mină. Mulți dintre băieșii arendași
erau dalmați din tribul piruștilor, trib dacic care trăia în Dalmația, dar și în
Munții Apuseni. Într-un contract se menționează cumpărarea unei femei pe
nume Passima de către un oarecare Dasius Verzonis, femeie care “pirusta
e”. Din păcate nu știm din care trib dacic făcea parte, cel din Munții Apuseni
sau cel din Dalmația. Totodată sunt prezenți și vreo cincisprezece băieși de
origine grecească, dar și peste patruzeci de nume dacice și tracice.
În toată această afacere de exploatare a aurului există însă o
suspiciune. Se pare că întreaga activitate era una de natura ilegală. În mod
normal exploatarea minelor de aur era doar apanajul și dreptul Împăraților
Romani. Și totuși în tăblițe se vorbește despre particulari ca proprietari ai
găurilor de mină și despre băieși arendași dalmați, greci, daci sau traci. Alt
lucru ciudat este faptul că aceste contracte au fost scrise în limba latină
vulgară și nu în latina cultă, cea oficială, în care administrația romană își
ținea evidențele. Se pare că această afacere se făcea fără știrea
administrației romane, fiind probabil stopată în urma descoperirii ei de către
oficialii romani. Numai astfel se explică de ce tripticele au fost ținute și
ulterior “îngropate” în galerii de mină greu accesibile, pentru a nu se afla,
probabil, numele celor implicați în această afacere ilicită.
Un alt fapt ce duce la confirmarea acestei ipoteze este legea „colegiilor”
care se ocupau de aceste exploatări, colegii care erau organizate ca stat în
stat: ”Tu care voiești să intri în această asociațiune, începe prin a ceti legea
cu grijă și apoi intră. Acesta este mijlocul de a nu se întâmpla ca mai târziu
să te caiești” (G. Popa-Lisseanu - Romantica). Caracterul asocierii și a legii
este mai mult decât similiară cu perceptele Mafiei din prezent, mai ales
ținând cont că era vorba de aur.
 Această afacere dubioasă avea să se transmită peste timp, în mod
bizar si asupra tăblițelor în sine.
Tripticele fiind descoperite în timpul ocupației austro-maghiare, intrate
pe mâna unor indivizi dubioși vor fi supuse unor încercări de falsificare.
Conținutul lor, dovada identității și continuității dacilor, deranja din punct de
vedere al politicii acelor timpuri, astfel încât “autori neidentificați” vor topi pe
anumite părți ceara protectoare de pe tăblițe, vor șterge cuvinte și vor
reinscripționa tripticele cu numele multor “eroi” ai triburilor huno-maghiare.
Încercarea acestor persoane interesate de schimbarea cursului normal al
istoriei era să prezinte o dovadă a vechimii ungurilor în Transilvania, aduși
ca băieși arendași sau sclavi de către romani pentru a munci la mine. Să nu
uităm însă că hunii vor apărea în Europa, sub forma unei recunoașteri abia
în anul 395, iar maghiarii după mai bine de 400 de ani de la moartea lui
Attila. Gheorghe Popa – Lisseanu scrie în lucrarea sa “Romanica” că
aceste încercări de falsificare a tripticelor vor determina pe doi paleografi
francezi să se pronunțe ca sceptici privitor la autencitatea lor, scepticism
care va fi depășit în momentul în care se vor arăta interesați să studieze
modelele care au stat la baza falsurilor.
Fapt excepțional că despre această limbă latină vulgară și a ei scriere
avea să pomenească Diodor din Sicilia în a sa Biblioteca Istorica, fără ca
acest lucru să dea de gândit istoricilor și cercetătorilor : ‘’ba chiar se spune
că atunci când Cadmos adusese din Fenicia literele, el cel dintâi le-a folosit
în limba elenă, dând fiecăruia numele şi forma sa. Aceste litere au fost
numite, cu denumire generală, feniciene, căci din Fenicia fuseseră aduse de
eleni; ar mai fi avut si denumirea specială de pelasgice (subl. noastră)
fiindcă pelasgii s-au folosit cei dintâi de aceste caractere, adaptate limbii
lor’’ sau ’’cât priveşte Linos se spune că el a însemnat cu litere pelasgice
isprăvile întâiului Dionysos, înfăţişând în lucrarea sa şi celelalte legende. La
fel s-ar fi folosit de scrierea pelasgică şi Orfeu şi Pronapides, dascălul lui
Homer, un foarte dăruit meşter al cuvântului.’’
Și mai mult decât atât, Marcus Porcius Cato, numit și Cato cel Bătrân,
om politic și istoric roman, care a trăit între anii 234 – 149 i.Chr., menționa
în scrierile sale un fapt absolut senzațional, care din păcate este ignorat și
în prezent: „în plus, e posibil ca cu mult înainte să fi fost inventat alfabetul
latin şi înainte să fi ajuns Carmenta şi Grecia împreună cu Evandru la gurile
Tibrului şi pe pământ roman, după ce i-au alungat pe băştinaşi, şi înainte ca
neamul acela necultivat să înveţe rânduiala şi scrierea, [e posibil] ca geţii să
fi avut alfabet propriu. Deşi nu pot afirma fără tăgadă acest lucru (căci nu
cunosc pe autorul acestui fapt ), totuşi acest lucru se poate lămuri îndeajuns
din aceea că geţii chiar înainte de întemeierea Romei (753 i.Chr.) cântau
acompaniaţi de fluier faptele glorioase scrise în versuri ale eroilor lor; lucru
care la romani a devenit obişnuinţă doar după mult timp ... „
„Cea mai veche limbă latină, ne spune Isidor, a mai fost numită de
unii autori și lingua prisca, adeca limba bătrâna. Limba prisca, scrie
dânsul *a fost aceea de care s-au folosit locuitorii cei mai vechi ai Italiei în
timpurile lui Ianus și Saturn. Această limbă însă nu avea forme regulate
și stabile după cum se poate vedea în carminele saliare.* De asemenea,
scrie Festus: *Prisci Latini au fost aceia cari au existat înainte de
întemeierea Romei.* ... Ea (limba prisca) a fost limba triburilor pastorale,
arimice și latine, ce se vorbise în timpurile marelui imperiu pelasg și era
astfel identică cu limba barbară veche. ... Încă, încet cu încetul sub curentul
ideilor grecești, limba prisca fu considerată în Italia ca o limbă nenobilă,
barbară, nedemnă de poporul roman și astfel eliminată din uzul literar.
„(Nicolae Densușianu - Dacia Preistorică)
G. Popa-Lisseanu în capitolul Table cerate descoperite în Transilvania
din cartea Romanica, scriind despre tripticele de la Roșia Montana,
menționează despre limba latină vulgară, numind-o prisca latinitas.
„ Începutul și originea unei limbi este anevoie de fixat în mod
cronologic; într'adevăr, dacă voim de pildă să ne dăm seama despre prima
aparițiune a limbei noastre, ne va fi greu, ba poate chiar imposibil , să aflăm
un moment precis, de la care să putem zice că începe graiul nostru
românesc. Capitolul de față are să dovedească - în parte, după tablele cerate
de la Abrud - existența acestei a doua limbi a Romanilor, existența graiului
vulgar latin, embrionul din care avea să se dezvolte limba românească. ...
De aci rezultă că importanța limbistică a acestor table este așa de mare,
încât un curs de istorie a limbei noastre romane, ar fi necomplet, ba poate
chiar imposibil, dacă nu s-ar examina mai întâiu formele și construcțiunile
latine din aceste prețioase monumente. Limba româna, pusă în raport cu
graiul vulgar al Romanilor, prezintă un interes cu mult mai mare decât,
când e pusă în raport cu cea clasică.
Mult timp s-a tras la îndoială existența unei limbi romane paralele cu
aceea în care ne sunt transmise scrierea clasicilor.” (G.Popa-Lisseanu -
Romanica)

Lai = Daco - Geți

În lucrarea sa “Histria, inscripții găsite în 1916, 1921 și 1922”, publicată

în anul 1923, Vasile Pârvan face un excepțional inventar al tuturor
inscripțiilor descoperite pe altare, pietre funerare, stele și alte piese din
piatră existente în anii mai sus menționați la cetatea Histria.
Printre aceste obiecte de piatră va găsi trei seturi cu inscripții care îi vor
crea însă probleme. Toate aceste seturi de inscripții găsite pe altare de
piatră sunt ridicate pentru confirmarea înființării de noi sate, așezări și
onorarea împăraților romani.
Primul set de pietre comemoriale indică crearea unei noi așezări, sate
(vicus) menționând ca localnici doar cetățeni romani.
Al doilea set de pietre inscripționate menționează, pe lângă cetățenii
romani, care aduc onoruri împăraților romani, și pe localnicii “bessi”.
 Textul inscripției este:
I(ovi) O(ptimo) M(aximo) sac(rum) pro salute Imp(eratoris)
Caes(aris) Titi Ael(i) Antonini Had(r)ian(i) Aug(usti) Pii et Aureli Veri
Caes(aris), vet(erani) et c(ives) R(omani) et Bessi consistentes vico Quinis,
cura agentibus mag(istris) Cla(udio) Gaius et Durise Bithi, idibus Iunis,
Orfito et Prisco co(n)s(ulibus) et quaestore Servilio Primigenio.
Inscripția este un salut adus împăratului roman Hadrianus din partea
locuitorilor satului Quinis în jurul anului 149 d.Chr.
Interesant este faptul că între locuitorii acestei așezări sunt menționați
pe lângă cetățenii romani, veterani și bessi. Se observă în mod clar că în
ciuda serviciului militar efectuat timp de 20, 25 de ani veteranii nu au primit
cetățenia romană, situându-se ierarhic inferior acestora.
Alături de aceștia sunt pomeniți “bessi”. Bessi erau de neam dacic,
trăiau între Munții Rodopi și cursul superior al râului Marița (Hebrus).
Strabon îi descrie pe bessi ca fiind cel mai feroce dintre triburile balcanice.
Se pare însă ca la acel an, 149, unele comunități ale bessilor să se fi
așezat în aceste noi sate din Dobrogea, trăind într-o comuniune pașnică cu
cetățenii romani și veteranii.
Comunitatea cetățenilor romani, a veteranilor și a bessilor din satul
Quinis (Quintionis) va mai ridica încă patru altare oarecum similare în anii
169, 175, 176 și 177, în onoarea împăraților romani din acele vremuri.
Al treilea set de altare inscripționate îl vor nedumeri pe Vasile Pârvan
prin cuprinsul lor.
 Altar 247 d.Chr. Fragment de altar

Textul inscripției altarului:

“I(ovi) O(ptimo) M(aximo) et Iunoni Regin(a)e , cives Romani et Lai
consitentes vico Secundini posuerunt pro salute Inp(eratoris) [C.Iul(i)]
Veri [Maximini] Pii Aug(usti) et [C.Iul(i)] Veri [Maximi] [nobilissimi
Caesaris], cura angentibus mag(istris) Aur(elio) Fortunato et Aelio
Herculano , perpetuo et Cor[neliano co(n)s(ulibus)]”
Textul fragmentului de altar:
“ his... s, lae li .... tiumphla ... oledem ... dep... “
Vasile Pârvan încercând să facă o traducere după fragmentul de altar,
de altfel insuficient păstrat, pentru a fi inteligibil este interesat de către
cuvântul “lae” cuvânt pe care îl mai întâlnise în inscripții.
O altă inscripție similară cu cele două identificate de către Pârvan va
descoperi și Grigore Tocilescu în anul 1882 pe un altar, la Anadolchioi,
lângă Constanța:
„I(ovi) O(ptimo) M(aximo) et Iunoni Regin(a)e , ci(ves) Roman(i) (e)t
Lae consi(st)entes vico (?)urre Muca posuerent (pro) salutem (Im)perator
... ii Au(gustorum) per magistro(s)...”
Din păcate, fragmentul de altar și inscripția descoperită la Anadolchioi
nu pot fi datate, fiind incomplete, în schimb cea de pe altarul descoperit la
Histria este datat în anul 237, piatra fiind pusă în onoarea lui Maximinus
Thrax, împărat roman de origine carpică, care a domnit între anii 235 - 238.
Studiind inscripțiile de pe aceste altare, Pârvan constată foarte multe
greșeli de ortografie și scriere, pe lângă faptul că ele abundă de prescurtări.
Foarte multe cuvinte latine sunt deformate sau scrise incorect ori din
neștiința sculptorului, ori faptul că s-a scris în latina vulgară - limba prisca.
Dovada folosirii acestei limbi este utilizarea multor cuvinte care nu erau
folosite în latina cultă (ex. Arcinam ). Din cauza acestor “personalizări” ale
inscripțiilor, textul este foarte greu de tradus.
Încercându-se o traducere ad literam a textului de pe inscripția de pe
altarul datat la 237, ne vom lovi de incovenientul unor mari părți din text
care au fost distruse prin martelare. Nu se poate face decât o traducere
comparativă cu alte texte din latina cultă de pe inscripții oarecum
asemănătoare.
“Spre lauda lui Iovius Optimo Maximo (Jupiter) și a Reginei Iunona,
cetățenii Romani și Lai, care formează comunitatea satului lui Secundini au
așezat (această placă comemorativă) pentru a-l saluta pe Împăratul Gaius
Julius Verus Maximinus Augustus, dorindu-i sănătate așa cum și-o doresc
și pentru ei, din partea Primarului Aurelio Fortunato si Aelio Herculano,
același și Cornelius....”
Textul de pe altarul de la Anadolchioi, fiind mult mai redus, traducerea
lui este:
“Spre lauda lui Iovius Optimo Maximo (Jupiter) și a Reginei Iunona,
cetățenii Romani și Lai, care formează comunitatea satului lui (?)urre Muca
au așezat (această placă comemorativă) pentru a-l saluta pe Împăratul ......
din partea Primarului...”
Dacă textul inscripțiilor era clar și concis pentru Vasile Pârvan,
prezența cuvântului “Lai” avea să-l contrarieze.
“Cum însă în rândul 3 al inscripției avem alăturea de cives Romani o
nație ciudată, cu un nume necunoscut, suntem datori să încercăm
explicarea prezenței ei aici, după Caracalla. Căci dreptul de cetățenie a fost
așa de extins de acest împărat, încât contemporanii săi au avut impresia că
toți locuitorii imperiului au devenit cetățeni Romani. Ce națiune era dar
aceasta, care, firește, nu ar putea avea nimic comun cu Bessi, obicinuiții
consistentes împreună cu veteranii et cives Romani, prin satele Scytiei
Minore, deveniți acum, toți, cetățeni romani?
Ce sunt doară LAE ori LAI din cele două inscripții ? In Zidul cetatii Tomi ,
p.432 și urm., am încercat să-i explic în sensul că ar fi un neam thracic
Lae[ssi] sau Lae[pti]. Cred azi că am greșit și că pentru ambele inscripții - și
cea veche și cea nouă - deopotrivă (deși una are LAE alta LAI) explicația
trebuie căutată cu totul în altă direcție.
Dar chestiunea Lai-lor de la Histria este prea vastă și complicată, pentru a
putea fi adâncită aici, într-un simplu comentar cu caracter epigrafic. De
aceea în curând vom reveni asupra ei într-un studiu special, cu toate
izvoarele antice și literatura modernă necesare lămurirei ei“ (Vasile Pârvan
- Histria, inscripții găsite în 1916, 1921 și 1922 ).
Din păcate, istoricul și arheologul Vasile Pârvan nu va putea face o
nouă cercetare, murind la doar 45 de ani, la 26 iunie 1927, în urma unei
banale apendicite.
Gheorghe Popa-Lisseanu (1866-1945) va întâlni la rândul lui și el
termenul de “lai” pe una din tripticele de la Roșia Montană. În lucrarea sa,
Romanica, studii istorice, filologice si archeologice, în capitolul Tăblițe
cerate descoperite în Transilvania, este prezentat textul unei triptice (no.7)
datată în anul 163 d.Chr., care începe cu textul: “Laeli et [Pa]store “. Din
păcate, excepționalul cercetător în ale istoriei nu se va apleca asupra
înțelegerii acestui termen atât de remarcabil pentru istoria noastră.


Pârvan nu a sesizat, din păcate, însă că a treia prezență în inscripții a
cuvântului “LAI” era menționată chiar pe fragmentul de altar descoperit de
el la Histria, încercând alte combinații de cuvinte, din puținele litere
prezente pe piatră.
Acest cuvânt „Lai” este parte componentă a numelui zeului dacilor,
Ghebeleizis, (zeul geților menționat de Herodot). Așa cum făceam
observația și în lucrarea „Revanșa Daciei”, publicată în anul 2003, numele
de Ghebelezis este însă echivalent cu Zamolxis. Termenul Ghebeleizis
este de fapt forma sacră, inițiatică sub care era numit Zamolxis, Zeul din
munte al dacilor – GHEBEL – LAI - ZEUS.
Ghebel, conform lui P. Kretchmer, înseamnă „pământ”, dar în același
timp, sensul lui mai corect este de „munte”, „zis” este deformarea
cuvântului care indica divinitatea „ zeus”, iar „Lai” este numele pe care și-l
acordau lor însuși, dacii. Numele de „daci” și de „geți” era dat bastinașilor
Daciei de către romani și greci; de cele mai multe ori, istoricii acelor timpuri
scriau batjocoritor că Daos si Getae erau nume acordate sclavilor.
Altarele inscripționate menționează foarte clar alcătuirea comunităților
sătești, în acest caz, formate din: veterani, cetățeni romani și lai. Deoarece
nu cunoaștem data a două din inscripții, ci doar pe cea din anul 247, putem
concluziona că după 141 de ani de comunitate, dacii, respectiv laii, își
păstrau identitatea și originea. Nu există nici o mențiune a apariției unui
“neam” nou, urmare a pretinsei romanizări. Nu apare în nicio inscripție o
comunitate numită “daco-romanică“.
Chiar dacă unii istorici aduc dovezi arheologice (monumente
funerare) privitoare la daci, care au preluat nume romane, nu se explică
astfel cauza rebotezării lor. Este mai mult ca sigur că mulți nobili daci, care
aveau responsabilitate pentru viața comunităților lor, să fi acceptat de
nevoie sau bunăvoie să se adapteze vieții romane, pentru bunul curs al
traiului de zi cu zi. Este sigur că romanii și-au angajat funcționari din rândul
dacilor pentru o mai bună funcționare a provinciei. Este mai mult ca sigur
că mulți dintre tinerii care s-au înrolat sau au fost înrolați forțat în legiunile
romane, să se fi adaptat modului de viața roman. În acest caz este normal
ca unii dintre ei, în general, cei puși în situația de a conduce, să se fi
rebotezat cu nume romane.
Un exemplu aferent acestui fenomen îl întâlnim chiar în situația
altarului de la Histria.
Alexandru D. Xenopol, în lucrarea sa Istoria Romanilor din Dacia
Traiana, menționează despre existența unei inscripții funerare descoperită
pe o piatră de mormânt: „Iuliu Secundinul veteran rechemat în slujba
(evocatus) al cohortei III a salariorilor care a trăit ani 85, de națiune dac,
Atticia Sabina soția lui și Iul. Costas, fiul lui și moștenitorul spre
recunoștință”.
Este posibil ca acest Secundinul de origine dacă să fie ctitorul satului
Secundinii mai sus menționat în inscripția descoperită la Histria.
Secundinul, înrolat într-una din cohortele militare Dacorum , după 20-25 de
ani de serviciu militar s-a întors, probabil în satul său, la familia sa. Având
statutul de veteran, situația lui în societatea romana era apreciată, posibil
ajungând conducător / primar (magister) al localității, localitate asupra
căreia și-a transferat și numele, satul lui Secundinul (Vicus Secundini).
Numele lui Iuliu Secundinul este numele militar, din păcate nu-l cunoaștem
pe cel dacic, Secundinul, probabil provenind de la secundus, al doilea la
comandă. Având acest nume de botez este sigur că a ajuns la un rang
militar destul de înalt, colaborând direct cu comandanții romani, care, spre
usurința pronunției numelui dac, l-au rebotezat Iuliu. Numele soției lui,
Atticia Sabina, este clar roman, ceea ce ne indică o posibilă căsătorie cu o
femeie de origine romană, fapt destul de imposibil având în vedere că era
considerat totuși un “barbar”, ori în virtutea funcției militare și ulterior civile,
și-a rebotezat soția. Numele fiului este de o combinație ciudată romano -
greacă, Iuliu Costas, Iuliu preluat de la numele tatălui, iar Costas venit dintr-
o influența greacă. În acest caz este mai mult ca sigur că soția lui era de
origine greacă; grecii, pentru a putea pătrunde în ierarhia romană, își
romanizau frecvent numele.
În acest caz de căsătorie mixtă, nu rezultă o familie daco-romană, ci
daco-greacă.
Teoria romanizării invoca romanizarea dacilor prin aducerea de coloni
și de veterani, veterani des mentionați pe inscripții. Dar asemeni veteranului
Iulius Secundinul, se pare că acești veterani colonizați erau daci, care
serviseră în trupele imperiale.
Și nu erau puțini acei daci care fuseseră înrolați sau se înrolaseră
benevol în cohortele I Aelia Dacorum, cohorta II Augusta Dacorum, servind
Imperiul roman din Pannonia și până în Britannia. Mulți dintre cei scăpați în
viață în urma războaielor purtate se vor întoarce în Dacia în calitate de
“veterani”. Schimbarea numelui lui Secundinus în Iuliu nu a fost un fapt
general și la începutul secolului al III-lea, dacii din legiunile militare romane
vor purta numele de: Decibalus, Dada Acadunus sau Meneander (ajuns
tribun).
Pe mormântul lui Secundinus scrie însă “dac” și nu “lai” din motive bine
întemeiate. Secundinus, asemeni bătrânilor noștri, își pregătise probabil
înainte de a muri piatra de mormânt, cerând în mod expres să fie trecut
numele de “dac”, cel sub care fusese cunoscut de romani ca veteran.
Ca o mențiune, să amintim faptul că în jurul anilor 170 d.Chr., regele
Pieporus nu este amintit ca rege al dacilor, ci ca rege al costobocilor
(Piepori Regis Coisstobocensis).

 Acest termen de “Lai” îl întâlnim abia peste timpuri, la începutul evului
mediu, în momentul invaziei tătarilor din anul 1241.
Cronica persană a lui Rasid-ed-din, povestind despre invazia tătarilor
în ținuturile țărilor române pomenește și numele uneia din aceste țări:
“Ordul (.. ..) trecând prin ţara Ilaut a întâlnit pe Bezerenbam şi l-a bătut.”
Numele Țării Ilaut se pare că a fost preluat de către cronicarul Rasid -
ed -din, din cine știe ce documente, astăzi pierdute, asemeni Letopisețului
Țării Românești, găsit în deșertul Libanului, denumește de fapt Țara Lailor.
Cuvântul devenit Ilaut, rezultat prin deformare persană, este compus însă
din I - LAI - UTI.
Această deformare a toponimelor nu este singulară, în Diploma
Cavalerilor Ioaniți, datată în anul 1247, țara lui Litovoi se numeste Lytua,
deformare forțată după numele de Litovoi. Acest nume va fi văzut însă de
unii “istorici” ca posibilă identitate a actualei Lituanii (probabil învecinată cu
Țara Hațegului și a Făgărașului !).
Acest cuvânt de lai este păstrat însă și în memoria poporului român prin
capodopera orală, ulterior așternută pe hârtie de către Vasile Alexandri,
Miorița:
“Dar cea mioriţă,
Cu lână plăviţă,
De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.
- Mioriţă laie,
Laie bucălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară... “

Bardul popular în povestea lui dureroasă, specifică rasa oilor pe care

le creșteau pastorii valahi „oi Laie”, adică „oi de rasă dacică” (!), lucru din
păcate neobservat de către cercetătorii noștri.
În Dicționarul Explicativ al Limbii Române, termenul de Lai, laie, este
explicat prin: “negru, negru cenușiu, negru amestecat cu alb (când se referă
la oi)”.
Iată doi termeni care se suprapun în același context, rezultând că oile
dacilor erau în general cu blană de culoare neagră, cenușii sau negre
amestecat cu alb.
Să ne amintim că tătarii îi denumeau pe valahi “ Kara Ulagh“, ceea ce
înseamnă “Valahii Negri“. Timp de zeci de ani “istoricii” au încercat să ne
explice motivația acestei denumiri. Varianta “în general acceptată” era
faptul că valahii erau fizionomic mai închiși la ten, oacheși.
Total greșit, deoarece izvoarele antice îi prezintă în general pe daco-
geți ca fiind blonzi sau roșcati, cu pielea deschisă și ochii albaștri.
 Numele de Valahi Negri provine de la faptul că ocupația principală a
geto-dacilor și ulterior a valahilor era păstoritul. Oamenii de rând, dar și cei
bogați, datorită asprimii climei se îmbrăcau, în perioada de iarnă, în blănuri
de oaie, negre, în special, sau gri. La fel și îmbrăcămintea de muncă a
țăranului era în general neagră în alternanță cu alb (cioareci negri, cămașă
albă, vestă neagră), abia la sărbători se trecea pe culori deschise și vii, dar
tot pe fondul negru cu alb.
Domnitorii români, în general, nu au avut armate echipate de tip
occidental cu armuri și armament sofisticat, ei se bazau pe masa
țărănească care venea la război cu straiele de acasă. Astfel încât la primele
confruntări dintre valahi și tătari, aceștia văzând o masă de oșteni îmbrăcați
în sumane negre și pe cap cu căciuli negre iau denumit generic ”Valahii
Negri “(Kara Ulagh).
Este foarte posibil ca Radu Negru Voievod să se fi ales cu
cognomenul de Negru, tot de la tătari, aferent modului în care se îmbrăca el
însuși, devenind astfel “Domnul cel Negru”.

Daco-geţi > Ausoni > Valahi > Români

Ca o concluzie la subcapitolul de mai sus să reamintim că geto-dacii,

popor numeros care era alcătuit din mai multe triburi, și care făceau parte
din marea familie a tracilor, se numeau ei pe sine “Lai”. Termenul de Dac și
Geți fiind atribuit de romani și greci, fără ca aceștia să le cunoască
adevăratul nume ca nație.
Herodianus din Syria (cca.170 - 240), care a scris o istorie a Imperiului
Roman între anii 180 - 238, face o mențiune atingătoare de daci, încercând
o clarificare a proprilor lui supoziții: “neamul dacilor, care se numea, neamul
dailor “. Herodianus, fiind de origine greacă, avea la cunoștință prin istoricii
greci, numele neamului care trăia dincolo de Dunăre, sub formă de “geți“.
Dar trăind într-o lume romană, avea să afle că aceștia purtau de fapt
numele de “daci”. Nu se știe din ce surse, interesat de acest aspect, avea
să concluzioneze foarte convins că dacii se numeau de fapt dai.
Trăind într-o perioadă când parte din Dacia devenise provincie romană și
fiind în administrația imperială, se pare ca autorul avea să afle din surse
necunoscute, numele pe care și-l atribuiau dacii, “lai”. În transcrierea lui îl
va adapta însă ca “dai“, probabil pentru a nu fi departe de termenul de
“dac”.
Acest “dai” deformat din “lai” este anterior însă inscripțiilor de la Histria,
ceea ce ne confirmă cele prezentate mai sus.
Dar care a fost drumul de la numele nației de “lai” la cel de “valahi”?
Geto-dacii (folosim termenul clasic pentru denumirea popoarelor dace
răspândite de la Munții Balcanici până în nordul Carpaților) aveau să fie
cunoscuți în istorie sub diverse denumiri, funcție de contactele pe care le
aveau cu populațiile care îi tranzitau teritoriul, dar și legat de implicațiile
care le generase părăsirea provinciei Dacia, de către Imperiul Roman.
 Astfel, rând pe rând, îi vom întâlni în istorie sub numele de:

 lai - geți - agatârși - daci - besii - carpi - carpodaci - costoboci -

megaloi dahae
 ausoni - acatiri - anti - argaragantes și limigantes
 vlahi - valahi - râcno-vlahi - cuțzo-vlahi - moro-vlahi - vlahioți -
morlahi - morlaci - mavrovlahi
 walachen (germană) - vlaski, vlasi (sârbă, bulgară) - valaques
(franceză) - vlachs sau wallachians (engleză) - velascos (spaniolă) -
velaci sau valacchi (italiană) - volohi sau vlohi (rusă,poloneză) - olah
sau vlach (maghiară) - ulagh (tătară) - iflaklar (turcă)
 rumâni
 români, aromâni, megleno-români și istro-români

Numele de “daci” atribuit de către romanii din timpul lui Burebista, se

trage de la stindardul de război al dacilor, capul de lup șuierând în vânt.
Romanii vor utiliza pentru noii lor dușmani termenul de “daos”, termen
frigian (cf. Mircea Eliade). Acest nume, împreună cu numele originar de
“lai”, vor genera ulteriorul nume al românilor, valahi sau vlahi.
În timpul comuniunii geto-dacilor cu goții, aceștia din urmă vor prelua
(cf. lui Iordanes) de la daci o serie de obiceiuri, cuvinte, toponime, dar și
parte de istorie, trecând în mitologia lor personaje precum Zamolxe,
Deceneu, Antyrus, Gudila, Burebista s.a.
Goții, făcând legătura între termenul de “lai” si “dac=lup” vor asimila
cei doi termeni cu germanicul walhos, în traducere “ lup “. Acest nume
onorific sub forma de Vlah și Valah va fi purtat de către români și țările lor,
până aproape de secolul al XIX -lea.
Prin contactele internaționale generate de domnitorii romani, aceștia
și învățații curților domnești vor realiza, în primul rând, cât de
asemănătoare este limba valahă cu limba italiană, dar și cu limba franceză.
Este momentul când apare întrebarea: cum se putea ca într-un teritoriu
imens vorbitor de limbi slave și de limbă maghiară, la distanță de sute de
kilometri de Italia sau Franța, să existe o comunitate așa de mare de
vorbitori de limba romanică?
Informațiile despre motivele latinității valahilor vor veni, chiar dacă în
mod deformat, pe linia monahală, a călugărilor greci cu care domnitorii și
boierii valahi aveau legături, dar și din documentele și manuscrisele încă
existente, la acea vreme, în cancelariile domnești.
Istoricii bizantini care aveau acces la un număr foarte mare de lucrări și
documente scrise atingătoare de conflictul daco-roman, aveau să-și
formeze o idee unitară, bazată pe istoricii antici, precum că Dacia a fost
pustiită de daci, iar în locul lor, Traian ar fi adus coloni din Italia. Caz
elocvent este cel al cronicarului Ioan Kinnamos care, referindu-se la vlahii
înrolați în armata bizantină în timpul conflictelor armate din anii 1161 -
1168, dintre Împăratul Manuel I Comnenul (1143 - 1180) și Stefan al III-lea,
Regele Ungariei, va afirma despre vlahi că aceștia: “sunt colonii de demult
ai celor din Italia.”
Astfel de informații ajunse în țară, pe diferite căi, se vor răspândi în
rândul clasei boierilor și apoi, prin aceștia, la nivelul țăranilor, rezolvând
problema ridicată privind originea latinității lor. În acest fel, valahii își vor
atribui numele de “rumân”, termen derivat de la romanus.
Afirmarea acestei latinități și a numelui de “rumân” era absolut
necesară, în speranța câștigării ajutorului Occidentului Latin și a Papalității
în fața intențiilor dominatoare și expansioniste ale maghiarilor, polonilor,
tătarilor, dar mai ales a turcilor. Ioniță Caloianul va încerca o apropiere față
de papalitate în virtutea înrudirii latine, împotriva Imperiului Bizantin. Ștefan
cel Mare va solicita ajutor financiar și militar papalității, dar care din păcate
nu va ajunge la el.
Cea mai veche atestare documentară a numelui de țară este făcută în
Scrisoarea lui Neacșu din anul 1521, sub forma “cěra rumŭněskŭ (Țeara
Rumânească) “.
Călătorii străini în ţările române din secolele XVI - XVII, trimişi în
mare parte de papalitate, în speranţa convertirii populaţiei băstinaşe la
catolicism, vor confirma utilizarea termenilor de rumân sau român.
Printre aceştia îi vom menţiona pe:
- Tranquillo Andronico, care notează în anul 1534 că Valahii “acum se
numesc romani” (cf.Endre Veress - Fontes rerum transylvanicarum: Erdélyi
történelmi források),
- Francesco della Valle menţionează în anul 1532, că valahii se numesc
romani în limba lor, dând şi un exemplu interogativ: “Sti Rominest ? “ (cf.
Claudio Isopescu, Notizie intorno ai romeni nella letteratura geografica
italiana del Cinquecento),
- Johan Lebel notează în anul 1542 că Valahii ''se numesc pe ei însişi
Romuini'' (cf.Adolf Armbruster, Romanitatea românilor),
- Pierre Lescalopier scrie în anul 1574, că valahii “se consideră adevăraţi
urmaşi ai romanilor şi-şi numesc limba româneşte (romanechte), adică
romană” (cf.Paul Cernovodeanu, Studii si materiale de istorie medievală),
- Ferante Capecci menţionează în anul 1575 că valahii se numesc pe ei
înşişi români - “romanesci” (cf.Maria Holban, Călători străini despre Țările
Române).
Istoricul polonez Stanisław Orzechowski menționează în anul 1542, că
românii „se numesc pe limba lor romini după romani, iar pe limba noastră
(poloneză) sunt numiți valahi, după italieni” (cf.Adolf Armbruster,
Romanitatea românilor).
Cert este faptul că de la începutul secolului al XVI, valahii vor fi
conștienți de latinitatea lor, termenul de român câștigând, încetul cu încetul,
loc în istorie în fața termenului de valah.
Din păcate, demersurile românilor de ajutorare făcute către Occident vor
rămâne fără răspuns, termenul de rumân devenind în timp sinomim cu:
iobag, șerb, vecin, dar mai ales de “prost” (Cf. Dicționar Explicativ al Limbii
Române).

Istorie Furată

În migrația lor din nordul Europei spre granițele Imperiului Roman, parte
din goți se vor așeza după anul 271 la nord de Dunăre, în fosta provincie
romană Dacia. Dacii au acceptat această așezare pașnică a goților,
participând împreună cu aceștia la campanii de jaf în Imperiul Roman. Sub
presiunea hunilor, la anul 376, goții vor cere azil în Imperiul Roman unde
vor fi acceptați, dar tratați în mod barbar de către romani.
Impactul dintre cele două civilizații va crea o nouă mitologie de sorginte
dacică care va fi adoptată, ca proprie, de țări precum Danemarca, Suedia și
Spania.
La originea acestei mitologii fabuloase va sta Iordanes, un episcop de
origine gotică sau alană, născut în jurul anului 500, și care între anii 550-
551 va redacta o istorie a goților. Lucrarea numită “Getica” este, de fapt,
un rezumat al lucrării “Historia Gothorum” scrisă în 12 cărți de către
Casiodor (cca.490 - 583), consilierul regelui got Theodoric cel Mare (454 -
526).
Intenția lui Casiodor, comună cu a lui Iordanes, era crearea unei
identități și istorii pentru goți cel puțin echivalentă cu a romanilor.
Astfel că Iordanes/Casiodor, în lipsă de imaginație, vor prelua de la
daci identitatea de nație, de personalități, obiceiuri, tradiții, învățăminte și
evenimente istorice. Chiar și numele lucrării lui Iordanes va fi adaptat, în loc
de “Gothica” în “Getica”.
Ținând cont de vastitatea informațiilor preluate de Iordanes este cert
că încă în secolul al VI-lea mai existau multe lucrări și documente despre
geto - daci și lumea lor, necunoscute în prezent.
Vom extrage din lucrarea lui Iordanes doar paragrafele referitoare la
geți cu specificația ca în timpul citirii termenului de “goți” să întelegeți de
fapt “geți”:
„ .... despre originea şi faptele geţilor ...
34. În interior este Dacia întărită de prăpăstioşii Alpi în formă de cunună.
39. În al doilea popas <goţii>, pe pământul Daciei, Traciei şi Mysiei l-au
avut <rege> pe Zalmoxe, despre care cei mai mulţi scriitori de anale spun
că a fost un mare erudit în domeniul filozofiei. Căci au avut erudit mai întâi
pe Zeuta, apoi pe Deceneu și al treilea pe Zalmoxe, despre care am vorbit
mai înainte. Astfel că n-au lipsit cei care să-i învețe înţelepciunea.
40. De aceea dintre toţi barbarii, goții au fost cei mai înţelepţi şi aproape la
fel cu grecii, precum ne asigură Dio, care a scris în greceşte istoria şi analele
acestora. El spune că ei au fost numiţi mai întâi taraboşti, iar apoi pileati,
aceștia fiind cei mai de neam dintre ei, din care își înțelegeau regii şi preoţii.
Pînă într-atât au fost lăudați goții, încît s-a spus că la ei s-a născut Marte, pe
care fantezia poeţilor l-a numit zeu al războiului, de unde şi Vergiliu spune:
Tatăl Gradivus, care ocroteşte ogoarele getice.
63. Apoi Darius, regele Persiei şi fiul lui Histaspe, a cerut în căsătorie pe
fiica lui Antirus, regele goţilor, rugându-l deopotrivă şi ameninţându-l, dacă
nu i se îndeplineşte dorința. Dispreţuind înrudirea, goţii i-au refuzat
cererea. Respins, acesta s-a înfuriat de necaz şi a trimis împotriva lor o
armată de 700.000 de soldaţi, înarmaţi, căutând să răzbune printr-un rău
public ruşinea sa. Şi cu corabii făcute pod şi legate între ele de la Calcedon
până la Bizanț, a atacat Tracia şi Moesia. Apoi construind tot în acelaşi mod
un pod peste Dunăre, după ce a fost neîntrerupt atacat timp de două luni, a
pierdut la Tapae 8000 de luptători şi, temându-se ca nu cumva podul peste
Dunăre să fie ocupat de adversarii săi, s-a întors în goană forţată în Tracia
neavând încredere că solul Mysiei va fi în siguranţă pentru a mai întârzia cel
puţin pe el.
67. Pe când domnea peste goţi Burebista, a venit în Goţia, Deceneu, în
timpul în care puterea la romani o avea Sylla. Burebista, luându-l pe lângă
el pe Deceneu, i-a dat putere aproape regală şi după sfatul acestuia goţii au
devastat pamânturile germanilor, pe care le stapânesc în prezent francii.
68.Dar Cezar, care cel dintâi dintre toţi romanii a cerut să fie împărat şi a
pus sub legile sale aproape toată lumea, supunând toate stăpânirile, deşi a
ajuns să ocupe în afară de oraşul nostru insulele din interiorul Oceanului şi
pe cei care nu cunoşteau nici măcar din auzite numele romanilor să-i facă
tributari romanilor, pe goţi totuşi, cu toate încercările, n-a putut să-i
subjuge. Gaius Tiberius domnea ca al treilea împărat peste romani, dar goţii
şi sub domnia sa continuau să rămână liberi.
69. Pentru ei aceasta era salvator, aceasta util, aceasta de dorit, ca tot ce-i
învăţa Deceneu, sfătuitorul lor, aceasta să năzuiasca şi ei, judecând că
aceasta este util, ca ei să-i traducă în faptă dorinţele. Acesta, vazînd că ei i se
supun sufleteşte în toate și că au şi înzestrare naturală, i-a învățat aproape
toată filosofia; căci el era maestru în această disciplină. Predându-le etica
le-a domolit obiceiurile barbare, învațându-i fizica, i-a făcut să trăiască în
chip firesc după legi proprii, pe care pînă acum le numesc belagine, avându-
le scrise, instruindu-i în domeniul logicii le-a dezvoltat gândirea, făcându-i
sa fie mai dezvoltaţi la minte decît celelalte neamuri, arătându-le
importanţa practicii i-a îndemnat să trăiască savârșind cele mai bune. Iar în
domeniul teoretic i-a făcut să cunoască cele 12 semne ale zodiacului şi
contemplând mersul planetelor să stapânească cunoștinţele astronomice, să
știe cum şi care sînt fazele de creştere şi descreştere ale Lunii, cu ce nume
sau semne urcă sau coboară pe cer din răsărit până în apus cele 346 de
stele.
70. Ma întreb ce plăcere îi făcea pe vitejii bărbați ca atunci când nu erau
ocupați cu mânuirea armelor să-și umple capul cu învățături filosofice.
Vedeai cum cercetează unul poziția stelelor pe cer, altul planetele mici sau
mari, cum urmărește acesta fazele Lunii, acela eclipsele de Soare, cum
astrele în cercul lor pe cer se coboară în apus, dar apar din nou la răsărit,
căutând aceștia toți să-și afle odihna numai după ce gasesc la toate
explicare.
71. Acestea şi altele ca acestea încredinţându-le goților cu priceperea lui
(Deceneu), a strălucit ca un om minunat în faţa lor, ajungând să asculte de
el nu numai cei mulţi, dar chiar și regii. Căci a ales atunci dintre ei pe
bărbaţii cei mai nobili şi mai înţelepţi, pe care i-a învăţat teologia şi i-a
îndrumat în venerarea celor dumnezeieşti şi sfinte, făcându-i preoţi, numiţi
în timpul slujbelor pileati - după părerea mea - fiindcă le-a pus pe cap tiare,
care cu alt cuvânt se numeau pilleus.
72. A poruncit însă ca oamenii ceilalți, din popor, să fie numiţi capilati,
nume pe care goții l-au primit ca o formă de respect şi-l amintesc şi acum în
cântecele lor.
73. După moartea lui Deceneu l-au socotit demn de aceeaşi veneraţie pe
Comosicus, fiindcă era la fel de învăţat. Pentru pregătirea lui era socotit şi
rege şi prim preot şi judecător în justiţia supremă. Plecând şi acesta din cele
omeneşti, a ocupat scaunul de rege al goţilor Coryllus, care a domnit peste
poporul său în Dacia timp de 40 de ani.
76. După un lung interval, în timpul domniei împăratului Domiţian, goţii
temându-se de lăcomia acestuia au anulat tratatul pe care-l încheiaseră mai
înainte cu alți împăraţi şi au devastat malul Dunării stăpânit de mult timp
de imperiul roman, ucigând soldaţii romani şi pe comandanţii lor. Mai
mare peste această provincie dupa Agrippa era atunci Oppius Sabinus, iar
principatul goţilor îl avea pe Diurpaneus. În acest timp goţii pornind cu
război, romanii au fost învinşi. Lui Oppius Sabinus i s-a tăiat capul, iar
goţii, atacând cetăţile şi fortificaţiile, au prădat posesiunile imperiului.
77. Împins de primejdia alor săi, Domitian a pornit în grabă cu toate forţele
sale spre lllyricum şi, numindu-l pe Fuscus comandant suprem peste
aproape întreaga armată imperială şi peste bărbaţii cei mai aleşi, a strîns
corăbiile, le-a făcut pod peste Dunăre şi a trecut împotriva armatei lui
Diurpaneus.
78. Atuncii goţii n-au pregetat să pună mâna pe arme. Chiar la prima
ciocnire i-au învins pe romani şi, generalul Fuscus fiind ucis, au jefuit tot ce
au găsit în taberele romane, în victorie ca şi cum învingeau datorită
norocului şefilor, i-au numit pe aceştia nu simpli oameni, ci semizei, adică
ansi. “
O dată cu Iordanes se va începe ofensiva asupra istoriei dacilor, multe
neamuri și nații arogându-și dreptul de a-și afirma descedența din aceștia,
fapt care se va manifesta, pe scară largă și în evul mediu, legat de valahi și
rumâni, și din păcate și în zilele noastre.
Fenomen pe care îl numesc: furtul istoriei.
Copii ale lucrării lui Iordanes vor circula ulterior în întreaga Europă,
generând o preocupare obsedantă a erudiților evului mediu în a-și căuta
descendența din geto-daci.
În anul 1015, Dudo de Saint-Quentin identifică pe normanzi ca urmași ai
Troiei prin geto-daci. Gheorghe I. Brătianu, în lucrarea sa Tradiția istorică
despre întemeierea statelor românești, prezintă un episod petrecut în timpul
lui Ioniță Caloianul, Țarul vlah fiind implicat într-o discuție cu cavalerii
francezi.“ Mai e, de altfel, în cronica lui Robert de Clari, un alt episod care
duce la concluzii neașteptate, în ceea ce privește stările de cultură din
Imperiul Asăneștilor. În stilul său naiv, povestitorul amintește de misiunea
ce a îndeplinit-o unul din cruciați, Pierre de Bracheux, în tabăra valahilor,
stând de vorbă cu Ioniță și cu fruntașii din tabăra lui, les haus hommes de
Blakie. El reproduce întrebarea, care cu siguranță este autentică, pentru că
e firescă, pe care au formulat-o față de războinicul străin: - Ne minunăm
mult de buna voastră cavalerie și ne minunăm mult că ați venit în țara
aceasta, cari sunteți din țări atât de îndepărtate, cari ați venit aici să cuceriți
pământ. N-aveți oare, ziseră ei pământ în țara voastră de care să vă folosiți ?
Răspunsul cavalerului aduse însă un element cu totul neașteptat. - N-ați
auzit, îi întreabă la rândul său, cum a fost distrusă Troia cea mare și din
vina cui ? - Ba da, răspunseră vlahii și cumanii, am auzit vorbindu-se, și
mult e de atunci. - Ba, replică Pierre de Bracheux, Troia a fost a strămoșilor
noștri, iar cei care au scăpat s-au așezat acolo de unde am venit noi; și
pentru că a fost a strămoșilor noștri, am venit aici să cucerim pământ. “ Ce
păcat că vlahii nu aveau lucrarea lui Dudo de Saint-Quentin să le explice
francezilor că stăteau de fapt față în față cu strămoșii lor !
În cronica Gesta Normannorum ducum a lui Guillame de Jumièges,
povestind despre cei trei întelepți: Zeuta, Zamolxes și Deceneu, autorul
identifica Dacia cu Danemarca.
Călugarul Ekkehard în anii 1100 va alcătui o istorie enciclopedică
populară în evul mediu în care Zamolxes, Zeuta , Deceneu și Comosicus
apar ca întelepți goți.
În Spania, episcopul de Toledo, Rodrigo Jimènez de Rada (cca.1170 -
1245) copiază din Iordanes mare parte în lucrarea sa Historia de rebus
Hispanie sive Historia gothica amintindu-i pe învățații goți: Deceneu, Zeuta
și Zamolxis. Mai mult decât atât, mai târziu, episcopul Alfonso de
Cartagena (1386 - 1456) specifica în lucrarea sa Regnum Hispaniae
anacephalaeosis că goții vin în Spania din Dacia, iar regii spanioli descind
din principii daci.
Istoricul Alexandru Busuioceanu (1896 - 1961), în lucrarea sa Zamolxis
sau mitul dacic in istoria și legendele spaniole, referitor la cele de mai sus
face o constatare pertinentă: ’’Îmi închipui că această parte a cronicilor
spaniole n-a fost cercetată de istoricii români, dacă nu s-a observat până
acum că, pentru cronicarii spanioli, adică pentru toţi, nu Dacia a fost
fondată de un împărat iberic (autorul face referire la împaratul Traian care
era de origine spaniolă - subl.n) sau are a-şi căuta vreo urmă între
hispanici, ci dimpotrivă hispanicii sunt descendenţi din geţi sau daci şi
Spania a fost fondată la a patra ei întemeiere, cea definitivă în sec. al V-lea,
de poporul de la Dunăre’’. Tot Busuioceanu este cel care remarcă că pe
scutul Regilor Catolici Spanioli apar simbolurile dacilor: jugul și săgețile.
În Danemarca evului mediu, prezența geților, dar și a dacilor este
justificată prin mai multe forme. Există o variantă prin care se afirmă că
danezii se trag din daci, respectiv din dacii care s-au refugiat în Danemarca
din cauza ocupației romane. Să amintim că în evul mediu Danemarca era
numită “ Dacia”. Regii danezi, până doar acum câteva sute de ani, se auto-
intitulau “reges dacia”, păstrând memoria ancestrală a presupusei lor
origini.
Pentru danezi, faptul că se trăgeau din daci constituia o onoare. Rușii îi
numeau pe danezi cu termenul de “dacianini”.
Celebrul scriitor danez Hans Christian Andersen, în timpul unei vizite
în țara noastră, în anul 1841, făcea observația că tot ce văzuse avea un
caracter danez !
Suedia va trece de asemeni, în secolele XVI – XVII, printr-o criză de
identitate națională. Considerând că leagănul goților a fost Suedia, “Getica”
devine carte națională a suedezilor. Erudiții suedezi vor căuta să explice
originea suedeză a personajelor getice precum Zamolxe și Ghebeleizis,
legile belagine devin la origine legi suedeze, iar Zamolxe, considerat primul
legislator al suedezilor. Reprezentanții de frunte a “getismului” suedez au
fost: Johannes Magnus, supranumit Gothus (1488-1544), Johannes
Loccenius (1598 - 1677), Olaus Rudbeck (1630 - 1702) și Carl Lund /
Carolus Lundius (1638 - 1725).


Din păcate, erudiții europeni nu au avut la îndemână lucrarea
cronicarului Kekaumenos, Sfaturi și povestiri, scrisă între anii 1075 - 1078,
care prin cele scrise despre români, nu poate fi acuzat ca fiind părtinitor, ci
din contră, pentru a realiza cine sunt de fapt urmașii daco-geților.
Prezentăm o mică parte din capitolul intitulat Diatriba împotriva vlahilor.
Însemnări despre obiceiurile, caracterul, originea și istoria lor: “Vă sfătuiesc
deci pe voi și pe urmașii voștri următoarele, deoarece neamul vlahilor este
cu totul necredincios și stricat, neavând credința dreaptă nici față de
Dumnezeu, nici față de împărat, nici față de rudă sau de prieten ci umblă pe
toți să-i înșele și minte strașnic și fură mult, jurându-se zilnic cu jurăminte
preaînfricoșate față de prietenii săi și călcându-și usor jurămintele și făcând
frății de cruce și cumetri și închipuindu-și că prin acestea va înșela pe cei
mai simpli și deoarece n-a păstrat niciodată credință față de cineva, nici față
de împărații mai de demult ai romeilor. Loviți cu război de către împăratul
Traian și înfrânți deplin, au fost supuși <de acesta >, iar regele lor, numit
Decebal, a fost ucis și capul i-a fost înfipt într-o suliță în mijlocul orașului
romeilor. Căci aceștia sânt așa-numiții daci <ziși> și besi.” (Izvoarele
Istoriei României, vol III, Scriitori bizantini)
Kekaumenos, în toată furia lui stârnită contra valahilor, motivele fiind
bine întemeiate, este cel care ne sare în ajutor, fiind corect în privința
adevărurilor istorice.
Bazându-se pe documente și lucrări istorice existente la
Constantinopol, este primul istoric care afirmă cert că vlahii se trag din daci,
specificând că aceștia se mai numesc și besi (populație dacică din
Moesia).
La fel, Iordanes este primul istoric care pomenește numele de Dacia,
în anul 550, după retragerea romană, diferențiind Dacia veche, de pe
vremea lui Deceneu, de Dacia nouă din vremea lui.
 Peste o sută de ani, însă, textul lui Kakeumenos, va fi fost rătăcit,
deoarece, în jurul anului 1167, cronicarul Ioan Kinnamos vorbind despre
vlahi scrie: “sunt coloni de demult ai celor din Italia.”
Această constatare, din păcate și nu cea a lui Kakeumenos, va fi
preluată ulterior de către toți istoricii, umaniștii și politicienii ulteriori și
folosită în interese politice de multe ori contrare poporului român:
 Cronicarul maghiar Simon de Keza va scrie în anul 1283 în lucrarea
sa Gesta Hunorum et Hungarorum că valahii au fost păstorii
romanilor;
 Filozoful italian Poggio Bracciolini (1380-1459) afirmă descendența
valahilor dintr-o colonie formată de romani;
 Enea Silvio Picolomini / Papa Pius al II-lea (1405-1464) scrie că
după înfrângerea dacilor, țara a fost colonizată cu coloni romani;
 Umanistul italian Antonio Bonfini (1453-1503) menționează că: “din
legiunile și coloniile aduse în Dacia de Traian și de ceilalți împărați
s-au tras românii “';
 Umanistul Anton Verancsis (1504-1573), vicerege al Ungariei,
menționează în lucrarea Descrierea Transilvaniei,Moldovei și Țării
Românești că valahii ”își trag originea de la romani”;
 Jan Laski (1456-1531), episcop de Gnezno, afirma despre valahii
din Moldova că: sunt oștenii de odinioară ai romanilor”;
 Cărturarii sași L. Toppeltinus și J. Troster (sec.XVII) își afirmă
convingerea că: “românii de azi ce trăiesc în Țara Românească,
Moldova și munții Transilvaniei nu sunt decât urmașii legiunilor
romane”';
 Valentin Frank von Frankenstein (1643 - 1697), comite al sașilor din
Transilvania, afirma latinitatea românilor ca fiind pur romană;
 Preotul sas, David Hermann (1625 - 1682), scria că românii: ”atât
cei de dincolo de Carpați, cât și cei din Transilvania, își trag originea
și numele, ba chiar și limba română, din coloniștii aduși de Traian”;
 Martin Schmeitzel (1679 - 1747), profesor la Universitatea din Halle,
a popularizat în cursurile lui teoria originii pur romane a românilor;

Toată această repetare, insistentă în timp, a concluziei lui Ioan

Kinnamos va duce în Transilvania la un mod ciudat de re-considerare a
istoriei fiecărei dintre cele 4 nații existente. Astfel încât Ungurii și Secuii se
vor pretinde descendenți ai Hunilor, Valahii bine-nțeles urmași ai colonilor
Romanilor, iar Sașii descendenți ai Gotilor și Geților (?!). În această situație,
sașii deveneau cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei.
Teoria identității sașilor cu goții și geții va fi promovată de către
olandezul Johannes Goropius Becanus (1519 - 1572), în anul 1569, și de
Philip Melanchton (1497 - 1560). Conform celor doi umaniști, sașii ar fi
resturile goților și geților, rămași după mutarea goților la sud de Dunăre în
Imperiul Roman.
 Doctorul în istorie, Dan Dana (n.1975) prezintă cu amănunte acest
fenomen indus de cărturarii secolelor XVI - XVII în lucrarea Zalmoxis de la
Herodot la Mircea Eliade, Istorii despre un zeu al pretextului: “ Conform
ginerelui lui Melanchton, Caspar Peucer (1525 - 1602), sașii se numeau pe
ei însiși Detchen - constatăm încă o dată recursul la etimologii și la
apropieri fonetice, de data aceasta cu Daci -,iar strămoșul lor biblic e găsit
în persoana lui Gether. Această teorie este ulterior dezvoltată ca o legendă
despre origini de către Albert Huet în 1591 (în calitate de Sachsengrah), în
fața dietei transilvănene: el va susține originea getică a sașilor, teza care va
fi popularizată în secolul al XVII-lea de erudiții cărturari locali Tröster si
Toppelt. Idiomul săsesc din Ardeal va fi desemnat chiar ca 'limba dacă,
lingua Dacică. Această teorie dacică a originii sașilor va fi populară pentru
cel puțin 250 de ani în Transilvania (în secolele XVI-XVIII) și în umanismul
german, ca mit de origine, dar și ca mărturie a continuității și a vechimii. “
În lucrarea menționată mai sus se pomenește și de încercările
sibianului Johannes Tröster de a germaniza nume dacice, astfel, Decebal
devine Diezwald, iar Sarmisegetusa, Sarmis Gothusa.
Se știe însă de fapt că prima încercare de colonizare cu sași (saxonii)
se datorează reginei Ghizela, soția regelui Ștefan I în zona orașului Satu-
Mare, dar fără succes. Abia în timpul regalității lui Geza al II-lea (1141 -
1162) se va re-iniția procesul de colonizare. Sașii vor fi așezați în zona
orașului Satu-Mare, pe valea Bistriței și în Bistrița, în zona Sibiului, a
Brașovului și la Orăștie.
Nu toți învățații sași împărtășeau această teorie aberantă. Pastorul
sas Michael Lebrecht (1757 - 1807), în timpul răscoalei lui Horea (1784), va
scrie că românii, ca urmași ai romanilor, sunt cei mai vechi locuitori ai
Transilvaniei.
Si istoricii maghiari, precum Andras Huszti, autorul cărții Vechea și
noua Dacie, editată la Viena în anul 1791, va reacționa la teoria originii
sașilor, scriind că românii sunt urmași ai “geților” și “ai vechilor colonii
romane” și că: “Nicio națiune nu are limba atâta de apropiată de acea veche
romana ca națiunea valahilor, ceea ce este un semn sigur și care nu poate
înșela că ei sunt în Transilvania urmașii vechilor colonii romane.”
O altă încercare de “furt de istorie” o vor iniția polonezii. Johann
Christoph Gatterer (1727 - 1799) , profesor la Universitatea din Göttingen,
va lansa în anul 1791 ideea ca slavii descind din geți și daci. Teoria lui
Gatterer este preluată pe rând de către G.E.Groddeck (1762 - 1825), care
va scrie două cărți despre geți și Zamolxe, de către Maciej Maliszewski
(1799 - 1870) care în anul 1852 va edita o carte ilustrată despre Columna
lui Traian, conform căreia polonezii sunt descendenți ai dacilor refugiați în
urma cuceririi romane. Waclaw Aleksander Maciejowski (1792 - 1883)
publică două lucrări referitoare la daci și polonezi, Geto - dacii vistulieni și
niprieni strămoși ai polonezilor (1855) și Geto-dacii (1858) în care susține
ferm descendența polonilor din geto-daci. Acest fenomen va trece și în
Ucraina, unde clericul rutean Mychailo Lucikai (1789 - 1843) în lucrarea sa
Historia Carpato-Ruthenorum va afirma că rutenii sunt urmașii dacilor.
(după Dan Dana - Zalmoxis de la Herodot la Mircea Eliade, Istorii despre
un zeu al pretextului).
În privința rutenilor, Mychailo Lucikai are oarecum dreptate. Mulți
dintre maramureșeni, urmași ai dacilor mari, vor fi rutenizați, în ținuturile din
nordul Carpaților. Maramureșenii rutenizați își vor păstra însă în mare parte
obiceiurile, tradițiile și portul popular.

Teoria latinității prin romanizare sau teoria latinității pure prin

colonizare ?

Învățații români vor prelua și populariza descendența romanică,

dar în două variante:
- romanizarea dacilor și formarea unui popor daco-roman;
- descendența românilor din coloni romani, latinitate pură.

Nicolae Olahus (1493 - 1568), arhiepiscop de Esztergom (Strigonium),

regent al Ungariei, umanist, istoriograf și om politic de origine română, care
prin mamă descindea din familia lui Iancu de Hunedoara, va fi printre primi
români care se va apleca asupra cercetării originii poporului român. Si el va
prelua ipoteza descendenței prin coloni. Într-o scrisoare adresată lui
Erasmus din Rotterdam (1466 - 1536), unul din cei mai însemnați umaniști
din perioada Renașterii, îi scrie acestuia legat de românii din Transilvania:
’’se trag chiar de la Roma, cetatea stăpână a împăraţilor şi că au fost aşezaţi
într-o parte foarte bogată Daciei, care se numeşte Transalpina. . . ’’ Nicolae
Olahus (Olahus=Valahul) va susține în același timp și unitatea de neam a
românilor din Țara Românească, Moldova și Transilvania.
Primul cronicar moldovean, Grigore Ureche (1590 - 1647), a scris
între anii 1642 - 1647 o istorie a Moldovei numită Letopisețul Țării Moldovei
de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viața domnilor care
scrie de la Dragoș până la Aron-vodă. Cronicarul va observa asemănarea
dintre limba română și italiană, ajungând la concluzia unei origini comune,
lucru pe care îl va consemna: ”Rumânii, câți se află lăcuitori la Țara
Ungurească și la Ardeal și la Maramoroșu,de un loc suntu cu moldovenii și
toți de la Râm se trag”. În același timp, la fel ca și Nicolae Olahus, Ureche
va afirma originea comună a moldovenilor, muntenilor și ardelenilor.
Miron Costin (1633 - 1691), primul istoriograf din literatura română, va
continua și completa Letopisețului lui Grigore Ureche sub numele de
Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace, de unde este părăsit de
Ureche – vornicul . Miron Costin va mai scrie încă o lucrare de referință, De
neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor.
Erudit, bun cunoscător de limbi străine, cronicarul avea la cunoștință
multe scrieri în care romanii erau ponegriți, astfel încât în ciuda faptului că
era bătrân și bolnav se hotărăște totuși să scrie o istorie a neamului.
“Predoslovie, adecă cuvântare dintăi de descălecatul țărâi cel dintăi și
a neamului moldovenescŭ
 Începutul țărâlor acestora și neamului moldovenescŭ și muntenescŭ și
câți sunt și în Țările Ungurești cu acest nume, români și până astăzi, de
unde suntŭ și de ce seminție, de când și cum au dăscălecat, acéste părți de
pământŭ, a scrie, multă vréme la cumpănă au stătut sufletul nostru.
Să înceapă osteneala aceasta, după atâta véci de la discălecatul țărâlor
cel dintăi de Traian împăratul Râmului, cu câteva sute de ani peste mie
trecute, să sparie gândul.
A lăsa iarăș nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă
de scriitori, ieste inimii durére.
Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scoț lumii la védére
felul neamului, din ce izvor și seminție suntŭ lăcuitorii țărâi noastre,
Moldovei și Țărâi Muntenești și românii din Țările Ungurești, cum s-au
pomenit mai sus, că toți un neam și o dată discălecați suntŭ, de unde suntŭ
veniți strămoșii lorŭ pre acéste locuri, supt ce nume au fostŭ întăi la
discălecatul lor și de cândŭ s-au osebit și au luat numele cest de acum,
moldovan și muntean, în ce parte de lume ieste Moldova, hotarăle ei păn
unde au fostŭ întâi, ce limbă țin și păn-acum, cine au lăcuit mai nainte de
noi pe acestŭ pământŭ și supt ce nume, scot la știrea tuturorŭ, carii vorŭ
vrea să știe neamul țărilor acestora.” (Miron Costin - De neamul
moldovenilor).
Adept al teoriei latinității prin colonizare (“de la Râm ne tragem”) va lua
atitudine împotriva copiștilor cronicii lui Grigore Ureche, Simion Dascalul
“om cu multă neștiință și minte puțină” și Misail Călugărul, care afirmaseră
că moldovenii sunt urmașii tâlharilor de la Roma exilați în Dacia.
Constantin Cantacuzino, stolnicul (1639 - 1716) în Istoria Țării
Românești, va căuta să explice și el unitatea românilor din cele trei țări și a
limbii: “Însă rumânii înțeleg nu numai ceștia de aici (Țara Românească,
subl.n.) , ce și den Ardeal, carii încă și mai neaoș sânt, și moldoveanii, și toț
câț și într-altă parte să află și au această limbă, măcară fie și cevași mai
osebită în niște cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus,
iară tot unii sânt, ce dară pe aceștia, cum zic, tot romani îi ținem, că toț
aceștia dintr-o fântână au izvorât și cură.”
Remarcabil om de cultură (autor, cărturar, enciclopedist, etnograf,
geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, compozitor, om politic și scriitor),
Dimitrie Cantemir (1673 - 1723), domn al Moldovei între anii 1710 - 1711,
va aborda si el romanitatea românilor în lucrarea Hronicul vechimei a
româno-moldo-vlahilor. Cantemir însă va susține descendența pur latină,
considerând că dacii au fost complet decimați în Dacia, care ulterior ar fi
fost colonizată cu romani.

Școala Ardeleană

Spre deosebire de Muntenia și Moldova, în Transilvania, problema

afirmării identității ca neam descedent din romani și “pretenția” arogării
statului de băștinaș au fost până în anul 1918 nevăzute cu ochi buni de
către regalitatea maghiară, dar și de către Imperiul Austro-Ungar. Românii
aveau statutul de “tolerați” cu istoria furată de sași și supuși celor trei nații
“privilegiate”, maghiarii, sașii și secuii.
Primul care va lua atitudine împotriva acestei stări va fi Inocențiu Micu-
Klein / Ioan Micu (1692 - 1768), episcop greco-catolic român, cel care va
deschide drumul spre afirmare a conceptului de națiune pentru românii
transilvăneni.
Micu-Klein, singurul român în Dieta Transilvaniei, va cere drepturile
poporului său utilizând argumente bine întemeiate:
- Românii sunt cei mai vechi locuitori ai țării;
- Românii sunt populația cea mai numeroasă din Ardeal;
- Românii lucrează pământul și ocnele (muncile cele mai grele);
- Românii dau cele mai mari contribuții și, în virtutea voinței imperiale
exprimată prin cele două diplome leopoldine, trebuie să se facă dreptate și
poporului român.
Micu-Klein, prin demersul lui, cerea ca românii sa fie recunoscuți ca
națiune, a patra în Transilvania, dar se va lovi de împotrivirea celor trei nații
privilegiate, pe motivul că cererea Episcopului cuprinde „niște lucruri pe
care nu le-a cerut nimeni până acum” (?!)
La sinodul convocat în anul 1744, episcopul a declarat clerului prezent,
că dacă Maria Tereza, Împărăteasa Imperiului Austro-Ungar, nu va acorda
drepturile cerute pentru români, va trece munții în fruntea credincioșilor săi.
Micu-Klein va fi chemat și cercetat la Viena, de către autoritățile austro-
ungare, pentru răzvrătire. Intuind, sau avertizat de faptul că Maria Tereza
intenționa să-l arunce în închisoare, se va autoexila la Roma, unde va mai
trăi încă 24 de ani, cu speranța că va fi iertat și se va putea întoarce în țară.
Avea să moară la 23 septembrie 1768, la Roma, unde a și fost
înmormântat în biserica Madona del Pascolo. Abia în anul 1997 rămășițele
sale pământești vor fi reînhumate în Catedrala Sfânta Treime din Blaj, așa
cum își dorise.
Inochentie Micu-Klein a fost cel care a pus bazele Școlii Ardelene.
În anul 1781, Franz Josef Sulzer (1727 - 1791) publica o lucrare
intitulată Istoria Daciei Transalpine în care teoretizează că românii nu se
trag din coloniștii români aduși în Dacia, aceasta fiind părăsită în totalitate
în urma retragerii armatei romane, iar românii au apărut undeva la sud de
Dunăre, între albanezi și bulgari, de la care au primit influența slavă și
credința ortodoxă, după care în secolul al XVIII-lea au emigrat în nordul
Dunării. Sulzer este generatorul teoriei imigraționiste și principalul precursor
a lui E.R.Rösler. La această teorie vor adera și istoricii, I.C.Eder, Bolla
Marton (1751-1831) și Johann Christian von Engel (1770 - 1814).
Justificarea teoriei imigraționiste se face prin absența surselor scrise privitor
la românii din anii marilor migrații, invocându-se chiar absența românilor în
acea perioadă în spațiul carpato-dunărean. Engel va extinde data emigrarii
românilor din Peninsula Balcanică la nord de Dunare, stabilind-o undeva în
secolul IX, migrație făcută sub presiunea Bulgarilor.
 Membrii cei mai de seamă ai Școlii Ardelene, Gheorghe Șincai (1754
- 1816), Samuil Micu (1745 - 1806), Petru Maior (1756 - 1821) și Ioan Budai
Deleanu (1760 - 1820) aveau să reacționeze la această teorie
imigraționistă a lui Sulzer într-un mod destul de extrem.
Teoria latinității pure dezvoltată de Școala Ardeleană încearcă să
impună ideea că dacii au fost exterminați, iar românii se trag din coloni
romani, iar limba română este latina pură.
Realizarea lor demnă de menționat este însă faptul că au reușit
forțarea introducerii grafiei latine în scrisul românesc în locul scrierii
chirilice.
Împăratul Austro-Ungariei, Iosif al II-lea (1765 - 1790), adept al
iluminismului avea să încerce o apropiere față de românii din Transilvania,
astfel încât el va vizita în anii 1768, 1770, 1773, 1783 și 1786, Banatul,
Transilvania și Bucovina, acceptând chiar să primească petițiile oamenilor
de rând. Iosif al II-lea avea să aprobe construirea a numeroase biserici
ortodoxe în Transilvania, intrând în conștiința românilor ca “bunul împărat”.
Iosif îi socotea, în contrarul părerii nobililor maghiari și austrieci, pe români
cei mai vechi și numeroși locuitori ai Transilvaniei. Ca o paranteză, lui i se
datorează și faimosul joc de cuvinte rostit în limba latină, realizat din
numele localităților de pe Valea Someșului, Salva, Parva, Nepos si Romuli:
“Salve parvae nepos Romuli “ - Vă salut mici nepoți ai Romei.
După moartea lui Iosif al II-lea, românii transilvăneni vor conștientiza
că situația lor politică și de nație nu se va schimba. Astfel încât în anul 1791
ei înaintează noului împărat al Sfântului Imperiu Roman, Leopold al II-lea
(1790 - 1792), două memorii cunoscute sub numele de Supplex Libellus
Valachorum Transsilvaniae ( Petiția Valahilor din Transilvania).
Documentul a fost redactat de cei mai mari clerici ai națiunii române
din Transilvania, dar și de reprezentanții Școlii Ardelene: Iosif Meheși de la
Cancelaria Aulică, Ignatie Darabant, episcopul de Oradea, Ioan Para
vicarul de Nasaud, Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, Ioan
Piuariu-Molnar, Ioan Budai Deleanu,s.a.
Preambulul memoriului este un document de excepție care
sintetizează teoria latinistă pură susținută de Școala Ardeleană, necesară
în acel moment pentru câștigarea drepturilor ca nație în rândul “națiilor
privilegiate” din Transilvania.
„Fericite auguste împărate! (...) Națiunea română este cu mult cea mai
veche dintre națiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucît este lucru
sigur și dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, al unei tradiții niciodată
întrerupte, a asemănării limbii, datinilor și obiceiurilor, că ea își trage
originea de la coloniile romane aduse la începutul secolului al doilea de
către împăratul Traian, în nenumărate rînduri, în Dacia, cu un număr foarte
mare de soldați veterani, ca să apere Provincia. Urmașii lui Traian Augustul
au stăpînit Dacia cîteva secole. Sub a lor neîntreruptă stăpînire, în această
Provincie a fost răspîndită și credința creștină după ritul bisericii răsăritene
prin străduința episcopilor Protogen, Gaudențiu, Niceta și Theotin, mai ales
în secolul al IV-lea, după cum ne-o arată această întreagă istorie
bisericească. (...) Cînd ungurii, către sfîrșitul secolului al IX-lea, sub ducele
(lor) Tuhutum, au năvălit în părțile Transilvaniei, locuitorii romani ai
acestor (părți) se numeau cu numele, schimbat, de vlahi, după mărturia
celui mai vechi scriitor al Ungariei, Anonymus, notarul regelui Béla: în
fruntea lor se afla în clipa aceea ducele lor propriu, Gelu, cu putere
supremă, nenorocos însă în lupta la care a pornit cu ungurii spre apărarea
patriei sale, de vreme ce în acea luptă el și-a pierdut și domnia și viața. (...)
Atît istoria Patriei cît și istoria romană ne arată că românii au locuit în
părțile Transilvaniei desigur cu multe secole înainte de a fi venit ungurii, și,
cînd ei, pierzînd în luptă pe propriul lor duce Gelu, nu s-au mai împotrivit
ungurilor, ci mai curînd, de bunăvoia lor, prin chiar acest fapt au admis de
la sine pe unguri la conlocuirea cu dînșii, la concetățenie, ca și la
comunitatea drepturilor regnicolare. Ungurii au fost mulțumiți cu această
liberă și spontană acțiune a românilor, și amîndouă neamurile și-au găsit în
concetățenie și în comunitatea drepturilor fericirea lor, pe care n-au voi s-o
încreadă sorților unui război ulterior, de al cărui sfîrșit nesigur amîndouă
trebuiau să se teamă. (...) Că sașii au venit în părțile Transilvaniei în secolul
al XII-lea, (iar) armenii și bulgarii în secolul al XVII-lea și că au obținut (și
ei) admisiunea, ne mărturisesc, afara de istorie, privilegiile și diplomele
principilor. Mai rămîn germanii, cetățeni ai Patriei, care, după cum ne-o
dovedește de asemenea istoria, au venit în Provincie mai ales pe la sfîrșitul
secolului al XVII-lea cu armata fericitului împărat Leopold și au obținut
admisiunea exact în același fel în care (au obținut-o) și ungurii, care au
venit pe la sfîrșitul secolului al IX-lea. (...)”
Drepturile nației române solicitate de memorandiști erau:
- românii să nu mai aibă statutul de tolerați în Transilvania și să fie
considerați ca a patra nație;
- să nu mai fie ocărâți și jigniți;
- să fie repuși în drepturile civile și regnicolare (drepturi istorice vechi
medievale);
- clerul să fie tratat în mod egal ca cel al celorlalte nații;
- alegerea deputaților în dieta Transilvaniei să fie proporțională raportat la
numărul populației.
Din păcate la acea data Dieta țintea la o restabilire a privilegiilor feudale
maghiare și nu se accepta o revizuire fundamentală în care să fie incluși și
românii. Atunci cand memoriul a ajuns la Împărat, el căzuse deja de acord
cu marea nobilime maghiară interesată în susținerea intereselor lor. Totuși
Leopold va trimite documentul memorandului Dietei spre dezbatere.
Cancelaria Aulică în frunte cu contele Samuel Teleki vor respinge punct
cu punct revendicările românilor, considerând inutilă recunoașterea unei a
patra “nații” în Transilvania. Memoriul a fost citit în Dietă în luna iunie 1791,
provocând consternarea și indignarea membrilor (din 422 de membrii ai
Dietei, românii erau reprezentați printr-o singură persoană !).
Petiția a fost respinsă, iar statutul românilor a rămas neschimbat până
în anul 1918.
 Teoria imigraționistă a lui Röesler și reacțiile istoricilor români

În anul 1871, Eduard Robert Röesler (1836 - 1874), istoric austriac

publică lucrarea “Romänische Studien. Untersuchungen zur älteren
Geschichte Rumäniens” [Studii românești. Cercetări asupra istoriei mai
vechi a României] în care va relua și dezvolta teoria imigraționistă propusă
de Franz Iosef Sulzer.
Teoria lui Röesler are la bază ipoteze și speculatii care au în vedere
imposibilitatea romanizarii dacilor de către romani, opinie care se sprijină
pe următoarele considerente:
- dacii au fost total masacrați în cele două războaie daco-romane;
- românii s-au format la sud de Dunăre şi apoi au migrat spre nord,
dovadă fiind după părerea lui asemănările câtorva cuvinte din limbile
română şi albaneză;
- Dacia a fost părăsită în totalitate de romani, aceasta rămânând pustie;
- pretinsa lipsă a izvoarelor istorice timpurii, care să furnizeze informaţii
despre români;
- imposibilitatea romanizării Daciei în numai 165 de ani.
După părerea lui Röesler, românii au trecut Dunărea pe la mijlocul
secolului al XIII-lea, după marea invazie tătară din anul 1241-1242. Autorul
“Studiilor românești” motivează acestă trecere ca un refugiu al românilor de
la sud de Dunăre, la nord, în urma intensificării procesului de slavizare a
Imperiului vlaho-bulgar.
Această teorie imigraționistă avea să fie câștig de cauză pentru cele
trei nații privilegiate din Transilvania (maghiarii, secuii și sașii) prin
demonstrarea migrației românilor, abia în secolul al XIII, pe fondul afirmării
principiului de “primul venit” mai ales din partea maghiarilor.
Teoria va deveni o dogmă pentru istoricii maghiari și germani ai
timpului, dar și a celor din generațiile următoare, precum: Pal Hunfalvy /
Paul Hunsdorfer (1810 - 1891), Balint Homan (1885 - 1951), Pal Engel
(1938 - 2001) s.a.
Această teorie va fi combătută însă de istoricii români ai timpului.
Dimitrie Onciul (1856 - 1923) în lucrarea sa Teoria lui Roesler. Studii
asupra stăruinții românilor în Dacia Traiană, publicată în anul 1885 va
respinge teoria imigraționistă, demonstrând argumentat formarea poporului
român pe o arie extinsă pe ambele maluri ale Dunării.
Alexandru Dimitrie Xenopol (1847 - 1920) va scrie între anii 1888 -
1893, Istoria românilor din Dacia Traiană, lucrare în șase volume de
aproape 4000 de pagini, în care va contesta teoria imigraționistă și va
explica mecanismul de romanizare al dacilor.
De fapt, promotorul teoriei romanizării a fost Bogdan Petriceicu
Hașdeu (1838 - 1907), care în anul 1860 (la 22 de ani !) publica lucrarea
Pierit-au Dacii? Tânărul istoric va demonstra că Școala Ardeleană și
continuatorii ei au făcut o interpretare forțată a izvorelor antice legat de
dispariția dacilor și formarea poporului român din romani puri. Hașdeu
susține formarea poporului român pe substratul dacic, dar cu infuzii de
elemente romane și ale popoarelor migratoare.
În contradicție cu Xenopol și Hașdeu, Nicolae Densușianu (1846 -
1911), adept al tezelor Școlii Ardelene, oscilează între latinismul pur prin
colonizare și romanizarea dacilor, chiar dacă în monumentala sa lucrare
Dacia Preistorica căuta dovezi despre geneza dacilor.
Marele istoric roman, Nicolae Iorga (1871 - 1940) va fi cel care va
dezvolta teoria romanizării dacilor și colonizării cu veterani și cetățeni
romani. Istoricul va motiva reușita romanizării printr-o re-romanizare
petrecută în timpul scurs dintre Împăratul Dioclețian și Împăratul Constantin
cel Mare (283 - 337), prin demonstrarea legăturilor strânse dintre teritoriile
de la nord de Dunăre cu cele de la sud aflate în componența Imperiul
Roman.
Constantin C. Giurescu (1901 - 1977), autorul celei mai citite istorii a
românilor, păstrează linia deschisă de către Nicolae Iorga, dezvoltând în
special sistemul posibil de romanizare în Dacia Felix, precum și afirmarea
continuității daco-romane și legitimitatea ei.
Aceasta teorie a romanizării va fi preluată ulterior și de istoricii din
zilele de astazi, din păcate neinsistându-se la nivel academic, în virtutea
ultimelor descoperiri arheologice din ultima vreme, să “reconsidere” istoria.

O altfel de istorie în viziunea istoricilor clasici, necunoscută nouă.

Revenind la începutul acestui capitol, să ne aducem aminte de faptul că

și marii noștrii istorici clasici nu erau în totalitate convinși de teoria
romanizării, cazurile lui Nicolae Iorga și Constantin Daicoviciu fiind
prezentate la finalul primului subcapitol. Constantin C. Giurescu, făcând
paralela între durata ocupațiilor romane în alte țări și Dacia, nu găsea logica
posibilității nașterii unei populații de limba latină într-o durată de timp atât
de scurtă. Și de o limbă latină atât de apropiată de limba italiană, cum bine
menționa istoricul maghiar Andras Huszti în anul 1791.
În toată această problemă a romanizării se uită acel element
determinant care bloca procesul unei romanizari, reocuparea provinciei
Dacia de triburile libere dacice care în mod sigur nu fuseseră romanizate
nici prin forță, nici pașnic, și mai ales că această reocupare a fostei
provincii romane din Dacia avea să fie definitivă, până în zilele noastre.
Nu există nici un document ulterior care să confirme că după anul
părăsirii Daciei de către romani cu daci romanizați sau fără, romanii ar fi re-
romanizat pe dacii liberi. Însă există foarte multe informații în care dacii
liberi, costobocii și carpii au atacat și terorizat împărații romani și pe supușii
lor chiar la ei acasă în Imperiul Roman.
Nu putem să spunem că istoricii noștri clasici nu cunoșteau aceste
lucruri.
Nicolae Iorga își punea întrebarea în cuprinzătoarea lucrare Istoria
Românilor despre ce s-a întâmplat după părăsirea provinciei Dacia: “Să nu
uităm apoi pe Dacii de peste hotar, așa de vioii și de temuții Carpi, a căror
coborâre a trebuit să urmeze îndată după părăsirea oficială a provinciei”.
Iorga realiza că intrarea dacilor în provincie nu a facilitat procesul de
romanizare început, dacă într-adevar romanii inițiaseră un asemenea
proces, ci chiar l-au blocat. Dacii colaboraționiști care nu fugiseră o dată cu
coloanele romane, mai mult ca sigur au fost judecați și executati, sau
aceștia au fost iertați în condițiile puse la tratativele purtate dintre Împăratul
Aurelian și șefii triburilor dacice libere.
Interesant este faptul că un eveniment atât de important ca și
părăsirea Daciei, atât de jeluită de cetățenii romani, nu a fost menționat în
acte, nu au existat procese verbale, nu au existat liste de persoane care
urmau a fi evacuate și alte acte care s-ar putea întocmi în asemenea
condiții, ținând cont că romanii erau atât de meticuloși în administrație,
încât aveau evidența și a unui kilogram de sare.
Tratativele dintre Aurelian și șefii de triburi nu au fost consemnate în
niciun document. O decizie atât de importantă colportă o serie de
documente legale, de contracte, de înțelegeri și alte acte, și totuși ele nu
există.
Sau poate ele au existat ? Sau există ?
Care a fost cauza reală a părăsirii Daciei de către romani? De ce
această părăsire a fost făcută în timpul lui Aurelian? De ce după părăsirea
provinciei Dacia au urmat un șir lung de Împărați de origine Dacă?
Sunt întrebări la care poate, în timp, vom avea răspuns, sau poate
nu.
Aceste pierderi de documente sau distrugeri ale lor sunt un proces
care se va perpetua şi în perioada istoriei ulterioare a dacilor.
" S-a pierdut opera lui Dio Chrysostomos sau din Prusia despre geţi: din
cele ale lui Statilius Crito, medic şi prieten a lui Traian, asupra războaielor
dacice, Apolodor din Damasc, arhitectul său, despre podul care unea cele
două maluri ale Dunării şi despre fortificaţiile şi tehnica militara, şi Balbas
cu privire la topografie şi geodezie, rămân, doar lamentabile fragmente. Din
istoria lui Ammianus Marcelinus ne lipseşte partea referitoare la Traian, şi
din cea a lui Apian nu există decât fragmente în legătură cu războaiele
dacice. (Jesus Pardo - Conversaţii despre Transilvania)
Interesant este însă faptul că aceste distrugeri de documente se vor
face şi voit.
În general, istoricii prezintă în mod idilic relaţia dintre Traian şi Hadrian,
viitorul împărat roman, menţionându-se şi gradul de rudenie dintre ei.
Totuşi se pare că această relaţie nu era chiar aşa, iar adevărata ei natură
va duce la pierderi inestimabile pentru istoria dacilor.
"Comentariile lui Traian despre acele războaie s-au pierdut, datorită, în
parte, faptului că Adrian a făcut să se reducă ritmul copierii şi publicarea
lor...
Această dorință a lui Adrian se atribuie de asemenea de către câțiva unui
resentiment împotriva lui Traian, ale cărui beţii trebuia să le imite în silă
pentru a putea fi în rând cu lumea; în plus Traian nu l-a numit niciodată pe
Adrian ca succesor al său în mod oficial. Se ştie că Adrian a redus numărul
de monede în circulaţie cu efigia predecesorului său, şi că pierderea cărţii
De bello Dacico se poate datora numai unei decizii imperiale, mai mult sau
mai puţin secrete, de a nu încuraja difuzarea ei."(Jesus Pardo - Conversaţii
despre Transilvania.)
Cel pomenit de către Jesus Pardo, Adrian, nu este altul decât Publius
Aelius Traianus Hadrianus (24 ianuarie 76 - 10 iulie 138), cel care avea să-i
urmeze lui Traian la tronul imperial între anii 117 -138.
În toate acțiunile lui, Hadrian avea să-l conteste pe Traian, atât politica,
cât şi realizările acestuia, urmărind chiar să părăsească nou cucerita
provincie dacică pe motivul dificultăţii apărării ei, fapt ce se va dovedi
ulterior în cursul timpului.
Și Hadrian va face încercări de modificare a istoriei, care avea să
omită de altfel şi titlul de Dacicus de pe toate inscripţiile în care era
menţionat Traian.


Revenind la observațiile istoricilor noștri, privind teoria romanizării, vom
continua cu concluzia istoricului Dimitrie Onciul (1856 - 1923) : […] Pe baza
indiciilor istorice, noi nu putem susține romanizarea acestei țări decât în
partea apuseană a Ardealului cu Banatul timișan și Oltenia, pe care teritoriu
se mărginise colonizarea romană. In Moldova și Valahia răsăriteană,
precum și în regiunea dintre Tisa superioară și Ardeal, lipsea această
temelie; aici nomenclatura topografică a rămas sub dominația romană curat
dacă, ca și populația. […] Și după părăsirea provinciei dacii din țară susțin
ostilități cu Imperiul roman. Acest element ostil, în cea mai mare parte, nu
se poate privi ca romanizat.” (Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, ed. critică
îngrijită de A. Sacerdoțeanu, București, Editura Științifică, 1968, p. 167–
168).
Admiterea imposibilității romanizării generalizate este negată și de
către Onciul în urma însușirii concluziilor lui Rösler: “Avem motive să
credem că elementul dacic supus s-a ținut departe de contactul cu civilizația
romană și și-a menținut dușmănia față de Roma. Romanitatea Daciei a fost
însă diferită de cea a altor provincii cucerite de armata Romei. În Italia de
Sus, Gallia, Spania, Britannia, Pannonia etc. ea a fost produsul unei fericite
deznaționalizări a unei populații numeroase preexistente care a continuat
să reprezinte majoritatea, a atragerii acestei populații la un alt mod de a
gândi și de a vorbi, a amestecului unei părți a sângelui roman imigrat cu cel
local iberic, celtic și alte neamuri. În Dacia însă a fost creată o adevărată
țară de colonizare dintr-un teritoriu slab locuit și înconjurat de o populație
dușmănoasă, în care însă romanitatea nu și-a înfipt rădăcini atât de adânci,
nesprijinindu-se pe bazele sigure ale unei naționalități cucerite și din punct
de vedere spiritual. De aici și ușurința cu care mai târziu a putut să fie
îndepărtată și a dispărut, fără a lăsa atât de multe urme ca în Britannia sau
în Noricum, fiind ștearsă ca o simplă poleială.(Robert Roesler, Romänische
Studien. Untersuchungen zur alteren Geschichte Rümäniens, Leipzig,
1871, p. 44–45)
Analizând ambele texte constatăm că amândoi istoricii admiteau
romanizarea doar în teritoriul ocupat de romani. În același timp, ambii
istorici vedeau în dacii liberi factorul determinant în blocarea romanizării,
Röesler îi considera pe băștinași dușmănoși prin informațiile scriitorilor
antici care îi numeau pe daci, cei mai războinici și de temut. Istoricul
german, în mod logic, elimina posibilitatea romanizării, dar și a colonizării,
tot în prisma reocupării provinciei Dacia de către Dacii liberi.
Eliminând posibilitatea formării poporului român în aceste condiții în
Dacia nord Dunăreana, Rösler, având informații despre marea masă de
valahi existentă la sud de Dunăre, menționată încă din secolul al VI d.Chr.
în cronicile bizantine, vine cu ipoteza formării poporului român în spațiul
cuprins între Dunăre și Munții Balcani (Haemus), de unde ulterior ar fi
migrat în mod pașnic la nord de Dunăre. “Invadarea și ocuparea Valahiei a
fost liniștită și imperceptibilă, începutul ei, care trebuie să fi fost încă în
perioada dominației cumane, neputând fi precizată. La fel de puțin
menționată este și așezarea vlahilor de sud pe pământul Greciei care a avut
loc ca urmare a migrației albanezilor începând cu secolul al XII-lea. Multă
vreme și mulți dintre ei au zăbovit doar o parte a anului pe văile și câmpiile
țării care a fost numită apoi după numele lor Valahia, considerând încă
câmpiile din Haemus drept adevărata patrie, cămin părintesc, până să
ajungă la așezări stabile în nord.”(Robert Roesler, Romänische Studien.
Untersuchungen zur alteren Geschichte Rümäniens, Leipzig, 1871, p. 118–
119)
Dimitrie Onciul, într-o încercare de răspuns provocării inteligente
făcute de Röesler, din lipsă de argumente, va accepta concluzia
germanului: “Admigrarea română din dreapta Dunării, care trebuie deci s-o
admitem, nu alteră caracterul de continuitate al elementului roman în
Dacia Traiană, așa că se păstră tradiția despre originea dacoromânilor din
timpul dominației romane asupra acestei țări. Partea rămasă în Dacia, după
pierderea provinciei, formă elementul fundamental, din care se născu
poporul dacoromân. Adaosul primit succesiv din dreapta Dunării contribui
mai mult la întîrirea numerică a acestuia, decât la întemeierea lui. Până în
secolul VII, când începe admigrarea de care e vorba, s-au putut păstra în
părțile muntoase ale Daciei încă destul element roman, pentru ca
continuitatea să nu fie aici nicidecum întreruptă. Argumentul toponimic
împreună cu tradiția istorică pun aceasta, cum am văzut, afară de îndoială.”
(Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, ed. critică îngrijită de A. Sacerdoțeanu,
București, Editura Stiințifică, 1968, p. 257)
Alexandru Xenopol respinge teza lui Röesler, neadmițând o
romanizare la sud de Dunăre: “Pentru ca poporul român să revină în Dacia
din Moesia, trebuia ca el să se fi aflat acolo la epoca la care se presupune că
a părăsit-o, sau cel puțin la o epocă anterioară. Însă noi vom vedea că
aceasta niciodată nu s-a întâmplat, că elementul român întotdeauna a fost
prea slab în Moesia […].” (A.D. Xenopol, Teoria lui Roesler. Studii asupra
stăruinței românilor în Dacia Traiană, București, 1998, p. 49)
Dar într-un moment de luciditate, făcând parelela între perioada
posibilei migrări a românilor de la sud la nord, stabilită de istoricul german,
după invazia tătarilor (1241-1242) aduce unul dintre cele mai puternice
argumente în favoarea non - emigrării: “Ce nevoie ar fi împins pe valachi a
trece Dunărea în cei dintîi ani ai ființării statului valacho-bulgar? […] Cum
să ne putem închipui că valachii să fi părăsit țara lor tocmai în momentul
când, întemeind un stat neatârnat, ei puteau să se bucure de toate
drepturile lor, și în ce scop?” (A.D. Xenopol, Teoria lui Roesler. Studii
asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană, București, 1998, p. 49)
În secolul XIII, situația românilor la sud de Dunăre era situată la cele
mai înalte niveluri de dezvoltare și putere militara în Balcani. Imperiul vlaho
- bulgar al Asăneștilor, sub conducerea lui Ioan Asan II (1218 - 1241), va
deveni cea mai puternică forță militară rivalizând cu Imperiul Bizantin. Și
dupa moartea lui, urmașii: Caliman I Asan (1241-1246), Mihail I Asan (1246
- 1256), Caliman II Asan (1256 - 1257) si Mitu Asan (1257 - 1258) vor
continua politica de dezvoltare politică și socială începută încă de pe
vremea lui Ioniță Caloianul (1197 - 1207).
Nici după venirea la putere a macedoneanului Constantin Tich (1258
- 1277), situația vlahilor nu se va schimba, noul țar al Imperiului vlaho-
bulgar își va adăuga numele de Asan, se va căsători cu nepoata lui Ioan
Asan II, Irina de Niceea și își va numi fiul cu numele de Mihail Asan,
păstrând forma statului preluată de la Asănești. După anul 1323, Asăneștii
vor reveni din nou la putere, continuând tradiția familiei valahe, până în anul
1396, cand vor fi ocupați de turci.
Astfel că teoria imigrării românilor de la sud de Dunăre nu se
demonstrează, din lipsă de cauzalitate și motivație.
Un alt argument contradictoriu teoriei rossleriene este prezența
valahului Gelu, în momentul încercării maghiarilor de a cuceri Transilvania
(890 - 904/5). Anonymus face afirmația pertinentă că după moartea lui
Gelu, Tuhutum nu a decimat românii, ci a ajuns la un consens cu nobilii
voievodului român, făcând pace cu aceștia.
Teoria lui Röesler are însă și o parte de adevăr, poporul român s-a
format și la sud de Dunăre.
Revenind la harta cu arealul triburilor geto-dacice din timpul lui
Herodot, să ne amintim că aceștia erau răspândiți de la Munții Balcanici și
până la Dunăre și de la Dunăre și până în nordul Munților Carpați, de la
Tisa și până la Nistru și Marea Neagră. Ca o ironie a istoriei, romanii nu vor
romaniza ținuturile de la sud de Dunăre, ci le vor “daciza” în permanență,
mutând în nenumărate perioade, mari populații de la nord de Dunare,
fenomen pe care îl putem numi, “re-dacizare” a dacilor de la sud de
Dunăre.
 De altfel, primele informații despre valahi, sub forma vlahi le avem
încă din secolul al VI, datorită apropierii de Imperiul Bizantin, și de
interferențele care se vor crea cu aceștia în decursul sutelor de ani.
O alta teză a lui Röesler este lipsa de documente, fiind invocată chiar
absența românilor între secolele al IV - XIII în teritoriile nord dunărene.
Dimitrie Onciul va contrazice această teză specificând că sursele
documentare în care sunt menționați românii există, dar ei sunt menționați
de cele mai multe ori sub alt nume.
După părăsirea provinciei Dacia de către romani, aceștia se vor
confrunta cu desele incursiuni ale carpilor și geților, începând din anul 271
și până în 381. În această perioadă, mulți dintre împărații romani își vor
atribui titulatura de Dacicus Maximus și Carpicus Maximus. Mulți dintre
împărații romani vor fi de origine dacică, ajungându-se până la autoritarul
Galerius, care va tinde să schimbe numele Imeriului Roman în Imperiu
Dacic.
În anul 367, în timpul campaniei Împăratului Valens, la nord de Dunăre,
trupele romane se vor așeza lângă un sat carp, Vicus Carporum, în bună
înțelegere însă cu aceștia, pentru a evita un conflict cu renumiții războinici
carpi. În anul 448 la întâlnirea dintre Attila și Priscus, acesta din urmă va
menționa existența ausonilor (a dacilor mari nordici, vorbitori de limba latină
veche) și a unui conducător al acatirilor pe nume Curidachus. Attila se va
auto-intitula ’Attila, Rex Hunorum, Medorum, Dacorum’’. Începuturile vieții
creștine sunt consolidate la nord și sud de Dunăre de preoții de origine
daco-getică: Ulfila,Aeticus Histricus, Ioan Maxențiu și Dionisie Exiguul. În
anul 536, Împăratul Iustinian duce pentru apărarea Mănăstirii Sf. Ecaterina
din Peninsula Sinai, 100 de daci împreună cu familiile lor. În conviețuirea lor
cu slavii, dacii vor fi prezenți sub numele de anti sau/și limitanei (la hotare).
Prima mențiune despre vlahi este făcută de către cronicarul Cedrenus în
anul 617, an după care ei vor fi omniprezenți, sub acest termen, în istoria
valahilor, dar și a Imperiului Bizantin.
Termenul de ausoni, atribuit de unii istorici, dacilor, dar contestat de
alții, va mai apărea însă în izvoarele bizantine, denumind aceeași populație,
vlahii.
Cronicarul bizantin, Nicetas Choniates confirmă în lucrările sale faptul
că neamul vlahilor sud dunăreni și al valahilor nord dunăreni era de fapt o
singură nație vorbitoare de aceeași limbă.
Care era această limbă ?
În urma morții împăratului grec, Ioan Vatatzes al Niceei (1221-1254),
fost aliat a lui Ioan Asan II (1218-1241), fiul celui dintâi, Teodor al II-lea
Lascaris (1254 - 1258), va scrie un panergic dedicat tatălui său, în care
printre altele, menționează: „A unificat pământul ausonilor, care era
divizat în foarte multe părți de suverani străini și despotici, latini, perși,
bulgari, sciți și alții, i-a pedepsit pe tâlhari și și-a apărat pământul”
(A.A.Vasiliev - Istoria Imperiului Bizantin).
 Textul surprinde prin realitatea istorică evocată de împărat. După
moartea lui Ioan Asan II la 1241, Regnum Valachorum al Asăneștilor
traversează o puternică perioadă de criză. Țarii Asănești se succed rând pe
rând, pe scurt timp, datorită frecventelor asasinate, boierii imperiului sunt
implicați în comploturi, grecii și latinii întrevăd ocuparea imperiului vlaho-
bulgar, idem și împăratul de la Niceea, Ioan Vatatzes (!), însă în final,
puternicul boier macedonian Constantin Tich va prelua frâiele imperiului,
inducând din nou o stare de siguranță si stabilitate.
Ceea ce ne interesează în acest moment, pe noi, este faptul că Teodor
Laskaris, bun cunoscător al evenimentelor epocii, nu-i numește pe vlahi, cu
termenul de vlah, ci cu termenul de auson, adică vorbitor de limbă latină
veche. Împăratul Nicenian nu face nicio confuzie, menționând cu claritate,
celelate nații implicate în situația incertă a imperiului asăneștilor: latini, perși
(?), bulgari, sciți (tatari), uitând însă, din modestie, să menționeze interesul
special al grecilor pentru Regnum Valachorum. Făcând această afirmație
clară, legată de limba specific latină a vlahilor, își confirmă practic
descendența. Mama lui Teodor Laskaris, Elena, era vlahă, fiică a țarului
Ioan Asan II (1218 - 1241). Este mai mult ca sigur că Teodor, pe lângă
limba greacă, cunoștea la perfecție și limba maternă.
În acea perioadă a imperiului bizantin, grecii bizantini erau pomeniți
sub numele de romei, ca amintire a descendenței lor de la Roma, chiar
dacă utilizau mai mult limba greacă, iar vlahii erau pomeniți ca și ausoni,
vorbitori de limbă latină veche.

Laonic Chalcocondil, un istoric pentru eternitate

Unul dintre istoricii medievali puțin mediatizați, din păcate, a fost Laonic
Chalcocondil. Istoria imperiului bizantin pe care o scrisese este presărată
cu multe mențiuni și evenimente despre istoria românilor. Ce este însă
remarcabil autorului este faptul că el scrie despre daci și vlahi, din surse pe
care nu le cunoaștem, fără să menționeze însă că aceștia au fost ocupați
de romani sau ar proveni din coloni romani.
În disputa dintre Röesler și istoricii clasici români, cronica lui
Chalcocondil ar fi putut fi un argument foarte puternic pentru susținerea
originii poporului român, mai ales că acesta își scria lucrarea în jurul anilor
1450.
Laonic Chalcocondil (cca 1423—cca 1490) a fost unul dintre cei mai de
seamă istorici bizantini din secolul al XV-lea. Originar din Atena, a trăit o
parte a vieții în Pelopones și la Atena. Principala operă a lui Laonic
Chalcocondil este lucrarea de istorie, “Expuneri istorice”, alcătuită în 10
cărți, în care relatează evenimentele istoriei bizantine între 1298 și 1463. În
centrul operei sale stau însă turcii, cuceritorii lumii bizantine, pe care Laonic
îi înfățișează cu o remarcabilă obiectivitate, iar uneori, chiar cu simpatie.
 Vom încerca să prezentăm și să comentăm parte din textul cronicii lui
Laonic Chalcocondil (text preluat din Revista “Dacia Magazin”).
“În timpul domniei acestuia <Orhan, 1326-1362>, opt mii de turci,
trecând peste Helespont în Europa, au ocupat o cetate elină din Chersones
și de aici, năvălind, bântuiau Tracia până la Istru prădând-o; și au luat
multă pradă și prinzând foarte mulți robi îi treceau în Asia. Și-i luau și-i
duceau cu ei si pe elini și pe tribali <vlahii balcanici >. Tot atunci, o ceată
nu mică de sciti <tătari> au năvălit din Sarmatia <Rusia> până la Istru și,
trecând Istrul, i-au surprins pe turci în Tracia și i-au înfrînt în luptă și i-au
ucis fără cruțare aproape pe toți.”
Prezentarea vlahilor balcanici sub numele de tribali, nume utilizat de
către grecii antici pentru a identifica triburile dacice așezate la sud-est de
malul drept al Dunării (nordul Serbiei de azi), dovedește din partea
cronicarului cunoașterea multor izvoare antice.
“Cei câțiva care nu au pierit s-au salvat trecând iarăși în Asia și nu au
mai venit înapoi. Cum și neamul care locuiește din Dacia pînă în Pind și
care se întinde în Tesalia. Vlahi se numesc și unii și ceilalți. Și n-aș putea să
explic și să spun care din aceștia la care au venit .”
Constatarea autorului poate fi concluzia de bază, de confirmare, dar și
de infirmare a teoriei rosleriene. Și Chalcocondil ridica problema originii
ințiale a valahilor în urma constatării că aceștia existau pe ambele părți ale
Dunării din Nordul Carpaților și până la Munții Balcanici, dar împrăștiați și în
alte zone ale Pensinsulei Balcanice.
“Și se pregătea <Baiazid I, 1389-1402> din plin din această pricină să
năvălească în Peloponez, dar i-a venit vestea că peonii < maghiarii> și celtii
<sasii> și nu puțini dintre germani s-au adunat sub conducerea lui
Sigismund, regele și autocratul romanilor <Sigismund rege al Ungariei și
Împărat al Sfântului Imperiu Roman , 1387-1437>, ca să pornească
împotriva lui și că se pregătesc să treacă Istrul și că ar avea cu ei si pe daci
<valahii>, un neam nu lipsit de vitejie, drept călăuze la drum și ca să
deschidă calea oștirii.”
Cronicarul identifică foarte bine pe maghiari, sași, germani de sub
conducerea lui Sigismund, dar și pe români, despre care are cuvinte de
laudă.
“Peonia <Ungaria> începe de la Viena, oraș al germanilor și,
înaintând împreună cu Istrul către răsărit, ajunge la daci <valahi> și la
tribali <vlahii balcanici> , iar spre miazănoapte ajunge la boemi, care sînt
numiți cehi [...] “
Chalcocondil delimitează corect granițele Ungariei, regatul
întinzându-se la Viena și până la Țara Românească și Țaratul de la Vidin.
Pentru a-i deosebi însă pe români utilizează termenul de daci pentru cei din
Țara Românescă și de tribali pentru locuitorii din sudul Dunării.
“Unii cred că aceștia <maghiarii > au fost în vechime geți și că locuiau
sub muntele Haemus și, fiindcă erau năpăstuiți de șciți, au urcat spre țara
aceasta în care locuiesc și acum. Alții însă spun că ei au fost daci. Eu unul n-
aș putea spune așa de lesne ce va fi fost la început acest neam. “
 Conștient de imensitatea spațiului valah, cronicarul își pune
întrebarea, dacă nu cumva și maghiarii se trag din vechii geto-daci.
“Îndată ce și-a sfîrșit pregătirile de război, el <Sigismund de
Luxemburg> a pornit drept spre Istru, împotriva lui Baiazid, luându-și
drept călăuze de drum pe peoni <unguri> și pe daci <valahi>.
Mai târziu, totuși, trimițând <Baiazid> armate în Peonia < Ungaria >
si Peonodacia < Transilvania >, jefuia țtările acestea. După ce a mai trecut
un timp, a pornit cu război asupra dacilor <valahii > și a lui Mircea,
domnul Daciei < Țării Românești >, învinuindu-l că el a început războiul și
că a luptat alături de peoni <maghiari> împotriva lui.”
Cronicarul dă din nou dovadă de cunoaștere a istoriei și geografiei
spațiului nord dunărean. Identifică Peonia ca Ungarie a maghiarilor,
Penodacia, ca parte componentă a Regatului Maghiar, dar cu populație
preponderent alcătuită din daci (valahi), iar Dacia, Țara Românescă locuită
de valahii de la nord de Dunăre.
“Sînt acești daci un neam viteaz în lupte și nu prea civilizat, locuiesc în
sate și se îndeletnicesc mai mult cu păstoritul. Țara lor se întinde din
Ardeal, Dacia peonilor, de unde începe și pînă la Pontul Euxin <Marea
Neagră>. Întinzîndu-se spre mare, are de-a dreapta fluviul Istru, iar de
partea stîngă țara numită Bogdania <Moldova>. Îi desparte pe ei de
Peonodacia <Transilvania > un munte ce se întinde pe o distanță mare,
numit Prasovos. Mai are drept vecini această țară și o parte nu mică dintre
sciții nomazi <tătari>, neam numeros și bogat, supus regelui Cazimir
<Cazimir al IV-lea, 1447-1492 >. Acestuia fiindu-i supuși, sciții nomazi
merg la luptă oriunde i-ar duce, iar el se vădește a fi de o vitejie vrednică de
luare aminte la vreme de război. Mai la nord de aceștia sînt polonii, iar la
răsărit sarmații < rușii >. “
Chalcocondil identifică poziția geografică a Țării Modovei, numită în
evul mediu după Întemeietorul ei, Bogdan Vodă.
“Dacii vorbesc o limbă apropiată de a italienilor, dar într-atît de stricată și
deosebită, încît italienii cu greu înțeleg ceva, cînd cuvintele nu sînt
exprimate deslușit, încât să priceapă ce ar putea să spună. De unde au ajuns
ei, care au această limbă și obiceiuri de-ale romanilor, în această țară și s-au
sălășluit aici, nici pe altul nu l-am auzit să spună ceva lămurit spre
explicarea lucrului, nici eu însumi nu pot să mă dumiresc cum de s-au
așezat aici. Se spune, pe de o parte, că în multe feluri a venit de s-a sălășluit
aici neamul acesta, fără să se aducă însă nici o mărturie vrednică de amintit
în istorie. Pe de altă parte, ei se aseamănă cu italienii și în celelalte privinți
și în felul de viață obișnuit și folosesc încă și astăzi aceleași arme și aceleași
veșminte ca romanii.”
Cronicarul afirmă în mod cert că toți dacii, din toate provinciile istorice,
vorbeau aceași limbă, de factură romanică, asemănătoare cu limba italiană.
Chiar dacă afirmă, contradictoriu, că nu este nici o mărturie istorică de unde
au apărut românii, imediat în text face referire la romani. Se pare totuși că îi
era la cunoștiință textul lui Ioan Kinnamos sau al altor cronicari bizantini,
care atribuiau dacilor, descendența romană prin coloni. Totuși în
continuare, Chalcocondil, vorbește doar despre geți, daci și valahi, nu și de
daco-romani.
“[Acest neam] este însă împărțit în două state, Bogdania și țara aceasta
de la Istru (Țara Românească) și nu se conduce după legi prea bune. Căci au
obiceiul să nu rămână sub aceiași cârmuitori, ci tot mereu și-i schimbă
potrivit interesului lor, punându-și cînd un stăpân, când pe altul. Pe acest
Mircea, care fusese domn al acestui neam altădată, chemându-l în ajutor si
l-au făcut stăpânitor, înlăturându-l pe Dan < Dan I, 1383-1386 > care
domnise mai înainte peste ei. Iar acest Mircea nu de puține ori ținându-se
cu femei tinere a avut de la ele nu puțini copii nelegitimi prin toată Dacia;
Mai târziu, după trecerea timpului și după ce Mircea a murit, au răsărit în
Dacia domni în număr mare, cînd unul, cînd altul, pînă în vremea de azi,
așezîndu-se la cârmuirea [țării]. Asupra acestui Mircea a pornit cu armată,
Baiazid, fiul lui Amurat, învinuindu-l că el a început cel dintâi războiul,
aliindu-se împotriva barbarilor cu Sigismund, împăratul romanilor. “
Revenind la dacii de la nord de Dunăre, cronicarul confirmă unitatea
românilor, cei din Moldova fiind același neam cu cei din Muntenia, criticând
însă modul lor de conducere. Se pare că avut o mare admirație legat de
personalitatea lui Mircea cel Bătrân, prezentându-l chiar și în afara
subiectului discuției, războiul dintre turci și români.
“Și trecând Istrul, mergea înainte, robind țara. Mircea însă, după ce și-a
adunat oaste din țară, nu și-a făcut planul să iasă împotriva [dușmanului] și
să dea lupta cu el, ci și-a pus la adăpost în muntele Prasovon femeile și
copiii. Se ținea apoi și el după armata lui Baiazid prin pădurile țării, care
sînt multe și acoperă în toate părtile țara, ca să nu le fie dușmanilor lesne de
umblat și nici de cucerit. Ținându-se după el, săvîrșea fapte vrednice de
amintit: se încăieră în luptă, dacă vreo parte a oștirii dușmane, rupându-se
de ceilalți, se îndrepta undeva în țară după hrană sau după pradă de vite și
astfel hărțuia oștirea [lui Baiazid] cu cea mai mare îndrăzneală, ținându-se
după ea și dând mereu lupte în chip strălucit. Și se spune că presa armata
[dușmanilor] aflată în marș și-i aducea grele pierderi și nu înceta să o
hăcuiască. Atunci slujitorul [lui Baiazid], Brenez < Evrenos-Bei >, a fost de
părere că armata să-și așeze tabără acolo pentru că astfel va izbuti să scape
de primejdie. De pe urma acestui lucru, el a ajuns de atunci în mare cinste
pe lângă împărat și, pus de împărat în fruntea armatei, a dobândit mare
putere. Atunci, așadar, Baiazid a stat în tabără acolo, rămânând pe loc în
ziua aceea. A doua zi însă și-a trecut armata peste Istru, pe unde putea s-o
facă mai în siguranță . “
Cronicarul grec ne prezintă “arta războiului” la români, prin acțiunile de
hărțuială inițiate de Mircea cel Bătrân. Muntele Pravoson este denumirea
dată Munților Carpați, derivată probabil de la orașul Brașov, locul unde într-
adevăr Mircea își pusese familia la adăpost în timpul luptelor cu turcii din
Țara Românească.
“Bogdania neagră < Moldova > , care-și are capitala în cetatea numită
Leucopolichni, se întinde de la dacii de lîngă Istru < valahii din Țara
Românească > până la lituani și sarmați < ruși >. Neamul acesta <valahii
moldavi > este destoinic și se poate dovedi că vorbește aceeași limbă, deși
de demult despărțit în două, a fost așezat sub două stăpâniri și cârmuiri.”
Textul ne transmite în mod execepțional constatarea cronicarului,
precum că Moldovenii și Muntenii vorbeau aceeași limbă.
“Mă întorc însă la sciții nomazi < tătari >. Neamul acesta ar fi cel mai
mare și mai puternic și mai tare, încît să nu-i fie pe potrivă nici unul dintre
neamurile din lume, dacă n-ar fi risipit pretutindeni prin lume, prin Asia și
Europa și nu s-ar fi așezat în alte părți decât în împărăția lor, ocupându-se
în mod obișnuit cu expedițiile de pradă. ...... Ca să spun totul, se folosesc de
arcuri și de săbii barbare și de scuturi lungi, asemănătoare cu ale dacilor
<valahilor > ; folosesc în mod obișnuit căciuli de pîslă, nu ca locuitorii din
părțile Sarmației și nu [poartă] cămăși de lână, ci numai de in. “
Cronicarul vede o similitudine între tătari și moldoveni, după arme și
îmbrăcăminte. Este cunoscută starea de “înțelegere” dintre tătari și
moldoveni - pax mongolica, survenită după invazia tătară din anii 1241-
1242.
“Acesta < Isa, fiul lui Baiazid I > s-a sfîrșit deci în felul arătat, ucis de
Musulman < Suleyman, alt fiu a lui Baiazid I > . Dar după ce Musulman s-a
urcat pe tron si împărățea, Musa < alt fiu a lui Baiazid I > informat și
eliberat de regele Temir < Timur Lenk > , a fost trimis spre țara-i
părintească, pe mare. A ajuns la fii lui Omur, care-i erau vrăjmași lui
Musulman < Suleyman > din pricina alianței lor cu Iisus < Isa >, apoi la
Sinope și Castamon și de aici, trecând peste Pontul Euxin, în Dacia și la
domnul Daciei, Mircea. Și a dus tratative cu el și în privința altor lucruri și i-
a făgăduit că, de-l ajută să ajungă pe tron, îi va da avantaje în Europa
<Balcani > și țară nu puțină. Căci [Mircea] era în dusmănie cu elinii
<bizantinii >, deoarece aici, în Bizanț < Constantinopol >, ei primiseră pe
un copil al lui Mircea și-i făgăduiseră că-l vor ajuta să cucerească domnia cu
sprijinul lui Musulman < Suleyman >. El l-a primit deci cu plăcere pe Musa
și i-a oferit găzduire și cele necesare și i-a dat și armată. Cum Musulman era
plecat în Asia, curgeau [la Musa], din Europa, cei care sufereau din pricina
lui Musulman, fiind rău tratați de el. Luându-i cu sine pe aceștia și de la
daci < valahi > armată destulă, atrăgându-l și pe Dan < Dan II , 1420 –
1431> , domnul dacilor, [Musa] a pornit de aici și a ocupat Europa <
Balcani> și ajungând la reședința împărătească din Adrianopol s-a făcut
împărat < 1410 > și se pregătea să pornească cu război împotriva fratelui
său, în Asia.
Dar Musulman se grăbea și el să i-o ia înainte, nelăsîndu-l să treacă în Asia.
Căci amîndoi își dădeau seama că este mai bine și mai cu folos pentru sine
să treacă în țara celuilalt și să dea lupta acolo și să nu aștepte năvala
fratelui. Trecând deci la Bizanț, pentru a dobândi prietenia împăratului din
Bizanț, ia de soție pe nepoata împăratului < Manuel al II-lea Palelologul >,
fiica genovezului Doria. Luând de soție pe nepoata împăratului elinilor,
Musulman, fiul lui Baiazid, a trecut în Bizanț și a pornit la luptă împotriva
fratelui său.
Musa însă, informat foarte repede că acela a venit în Bizanț, la împăratul
elinilor < bizantinilor >, îndată a pornit asupra lui și, blocându-l în Bizanț,
nu-l lăsa să iasă în Europa < Balcani > și să se miște în voie. Musulman
deci, trecând din Asia în ținutul Bizantului armată cât putea mai mare, și-a
așezat acolo tabără și astepta atacul fratelui său. Îndată ce amîndoi s-au
așezat aici în linie de bătaie, s-au încăierat și se luptau. Musa avea în
rîndurile sale pe daci și pe tribali < vlahii balcanici > și pe Stepan fiul lui
Eleazar și armata turcilor din Europa < Balcani > . “
Într-adevăr, Mircea cel Bătrân l-a sprijinit pe Musa Celebi, care i-a fost
și ginere, să acceadă la conducerea Imperiului Otoman, ceea ce se va și
realiza la data de 17 februarie 1411, Musa împărțind cu fratele lui,
Suleiman, statul otoman. Dar Musulman, Mehmet I Celebi, sultan între anii
1413 - 1421, va reuși să-și elimine pe rând frații. Bătălia despre care
vorbeste Chalcocondil și în care Musa a fost sprijinit de cavalerie și
pedestrime valahă, s-a dat pe câmpia de lângă satul Camurlu, între
Samokov și Sofia. Pierzând bătălia, Musa a încercat să fugă în Țara
Românească să caute refugiu la socrul său, dar turcii l-au ajuns din urmă și
l-au sugrumat, conform obiceiului turcesc.
Prin aceasta moarte tragică, Mircea cel Bătrân și urmașii lui pierdeau
speranța de a trăi în pace cu Imperiul Otoman în creștere.
Românii, în ciuda tuturor necazurilor și opreliștilor, își vor duce mai
departe continuitatea în aceleași condiții vitrege, care se vor repeta ciclic:
„...37 de ani ierni grele prelungite, de ger excesiv; 11 ani de ploi neobișnuite
; 20 de ani de inundații; 28 de ani călduri excesive și secetă; 19 ani de
foamete și 8 ani de grindină obișnuită ... „ (Samuil Goldenberg - Anuarul de
Istorie și Arheologie din Cluj Napoca, vol XVI, 1973, pag. 442).
 CRONICA NOTARULUI ANONYMUS DECRIPTATĂ

Faptele Ungurilor – Gesta Ungarum - introducere

Abordarea unei tălmăciri a Cronicii lui Anonymus este o activitate

foarte complicată, dar şi periculoasă în același timp.
Dacă la început cercetătorii maghiari îl priveau pe Anonymus ca pe
un zeu care le-a desluşit istoria, în prezent el este tot mai contestat de către
compatrioţii săi şi chiar de către istoricii români (!), opera lui fiind clasată
după unii la nivelul de roman telenovelar, după alţii ca roman de dragoste şi
lipsit de realism.
Profesorul Nicolae Drăganu, în lucrarea sa, “Românii în veacurile
IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei”, apărută în anul 1933, face
următoarea afirmație legată de aceste acceptări şi contestări ale veridicităţii
cronicii anonime: “poate fi doar aşa Anonimul ~ istoric pragmatic ~ şi
~geograf neîntrecut~ când este vorba de Unguri, şi ~poet~, ~iscoditor~ de
poveşti şi ~contaminator~ când este vorba de Români, în special de cei din
Ardeal” (pag.13).
Despre Anonymus nu se ştie aproape nimic, nici numele, nici
perioada în care a trăit, statuia ridicată în onoarea lui la Budapesta, în anul
1903, îl prezintă ca pe un preot fără chip, sau mai bine zis, cu un chip
ascuns. Cercetătorii actuali, funcţie de interese, îl prezintă ca maghiar,
român sau francez, dar fără nici o bază documentară.

Statuia lui Anonymus, aflată la

Budapesta.

Anonymus, în accepţiunea celor mai mulţi istorici, a fost notarul

regelui Bela al III-lea al Ungariei (1173 – 1196), această concluzie
bazându-se pe propria lui afirmaţie şi se presupune că scrierea cronicii s-a
făcut în jurul anului 1200.
Anonymus face precizarea că era pasionat de studiul istoriei,
învăţând cu mare “dragoste din cărţile lui Dares Frigius (istoric din Phrygia)
şi a altor autori” despre istoria grecilor şi a troienilor. Menţiunea lui
Anonymus despre “alţi autori” ne duce la întrebarea ce alte surse,
documente şi cronici a mai avut acesta la dispoziţie. Una dintre aceste
surse este dezvăluită în manuscris de însuşi Anonymus, amintind de
“cronicile anuale” existente în cancelaria regală a regelui Bela. Alte cronici
sau izvoare nu sunt amintite şi nici dezvăluite.
Dar făcând o comparaţie între lucrarea “Getica” lui Iordanes şi
“Gesta” lui Anonymus, rămânem surprinşi de asemănarea stilistică, de
conţinut şi de fond între cele două opere. Singura diferenţă clară dintre cele
două lucrări este faptul că Iordanes vorbeşte despre goţi, iar Anonymus
despre maghiari.

Folosind întrebarea retorică a lui Anonymus “ce să mai spun”, pe

care o foloseşte ca și o concluzie sau ca un îndemn spre cercetare, să
urmărim în paralel cele două texte.
1)
Despre meseria de notar:
- Anonymus scrie: P. numit magister şi odinioară notar al foarte gloriosului
Bela, rege al Ungariei (?!)
- Iordanes scrie: De asemenea eu, lordanis, deşi fără carte, înainte de
conversiunea mea am fost notar. (?!)
2)
Despre motivarea intocmirii cronicii (insistența unui bun prieten):
- Anonymus scrie: P. numit magister şi odinioară notar al foarte gloriosului
Bela, rege al Ungariei de bună amintire, prea iubitul său prieten N., bărbat
onorat şi învăţat în ştiinţa artei literare, salutare şi împlinirea cererii sale. Pe
când odinioară, când eram împreună la studiul şcolar şi în istoria troiană,
pe care eu, îmbrăţişând-o cu foarte mare dragoste din cărţile lui Dares
Frigius şi ale altor autori, aşa cum o auzeam de la profesorii mei,
compusesem într-un singur volum, în stilul meu, şi o citeam cu egală
voinţă, mi-ai cerut, aşa cum scrisesem istoria troiană şi războaiele grecilor,
tot astfel să-ţi scriu genealogia regilor Ungariei şi a nobililor săi, cum au
descins din ţara scitică cele 7 principale persoane care se numesc
hetumoger sau cum este ţara scitică şi cum s-a născut ducele Almus sau
de ce primul duce al Ungariei se numeşte Almus, de la care s-a tras
originea regilor ungurilor sau câte regate şi regi şi-au subjugat sau de ce
poporul plecat din ţara scitică este numit unguri în graiul străinilor, iar în
limba proprie mogeri.
- Iordanes scrie: În timp ce eu, într-o mică barcă, vreau să mă ţin aproape
de ţărmul liniştit şi să prind peştişori mărunţi din apele celor de altădată,
cum spunea cineva, tu mă îndemni, frate Castalius, să dau drumul
pânzelor în larg şi, lăsând la o parte mica lucrare pe care o am în mâini,
adică prescurtarea cronicilor, să expun cu cuvintele mele, într-o singură
carte scurtă, cuprinsul celor douăsprezece volume ale Senatorului despre
originea şi faptele geţilor, sarcină destul de grea şi impusă parcă de cineva
care nu vrea să ştie de dificultăţile unei astfel de lucrări.
3)
Despre motivarea întocmirii cronicii (asumarea unei grele misiuni):
- Anonymus scrie: I-am promis, desigur, că o voi face, dar fiind împiedicat
de alte treburi, era să uit, acum din păcate, de promisiunea mea, dacă nu
mi-ai fi amintit prin scrisoarea ta să-mi achit datoria. Deci, amintindu-mi de
dragostea ta, deşi sunt împiedicat de diferitele treburi ale acestui secol
anevoios, totuşi m-am apucat să fac ceea ce mi-ai recomandat să fac şi
după tradiţia diferiţilor istoriografi, sprijinit de ajutorul graţiei divine, socotind
să nu fie dat uitării pentru urmaşi până la ultima generaţie.
- Iordanes scrie: Nu ţii seama că respiraţia îmi este slabă, neînstare să
sufle în goarna vestitoare a unei întreprinderi atît de măreţe. Dar mai
presus de orice greutate este aceea că n-am la îndemână acele volume, ca
să le pot reda exact cuprinsul, deşi, ca să nu mint, le-am citit în trei zile prin
bunăvoinţa omului de încredere al autorului. Nu le reproduc, cuvînt cu
cuvînt, dar cred că le redau integral ideile şi faptele.
4)
Despre motivarea întocmirii cronicii (asumarea veridicităţii scrierii):
- Anonymus scrie: Deci, am aflat că lucrul cel mai bun este să-ţi scriu
adevărat şi simplu, pentru ca cititorii să poată cunoaşte cum s-au petrecut
faptele. Şi dacă atât de nobilul neam al Ungariei ar auzi, ca prin vis, de
începuturile generaţiei sale şi de toate faptele curajoase ale lor din
poveştile false ale ţăranilor sau din cântarea guralivă a glumeţilor, ar fi
foarte nedemn şi destul de ruşinos. Prin urmare, este mult mai bine să se
afle adevărul în mod deosebit din descrierea sigură a scrierilor şi din
interpretarea clară a faptelor istorice.
- Iordanes scrie: Am făcut în expunere unele adaosuri potrivite din istoricii
greci şi latini, amestecând în cuprins, la început, la mijloc şi la sfîrsit, multe
pe care le-am socotit utile. De aceea, fără supărare, ceea ce ai cerut
primeşte cu bunăvoinţă şi citeşte cu cea mai mare îngăduinţă. Iar dacă ţi se
pare că este puţin ceea ce am spus, tu, ca vecin de neam, adaugă ce ştii
din proprii amintiri şi te roagă pentru mine, prea iubite frate.
5)
Despre origini:
- Anonymus scriind despre maghiari: tot astfel să-ţi scriu genealogia regilor
Ungariei şi a nobililor săi, cum au descins din ţara sciatică cele 7 persoane
care se numesc hetumoger..…”
- Iordanes scriind despre goţi: Nu ştiu de ce Iosephus, cel mai veridic
povestitor de anale... a trecut cu vederea cele pe care le-am povestit
despre începuturile goţilor... (Iosephus) afirma că ei ca neam şi ca nume,
au fost numiţi sciţi...
6)
Despre localizarea Scitiei:
- Anonymus scrie: Aşadar, Scithia este o ţară foarte mare care se numeşte
Dentumoger; spre răsărit hotarul ei se întinde de la partea Nordică până la
Marea Neagră, în spate are un fluviu care se numeşte Thanais, cu bălţi
mari...
- Iordanes scrie: În mijlocul acestei Sciţii este un loc care desparte Asia de
Europa, adică Munţii Rifei. Din aceştia izvoreşte prea întinsul Thanais care
se varsă în Meotida, lac cu circumferinţa de 144 de mii de paşi, nicăieri mai
adânc de opt coţi (lac denumit de către Iordanes şi mlaştina Meotida)....
7)
Mentionarea ascendenței biblice:
- Anonymus scriind despre maghiari: Şi primul rege al Sciţiei a fost Magog,
fiul lui Iafet. Şi acel popor este numit Moger de la regele Magog.
- Iordanes scriind despre goţi: Numai atunci când aminteşte (Cronicarul
Iosephus) despre Magog, din neamul lor, afirmă că ei, ca neam şi ca nume
au fost numiti sciţi...
8)
Despre regele Darius:
- Anonymus scrie: Dar pe Darius, regele perşilor, sciţii l-au făcut să fugă
cu mare ruşine.
- Iordanes scrie: Darius…a atacat Tracia şi Moesia…(şi) după ce a fost
neîntrerupt atacat timp de două luni a pierdut… 8000 de luptători…. s-a
întors în goană forţată în Tracia...
9)
Despre regele Cirus:
- Anonymus scrie: De asemenea, sciţii au ucis pe Cirus, regele perşilor cu
330.000 de oameni...
- Iordanes scrie: Când a venit Cirus, pentru prima dată norocul a fost de
partea parţilor... Dar continuând războiul geţii cu regina lor (Tomiris) i-au
învins pe parţi...
10)
Despre Attila:
- Anonymus scrie: Şi acel popor este numit Moger de la regele Magog.
Chiar şi de la viţa acestui rege se trage Attila, cel mai renumit şi mai
puternic rege, care, în anul 451 de la întruparea Domnului, descinzând din
ţara scitică, a venit cu o mână puternică în ţara Pannoniei şi, după ce a
gonit pe romani, a ocupat regatul...
- Iordanes scrie: Prin acea pace Atila, singur stăpânitor al tuturor hunilor şi
aproape al tuturor neamurilor Sciţiei, era guvernatorul lumii, strălucind prin
faimoasa sa reputaţie la toate neamurile...
11)
Prezentarea genealogiilor:
- Anonymus scrie: Numele celor şapte bărbaţi au fost acestea: Almus, tatăl
lui Arpad, Eleud, tatăl lui Zobolsu, de la care descinde neamul Saac,
Cundu, tatăl lui Curzan, Ound, tatăl lui Ete, de la care descinde neamul lui
Calan şi Coisog, Tosu, tatăl lui Lelu, Huba, de la care se trage neamul lui
Zemera, al şaptelea Tuhutum, tatăl lui Horca, ai cărui copii au fost Gyyla şi
Zombor, de la care descinde familia Moglout...
- Iordanes scrie: Aşadar, printre aceşti eroi, precum arată ei înşişi în
povestirile lor, cel dintâi a fost Gapt care l-a născut pe Hulmul, iar Hulmul l-
a născut pe Augis. La rândul său Augis l-a născut pe cel ce s-a numit Amal,
de unde vine obîrşia amalilor. Acest Amal a născut pe Hisarna, iar Hisarna
l-a născut pe Ostrogota. Ostrogota l-a născut pe Hunuil, iar Hunuil l-a
născut pe Athal, Athal l-a născut Achiulf şi pe Oduulf. Achiulf la fel l-a
născut pe Ansila şi pe Ediulf pe Vultuulf şi pe Hermanaric; iar Vultuulf a
născut pe Valaravan. Valaravan l-a născut pe Vinitariu, iar Vinitariu pe
Vandiliariu.
12)
De unde prezenţa numărului 7 (conducători/triburi):
- Anonymus scrie: În anul 884 al întrupării Domnului, după cum se
păstrează în cronicile anuale, cele şapte persoane principale (cele 7
triburi), care se numesc Hetumoger, au plecat din ţara Scithia spre apus....
- Iordanes scrie: Dar deşi în insula Scandza, despre care este vorba, se
găsesc multe şi felurite neamuri, Ptolemeu numeşte doar şapte dintre ele...
13)
Cuvant de sfarsit:
- Anonymus scrie: Prin urmare, este mult mai bine să se afle adevărul în
mod deosebit din descrierea sigură a scrierilor şi din interpretarea clară a
faptelor istorice. Prin urmare, fericită este Ungaria, căreia i s-au dat diferite
daruri. Căci, să se bucure în toate zilele de serviciul scriitorului ei. Pentru că
are începutul genealogiilor regilor săi şi a nobililor, despre care regi să fie
laudă şi onoare eternă regelui şi maicii sale sfânta Maria, prin graţia căreia
regii Ungariei şi nobilii să aibă conducerea cu sfârşit fericit acum şi în vecii
vecilor. AMIN.
- Iordanes scrie: Tu, care citeşti acestea, să ştii că eu am urmat scrierile
înaintaşilor şi, din întinsele pajişti ale lor, am cules cîteva flori, din care voi
împleti, după puterea priceperii mele, o cunună pentru cel ce o caută. Şi să
nu creadă cineva că, în favoarea neamului mai înainte arătat, pentru că-mi
trag obîrşia din acel neam, am adăugat ceva în plus peste cele aflate sau
citite. Pe de o parte n-am cuprins toate cîte sînt scrise sau arătate despre ei
înşişi, iar pe de altă parte cele expuse nu sînt atît spre lauda lor, cît spre
lauda celui ce a învins....
14)
Concluzie:
- Anonymus concluzionează: ce să mai spun (!)
- Iordanes concluzionează: ce să mai spun (!)

Ce concluzie rezultă din toate acestea? Anonymus cunoştea la

perfecţie lucrarea lui Iordanes, “Getica”, şi a copiat mare parte din ea ca
model stilistic şi informaţional, compilând-o apoi după propriul lui interes, în
scopul de a crea o descendenţă mitică a maghiarilor.
Pentru o mai bună înţelegere a demersului lui Anonymus, este cazul
să facem unele precizări şi completări, asta pentru o mai bună înţelegere a
celor expuse mai sus.
 Iordanes a fost un istoric got romanizat, originar din Moesia, care şi-
a desfăşurat activitatea scriitoricească pe la mijlocul secolului VI. A lăsat
posterităţii două lucrări de istorie, cunoscute sub numele de “Romana” şi
“Getica”. Pentru prima lucrare a folosit informaţii din izvoare mai vechi, iar
pentru a doua, o lucrare a lui Cassiodor, azi pierdută.
Anonymus, fiind fost notar, ceea ce ne pare greu să credem, al
regelui maghiar Bela, a avut la îndemână foarte multe documente şi cronici
(astăzi pierdute) despre istoria geto-dacilor, goţilor, germanilor, francilor,
s.a., dar nu şi documente despre ascendenţa maghiară. În această situaţie
a “inventat” o istorie convenabilă, care să dovedească dreptul “de
descălecare” al maghiarilor în teritoriul panon şi valah (românesc), prin
cuvenita moştenire de la regele Attila. Această politică de “drept primar” a
lui Anonymus ajunge până la afirmaţia că Pannonia şi teritoriul Ţărilor
Româneşti erau “terra deserta”, prin părăsirea lor de către romani.
“Ce să mai spun”, vom vedea în cele ce urmează!
Cert este doar faptul că mai mult ca sigur nu ar fi fost notar, ci cu
totul altă persoană, de rang înalt în conducerea regatului maghiar...

1) Anonymus şi-a însuşit de la Iordanes până şi meseria de notar. Este

foarte posibil şi mai mult ca sigur că Anonymus nu ar fi fost notar, ci ar fi
avut o funcţie mult mai înaltă, fapt ce rezultă din menţionarea accesului la
acele “cronici anuale”, care existau doar în cancelaria regală maghiară şi la
care nu aveau acces persoanele de rând.
Numele lui, “P. numit magister”, este cu atât mai curios cu cât îşi
arogă titulatura de “magister”, ceea ce ne duce cu gândul la un titlu
academic sau o funcţie sus-pusă pe scara ierarhică a coroanei maghiare
sau a ierarhiei bisericeşti.
Dar cine a fost de fapt Anonymus poate nu vom afla niciodată.

2) Iordanes îşi începe cronica foarte plastic, cerându-i prietenului său,

“fratele Castalius”, să nu-l provoace cu scrierea unei cărţi despre istoria
Goţilor, pentru că la acea vreme exista o istorie a goţilor în 12 volume,
scrisă de către “Senator”. Această persoană numită “senator” este Flavius
Magnus Aurelius Cassiodorus, senator al Imperiului Roman, născut în anul
485 (cca.) la Scylaceum, Bruttium şi decedat în jurul anului 585 (cca.), la
mănăstirea de la Scylaceum. Provenit dintr-o distinsă familie aristocrată
romană, foarte bogată, a avut parte de o educaţie aleasă, elevată. Este
autorul a numeroase lucrări, dar, din păcate, multe dintre ele dispărute.
Informaţiile despre geto-daci din cronica lui Iordanes sunt luate din lucrările
lui Cassiodorus, la fel multe dintre ele pierdute.
Anonymus copiază textul lui Iordanes, transformându-l pe “fratele
Castalius” în “preaiubitul său prieten N”, care îi face aceeaşi rugăminte: de
a scrie o carte de istorie a ungurilor (!). Iordanes face menţiunea că va
sintetiza cele 12 cărţi ale lui Cassiodorus într-o singură carte, iar Anonymus
îl copiază, precizând că el va aduna datele despre istoria maghiarilor într-o
singură carte (volum) (!).

3) Iordanes îşi deplânge soarta şi timpul ocupat cu alte probleme, iar

Anonymus îl copiază, solicitând “ajutorul graţiei divine” (!)

4) Iordanes îşi motivează veridicitatea celor expuse în lucrare prin

pomenirea surselor sale istorice, la care se raliază şi Anonymus, făcând
precizarea că nu s-a luat după povestirile din popor sau “cântările
glumeţilor” (!).

5 şi 6) Iordanes face afirmaţia că goţii se trag din Sciţia. Numele de Sciţia,

la acea vreme, era dat unui imens teritoriu situat pe direcția vest – est, de la
izvorul Dunării (actualul teritoriu al Germaniei) şi până la Marea Caspică, iar
pe direcţia sud – nord, de la Dunăre şi malurile nord pontice, până la marea
Baltică, spre ţinuturile arctice. Pe acest imens teritoriu trăiau nenumărate
populaţii, de diferite origini şi seminţii care mai de care mai diferite una faţă
de celelalte, atât prin naţionalitate, cât şi prin limbă şi tradiţii. Conştient de
acest lucru, Iordanes identifică exact locul de origine al goţilor şi anume
Scandza, insula aşezată la gurile fluviului Vistula, în Marea Baltică.
Anonymus identifică originea maghiarilor ca descendenţi ai sciţilor,
dar fără să poată face localizarea exactă a regiunii de unde se trag aceştia.
El preia din textul lui Iordanes denumirea Donului (Thanais), neuitând să
omită observaţia cronicarului got privitor la existenţa în această zonă a
mlaştinilor şi bălţilor.

7) Iordanes, în spiritul ascendenţei eroilor greci din zei, face precizarea că

biblicul Magog a fost primul rege al sciţilor, respectiv al goţilor, idee la care
Anonymus se raliază cu toată convingerea, dar de data aceasta pentru
unguri, făcând chiar precizarea că de la numele acestui rege biblic se trage
şi numele de moger (maghiar) (!).

8 şi 9) Iordanes laudă calităţile războinice ale sciţilor în luptelelor duse

împotriva lui Cirus al II – lea cel Mare, Darius şi Alexandru cel Mare, iar
Anonymus le copiază în “gesta” sa. (!)

10) Iordanes prezintă în cronica lui persoana celui ce a fost Attila,

glorificându-l. Anonymus preia informaţia de la cronicarul got, utilizând-o în
interesul maghiarilor, făcând afirmaţia că Attila a ocupat ţara Pannoniei
după ce a alungat trupele romane. Ori la acea dată, influenţa imperiului
roman în regiune era foarte slabă, aproape inexistentă. Anonymus se
referă de fapt la alungarea conducerii valahe, având interzis să o afirme,
pentru a nu confirma existenţa românească în acele ţinuturi şi acele
vremuri. Ştim din alte surse că după ocuparea Pannoniei de către huni,
politica regelui Attila a fost una de tolerare paşnică a băştinaşilor, ca să-şi
poată pregăti în linişte planurile de cucerire a Europei Vestice. În această
perioadă apar la curtea lui Attila principele Ramung al Valahiei şi Sigeher
von Walachen, probabil în calitate de vasali, iar ca domnitori ai valahilor,
Malduca şi Maudelos al Valahiei.

11) Iordanes face o genealogie a conducătorilor goți, iar bine-nțeles

Anonymus se conformează și el. (!)

12) Iordanes, citându-l pe Ptolemeu, pomeneşte de cele şapte neamuri

(triburi) care au plecat din insula Scandza, iar Anonymus, considerând că
cifra 7 este un număr magic, enumerează şi el tot 7 conducători de triburi.
(!)

13) Iordanes, în cuvântul de sfârşit al cronicii, îşi demonstrează veleităţile

poetice prin prea mărirea fiinţei sale şi a neamului din care se trage, iar
Anonymus face ceea ce ştie cel mai bine să facă: îl copiază. (!)

14) Ce să mai spun !

*
Dacă până la cap. VII al cronicii sale, Anonymus şi-a urmat
învăţătorul, din acest moment el îşi urmează calea proprie, ignorând cu
bună ştiinţă informaţiile prezentate de către Iordanes în continuarea cronicii
lui.
În prezentarea Sciţiei, Iordanes menţionează că “...în interior(ul)
(Sciţiei) este Dacia, întărită de prăpăstioşii Alpi în formă de cunună...”, iar
aceasta era locuită de către geţi (care) “...au fost cei mai înţelepţi şi
aproape la fel cu grecii, precum ne asigură Dio, care a scris în greceşte
istoria şi analele acestora. El spune că ei au fost numiţi mai întâi tarabosti,
iar apoi pileati, aceştia fiind cei mai de neam dintre ei, din care îşi alegeau
regii şi preoţii. Pînă într-atît au fost lăudaţi geţii, încît s-a spus că la ei s-a
născut Marte, pe care fantezia poeţilor l-a numit zeu al războiului, de unde
şi Vergiliu spune: Tatăl Gradivus, care ocroteşte ogoarele getice şi că
aceşti geţi aveau regi precum Antirus, Gudila, Burebista, Coryllus şi
Diurpaneus.
Aceste informaţii erau pentru Anonymus auto-interzise, el urmându-
şi cursul de aureolare al lui Almus şi a asociaţilor lui. Cu toate acestea,
existenţa românilor în Pannonia şi Transilvania este confirmată de însuşi
Anonymus care, în scopul glorificării puterii războinice a ungurilor, ne
prezintă luptele acestora cu populaţia băştinaşă şi conducătorii acestora.

Componenţa ulterioară a textului “gestei” se focalizează pe:

 luptele duse de unguri împotriva rutenilor (ruşilor kieveni), care
erau conduşi de cneazul Oleg;
  luptele duse împotriva ducelui Galiţiei (teritoriu împărţit actual
între Ucraina şi Polonia);
 intrarea maghiarilor în Câmpia Pannonică;
 începutul conflictului dintre maghiari şi ducele Salanus;
 conflictul dintre Almus şi “ducele” de “Loborcy”;
 încheierea unui armistiţiu între Arpad şi Salanus;
 luptele duse de Arpad, prin Zobolsu, împotriva ducelui
Menumorut în Bihor;
 luptele dintre Tuhutum şi Gelu Blacu în Transilvania;
 luptele duse de unguri împotriva ducelui Salanus în Câmpia
Pannoniei;
 iniţierea campaniilor de jaf şi extindere a dominaţiei în Moravia
şi Boemia, slavii apuseni fiind conduşi de ducele Zubur;
 reluarea conflictului militar dintre maghiari şi ducele Salanus,
acesta fiind sprijinit de către ţarul Simeon al bulgarilor;
 conflict militar între maghiari şi armatele ţarului bulgar Simeon I
cel Mare;
 campanii de jaf ale maghiarilor în Serbia şi Croaţia;
 luptele duse de Arpad contra ducelui Glad în Banat;
 campanii de jaf ale maghiarilor în Macedonia, Serbia, Albania şi
Grecia;
 luptele duse de maghiari împotriva soldaţilor din garnizoana
Veszprem;
 iniţierea unor noi campanii de jaf în Pannonia;
 reluarea războiului între maghiarii conduşi de către Usubuu,
Velec şi Menumorout;
 iniţierea unor noi campanii de jaf în Italia, Franţa, Germania şi
Spania;
 începutul conflictelor militare cu germanii conduşi de regele
Conrad I şi ulterior de Otto I cel Mare.

Toate aceste evenimente sunt prezentate cu lux de amănunte de

către Anonymus, confirmându-se astfel preluarea de către acesta a unor
informaţii din cronicile anuale (după cum însuşi afirmă) şi a altor documente
istorice.
Concluzionând, putem afirma că “gesta” este formată din două părţi,
una preluată de la Iordanes şi îmbogăţită cu legende şi fabulaţii, iar cealaltă
parte documentată pe baza unor izvoare existente în cancelaria regală
maghiară la acea vreme şi confirmată de alte cronici ale timpului. În tot
textul, Anonymus evită sau ignoră cât se poate de elegant să amintească
despre valahi, ba chiar identificându-i cu romanii, cumanii sau bulgarii.
Evident că şi conducătorii acestora sunt de origine bulgară: Salanus, Kean,
Menumorut, sau cumană: Glad. Ciudat este fapul că îl pomeneşte ca blac
pe Gelu, dacă o fi fost sau nu o fi fost ?!
 Ce să mai vorbesc, haideţi să derulăm împreună: “Cronica Notarului
Anonim despre Faptele Ungurilor”.

CRONICA NOTARULUI ANONYMUS

ANONIMUS
Notarul regelui Bela
FAPTELE UNGURILOR
Începe prologul în faptele ungurilor

Prima pagină a Cronicii lui Anonymus

P. numit magister şi odinioară notar al foarte gloriosului Bela, rege al

Ungariei de bună amintire, prea iubitul său prieten N., bărbat onorat şi
învăţat în ştiinţa artei literare, salutare şi împlinirea cererii sale.
Pe când odinioară, când eram împreună la studiul şcolar şi în istoria
troiană, pe care eu, îmbrăţişând-o cu foarte mare dragoste din cărţile lui
Dares Frigius şi ale altor autori, aşa cum o auzeam de la profesorii mei,
compusesem într-un singur volum, în stilul meu, şi o citeam cu egală
voinţă, mi-ai cerut, aşa cum scrisesem istoria troiană şi războaiele grecilor,
tot astfei să-ţi scriu genealogia regilor Ungariei şi a nobililor săi, cum au
descins din ţara scitică cele 7 principale persoane care se numesc
hetumoger sau cum este ţara scitică şi cum s-a născut ducele Almus sau
de ce primul duce al Ungariei se numeşte Almus, de la care s-a tras
originea regilor ungurilor sau câte regate şi regi şi-au subjugat sau de ce
poporul plecat din ţara scitică este numit unguri în graiul străinilor, iar în
limba proprie mogeri. I-am promis, desigur, că o voi face, dar fiind
împiedicat de alte treburi, era să uit, acum din păcate, de promisiunea mea,
dacă nu mi-ai fi amintit prin scrisoarea ta să-mi achit datoria.
Deci, amintindu-mi de dragostea ta, deşi sunt împiedicat de diferitele
treburi ale acestui secol anevoios, totuşi m-am apucat să fac ceea ce mi-ai
recomandat să fac şi după tradiţia diferiţilor istoriografi, sprijinit de ajutorul
graţiei divine, socotind să nu fie dat uitării pentru urmaşi până la ultima
generaţie.
Deci, am aflat că lucrul cel mai bun este să-ţi scriu adevărat şi
simplu, pentru ca cititorii să poată cunoaşte cum s-au petrecut faptele. Şi
dacă atât de nobilul neam al Ungariei ar auzi, ca prin vis, de începuturile
generaţiei sale şi de toate faptele curajoase ale lor din poveştile false ale
ţăranilor sau din cântarea guralivă a glumeţilor, ar fi foarte nedemn şi destul
de ruşinos. Prin urmare, este mult mai bine să se afle adevărul în mod
deosebit din descrierea sigură a scrierilor şi din interpretarea clară a
faptelor istorice.
Prin urmare, fericită este Ungaria, căreia i s-au dat diferite daruri.
Căci, să se bucure în toate zilele de serviciul scriitorului ei. Pentru că are
începutul genealogiilor regilor săi şi a nobililor, despre care regi să fie laudă
şi onoare eternă regelui şi maicii sale sfânta Maria, prin graţia căreia regii
Ungariei şi nobilii să aibă conducerea cu sfârşit fericit acum şi în vecii
vecilor. AMIN.

---------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înţelegere:
Anonymus era o persoană instruită, educată şi cultă de la
curtea regelui maghiar Bela, fiind, după cum afirmă el (!?), notar
regal. Cunoştinţele lui erau destul de vaste, dacă avem în vedere
modul cum insistă asupra cunoştinţelor căpătate despre istoria
grecilor şi a evenimentelor petrecute în timpul războiului troian.
Asumându-şi rolul de istoric, face precizarea că nu s-a luat
după “poveştile false ale ţăranilor” şi nici după “cântarea guralivă
a glumeţilor”, istoria lui bazându-se pe documente anterioare din
cancelaria regală, respectiv cronicile anuale, pe care le-a folosit.
Totuşi expunerea lui nu va fi una clasic istorică, ci se va folosi de
moda timpului de a prea mării personajele şi faptele în scopul
creării unei aureole legendare asupra descendenței maghiarilor.
Pentru a înţelege spaţialitatea geografică în care se
desfăşoară acţiunea Gestei, trebuie să precizăm de la început că
însuşi Anonymus menţionează în textul lui că a preluat din
cronicele vechi toponimele şi hidronimele aşa cum le-au
dat ungurii (!). Astfel, denumirile de locuri şi localităţi, ape şi
munţi au fost preluate de la băştinaşi în forma lor originală
şi adaptate pronunţiei limbii maghiare din acele timpuri.
Spre înţelegere şi orientare geografică am trecut în paranteză
denumirea modernă a toponimului sau hidronimului prezentat în
text.
Chiar din această introducere Anonymus ne face cunoştinţă
cu personajul principal al “Gestei”, ducele Almus, care descinde
din hetumoger. Traducerea acestui cuvânt este aleatorie, G.
Popa–Lisseanu formulându-l ca “şapte maghiari” din maghiarul
het = şapte, moger=maghiari, iar Paul Lazăr Tonciulescu
identificându-l cu het=şapte, moger=sămânţă, seminţie,
respectiv: 7 triburi / 7 seminţii, variantă care mi se pare mai
aproape de adevăr, având în vedere şi faptul că sunt asociaţi un
număr de 7 conducătorii maghiari: Arpad, Eleud, Cundu, Ound,
Tosu, Huba şi Tuhutum, care îşi conducea, fiecare, propriul trib.
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. I Despre Scithia

Aşadar, Scithia este o ţară foarte mare care se numeşte

Dentumoger; spre răsărit hotarul ei se întinde de la partea nordică până la
Marea Neagră, în spate are un fluviu care se numeşte Thanais (râul Don),
cu bălţi mari, unde se găsesc din belşug peste măsură de mulţi zobolini,
astfel că de aici nu numai nobilii şi oamenii de jos se îmbracă, dar chiar şi
văcarii şi porcarii şi păstorii îşi împodobesc veșmintele lor în acea ţară. Căci
aici abundă aurul şi argintul şi în fluviile acelei ţări se găsesc şi mărgăritare.
Iar în partea răsăriteană, vecină cu Scithia, au fost popoarele Gog şi
Magog, pe care le-a înconjurat Alexandru cel Mare. Dar ţara scitică este
foarte întinsă în lungime şi lăţime. Iar oamenii care o locuiesc se numesc
popular, până în ziua de azi, Dentumoger şi niciodată n-au fost supuşi
puterii vreunui împărat. Căci sciţii sunt un popor mai vechi şi puterea Sciţiei
este spre răsărit, aşa cum am spus mai sus. Şi primul rege al Sciţiei a fost
Magog, fiul lui Iafet. Şi acel popor este numit Moger de la regele Magog.
Chiar şi de la viţa acestui rege se trage Attila, cel mai renumit şi mai
puternic rege, care, în anul 451 de la întruparea Domnului, descinzând din
ţara scitică, a venit cu o mână puternică în ţara Pannoniei şi, după ce a
gonit pe romani, a ocupat regatul. Şi şi-a construit o reşedinţă regală lângă
Dunăre, mai sus de Apele Calde şi în primul rând a pus să se renoveze
toate construcţiile vechi pe care le-a găsit acolo şi a construit de jur
împrejur un zid foarte puternic, care acum este numit în limba ungară
Buduvar, iar la teutonici este numit Ecilburg.
Ce să mai spun? Să urmărim cursul istoriei.
Dar, după un timp îndelungat, din neamul aceluiaşi rege Magog
descinde Ugek, tatăl ducelui Almus, de la care îşi trag originea regii şi ducii
Ungariei, după cum se va spune în cele ce urmează. Căci sciţii sunt, după
cum am spus, popoare mai vechi, despre care istoricii care au scris faptele
romanilor, spun astfel: că naţiunea scitică ar fi fost foarte inteligentă şi
blândă, care nu a lucrat pământul şi aproape că nu există nici o ticăloşie
între ei. Căci, în realitate, ei nu aveau case lucrate printr-un meşteşug, ci
numai corturi lucrate din pânză. Ei mâncau carne şi peşte şi lapte şi miere
şi aveau multe farduri. S-au îmbrăcat chiar cu piele de samur şi de alte
animale sălbatice. Aveau aur şi argint şi pietre preţioase aşa cum sunt
pietricelele, căci se găseau în fluviile acelei ţări. Nu râvneau la lucruri
străine, pentru că toţi erau bogaţi, având multe animale şi alimente
îndeajuns, căci nu erau desfrânaţi, ci fiecare îşi avea doar numai o soţie.
Mai târziu însă poporul amintit, obosit în război, a ajuns la atâta cruzime
încât unii istoriografi spun că, mânaţi de mânie, ar fi mâncat carne de om şi
ar fi băut sânge de om. Şi cred, cât îi cunoaşteţi până acum după faptele
lor, că a fost un neam viguros. Căci neamul scitic n-a fost subjugat de nici
un popor.
Dar pe Darius, regele perşilor, sciţii l-au făcut să fugă cu mare
ruşine şi Darius şi-a pierdut acolo 80.000 de oameni şi astfel a fugit în
Persia cu mare teamă. De asemenea, sciţii au ucis pe Cirus, regele perşilor
cu 330.000 de oameni. De asemenea, sciţii au gonit cu ruşine pe însuşi
Alexandru cel Mare, fiul regelui Filip şi al reginei Olimpiada, care
subjugase, luptând, multe regate. Într-adevăr, neamul scitic era aspru în a
suporta orice muncă şi sciţii erau de statură mare şi tari în război. Căci nu
avuseseră nimic pe lume ca să se teamă că vor pierde pentru injuria adusă
lor.
Când însă sciţii obţineau o victorie, nu voiau nimic din pradă ca cei
existenţi din urmaşii lor, ci căutau dintr-asta numai glorie. Şi, în afară de
Darius şi Cirus şi Alexandru, n-a fost auzit nici un neam din lume să intre în
ţara lor. Într-adevăr, neamul scitic menţionat era aspru la luptă şi iute urcat
pe cai şi purtau coifuri pe cap şi erau, cu arcul şi săgeţile, mai presus de
toate naţiunile lumii şi, că a fost astfel, o cunoaşteţi de la urmaşii lor. Căci
ţara scitică, cu cât este mai departe de zona caldă, cu atât este mai
folositoare pentru înmulţirea neamului. Şi ori cât ar fi întinsă în totalitate,
totuşi n-a fost suficient nici să crească, nici să cuprindă mulţimea
popoarelor născute acolo. De aceea, cele 7 persoane principale care se
numesc hetumoger, nesuportând îngustimea locurilor, s-au gândit mult să
le părăsească. Atunci, aceste 7 persoane principale, ţinând sfat între ele,
au hotărât să ocupe pentru sine ţările pe care să le poată locui, să
părăsească pământul natal, aşa cum se va spune în cele ce urmează.

---------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înţelegere:
Pentru a crea o ascendenţă fabuloasă, învăluită în
“clarobscurul şi parfumul unor întâmplări magice” (Paul Lendvai -
Ungurii), Anonymus îi identifică pe maghiari cu sciţii, transferând
gloria războinică a sciţilor de neam indo-iranian asupra ungurilor.
Este şi mai interesant faptul că Anonymus insistă pe
originea biblică a ungurilor, considerându-l pe biblicul Magog ca
pe un conducător al maghiarilor, străbun al lui Attila, iar pe Almus
ca descendent al acestuia.
Almus este prezentat însă în cronicile maghiare din secolele
XIV şi XV ca un conducător de trib turco-cabar, pe numele lui
adevărat Almutzes care, împreună cu triburile maghiare, au
pornit spre Câmpia Pannonică. Almus ar fi fost ucis în Erdeuelu /
Ardeal de către băştinaşi. Care băştinaşi erau blaci, după cum
pomeneşte însuşi Anonymus.
Interesant este faptul că localizarea originii maghiarilor nu
este făcută în “Gesta”, Anonymus evitând acest lucru probabil din
necunoştinţă de cauză. Problema localizării ţinutului de baştină al
maghiarilor a fost studiată de diverşi cercetători. Apare frecvent
în studiile cercetătorilor ipoteza formării acestora ca triburi
disparate, la vest de lacul Baikal, pe malurile râului Angara, râu
cu o mare populaţie de zobolini (samur – o specie de jder cu
blana preţioasă).
Se pare că însuşi Anonymus întăreşte acest lucru prin trei
afirmaţii: îmbrăcămintea obişnuită a maghiarilor era din blană de
zobolini, trăiau în corturi din pânză (specific şi în prezent
populaţiilor locale) şi în ţinutul rece şi aspru al stepei siberiene
(ţara scitică cu cât este mai departe de zona caldă, este atât mai
folositoare pentru înmulţirea neamului).
Datorită exploziei demografice, maghiarii invadează,
începând cu sec. I şi II spaţiul cuprins între Munţii Urali şi fluviul
Volga, teritoriu dominat de Imperiul Khazar.
Hotărârea lui Almus de a pleca din acest ţinut se datorează
şi conflictelor permanante cu triburile pecenege. Astfel, cei 7
conducători iau hotărârea de a se muta iniţial în Atelkuz (ţara
dintre râuri), ţinut cuprins între Prut şi Nistru, iar apoi, tot sub
presiunea triburilor pecenege, în Câmpiile Pannonice.
În partea a doua a cronicii, Anonymus, vorbind despre sciţi,
pomeneşte de războaiele duse de către aceştia cu regii Cyrus cel
Mare, Darius, Filip Macedoneanul şi Alexandru cel Mare.
Anonymus cunoştea foarte bine aceste evenimente desfăşurate,
în parte, pe parcursul istoriei geto-dacilor, din Istoria lui Herodot
sau/şi lucrările lui Arrian (Anabasis), Diodorus şi Iordanes. Furtul
istoriei de la un popor şi însuşirea lui de către alte popoare era, în
evul mediu, un lucru oficial şi permis. Ceea ce este important de
relevat în informaţia dată de Anonymus este faptul că în
momentul asumării scrierii istoriei avea la îndemână foarte multe
documente din care s-a inspirat sau a compilat, încercând să
creeze maghiarilor o identitate de “naţiune” cu ascendente
istorice vechi, de necontestat...
---------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. II. Pentru ce se numesc unguri

Rămâne să spunem pentru ce poporul ieşit din ţara scitică este

numit unguri. Sunt numiţi unguri de la fortăreaţa Hungu, fiindcă, după ce şi-
au subjugat pe sclavi, cele şapte persoane principale, intrate fiind în ţara
Pannoniei, au rămas acolo mai mult timp. De unde toate naţiunile din
împrejurimi numeau pe Almus, fiul lui Ugek, duce de Hunguar şi pe soldaţii
săi îi numeau hungari.
Ce să mai spun? Lăsând la o parte toate acestea, să ne întoarcem
la lucrarea propusă şi să urmăm calea istoriei şi, după cum vă va dicta
sfântul duh, să terminăm lucrul început.
---------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înţelegere:
Explicaţia lui Anonymus privind originea numelui de
“unguri” prin asimilare cu numele fortăreţei Hung este naivă şi
lipsită de orice suport. Se ştie că numele de “ungur” îşi are
originea în organizaţia tribală turanică a onogurilor, căreia
maghiarii i-au aparţinut multă vreme. Onogur însemna “zece
săgeţi”, adică zece triburi. (cf. Paul Lendvai - Ungurii)
Aceşti onoguri sunt semnalaţi în sec. VIII, împreună cu Uzii
(Oguzii) în zona Dunării de Jos, în război cu bizantinii, iar mai
târziu, ca mercenari ai acestora.
---------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. III. Despre Almus, primul duce.

În anul 819 de la întruparea domnului, Ugek, după cum am spus mai

sus, după mult timp, din neamul regelui Magog era un oarecare duce foarte
nobil al Sciţiei, care şi-a adus ca soţie în Dentumoger pe fiica ducelui
Eunedubelianus, pe nume Emessu. De la care s-a născut un fiu, care a fost
numit Almus. Dar s-a numit Almus dintr-o întâmplare divină, deoarece
mamei acestuia, pe când era gravidă, i-a apărut în vis o arătare divină în
chip de vultur, care, ca şi cum venind la ea, a lăsat-o gravidă. Şi i-a vestit
că din uterul ei ar fi ieşit un torent şi din pântecele ei s-ar naşte regi glorioşi,
dar nu s-ar înmulţi în ţara sa. Dar fiindcă vis în limba ungară se spune almu
şi naşterea aceluia a fost prezisă prin vis, de aceea el însuşi s-a numit
Almus. Sau, poate, de aceea s-a numit Almus, adică sfânt, deoarece din
neamul acestuia erau să se nască regi şi duci sfinţi. Ce este mai departe?

Spre înţelegere:
 Naşterea lui Almus este prezentată, în sens biblic, ca şi
naşterea lui Isus Christos, soţia lui Ugek fiind însărcinată de către
un spirit în formă de vultur/uliu şi că acest spirit i-a vestit
misiunea istorică a încă nenăscutului ei fiu (Paul Lendvai -
Ungurii).
Originea numelui lui Almus este legată de faptul că
naşterea lui a fost prezisă prin vis (álom în limba maghiară). Dar
numele maghiarizat al lui Almus – Almos însemna de fapt cel
somnoros şi nu cel sfânt, după cum afirma Anonymus. Oare
Anonymus chiar nu cunoştea limba maghiară ?
--------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. IV. Despre ducele Almus

Dar, după ce ducele Almus s-a născut pe lume, s-a produs o mare
bucurie ducelui Ugek şi rudelor sale şi aproape tuturor fruntaşilor Sciţiei,
pentru că tatăl său a fost Ugek, din neamul regelui Magog. Căci Almus
însuşi era la faţă frumos, dar negru şi avea ochii negri, dar mari, înalt de
statură şi svelt. Dar avea mâini groase şi degete lungi şi Almus însuşi era
credincios, binevoitor, generos, înţelept, bun soldat, vesel, îndatoritor faţă
de toţi aceia care în acel timp erau soldaţi în regatul scitic. Iar când însuşi
Almus a ajuns la vârsta matură, ca şi când harul sfântului duh era în el, deşi
păgân, totuşi a fost mai puternic şi mai înţelept decât toţi regii Sciţiei. Şi
toate afacerile regatului le îndeplineau în acel timp cu sfatul şi ajutorul lui
însuşi. Dar, când ducele Almus a ajuns la etatea matură a tinereţii şi-a adus
ca soţie în aceeaşi ţară pe fiica unui anume foarte vestit duce, de la care s-
a născut fiul cu numele Arpad, pe care l-a dus cu sine în Pannonia, aşa
cum se va spune în cele ce urmează.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înţelegere:
Semnificativă este prezentarea fizică a lui Almus de către
Anonymus: era la faţă frumos, dar negru şi avea ochii negri, dar
mari, înalt de statură şi svelt.
Cronicarul face menţiunea naşterii viitorului duce Arpad care, copil
fiind, va începe marea călătorie spre vest.
---------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. V. Despre alegere ducelui Almus

Astfel, poporul ungurilor, foarte viguros şi foarte puternic în muncile

războaielor, după cum am spus mai sus, îşi trage originea din neamul
scitic, care în propriul său grai se numeşte Dentumoger. Şi ţara aceea era
foarte plină de multitudinea popoarelor înmulțite acolo, încât nu ajungea nici
să-i hrănească, nici s-o ocupe, după cum am spus mai sus. Din această
cauză, atunci cele şapte persoane principale, care până în ziua de azi se
numesc hetumoger, nemaisuferind îngustimea locurilor, după ce au avut
între ei un sfat ca să plece din pământul natal ca să ocupe pentru ei
pământuri pe care să le poată locui, n-au întârziat să le caute cu arme şi
război. Atunci au ales să caute ţara Pannoniei, pe care o auziseră după
zvonul răspândit a fi ţara regelui Athila, din al cărui neam s-ar coborî ducele
Almus, tatăl lui Arpad. Atunci însăşi cele şapte persoane principale au
înţeles printr-un sfat unanim şi drept că nu pot termina călătoria începută
dacă nu vor avea peste ei un duce şi un sfătuitor. De aceea, prin voinţa
liberă şi consensul comun al celor şapte bărbaţi, şi-au ales un duce şi un
sfătuitor pentru fiii fiilor lor până la ultima generaţie, pe Almus fiul lui Ugek,
şi cei ce ar descinde din neamul lui, fiindcă ducele Almus, fiul lui Ugek, şi
cei ce descinseseră din neamul acestuia erau mai distinşi ca neam şi mai
puternici în război. Căci aceste şapte persoane principale erau bărbaţi
nobili de neam şi puternici în război, statornici în credinţă. Atunci au spus în
deplină voinţă ducelui Almus astfel: Din ziua de azi te alegem pentru noi ca
duce şi sfătuitor şi unde te va mâna soarta, acolo te vom urma. Atunci
bărbaţii mai sus numiţi, vărsâdu-şi propriul sânge după datina păgână într-
un vas, au făcut jurământul pentru ducele Almus. Şi, cu toate că fuseseră
păgâni, şi-au păstrat până la moartea lor credinţă jurământului pe care îl
făcuseră atunci între ei astfel.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înţelegere:
Anonymus reia motivaţia plecării din locul de baştină prin
suprapopulare, ca rezultat al exploziei demografice. Realitatea
istorică este faptul că triburile pecenege îşi continuă luptele de
hărţuire împotriva maghiarilor, împingându-i spre vest. În această
situaţie critică, Almus primeşte jurământ de credinţă din partea
celorlalţi 6 vasali ai săi, pentru a fi urmat oriunde atât el cât şi
urmaşul lui.
---------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. VI. Despre jurământul lor

Primul punct al jurământului a fost: ca atâta timp cât va dura viaţa,

atât pentru ei, cât şi pentru urmaşii lor, să aibă pentru totdeauna un duce
din neamul ducelui Almus. Al doilea punct al jurământul a fost astfel: ca
orice bunuri ar putea să dobândescă prin munca acestora, nici unul să nu
fie lipsit de aceasta. Al treilea punct al jurământului a fost astfel: ca aceste
principale persoane, care prin libera lor voinţă îşi aleseseră drept căpetenie
pe Almus, ei înşişi şi fiii acestora să nu fie lipsiţi în totul niciodată de la
consiliul ducelui şi onoarea regatului. Al patrulea punct al jurământului a
fost astfel: ca, dacă cineva dintre urmaşii acestora ar fi necredincioşi faţă
de persoana ducală şi ar produce discordie între duce şi rudele lui, să se
scurgă sângele celui vinovat, după cum s-a vărsat sângele lor la jurământul
pe care l-au făcut ducelui Almus. Al cincilea punct al jurământului a fost
astfel: ca, dacă cineva dintre urmaşii ducelui Almus şi ai altor persoane
principale ar fi voit să încalce jurământul lor, să fie afurisit pentru vecie.
Numele celor şapte bărbaţi au fost acestea: Almus, tatăl lui Arpad,
Eleud, tatăl lui Zobolsu, de la care descinde neamul Saac, Cundu, tatăl lui
Curzan, Ound, tatăl lui Ete, de la care descinde neamul Calan şi Coisog,
Tosu, tatăl lui Lelu, Huba, de la care se trage neamul lui Zemera, al
şaptelea Tuhutum, tatăl lui Horca, ai cărui copii au fost Gyyla şi Zombor, de
la care descinde familia Moglout, cum se va spune mai jos. Ce să mai zic?
Să urmăm cursul istoriei.
---------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înţelegere:
Cronicarii maghiari medievali afirmă că numărul triburilor
maghiare unite de către Almus este de 108. Pe ce criteriu a
selectat Anonymus doar numele a şapte conducători? Se vede
foarte clar copierea cronicii lui Iordanes.
De la acest capitol Anonymus începe relatarea istorică
sprijinită pe documentele şi cronicile existente în cancelaria regală
maghiară. Curzan (Kurszan), fiul lui Cundu, este conducătorul
maghiarilor în lupta lor de expansiune de la începutul secolului X.
În anul 902, după alţi istorici 904, Curzan este invitat de către
nobilii bavarezi la un ospăţ la Fischa, lângă Viena. Conducătorul
maghiar şi toată suita lui sunt asasinaţi de către bavarezi.
Moartea lui Kurszan deschide drumul spre domnie lui Arpad,
întemeietorul dinastiei arpadiene, care va conduce Ungaria
aproape 400 de ani, între 905 şi 1301.
Istoricii maghiari deformează datele istorice, identificânu-l pe
Kurszan ca şi conducător al maghiarilor cu titlul de “kundu”, fără
să realizeze că acest termen nu semnifică rangul de conducător,
ci numele tatălui său Cundu, cel pomenit în Cronica lui Anonymus.
(Paul Lendvai - Ungurii). Aceeaşi ignoranţă va duce şi la
echivalarea numelui voievodului Iuliu cel Bătrân cu funcţia de
vice-suveran (gyula).
Interesant este faptul că toţi conducătorii enumeraţi de
către Anonymus au nume de origine turcă sau mongolă, nu fino-
ugrică (maghiară).
--------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. VII. Despre plecarea lor

În anul 884 al întrupării Domnului, după cum se păstrează în

cronicile anuale, cele şapte persoane principale, care se numesc
Hetumoger, au plecat din ţara Scithia spre apus. Între care ducele Almus,
fiul lui Ugek din neamul regelui Magog, bărbat de bună amintire,
conducătorul şi sfătuitorul lor, împreună cu soţia şi fiul său Arpad şi cu doi
fii ai unchiului său dinspre mamă, Hulic, adică Zuard, şi Cadusa, au plecat
din aceeaşi regiune, de asemenea cu o mare mulţime nenumărată a
popoarelor asociate. Dar, venind mai multe zile prin locurile pustiite, şi au
trecut înot fluviul Etyl (Volga) șezând pe burdufuri după obiceiul păgân şi
nicăieri n-au găsit calea unui oraş sau locuinţă. Nici n-au mâncat munca
oamenilor, după cum era obiceiul lor, ci s-au hrănit cu carne şi peşte, până
când au ajuns în Ruscia (Rusia Kieviană), care se numeşte Sudal. Şi tinerii
lor erau aproape în fiecare zi la vânătoare. De unde, din acea zi şi până în
prezent, ungurii sunt mai buni în vânat decât celelalte neamuri. Şi astfel
ducele Almus, venind cu toţi ai săi, au intrat în Ruscia, care se numeşte
Susudal.
---------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înţelegere:
Se pare că din acest moment Anonymus începe să
părăsească latura legendară a cronicii lui, precizând anul plecării
celor 7 triburi spre apus, făcând afirmaţia clară că această dată a
găsit-o în cronicele anuale păstrate în cancelaria maghiară a
regelui Bela. Anonymus face o confuzie de nume, legat de
intrarea maghiarilor în Rusia (Ruscia). La acea dată (cca. 884),
cnezatele ruseşti gravitau în jurul Kievului, de unde şi denumirea
utilizată până în sec. 12 de Rusia Kieviana. Suzdal era denumirea
Principatului lui Vladimir de la acea vreme, principat care a existat
timp de două sute de ani, în sec. XII şi XIV. Concluzia firească
este că Anonymus şi-a scris cronica la începuturile formării
Principatului lui Vladimir – Suzdal, fiind notar al regelui maghiar
Bela III (1172 – 1196).
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap VIII. Despre Rutenia

Dar, după ce au ajuns în părţile rutenilor, au trecut până la cetatea

Kyeu (Kiev) fără altă opunere şi, pe când treceau prin cetatea Kyeu (Kiev),
plutind peste fluviul Deneper (Nipru), au vrut să-şi subjuge regatul rutenilor.
Atunci ducii rutenilor, observând aceasta, s-au temut mult, pentru că
auziseră că ducele Almus, fiul lui Ugek, ar fi din neamul regelui Athila,
căruia strămoşii lor îi plăteau anual tributuri. Totuşi, ducele de Hyeu (ducele
de Kiev), convocând pe toţi fruntaşii săi, după ce au avut între ei un
consiliu, au ales să pornească război contra ducelui Almus şi au hotărât că
e mai bine să moară în război decât să-şi părăsească regatele proprii şi să
fie subjugaţi, fără voia lor, ducelui Almus. Imediat, ducele de Kyeu (ducele
de Kiev), după ce a trimis delegaţi, a chemat în ajutor pe cei şapte duci ai
cumanilor, prietenii lor cei mai credincioşi. Atunci, aceşti şapte duci, ale
căror nume au fost: Ed, Edumen, Etu, Bunger, Ousad, tatăl lui Ursuur,
Boyta, Ketel, tatăl lui Oluptulma, după ce au adunat în acelaşi timp nu
puţină mulţime de călăreţi, din cauza prieteniei faţă de ducele de Kyeu
(ducele de Kiev), în fuga cea mare au venit împotriva ducelui Almus. Şi
ducele de Kyeu le-a ieşit în cale cu armata sa şi, cu ajutorul cumanilor, au
început să vină cu mulţime de armată contra ducelui Almus. Dar ducele
Almus, al cărui ajutor era Sfântul Duh, punându-şi armele, după ce şi-a
orânduit linia de luptă, suindu-se pe calul său, mergea încoace şi-ncolo
întărindu-şi soldaţii şi, după ce atacul a fost pornit, s-a oprit înaintea tuturor
alor săi şi le-a spus: „O, sciţilor şi tovarăşii mei de arme, cei mai viteji
bărbaţi, aduceți-vă aminte de începutul călătoriilor noastre, când aţi zis că
pământul pe care-l veţi putea locui, îl veţi dobândi cu arme şi război.
Aşadar, să nu vă tulburaţi de mulţimea rutenilor şi cumanilor, care seamănă
cu câinii noştri. Căci, câinii, imediat ce aud cuvintele stăpânilor lor, nu
privesc cu teamă? Deoarece virtutea nu are putere în mulţimea poporului:
ci în tăria sufletului. Oare nu ştiţi că un leu pune pe fugă mulţi cerbi, după
cum spune un filosof? Dar, lăsând la o parte aceasta, vă voi spune cine de
fapt a putut să stea contra soldaţilor Sciţiei? Oare n-au pus pe fugă sciţii pe
Darius, regele perşilor şi astfel a fugit în Persia cu teamă şi cu foarte mare
dezordine? Şi a pierdut acolo 80.000 de oameni. Sau, oare, nu sciţii au ucis
pe Cirus, regele perşilor cu 300.000 de oameni? Sau, oare nu sciţii au
fugărit chiar pe însuşi Alexandru cel Mare, fiul regelui Filip şi al reginei
Olimpiada, care îşi subjugase multe regate prin luptă? De unde, să ne
luptăm repede şi cu putere împotriva acestora, care se aseamănă cu câinii
noştri şi astfel să ne temem de mulţimea lor ca de mulţimea muştelor”.
Auzind aceasta, soldații ducelui Almus s-au întărit mult. Şi imediat au sunat
trompetele de război prin părţile şi s-au amestecat liniile de luptă ale
duşmanilor din amândouă părţile şi au început să se lupte cumplit între ei.
Şi foarte mulţi dintre ruteni şi cumani erau omorâţi. Într-adevăr, numiţii duci
ai rutenilor şi cumanilor, văzând pe ai săi că se sfârşesc în război, au luat-o
la fugă şi, pentru a-şi salva viaţa, au intrat în cetatea Kyeu (Kiev). Ducele
Almus şi soldaţii săi, urmărind pe ruteni şi pe cumani până la cetatea Kyeu
(Kiev), şi soldaţii ducelui Almus loveau capetele tunse ale cumanilor ca pe
nişte dovleci necopţi. Iar ducii rutenilor şi cumanilor intraţi în oraş, văzând
îndrăzneala sciţilor, rămâneau ca muţii.
---------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înţelegere:
Trebuie să remarcăm prezentarea melodramatică făcută de
către Anonymus a discursului lui Almus către oştirea lui. Această
formă de prezentare teatrală a faptelor i-a determinat pe
cercetătorii maghiari să considere “gesta” drept o fabulaţie; ceea
ce nu este cu totul adevărat.
Daca se caută în profunzimea textului, vom vedea că
Anonymus are dreptate în prezentarea evenimentelor, bazându-
se pe documentele timpului său.
În anul 892, cneazul Oleg al Novgorodului cucereşte Kievul,
care devine capitala statului rus din acele timpuri. Maghiarii, în
acel an sau după, aveau să invadeze teritoriile ruseşti, intrând în
conflict cu cneazul Oleg al Kievului (ducele de Kyeu). Ruşii, aliaţi
cu cumanii, posibil să fie pecenegii, deoarece se observă clar
confuzia făcută de Anonymus în acest sens, duc lupte sângeroase
împotriva maghiarilor.
---------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. IX. Despre pacea dintre duce şi ruteni

Dar ducele Almus şi soldaţii săi, după ce au câştigat victoria, şi-au

subjugat ţările rutenilor şi, luându-le bunurile, în a doua săptămână au
început a lua cu asalt cetatea Kyeu. Şi când începură să pună scări la zid,
văzând ducii cumanilor şi ai rutenilor îndrăzneala sciţilor, se temură mult. Şi
după ce înţeleseseră că n-ar fi în stare să se opună, atunci, după ce au
trimis soli, ducele de Kyeu (ducelui de Kiev) şi alţi duci ai rutenilor şi, de
asemenea, ai cumanilor care au fost acolo l-au rugat pe ducele Almus şi pe
principii săi ca să facă pace cu ei. Iar când veniseră solii la ducele Almus şi
îl rugaseră ca stăpânii lor să nu fie alungaţi din aşezările lor, atunci ducele
Almus, prin consiliul ţinut cu ai săi, astfel a trimis înapoi solii rutenilor pentru
ca ducii şi fruntaşii săi să dea pe copiii lor ca ostateci şi să plătească un
tribut anual de 10.000 de marce şi pe deasupra hrană, îmbrăcăminte şi alte
lucruri necesare. Dar ducii rutenilor, posibil nu de bună voie, totuşi au
acordat toate acestea ducelui Almus. Dar l-au rugat pe ducele Almus ca,
părăsind ţara Galiciei, să descindă dincolo de pădurea Houos, spre apus,
în ţara Pannoniei, care, mai înainte, fusese ţara regelui Athila. Şi le lăudau
ţara Pannoniei că este peste măsură de bună. Căci ziceau că acolo se
unesc cele mai vestite izvoare ale apelor, Danubius (Dunăre) şi Tyscia
(Tisa) şi alte izvoare foarte vestite, pline cu peşti buni. Pe care ţară o
locuiesc sclauii, bulgarii şi blachii, adică păstorii romanilor. Pentru că, după
moartea regelui Athila, romanii spuneau că ţara Pannoniei este păşune,
deoarece turmele lor păşteau în ţara Pannoniei. Şi pe drept se spune că
ţara Pannoniei este păşunea romanilor, căci şi acum pasc din bunurile
Ungariei. Ce să mai spun?
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înţelegere:
Ruşii fac pace cu maghiarii în schimbul obligaţiei de a plăti
un tribut anual în bani, copii, hrană şi îmbrăcăminte.
Cetele maghiare trimise ca avangardă spre vest şi sud-vest
aveau să descopere Câmpia Pannonică. Acest teritoriu era
asemănător cu stepele siberiene, de unde veneau maghiarii.
Anonymus ne informează că în această ţară trăiau în
comunitate slavii, bulgarii şi valahii, amintindu-i pe aceştia din
urmă ca fiind păstorii romanilor (!), precizând totodată că această
ţară/păşune ar fi aparţinut romanilor după moartea regelui Attila.
Excepţional text! Iată o altă dovadă că Anonymus avea
cunoştinţe de istorie antică şi premedievală.
 Anonymus nu poate nega existenţa valahilor în Câmpia
Pannonică, ştiind foarte bine din documentele antice că aici au
existat geto-dacii, numiţi de alţi cronicari daci ausonici, care au
fost supuşi de către romani şi care au preluat din nou conducerea
Pannoniei după retragerea romanilor (271) şi mai apoi, după
moartea lui Attila (453).
Ce este remarcabil în acest text este faptul că Anonymus
face o afirmaţie extraordinară din punct de vedere istoric legată
de valahi, acesta se plânge că ei, în continuare, păşunează pe
câmpiile coroanei maghiare (din bunurile Ungariei), adică în
vremea lui!
Aceasta este o altă dovadă că şi în jurul anului 1200 valahii
şi conducătorii (cnezii) lor încă mai stăpâneau mari teritorii din
Câmpia Pannonică.
Ce să mai spun?
---------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. X. Despre cei şapte duci ai cumanilor

Iar ducele Almus şi fruntaşii săi, prin consiliul ţinut între ei, dând
satisfacţie cererii ducilor rutenilor, au făcut pace cu aceştia. Atunci ducii
rutenilor, adică cei din Kyeu şi Sudal, ca să nu fie alungaţi din aşezările lor,
şi-au dat fiii ca ostatici ducelui Almus şi, împreună cu aceştia, au trimis
10.000 de marce şi 1.000 de cai cu şei şi căpestre împodobite după
obiceiul rutean şi 100 copii cumani şi 40 de cămile ca să ducă poverile, piei
de hermelină şi viezure fără număr şi alte daruri nenumărate. Atunci, ducii
cumanilor numiţi mai înainte, adică Ed, Edumen, Etu, Bunger, tatăl lui
Borsu, Ousada, tatăl lui Ursuuru, Boyta din neamul căruia descinde Brucsa,
Ketel, tatăl lui Oluptulma, când văzură bunătatea ducelui Almus, pe care a
făcut-o către ruteni, aruncându-se la picioarele lui Almus de bună voie, s-au
supus ducelui Almus zicând: „Din această zi te alegem stăpân şi învăţător
pentru noi până la ultima generaţie. Şi oriunde te va duce soarta, acolo te
vom urma.” Chiar şi ceea ce au spus cu cuvântul ducelui Almus au întărit
prin credinţa jurământului după obiceiul păgânesc. Şi, tot astfel ducele
Almus şi fruntaşii săi s-au legat prin jurământ. Atunci cei şapte duci ai
cumanilor au admis să vină în Pannonia cu soţiile şi fiii lor, de asemenea cu
mare mulţime. Chiar în acest mod mulţi ruteni alăturându-se ducelui Almus,
au venit cu el în Pannonia, ai căror urmaşi locuiesc până în ziua de azi prin
diferite locuri în Ungaria.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înţelegere:
Maghiarii, decimaţi în luptele purtate, aveau nevoie de
efective noi ca să-şi completeze armata. În acest sens, acceptă
intrarea cumanilor în rândurile lor, cumani care, în timp, se vor
maghiariza şi se vor stabili în Ungaria.
Această politică de maghiarizare sau convertire la ungarism
o explică foarte bine istoricul Paul Lendvai în lucrarea sa
“Ungurii”: “De-a lungul secolelor, ungurimea a absorbit, ca să
zicem aşa, nu numai popoarele nomade, ca de pildă pecenegii şi
cumanii, ci şi nemţii şi slovacii, românii şi croaţii, sârbii şi evrei.
Unul dintre cele mai mai uluitoare aspecte ale istoriei ungare –
mai târziu minimalizat sau pur şi simplu trecut sub tăcere de
istoriografii naţionalişti – este acela că făuritorii mitului național,
mult cântaţii eroi ai războaielor cu turcii, conducătorii politici şi
militari ai luptei pentru libertate împotriva Habsburgilor, unele
figuri proeminente ale literaturii şi stiinţei au fost, în întregime
sau parţial, de origine germană sau croată, slovacă, română sau
sârbă”.
---------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XI. Despre cetăţile Lodomer şi Galicia

Atunci ducele Almus şi celelalte persoane principale care se

numesc hetumoger şi, de asemenea, ducii cumanilor, împreună cu rudele
şi familiile şi slugile lor, au plecat din Kyeu (Kiev) şi, sub călăuzirea rutenilor
kievieni, au venit până la cetatea Lodomer. Dar ducele din Lodomer şi
fruntaşii săi au ieşit înaintea ducelui Almus la hotarul regatului cu diferite
daruri preţioase şi, din proprie iniţiativă, i-au deschis cetatea Lodomer. Şi
ducele Almus a rămas în acel loc cu toţi ai săi timp de trei săptămâni. Dar,
în a treia săptămână, ducele din Lodomer i-a dat ducelui Almus ca ostateci
pe cei doi fii ai săi, împreună cu toţi fiii iobagilor săi. Şi, pe deasupra, i-a
prezentat, atât ducelui cât şi fruntaşilor săi, două mii de marce de argint şi o
sută de marce de aur topit, cu nenumărate piei şi îmbrăcăminţi nobile şi trei
sute de cai cu şei şi hamuri şi douăzeci şi cinci de cămile şi alte daruri
nenumărate. Şi în a patra săptămână, ducele Almus, împreună cu ai săi, a
venit în Galicia: şi aici şi-a ales loc de odihnă pentru sine şi ai săi. Când a
auzit aceasta, ducele Galiciei a venit cu toţi ai săi desculţi în întâmpinarea
ducelui Almus şi a prezentat diferite daruri spre folosul ducelui Almus şi,
deschizând porţile cetăţii Galicia, l-a primit cu ospitalitate ca pe propriul său
stăpân şi i-a dat ca ostatec pe unicul său fiu împreună cu ceilalţi fii ai
fruntaşilor regatului şi i-a dăruit, atât ducelui cât chiar şi tuturor ostaşilor săi,
zece cai de călărie foarte buni şi trei sute de cai cu şei şi trei sute de marce
de argint şi două sute de marce de aur şi haine boiereşti. Dar, după ce
ducele Almus a avut un loc de odihnă timp de o lună în Galicia, atunci
ducele Galiciei şi ceilalţi tovarăşi ai săi, ai căror fii erau daţi ca ostateci, au
început astfel să-l roage pe ducele Almus şi pe nobilii săi ca să descindă
dincolo de Howos spre apus în ţara Pannoniei.
 *

Căci le spuneau astfel, că ţara aceea (Pannonia) ar fi foarte bună şi

acolo curg puhoi cele mai vestite izvoare, al căror nume ar fi, după cum noi
am spus mai sus, Danubius (Dunăre), Tyscia (Tisa), Wag, Morisius
(Mureş), Crisius (Criş), Temus (Timiş) şi altele, ţară care fusese chiar mai
înainte ţara regelui Athila. Şi prin moartea aceluia, principii romani au
ocupat ţara Pannoniei până la Dunăre, unde şi-au aşezat păstorii lor. Dar
ţara care se află între Tisa şi Dunăre a ocupat-o pentru sine Kean, marele
duce al Bulgariei, bunicul ducelui Salanus, până la hotarul rutenilor şi
polonezilor şi a făcut să locuiască acolo pe sclavi şi pe bulgari. Iar ţara care
este între Tisa şi pădurea Igfron, care se află în Erdeuelu, de la fluviul
Mureş până la fluviul Zomus (Someş), o ocupase pentru sine ducele
Morout, al cărui nepot este numit de unguri Menumorout, fiindcă avea mai
multe iubite, şi ţara aceea o locuiseră neamurile care se numesc cozar. Dar
ţara care este de la fluviul Morus (Mureş) până la castrul Urscia (Orşova) o
ocupase un oarecare duce cu numele Glad, ieşit din cetatea Budyn (Vidin)
cu ajutorul cumanilor, din ai cărui urmaşi s-a născut Ohtum, pe care, mult
mai târziu după aceea, în timpul sfântului rege Ştefan, Sunad, fiul lui
Dobuca, nepotul regelui, l-a omorât în cetatea sa de lângă Mureş, deoarece
a fost în toate răsvrătit regelui numit mai înainte. Căruia, chiar regele mai
sus numit, pentru bunul său serviciu, i-a dăruit o soţie şi cetatea Ohtum cu
toate anexele sale, după cum este obiceiul bunilor stăpâni să-şi
răsplătească pe cei credincioşi, care cetate este acum numită
Sunad.(Cenad-Morisena)
Ce să mai spun?

---------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înţelegere:
În prima parte a capitolului, Anonymus ne prezintă
cucerirea a două cetăţi din principatul lui Wladimir, din regiunea
Wolhynia – Galiţia. Rutenii acceptă şi ei plata unui tribut anual
către Almus, cu condiţia părăsirii de către Unguri a teritoriilor lor.
Partea a doua a capitolului face o prezentare a Ţării
Pannoniei şi a Transilvaniei din punct de vedere geografic, cu
specificarea poziţiei cnezatelor existente în regiune.
Ţara dintre Tisa şi Dunăre (respectiv Câmpia Pannonică)
este administrată de către Kean, mare duce al Bulgariei, bunicul
lui Salanus.
Ţara dintre Tisa şi Munţii Carpaţi (pe direcţia vest-est),
situată între râurile Mureş şi Someş (pe direcţia sud-nord, cu
specificaţia că se află în Erdeulu–Ardeal), este condusă de către
ducele Morout, bunicul lui Menumorout.
 Ţara dintre râul Mureş şi până la Dunăre (castrul Orşova)
este condusă de cneazul Glad, strămoşul lui Ohtum.
Anonymus face, pentru a doua oară, precizarea că la
venirea maghiarilor pe aceste teritorii exista o populaţie foarte
numeroasă, alcătuită din slavi, bulgari şi valahi. Mai menţionează
o a patra populaţie din cnezatul lui Morout: “cozarii”. Posibil ca
această populaţie de origine khazara să fi ajuns înainte de
maghiari pe aceste teritorii (G. Popa – Lisseanu).
Istoricii maghiari actuali extind lista acestor populaţii din
Transilvania, afirmând că la data “descălecatului” lor, aici existau
şi avarii.

Ori în secolul al IX-lea, la data “descoperirii” Transilvaniei

de către maghiari, avarii erau doar istorie, în anul 803, hanul
bulgar Krum îi învinsese într-o bătălie decisivă, desfiinţând regatul
avar. Harta prezentată insistent de către istoricii maghiari privind
populaţiile europene existente în secolul al IX-lea abundă de erori.
Se remarcă poziţionarea avarilor în spaţiul transilvănean şi
Câmpia Panonică, ca şi prezenţa vlahilor şi a brodnicilor la sud de
Carpaţi. Brodnicii erau populaţie valahă din zona Modovei şi nu
din Oltenia actuală. Și aceiași istorici mai “inventează” o ţară,
“Horvatorsag”, ţara lui Horvat, care ar fi fost în jurul anilor 870,
dar care existențial nu este susţinută de nici un fel de dovezi
arheologice sau documentare.
Referitor la conducătorii acestor cnezate sau voievodate din
spaţiul transilvănean şi în Câmpia Pannonică, Anonymus are opinii
foarte diferite: Kean este mare duce al Bulgariei, Morout ocupase
ţara pentru sine (!), iar Glad, un oarecare duce. Se vede din nou
dorinţa de ignorare a existenţei valahilor în regiune. Chiar şi
specificaţia locuirii ţării de către slavi, bulgari şi valahi o face sub
o rezervă.
Legat de conducătorii prezentaţi de cronicar, vom face
câteva precizări, pentru buna înţelegere a istorisirilor ulterioare.
Kean, în opinia lui G. Popa-Liseanu este un nume generic
de funcţie “Kahan = han”, respectiv titulatura conducătorilor
bulgari. Ipoteza este susţinută şi de Anonymus, care se referă la
Kean ca fiind “marele duce al Bulgariei”. Aşa că nu cunoaştem, în
fond, numele real al acestui conducător.
Totuşi se pune întrebarea de ce cronicarul îi prezintă pe
bunic şi pe nepot cu forma latinizată a numelui: Keanus si
Salanus ? (!).
Voievozii ardeleni Morout şi Menumorout sunt prezentaţi
fără să facă nici o aluzie la naţionalitatea lor. Este interesant că
Anonymus pune în balanţă “seriozitatea” şi “corectitudinea” lui
Almus versus Menumorout. În cap. I al lucrării, autorul insistă pe
faptul că Almus nu era desfrânat şi avea numai o “soţie”, faţă de
Menumorout care avea multe iubite (amicas) (!), acest lucru fiind
considerat de Anonymus o problemă gravă de moralitate. Se ştie
de faptul că dacii aveau mai multe neveste, pe timpurile lor era o
ruşine pentru un bărbat să aibă mai puţin de 10 femei, fiind
considerat sărac şi, prin urmare, incapabil să-şi întreţină o familie.
Ne punem acum întrebarea: cărei naţii îi aparţine Menumorout ?
În schimb, Glad este prezentat ca un “oarecare duce”,
omiţându-se neamul căruia îi aparţine. Anonymus face istorie în
avans, prezentând situaţia lui Ohtum, descendentul lui Glad, care
va intra în conflict teritorial cu regele maghiar Ştefan I. Legat de
Glad, cronicarul aminteşte că acesta a “ieşit din cetatea Budyn
(Vidin) cu ajutorul cumanilor”, respectiv că nu era cuman, ci aliat
cu cumanii şi creştinat la biserica ortodoxă (ieşit) din Vidin.
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XII. Cum au intrat în Pannonia

 Dar ducele Almus şi fruntaşii săi, fiind liniştiţi de sfatul rutenilor, au
făcut cu ei o pace foarte puternică. Căci ducii rutenilor, ca să nu fie alungaţi
din lăcaşurile lor, şi-au dat copiii ca ostateci, aşa cum am spus mai sus,
împreună cu daruri nenumărate. Atunci ducele Galiției a sfătuit să meargă
înainte două mii de arcaşi şi trei mii de ţărani care să le pregătescă drumul
prin pădurea Hovos până la hotarul Hung. Şi au încărcat toate vitele de
povară ale acestora cu alimente şi alte lucruri necesare şi le-au dăruit
nenumărate vite pentru hrană. Atunci, cele şapte persoane principale, care
se numesc hetumoger, şi aceşti şapte duci ai cumanilor, al căror nume l-am
spus mai sus, au plecat din Galiţia în ţara Pannoniei împreună cu rudele şi
supuşii şi slujnicele, cu sfatul şi ajutorul rutenilor. Şi astfel, venind prin
pădurea Hovos, au descins în părţile Hungului. Şi, prin faptul că au ajuns
acolo, locul, pe care l-au ocupat la început, l-au numit Muncas, pentru că
au ajuns cu foarte mare efort în ţara pe care au adoptat-o pentru ei. Atunci
au rămas acolo 40 de zile pentru relaxarea efortului lor şi le-a plăcut ţara
mai mult decât se poate spune, dar sclavii locuitori ai ţării, auzind de
venirea acestora, s-au temut foarte tare şi s-au supus de bună voie ducelui
Almus, deoarece auziseră că ducele Almus descinde din neamul regului
Athila. Şi, chiar dacă fuseseră oamenii lui Salanus, totuşi serveau cu mare
onoare şi teamă ducelui Almus toate cele ce sunt necesare pentru hrană,
oferindu-se aşa cum se cuvine stăpânului său. Şi o astfel de teamă şi
groază se năpusti asupra locuitorilor ţării şi se linguşeau pe lângă duce şi
fruntaşii săi, ca şi sclavii la proprii lor stăpâni. Şi le lăudau fertilitatea acelei
ţări şi povesteau în ce fel, după moartea regelui Athila, marele Kean,
strămoşul ducelui Salanus, duce plecat din Bulgaria, ocupase acea ţară cu
ajutorul împăratului grecilor. În ce chip, chiar şi sclavii au fost aduşi din țara
Bulgariei la hotarul rutenilor şi în ce fel acum Salanus, ducele acestora, îi
ţine pe ei şi pe ai lor şi cât de mare putere ar fi (avea) asupra vecinilor săi.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înţelegere:
În acest capitol, Anonymus, după ce face o scurtă
recapitulaţie a conflictul cu rutenii, povesteşte despre intrarea
ungurilor în Ţara Pannoniei şi întâlnirea lor cu populaţia băştinaşă,
condusă de către ducele Salanus.
Autorul precizează că strămoşul lui Salanus, Keanus, era
un mare duce plecat din Bulgaria şi care ocupase Pannonia cu
ajutorul împăratului bizantin.
Nu există nici o dovadă a ocupării Câmpiei Pannonice de
către bulgari, aceştia s-au aşezat în zona actualei Bulgarii prin
hanul Asparuh, formând primul mare imperiu bulgar. Fratele
acestuia, Kuber, avea să ocupe cu un alt grup de triburi bulgare,
actuala Macedonie, unde au fost însă repede asimilaţi de slavi.
Chiar dacă au existat cete de bulgari care au pătruns spre nordul
Dunării, aceştia au fost repede asimilaţi de către populaţiile
băştinaşe, în cazul nostru, valahii şi slavii.
 Anonymus motivează plecarea lui Keanus din Bulgaria doar
cu specificaţia că acesta a fost sprijinit de către împăratul
bizantin. Ori se ştie că între bulgari şi bizantini, la începuturile
aşezării lor în Balcani, a fost o situaţie încordată, rezolvată de cele
mai multe ori pe cale armată. Se pune astfel întrebarea dacă
acest Kean era bulgar, slav sau valah. Important este faptul că el
s-a dus în Câmpia Pannonică cu o comunitate de slavi, unde a
ocupat pentru “sine” un mare teritoriu, în deplină înţelegere cu
populaţia băştinaşă.
Dar să ne amintim de faptul că la acea vreme, în sudul
Dunării era o populaţie foarte mare de valahi. Mutările frecvente
de populaţie din nordul Dunării, făcute de către romani, au creat
o comunitate geto-dacică compactă, dar şi răspândită în cea mai
mare parte a peninsulei Balcanice.
Anonymus menţionează continuitatea conducerii spiţei lui
Keanus prin nepotul lui Salanus. Semnificativ este faptul că ambii
au numele latinizat, ceea ce ne duce automat la faptul că aceştia,
posibil, vorbeau o limbă de origine latină.
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XIII. Despre fortăreaţa Hung

Atunci ducele Almus şi fruntaşii săi, auzind acestea, au fost devenit

mai bucuroşi în mod obişnuit şi au călărit la fortăreața Hung ca s-o
cucerească. Şi, în timp ce-şi aşezau tabăra lângă ziduri, atunci comitele
acelei fortăreţe cu numele Loborcy, care în limba lor se spune duca,
pornind în fugă, s-a grăbit spre fortăreața Zemlun. Pe care ostaşii ducelui,
urmărindu-l <şi> prinzându-l lângă un oarecare fluviu, l-au spânzurat cu un
laţ în acel loc. Şi din ziua aceea fluviul acela l-au numit cu numele aceluiaşi
Loborcy. Atunci ducele Almus şi ai săi, intrând în fortăreața Hung, au făcut
mari jertfe de animale pentru zeii cei nemuritori şi au celebrat prin jertfe
timp de patru zile. Dar a patra zi, ţinând sfat şi primind jurământul tuturor
alor săi, ducele Almus, fiind încă în viaţă, l-a numit duce şi sfătuitor pe
Arpad, fiul său. Şi a fost numit Arpad duce al Ungariei şi de la Hungu toţi
ostaşii săi au fost numiţi hunguari după limba străinilor şi acea numire
durează până în prezent în toată lumea.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înţelegere:
Să încercăm să ne reamintim traseul făcut de unguri de la
plecarea lor din ţinuturile Donului (Atelkuz). Maghiarii urcă spre
nord, unde dau peste cetatea Kievului, îşi urmează drumul spre
Galicia, partea sudică a Ucrainei şi intră prin nordul actualei
Ungarii în Câmpia Pannonică. În drumul lor au evitat intrarea prin
Moldova şi Transilvania. Ne punem intrebarea: de ce? Din cauza
munţilor şi pădurilor de nepătruns şi/sau a populaţiei existente în
aceste locuri?!
La intrarea în Câmpia Pannonică, la frontiera ruteno-
panonică dau peste o fortăreaţă (castru) numită Hung şi condusă
de un comite, ducele local stăpânitor al fortăreţei Loborcy. Din
păcate nu se cunoaşte numele comandantului fortăreţei şi nici
identitatea lui ca naţie. În lupta dintre duce şi maghiari,
“comitele” îşi pierde viaţa, fiind asasinat.

----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XIV. Despre ducele Arpad

În anul 903 de la întruparea Domnului, ducele Arpad, trimiţându-şi

armatele sale, a ocupat pentru sine ţara care este între Tisa şi Budrug până
la Ugosa împreună cu toţi locuitorii şi a asediat fortăreaţa Borsoa şi a treia
zi a cuprins-o luptând, i-a distrus zidurile şi pe ostaşii ducelui Salanus, pe
care i-a găsit acolo, a ordonat să-i ducă legaţi în lanţuri în fortăreaţa Hung.
Şi, în timp ce ar fi locuit aici văzând bogăția în tot felul de animale şi marea
mulţime a peştilor din fluviile Tisa şi Budrug, ducele Arpad şi ai săi au
apreciat ţara mai mult decât se poate spune. Dar, mai apoi, în timp ce
Salanus ar fi auzit de la ai săi, scăpaţi prin fugă, toate cele ce s-au pregătit,
n-a avut curajul să ridice mâna. Dar, trimiţându-şi soli după obiceiul
bulgăresc, a început, după cum este obiceiul lor, să ameninţe şi a salutat
oarecum cu derâdere pe ducele Arpad al Ungariei şi pe ai săi, i-a numit în
râs hunguari şi a început să se mire în tot felul cine ar fi şi de unde ar veni
care ar fi să facă astfel de acte de îndrăzneală. Şi le-a cerut ca să îndrepte
faptele lor rele şi să nu îndrăznească în nici un fel să treacă fluviul Budrug,
ca nu cumva, venind el însuşi cu ajutorul grecilor şi bulgarilor, înapoindu-le
în schimb din faptele rele ale acestora, cu greu să lase pe cineva, care,
întorcându-se acasă, ar anunţa bucuria salvării. Dar, venind solii ducelui
Salanus la fortăreața Zemlin şi trecând fluviul Budrug, au ajuns a doua zi la
ducele Arpad. Dar a treia zi salutară pe ducele Arpad în numele stăpânului
lor şi au vestit ducelui Arpad însărcinările acestuia. Dar ducele Arpad,
ascultând soliile trufaşului duce Salanus, nu cu fapte, ci umilitor, i-a răspuns
zicând: „Deşi strămoşul meu, prea puternicul rege Athila, a locuit ţara care
se află între Dunăre şi Tisa până la hotarul bulgarilor, pe care el însuşi o
are. Totuşi eu, nu din cauza unei oarecare teamă faţă de greci sau bulgari,
că n-aş putea să le rezist, ci din cauza prieteniei ducelui vostru Salanus cer
din dreptul meu o părticică pentru turmele mele, adică pământul până la
fluviul Louiou şi pe deasupra cer de la însuşi regele vostru să-mi trimită din
bunăvoinţa aceluiaşi două butelcuţe cu apă de Dunăre şi o legătură cu
ierburi din prundişurile Olpar pentru a putea proba dacă ierburile
prundişurilor Olpar sunt mai dulci decât ierburile sciţilor, adică ale
Dentumoger şi apele Dunării dacă sunt mai bune decât apele Thanaisului."
Şi după ce le-a dat acestora solie, i-a îmbogăţit pe aceştia cu diferite daruri
şi, după ce le-a câştigat bunăvoinţa, le-a ordonat să se întoarcă în ţara lor.
Atunci ducele Arpad, după ce a ținut consiliu, în acelaşi fel a trimis solii săi
la ducele Salanus şi i-a trimis 12 cai albi şi 12 cămile şi 12 copii cumani şi
ducesei 12 fete rutene foarte înţelepte şi 12 piei de ermeline şi 12 de samur
şi 12 mantale imperiale aurite. Şi au fost trimişi în acea solie dintre
persoanele cele mai nobile: Oundu, tatăl lui Ethe, şi al doilea Ketel, tatăl lui
Oluptulma. Şi al treilea au trimis pe un oarecare ostaş foarte harnic cu
numele Tursol, în vederea unei observări, care să cerceteze calitatea
pământului şi, întorcându-se mai repede, să informeze pe stăpânul său,
ducele Arpad.
---------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înţelegere:
Anonymus ne comunică anul (903) începerii conflictului
dintre Arpad şi ducele Salanus. Conştient de puterea militară
superioară a acestuia, Arpad se vede nevoit să câştige bunăvoinţa
ducelui, trimiţându-i daruri. Salanus îl ameninţă pe ducele
maghiar şi nu uită să-i arunce faptul că poate chema în ajutor
bulgarii şi grecii. Remarcabil este textul lui Anonymus, Salanus nu
spune că îşi cheamă în ajutor rudele bulgare, ci simplu, pe aliaţii
săi bulgari şi greci, acei greci (bizantini) care l-au ajutat pe
bunicul lui să se stabilească în Câmpia Pannonică.
Solia trimisă de Arpad la Salanus include şi un spion de
meserie (Tursol), special pregătit pentru a observa starea militară
şi strategică a lui Salanus.
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XV. Despre fortăreaţa Camarum

Dar trimişii ducelui Arpad, Oundu, tatăl lui Ethe, şi Ketel, tatăl lui
Oluptulma, şi Turzol, ostaş cuman, a cărui genealogie s-a sfârşit cu el
însuşi, venind la fluviul Budrug, l-au trecut înot în acel loc unde un râu mic
izvorând de la Saturholmu se varsă în Budrug. Şi astfel, traversând râul
Budrug, în timp ce treceau oarecum veseli peste amintitul râu mic, atunci,
datorită inundaţiei apelor, Ketel, împiedicându-i-se calul, s-a scufundat în
apă şi a fost scăpat de la moarte, fiind ajutat de asociaţii săi. Atunci acel
fluviu a fost numit de asociaţii lui Ketel, în glumă, „râul lui Ketel". Şi după
aceea, ducele Arpad, prin bunăvoinţa sa, a dăruit aceluiaşi Ketel întregul
pământ cu locuitorii lui, de la Saturholmu până la fluviul Tulsuoa. Şi nu
numai toate acestea, ci chiar i-a dăruit (altele) mai mari decât acestea,
deoarece ducele Arpad, după ce şi-a subjugat întreaga ţară a Pannoniei, i-
a dat aceluiaşi Ketel, pentru serviciul său foarte credincios, un pământ
întins lângă Dunăre, unde se varsă fluviul Wag. Unde după aceea,
Oluptulma, fiul lui Ketel, a zidit o fortăreaţă, care s-a numit Camarum.
Pentru serviciul acestei fortăreţe, i-a dăruit două părţi, atât din poporul adus
cu sine, cât şi chiar din cel câştigat de duce. Unde chiar după mult timp, au
fost înmormântaţi însuşi Ketel şi fiul său, Tulma, după obiceiul păgânesc.
Dar acel pământ, care acum se numeşte Ketelpataka, l-au avut urmaşii
acestuia până în timpul regelui Andrei, fiul lui Ladislau cel Pleşuv. Cu toate
acestea, regele Andrei (a luat) ca schimb acel loc din două motive, unul
fiindcă era util regilor pentru vânătoare, al doilea pentru că îi plăcea ca
acele părţi să le locuiască soţia sa, pentru ca să fie mai aproape de locul
natal, pentru că era fiica ducelui rutenilor şi se temea de venirea
împăratului teutonilor, ca nu cumva să intre în Ungaria spre a răzbuna
sângele regelui Petru, cum se va spune în cele ce urmează.
---------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înţelegere:
Anonymus explică din nou cum a ajuns la denumirile
geografice, toponime sau hidronime. Unul din conducătorii
maghiari a scăpat de la înec într-un oarecare râu, iar acelui râu i
s-a dat automat numele personajului. Numai că acest nume nu
mai exista pe vremea cronicarului. De aici apar unele neînţelegeri
şi confuzii privind localizarea geografică a munţilor, apelor,
oraşelor, etc.
În partea a doua a textului, cronicarul ne prezintă o
informaţie mai apropiată vieţii lui. Mai precis, conflictul dintre
Petru Orseolo, (rege al Ungariei între anii 1038 – 1041 şi 1044 –
1046), fiul surorii lui Ştefan I, şi Andras I (rege al Ungariei între
1046 – 1060), nepot de frate al lui Geza, tatăl lui Ştefan I.
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XVI. Despre Muntele Turzol

Atunci Ound şi Ketel şi, de asemenea, Turzol, traversând călare

pădurea pe lângă fluviul Budrug, voind a accepta ca pe o bravură alergând
călare pe caii cei mai iuţi, au urcat pe vârful unui munte mai înalt. Pe care,
Turzol, ostaş foarte zelos, întrecându-i (pe ceilalţi) a urcat cel dintâi vârful
muntelui. Şi acel munte, din acea zi şi până acum, l-au numit Muntele
Turzol. Atunci aceste trei căpetenii, văzând peste culmea aceluiaşi munte
pământul în toate părţile cât ţinteşte ochiul omenesc, le-a plăcut mai mult
decât se poate spune şi în acel loc, după obiceiul păgân, după ce au
omorât cel mai gras cal, au făcut o mare petrecere. Tursol, după ce a primit
îngăduinţa de la asociaţii săi, după cum era un bărbat curajos şi încrezător
în sine, s-a întors la ducele Arpad împreună cu ostaşii săi, ca să-i anunţe
utilitatea celui pământ. Ceea ce s-a şi făcut astfel. Dar Ound şi Ketel,
călărind în goană foarte repede, plecaţi fiind de pe Muntele Turzol, au găsit
în a treia zi pe ducele Salanus în fortăreața Olpar, lângă Tisa. Pe care l-au
salutat din partea lui Arpad şi, a doua zi după intrarea în curia sa, i-au
prezentat darurile pe care le purtaseră cu sine şi i-au raportat cele
încredinţate de ducele Arpad. Ducele Salanus, după ce a văzut darurile şi a
ascultat solia, atât a alor săi, cât şi a acestora, s-a făcut mai vesel ca de
obicei şi a primit cu bunăvoinţă pe trimişii ducelui Arpad şi i-a îmbogăţit cu
diferite daruri. Şi pe deasupra a admis cererile lui Arpad. Dar, în a zecea zi,
Ound şi Ketel, după ce şi-au luat rămas bun de la ducele Salanus, au ajuns
a se întoarce acasă. Prin care, ducele Salanus a trimis ducelui Arpad două
butelcuţe pline cu apă din Dunăre şi o legătură cu ierburi mai bune din
prundişurile Olpar, luându-l în râs ca din batjocură, împreună cu diferite
daruri. Şi pe deasupra, i-a cedat pământul până la fluviul Souyoy împreună
cu locuitorii săi. Atunci Ound şi Ketel, venind mai repede cu solii ducelui
Salanus, şi au prezentat darurile trimise şi au spus că pământul cu toţi
locuitorii a fost dăruit ducelui Arpad. De unde o foarte mare veselie s-a
născut la curtea regelui Arpad şi timp de trei zile au participat la un mare
ospăţ. Şi atunci, după ce au întărit pacea, au lăsat să plece acasă pe solii
ducelui Salanus aducători de pace, îmbogățiți cu diferite daruri.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înţelegere:
Maghiarii îşi înteţesc activităţile de spionaj în ţinuturile lui
Salanus. Pentru a evita războiul, Salanus oferă maghiarilor un
teritoriu unde să se stabilească, cu condiţia să respecte pacea.
Însă maghiarii interpretează eronat acest gest, ca fiind unul de
renunţare la întregul său cnezat şi supunere faţă de ei a ducelui
pannonic.
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XVII. Despre Zerensze

Dar ducele Arpad şi nobilii săi, ieşiţi din fortăreaţa Hung cu mare
bucurie dincolo de Muntele Turzol, au instalat taberele în câmpul de lângă
fluviul Tucota până la Muntele Zerenche şi, cercetând de pe acele regiuni
muntoase calitatea acelui loc, şi au numit acel loc „plăcut", care se traduse
în limba lor zere/mes, deoarece le-a plăcut mult acel loc şi, din acea zi şi
până acum, de la zerelmu acel loc se numeşte Zerenche. Acolo, chiar
regele Arpad şi toţi fruntaşii săi, cu întreaga lor familie, după ce au lăsat
deoparte necazurile, după ce şi-au făcut colibe, şi-au ales loc de odihnă. Şi
au rămas acolo nu puţine zile, până când şi-au subjugat toate locurile
învecinate, adică până la fluviul Souyou şi până la fortăreaţa de sare, şi tot
aici, lângă Tucota şi mai jos de păduri, ducele Arpad a dat multe pământuri
în diferite locuri, împreună cu locuitorii lor, lui Edunec şi Edumernec. Chiar
aceste pământuri, cu ajutorul milei dumnezeieşti, au meritat să le aibe până
acum. Dar numitul Turzol, prin favoarea ducelui Arpad, la poalele aceluiaşi
munte, unde (râul) Brudrug se varsă în Tisa, a dobândit o mare moşie. Şi în
acelaşi loc, a construit o fortăreaţă din pământ, care acum în prezent se
numeşte Hymusuduor.

---------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înţelegere:
Anonymus explică politica de expansiune a lui Arpad prin
dăruirea de terenuri supuşilor săi.
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XVIII. Despre Borsod

Şi, în timp ce s-au înrădăcinat astfel, atunci, prin consfătuirea

comună şi avertizarea tuturor locuitorilor, a fost trimis cu armată puternică
spre ţara polonilor Borsu, fiul lui Bunger, care să observe hotarele regatului
şi să le întărească cu obstacole până la muntele Turtur şi, în locul potrivit,
să construiască o fortăreaţă pentru paza regatului. Dar Borsu, după ce şi-a
luat rămas bun, plecat cu noroc fericit, după ce a adunat o mulţime de
ţărani, a construit o fortăreaţă lângă fluviul Buldua, care a fost numită de
acel popor Borsod pentru că a fost mică. Dar Borsu, după ce a primit pe fiii
locuitorilor ca ostateci şi după ce a stabilit hotarele peste Munţii Turtur, s-a
întors la ducele Arpad. Şi, după întoarcerea lui Borsu, s-a produs o mare
bucurie în curia ducelui. Dar ducele, pentru serviciul făcut lui, l-a numit pe
Borsu comite în aceeaşi fortăreaţă şi i-a acordat întreaga grijă a acestui
ţinut.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înţelegere:
Anonymus explică, în continuare, politica de expansiune a
lui Arpad...
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XIX. Despre ducele bihorean

Dar ducele Arpad, după ce au trecut câteva zile, după ce a primit

sfatul nobililor săi, a trimis soli în fortăreața Byhor (Bihor) la ducele
Menumorout, cerând de la acesta ca din dreptul strămoşului său, regele
Athila, să-i cedeze pământul de la fluviul Someş până la hotarul Nyr şi până
la Poarta Mezesyna (Poata Meseșului). Şi i-a trimis darurile sale, după cum
la început trimisese ducelui Salanus din Tytul. Şi în acea solie au fost trimişi
doi militari de ispravă, Usubuu, tatăl lui Zoloucu, şi Velec, din al cărui neam
descinde episcopul Turda. Căci aceştia erau de neam foarte nobil, ca şi alţii
plecaţi din ţara scitică, ce veniseră după ducele Almus cu mare mulţime de
popoare.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Arpad evită un conflict cu ducele Salanus, conștient de
puterea militară a acestuia și se orientează “spre cercetarea –
spionarea” cnezatului lui Menumorut din Bihor, trimițând la acesta
doi soli.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Cap.XX. Cum a plecat contra Bihorului

Dar trimişii ducelui Arpad, Usubuu şi Veluc, au plutit peste fluviul

Thyscia (Tisa) în portul Lucy. Şi după ce au ieşit de aci, sosind în fortăreaţa
Bihor, au salutat pe ducele Menumorout şi i-au prezentat darurile pe care le
trimisese ducele lor. Iar mai apoi, comunicându-i solia ducelui Arpad, au
cerut pământul pe care l-am numit mai sus.
Dar ducele Menumorout i-a primit cu bunăvoinţă şi, în a treia zi, i-a
sfătuit să plece acasă, îmbogăţiţi cu diferite daruri. Totuşi, le-a răspuns
astfel acestora, zicând: „Spuneţi lui Arpad, ducele Ungariei, stăpânul
vostru. Îi suntem datori ca prietenul unui prieten cu toate cele ce îi
sunt necesare, pentru că omul este oaspete şi duce lipsă de multe.
Dar pământul pe care l-a cerut de la bunăvoinţa noastră nu-l vom ceda
în nici un fel, atâta timp cât vom fi în viaţă. Aceasta am considerat-o
chiar nedemn, pentru că ducele Salanus i-a cedat un foarte mare
teritoriu, ori din cauza dragostei, după cum se spune, ori din cauza
temerii, ceea ce se neagă. Noi, nici din cauza dragostei, nici din cauza
temerii nu-i vom ceda pământ nici cât încape într-un pumn, chiar dacă
ar spune că ar fi dreptul său. Şi cuvintele sale nu ne turbură sufletul
nostru, prin aceea că ne-a încredinţat că descinde din neamul regelui
Athila, care era numit biciul lui Dumnezeu. Care, deşi cu o mână
violentă a răpit acest pământ de la strămoşul meu, totuşi numai prin
bunăvoinţa stăpânului meu, împăratul constantinopolitan, nimeni nu
poate să-l ia din mâinile mele".
Şi aceasta fiind spusă, le-a dat voie de a se duce înapoi. Atunci
Usubuu şi Veluc, solii ducelui Arpad, s-au grăbit în fugă mai iute la stăpânul
lor. Şi, sosind, au raportat stăpânului lor, ducele Arpad, însărcinările lui
Menumorout. Dar ducele Arpad şi nobilii săi, auzind acestea, au fost
cuprinşi de mânie şi au poruncit atunci să trimită o armată împotriva
acestuia. Atunci au stabilit să plece Tosu, tatăl lui Lelu, şi Zobolsu, fiul lui
Eleud din care descinde neamul lui Saac, şi, de asemenea, Tuhutum, tatăl
lui Horca, bunicul lui Geula şi Zumbor, din care descinde neamul lui
Moglout. Aceştia, după ce au avut permisiunea de la ducele Arpad, au
plecat cu o armată mică şi au trecut înot în vadul Ladeo, neîmpotrivindu-se
nici un adversar. Dar a doua zi au început să călătorească pe lângă Tisa
spre fluviul Someş şi şi-au aşezat taberele în acel loc unde este acum
Zobolsu. Şi, în acelaşi loc, aproape toţi locuitorii pământului li s-au supus
de bunăvoie şi s-au aruncat la picioarele lor şi şi-au dat copiii ca ostateci ca
să nu păţească ceva rău. Căci se temeau de ei aproape toate neamurile, şi
unii şi-au salvat viaţa fugind din faţa lor; care, sosind la Menumorout, i-au
anunţat faptele lor. Auzind aceasta, s-a năpustit asupra lui Menumorout o
astfel şi atât de mare încât n-a mai avut curajul să ridice mâna. Căci toţi
locuitorii se temeau de ei mai mult decât se poate spune, fiindcă auziseră
de ducele Almus, tatăl lui Arpad, descinzând din neamul lui Athila. De unde,
nimeni nu credea că ar putea trăi decât prin bunăvoinţa lui Arpad, fiul
ducelui Almus, şi a nobililor săi. De unde, cei mai mulţi li s-au supus de
bună voie. Bine a împlinit Dumnezeu în ducele Almus şi în fiul său Arpad
profeţia pe care profetul Moise a cântat-o faţă de fiii lui Israel, spunându-i:
„Şi locul pe care-l va călca piciorul vostru, al vostru va fi". Fiindcă, din acea
zi, locul pe care a călcat ducele Almus şi fiul său, Arpad, împreună cu
nobilii săi, l-au avut şi-l au urmaşii lor.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Execepțional mesajul transmis de către Menumorout lui Arpad.
Anonymus concretizează foarte bine hotărarea voievodului
bihorean de a nu ceda nici o palmă de pământ. Menumorut invocă
“bunăvoința stăpânului meu, împăratul constantinopolitan”, ceea
ce ne conduce, la fel ca și în cazul lui Salanus, la concluzia că
poziția conducătorilor valahi era una de vasalitate față de imperiul
bizantin.
Legătura dintre Bizanț și localnici este relevantă și pentru
apartenența lor religioasă (la Patriarhia Bizanțului).
Să ne amintim că în jurul anului 953, acel “misterios” Iuliu
(Gylas–Giula–Geula din latinul Julae), conducător al unei
formațiuni valahe (dux magnus et potens sau rex Iulus), care
cuprindea nord-vestul Banatului, Câmpia Aradului, Câmpia
Transilvană și actualele comitate Csongrad și Bekes din Ungaria,
se creștinează, fiind botezat ortodox la Constantinopol.
Ca răspuns la hotărârea lui Menumorout de a nu ceda nici
un petec de pământ, armata maghiară invadează cnezatul.
-----------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XXI. Despre Zobolsu

Atunci Zobolsu, un bărbat foarte înţelept, cercetând un oarecare loc

de lângă Tisa şi pe când vedea calitatea locului, a înţeles că este foarte
întărit pentru a construi o fortăreaţă. Deci, cu sfatul comun al asociaţilor săi,
după ce a făcut o reuniune a cetăţenilor, a făcut un şanţ mare şi a construit
o fortăreaţă foarte puternică din pământ. Care acum se numeşte fortăreața
Zobolsu. Atunci Zobolsu şi asociaţii săi au organizat, dintre locuitorii
pământului, mulţi slujitori la acea fortăreaţă, care acum se numesc cetăţeni.
Şi după ce au lăsat acolo ostaşi sub un ostaş foarte nobil cu numele
Eculsu, s-au pregătit să meargă mai departe. Atunci Zobolsu şi asociaţii săi
au împărţit întreaga armată în două părţi, pentru ca o parte să meargă
lângă râul Someş şi cealaltă parte în părţile Nirului. Zobolsu şi Thosu, tatăl
lui Lelu, au plecat din armată pe marginile Tisei, subjugându-şi popoarele şi
au venit către fluviul Someş la acel loc care acum se numeşte Suruuar. Şi
în acelaşi loc, mai jos de bălţi, Thosu, tatăl lui Lelu, după ce a adunat
mulţimea poporului, a făcut un şanţ mare şi a construit o fortăreaţă de
pământ, foarte întărită, care - la început - a fost numită fortăreaţa lui Thosu,
dar acum se numeşte Saruuar. Şi fiii locuitorilor, fiind primiţi ca ostateci, au
părăsit fortăreaţa plină de ostaşi. Aunci Thosu, la cererea poporului
subjugat stăpânului său ducele Arpad, a făcut să se ridice un târg între Nir
şi Tisa. Cărui târg i-a dat numele său, care acum se numeşte târgul lui
Thosu. Dar, după aceea, Zobolsu şi Thosu, plecaţi de aici, au ajuns până la
fortăreaţa Zotmar (Satmar). Şi, luptând trei zile, asediind fortăreaţa, au
câştigat victoria. Şi în a patra zi, intrând în fortăreaţă, pe ostaşii ducelui
Menumorout, pe care i-au putut prinde acolo, după ce i-au legat cu lanţuri
de fier, i-au pus în cea mai detestabilă parte de jos a temniţei şi pe fiii
locuitorilor i-au luat ca ostateci. Şi au părăsit fortăreaţa plină de ostaşi. Iar
ei au acceptat să meargă la Porţile Mezesine (Portile Meseșului).
---------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Primul atac maghiar este condus de către Zobolsu și
asociații lui, urmând traseul nordic, de la Tisa spre Someș.
Maghiarii asediază și cuceresc cetatea Sătmarului, după o luptă
foarte grea cu localnicii. Represaliile maghiarilor asupra
localnicilor sunt cumplite.
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XXII. Despre Nyr

Dar Tuhutum şi fiul său, Horca, călărind prin părţile Nyrului, şi-au
subjugat mult popor, de la pădurile Nyr până la Umusouer. Şi urcând astfel,
au ajuns până la Zyloc, contra lor nimeni n-a ridicat mâna, fiindcă ducele
Menumorout şi ai săi n-au îndrăznit să lupte contra lor, ei au început să
păzească la fluviul Criş. Atunci Tuhutum şi fiul său, Horca, plecaţi din Ziloc,
au ajuns în părţile Mezesine (zona Meseșului) la Zobolsu şi Thosu. Şi când
s-au văzut împreună s-au bucurat cu o mare bucurie şi, după ce au făcut
un mare ospăţ, fiecare se lăuda el însuşi cu victoria sa. Însă, după ce s-a
făcut ziuă, Zobolsu, Thosu şi Tuhutum, după ce au ţinut sfat, au hotărât ca
hotarul regatului ducelui Arpad să fie la Poarta Mezesină. Atunci locuitorii
ţării au construit, la ordinul lor, porţi de piatră, şi au făcut şi îngrăditură mare
de copaci la marginea regatului. Atunci, aceşti trei bărbaţi amintiţi mai
înainte au încredinţat toate faptele lor ducelui Arpad şi fruntaşilor săi prin
soli credincioşi. Deoarece aceasta a fost raportată ducelui Arpad şi
iobagilor săi, s-au bucurat foarte tare cu o mare bucurie. Şi după obiceiul
păgân au făcut petrecere şi au prezentat diferite daruri celor care le-au
adus bucuria. Dar ducele Arpad şi fruntaşii săi, din acest motiv de bucurie,
au mâncat în mod solemn o săptămână întreagă şi se înbătau aproape în
fiecare zi pentru încheierea unei bucurii atât de mari. Şi auzind aceasta
Arpad şi ai săi, au plecat din Zeremsu şi au trasat hotarele unor castre
lângă fluviul Souiou, de la Tisa până la fluviul Honrat.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Al doilea atac maghiar condus de către Tuhutum, urmează
un traseu sudic, prin nordul Munților Apuseni, pe valea Crișului.
Cele două grupări maghiare se întâlnesc în zona “meseșului”,
probabil în apropierea localității Turda. Menumorout se retrage în
zona râului Criș.
Cronicarul face din nou mențiuni despre existența unui
popor numeros în Ardeal, contrazicând astfel părerea generală a
cronicarilor maghiari că acest teritoriu era “vid”. Anonymus
descrie foarte “plastic” și oarecum ironic bucuria maghiarilor în
urma dobândirii teritoriilor dorite (au mâncat în mod solemn (!) o
săptămână întreagă şi se înbătau aproape în fiecare zi…(!)).
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XXIII. Despre victoria lui Thosu, Zobolsu şi Tuhutum

Când Thosu, Zobolsu şi, de asemenea, Tuhutum, au văzut că

Dumnezeu le-a dat o mare victorie şi subjugaseră stăpânului lor aproape
multe popoare din acea ţară, atunci s-au ridicat foarte asupra locuitorilor
acestei ţări. Şi, în timp ce nu s-a găsit nimeni acolo, au rămas mai multe
zile acolo, până când au întărit hotarele regatului cu obstacole foarte
puternice.

----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Acest capitol este cheia care neagă afirmațiile cronicarilor și
cercetătorilor maghiari despre existența unui “vid” populațional în
Transilvania (Şi, în timp ce nu s-a găsit nimeni acolo). În
rândurile de mai sus, Anonymus spune clar că ungurii au subjugat
(multe popoare) în Ardeal și în Câmpia Pannonică.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Cap. XXIV. Despre ţara foarte păduroasă

Şi, în timp ce au rămas acolo mai mult timp, atunci Tuhutum, tatăl lui
Horca, după cum era un bărbat şiret, în timp ce apuca să audă de la
locuitori bunătatea pământului foarte păduros, unde un oarecare blac Gelou
deţinea stăpânirea, a apucat să râvnească la aceasta, cât ar fi să poată,
prin bunăvoinţa ducelui Arpad, stăpânul său, să câştige pentru sine şi
urmaşii săi ţara foarte păduroasă. Ceea ce s-a şi înfăptuit astfel după
aceea. Căci ţara foarte păduroasă au stăpânit-o urmaşii lui Tuhutum până
în timpul sfântului rege Ştefan şi ar fi stăpânit-o şi mai departe, dacă Gyla
cel Mic ar fi voit să fie creştin împreună cu cei doi fii ai săi, Biuia şi Bucna,
şi dacă n-ar fi lucrat totdeauna împotriva sfântului rege, astfel cum se va
spune în cele ce urmează.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Denumirea dată spaţiului intracarpatic, Ardeal, vine din
timpurile imemoriale ale istoriei. Tot mai mulţi cercetători vin să
confirme identitatea numelui de Ardeal ca o denumire de origine
pelasco-tracică, trecută în fondul foarte bogat de denumiri
geografice ale dacilor. Romanii au folosit termenul de Ultrasilvania
sau Transilvania – teritoriu de dincolo de păduri – sau – în
mijlocul pădurilor. Această denumire, împreună cu cea de Ardeal,
va forma, în limba maghiară grupul de cuvinte erdö-erdély
(silvania – pădure), determinând mai târziu pe lingviştii maghiari
să susţină originea maghiară a numelui Ardealului (maghiarii fiind
la origine locuitori de pustă, nu aveau în vocabularul lor termenul
de pădure, astfel că au fost nevoiți să și-l adapteze). Limba
maghiară a preluat din română foarte multe cuvinte şi expresii,
adaptându-le exprimării lor fonetice.
Referindu-se la cnezatul lui Gelu, Anonymus devine mai
mult decât ironic, caracterizându-l pe acesta “ca un oarecare
blach care deținea stăpânirea”. Gelu administra zona centrală a
Transilvaniei, între Carpații Apuseni, Meridionali și Răsăriteni.
La sfârșitul acestui capitol se face o afirmație ciudată:
“astfel după cum se va spune”. Pomenind despre conflictul
dintre Iuliu cel Tânăr (cel Mic), vărul lui Ștefan I (după mamă) și
Gelu, Anonymus pregătește terenul pentru următoarele istorisiri.
Ajungem astfel la concluzia că Anonymus și-a scris cronica cel
puțin până în vremea lui Ștefan I, dacă nu chiar în timpul domniei
lui(!). Posibil ca această parte a ei să fi dispărut în decursul
timpului sau nu a fost copiată ulterior de către grămăticii regali
din diferite motive (!). Care motive am fi foarte interesați să le
aflăm.
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XXV. Despre înţelepciunea lui Tuhutum

Dar mai sus-zisul Tuhutum, bărbat foarte înţelept, a trimis un bărbat

viclean, pe Ogmand, tatăl lui Opaforcos, pentru ca, umblând, să observe
calitatea şi fertilitatea ţării foarte păduroase, şi ce fel ar fi locuitorii acesteia.
Şi dacă ar fi să se poată să poarte război cu aceştia. Căci Tuhutum voia să-
şi câştige prin sine nume şi pământ. Cum spun bufonii noştri: toţi şi-au
câştigat ţinuturi şi au primit nume bun. Ce să mai spun? În timp ce tatăl
Ogmand, iscoada lui Tuhutum, examina, pe cale ocolită după obiceiul
vulpesc, bunătatea şi fertilitatea pământului şi pe locuitorii acestuia, cât
ţinteşte privirea omenească, i-a plăcut mai mult decât se poate spune şi s-a
întors la stăpânul său în cea mai mare fugă. Care Ogmand, pe când a venit
la stăpânul său, i-a spus multe despre bunătatea acelei ţări. Că acea ţară
este udată de cele mai bune fluvii, al căror nume şi utilitate le-a spus pe
rând. Şi că în nisipul acestora se culege aur şi aurul acelei ţări este foarte
bun. Şi în ce fel acolo se extrage sare şi săraturi şi că locuitorii acelei ţări
sunt mai neînsemnaţi din toată lumea. Pentru că sunt blasi şi sclavi pentru
că n-au alte arme decât arcul şi săgeţile şi ducele acestora Geleou este
mai puţin ferm şi nu are în jurul său ostaşi buni şi n-ar îndrăzni să stea
împotriva curajului ungurilor, pentru că suferă multe vătămări din partea
cumanilor şi picenaţilor.
---------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Tuhutum uită că trupele sale erau implicate într-un război
împotriva lui Menumorout și inițiază o “campanie de spionaj” în
teritoriul stăpânit de Gelu Blacul. Aflând despre bogățiile acestei
țări (aur de o calitate superioară ~ aurul acelei țări este foarte
bun ~ și zăcăminte de sare din abundență), conducătorul maghiar
începe să-și facă planuri de cucerire a teritoriilor în propriul lui
folos (voia să-și câștige prin sine nume și pământ). Alianța dintre
Tuhutum și Arpad nu era una sigură, bazată pe înțelegere,
Tuhutum aspira la mai mult, avea țeluri mai înalte: preluarea
teritoriilor central – transilvănene în nume și adminisțratie
proprie.
Anonymus, în stilul caracteristic, se referă cu sarcasm la
vlahii lui Gelu, numindu-i cei “mai neînsemnaţi din toată lumea”,
menționând că sunt slab înarmați, neavând ca arme pentru război
decât arcul și săgețile. Dar realitatea istorică o comunica tot el,
când spune că valahii lui Gelu luptau din greu contra pecenegilor
și a cumanilor, cu mari eforturi și pierderi.
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XXVI. Cum s-a mers contra lui Gelu

Atunci Tuhutum, după ce a auzit bunătatea acelei ţări, şi-a trimis

solii la ducele Arpad ca să-i dea voie să meargă dincolo de păduri ca să
lupte împotriva ducelui Gelou. Iar ducele Arpad, după ce a început sfatul a
lăudat intenţia lui Tuhutum şi i-a dat voie să lupte împotriva lui Gelou,
mergând dincolo de păduri. Când Tuhutum a auzit aceasta de la sol, s-a
pregătit cu ostaşii săi şi după ce a lăsat acolo asociaţii săi a plecat dincolo
de păduri, către răsărit, împotriva lui Gelou, ducele blacilor. Dar Gelou,
ducele din ţara foarte păduroasă, auzind de venirea acestuia, şi-a adunat
armata şi a început să călărească în fuga cea mai iute ca să-i oprească la
Porţile Meseşului. Dar Tuhutum a ajuns la fluviul Almaş, traversând
pădurea timp de o zi. Atunci, amândouă armatele au ajuns faţă în faţă, între
ele fiind fluviul. Iar ducele Gelou voia să-i oprească acolo cu arcaşii săi.

----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Anonymus intră în contradicție cu spusele sale din capitolul
anterior. Odată ce menționează că Tuhutum voia să devină
conducător de sine stătător al centrului Transilvaniei, revine
asupra propriei lui afirmații că acesta a cerut totuși acceptul lui
Arpad. Prin aceasta cronicarul dorește să restabilească autoritatea
lui Arpad cel puțin prin ideea întemeierii dinastiei arpadiene și
ocuparea teritoriului Transilvaniei de către acesta și urmașii lui.
După spusele cronicarului, luptele dintre oștile conduse de
Tuhutum și cele conduse de către Gelu s-au dat undeva în
apropriere de localitatea Gilău, zonă bogat irigată de afluenții
Someșului Mic (Someșul Rece, Căpuș, Nadiș, s.a.).
---------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XXVII. Despre moartea lui Gelu

Dar, după ce s-a făcut dimineaţă, înainte de zorii zilei, Tuhutum şi-a
împărţit armata în două părţi. Şi cealaltă parte a trimis-o puțin mai sus;
pentru ca, trecând fluviul, ostaşii lui Gelou neaflând, să intre în luptă. După
cum s-a şi întâmplat. Şi, pentru că au avut o trecere uşoară, ambele linii de
bătaie au ajuns în acelaşi timp la luptă. Şi s-au luptat între ele straşnic, dar
ostaşii ducelui Gelou au fost învinşi şi mulţi dintre ei omorâţi, dar mai mulţi
capturaţi. Când ducele Gelou a văzut aceasta, atunci, pentru apărarea
vieţii, a luat-o la fugă cu puţini, care, pe când fugeau, apropiindu-se de
fortăreaţa sa, situată lângă fluviul Someş, ostaşii lui Tuhutum, urmărindu-i
în fugă curajoasă, au omorât pe ducele Gelou lângă fluviul Copus (Capuş).

Atunci locuitorii ţării, văzând moartea stăpânului lor, din propria lor
voinţă, dând mâna dreaptă, şi-au ales stăpân pe Tuhutum, tatăl lui Horca.
Şi în acel loc, care se numeşte Esculeu, au întărit credinţa prin jurământ. Şi
din acea zi, acest loc este numit Esculeu pentru că acolo au jurat. Dar
Tuhutum, din acea zi, a avut în stăpânire acea ţară în pace şi fericire. Iar
urmaşii lui l-au stăpânit până în timpurile sfântului rege Ştefan.
Iar Tuhutum a născut pe Horca. Horca l-a născut pe Geula şi
Zombor. Geula a născut două fete, din care una s-a numit Caroldu şi alta
Saroltu şi Saroltu a fost mama sfântului rege Ştefan. Dar Zumbor l-a născut
pe Geula cel Mic, tatăl lui Buc şi Bucne, în timpul căruia sfântul rege Ştefan
a subjugat ţara foarte păduroasă. Şi pe însuşi Geula l-a dus în Ungaria
înlănţuit şi l-a ţinut pe toate zilele vieţii sale încarcerat, pentru că era fără
credinţă şi n-a voit a fi creştin şi multe împotriviri făcea sfântului rege
Ştefan, deşi fusese neamul de sânge al mamei sale.
---------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Anonymus povestește strategia lui Tuhutum pentru a
înfrânge oastea lui Gelu. Armata valahă se retrage inițial sub
zidurile cetății de la Gilău, după care, hărțuiti de unguri, au
căutat cale de scăpare pe cursul râului Căpuș. În bătăliile
crâncene care s-au dat pe cursul acestui râu, Gelu își pierde viața.
Acesta este momentul în care se acceptă un armistițiu între
cele două părți, urmat de un sfat al conducătorilor valahi rămași
în viață, care “din propria lor voință”, acceptă ca și conducător pe
Tuhutum. Trebuie înțeleasă această hotărâre prin prisma luptelor
purtate de către băștinași pe două fronturi: luptele cu pecenegii și
cumanii și cele îndreptate împotriva ungurilor. Acceptarea
ungurilor însemna alianța cu aceștia împotriva pecenegilor și a
cumanilor, vechii dușmani ai maghiarilor.
Remarcabil este faptul că prin înscăunarea lui Tuhutum ca
“voievod” în Transilvania centrală, cronicarul face mențiunea că
acest teritoriu a fost independent și de sine stătător față de
coroana maghiară până în timpul domniei lui Ștefan I (anul
1003). Această independență, însă, s-a făcut simțită și în timpul
domniei lui Ștefan, prin conflictele permanente dintre voievodul
Transilvaniei la acea vreme, Iuliu cel Tânăr și regele maghiar.
Genealogia lui Tuhutum este făcută tocmai ca să demonstreze
continuitatea “spiței” lui până în timpul lui Ștefan I și după, până
la anul 1046.
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XXVIII. Despre ducele Menu Morout

Iar Thosu şi Zobolsu, după ce au câştigat victoria, s-au întors la

ducele Arpad, supunând întregul popor de la fluviul Someş până la Criş şi
nici unul n-a îndrăznit să ridice mâna contra lor. Şi însuşi Menu Morout,
ducele acestora, mai mult îşi pregătea căile ca să meargă în Grecia, decât
să vină împotriva lor. Şi, plecaţi de acolo, au coborât lângă un oarecare
fluviu cu numele Humusouer şi au venit până la mocirla Zerep. Şi, plecaţi
de acolo, au venit până la Zeguholmu şi acolo voiau să treacă peste Criş ca
să lupte contra lui Menumorout, dar, sosind ostaşii lui Menumorout le-au
împiedicat trecerea. Plecaţi de acolo, călărind de-a lungul unei zile, au
aşezat taberele lângă nişte munţi mici. Şi de aici, călărind pe lângă fluviul
Turu, au ajuns până la Tisa. Şi în portul Drugma au traversat fluviul Tisa,
unde chiar prin bunăvoinţa ducelui Arpad au câştigat mult pământ pentru
un oarecare ostaş cuman cu numele Huhot, pe care urmaşii acestuia l-au
avut până acum.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Să ne aducem aminte: maghiarii au intrat în Transilvania pe
două rute, una nordică, de-a lungul Tisei spre Satu – Mare și una
nord-apuseană, pe valea Crișului. Neînțelegerile dintre ei s-au
soldat cu separarea oștilor lui Zobolsu și Thosu și respectiv
Tuhutum. Cel din urmă avea să se lupte pe cont propriu cu Gelu
și să-și asume responsabilitatea guvernării voievodatului; pe când
Zobolsu și Thosu, după câteva conflicte militare (expediții de jaf)
cu Menumorout și pierdute, se vor întoarce în Pannonia.
---------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XXIX. Despre întoarcerea lor

Pe când străbăteau, navigând, fluviul Tisa, şi-au trimis înainte solii la

ducele Arpad, care să-i anunţe bucuria salvării. Aceştia, când au venit la
ducele Arpad, i-au anunțat bucuria că Zobolsu şi Tuso cu armata lor s-au
întors sănătoşi şi nevătămaţi şi au străbătut portul Drugma împreună cu
toate oştirile. Când ducele Arpad a auzit că Thosu şi Zobolsu s-au întors cu
toate oştirile lor, sănătoşi şi nevătămaţi, şi au străbătut, navigând, fluviul
Tisa, a făcut un mare ospăţ şi bucurie, a dat diferite daruri vestitorilor.
Atunci, Thosu şi Zobolsu, pe când voiau să intre în curia ducelui, ducele au
trimis înainte în întâmpinarea lor pe toţi ostaşii săi şi astfel i-a primit pe
aceştia cu mare bucurie. Şi, după cum este obiceiul stăpânilor buni de a
aprecia în mod deosebit pe credincioşii lor, i-a făcut să se ospăteze la
masa sa aproape în fiecare zi şi le-a oferit multe daruri. De asemenea,
chiar ei înşişi au prezentat ducelui Arpad diferite daruri şi pe fiii locuitorilor
daţi lor ca ostateci.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Oștile decimate ale lui Zobolsu și Tuso, în urma luptelor
purtate cu Menumorout, s-au întors în Pannonia, fiind primite de
către Arpad cu mulțumirea că măcar aceștia s-au întors și nu au
fost nimicite total.
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XXX. Despre ducele Salanus

Dar ducele Arpad, după ce au trecut câteva zile, după ce a ţinut sfat
şi nobilii săi au trimis solii lor la ducele Salanus, care să-i anunţe acestuia
victoria lui Thosu şi Bulsuu, precum şi a lui Tuhutum ca pentru o bucurie şi
au cerut de la acesta ţinutul până la fluviul Zogea (afluent al Tisei). Ceea ce
s-a şi întâmplat. Căci au fost trimişi Etu şi Voyta, care, pe când l-au găsit pe
ducele Salanus în prundişul Olpar, au anunţat bucuriile încredinţate şi au
cerut de la el ţinutul până la fluviul Zogea. Ducele Salanus, după ce a auzit
acestea, s-a repezit cu cea mai mare teamă şi, lovit de frică, a cedat
ducelui Arpad ţinutul cerut de la el până la fluviul Zogeua şi le-a oferit solilor
diferite daruri. Dar, în a şaptea zi, Etu şi Voyta, după ce şi-au luat rămas
bun, s-au întors la stăpânul lor. Pe care ducele Arpad i-a primit cu onoare
şi, după ce a auzit solia lor, s-a produs o mare bucurie la curia ducelui. Şi
ducele a început să dea credincioşilor săi locuri şi domenii mari.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Anonymus face mențiunea că, la acea vreme, Arpad era
vasal lui Salanus (prin solia trimisă). Maghiarii ocupau o mică
parte din voievodatul lui Salanus, dar respectând legile și tradițiile
băștinașilor. Cerința lor de a se extinde este specificată și prin
necesitatea extinderii teritoriului, în scopul stabilirii maghiarilor și
a aliaților lor (cererea către Salanus). Bineînțeles că această
cerere este “rezolvată” cu “mare frică” de către ducele pannonic
(!).
Cronicarul subliniază, din nou, separarea apărută între Arpad
și Tuhutum, cel din urmă fiind văzut deja ca mare conducător și
stăpân, căruia i se solicită, la fel ca și lui Salanus, teritoriu, dar nu
spune dacă l-au și primit de la acesta.
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XXXI. Despre plecarea din Zeremsu

După aceea, ducii şi principii săi au plecat din Zeremsu şi au

străbătut, navigând, fluviul Souyou (afluent al Tisei) în acel loc unde se
varsă izvorul Honrad. Şi au fixat taberele lângă fluviul Heuyou până la Tisa
şi până la Emeud şi au rămas acolo timp de o lună. Chiar acolo, ducele a
dat lui Bungernec, tatăl lui Borsu, mult pământ, de la fluviul Topulucea
până la fluviul Souyou, care se numeşte Miscoucy (Miscolc) şi i-a dat
cetatea care se numeşte Geuru şi fiul său, Borsu, a făcut un comitat din
acea cetate împreună cu cetatea sa, care se numeşte Borsod.
---------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Anonymus descrie o “expediție de jaf ” a ducilor și principilor
maghiari în nordul Pannoniei, pe linia nordică a localităților
Miskolc și Nyreghaza.
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XXXII. Despre fortăreaţa Ursuur şi fluviul Egur

După aceea, ducele Arpad şi nobilii săi, plecaţi de aici <şi> venind
până la fluviul Naragy, şi-au făcut taberele lângă pâraiele apelor în acel loc
care acum se numeşte Casu. Unde chiar a dat mult pământ lui Ousadunec,
tatăl lui Ursuur, şi acolo Ursuur, fiul acestuia, a construit, la capătul
aceluiaşi fluviu, o fortăreaţă care acum este numită Ursuur. Dar ducele
Arpad şi ai săi, plecaţi de aici, au venit până la fluviul Egur şi acolo, după ce
au pregătit colibele, au rămas mai multe zile şi pe acel munte, deasupra
căruia au făcut ducelui <un cort acoperit> din frunze, l-au numit zenuholmu,
şi taberele acestora au fost de la fluviul Ystoros (Istru= Dunărea
superioară) până la fortăreaţa Purozlou. După aceea, fiind plecaţi, au ajuns
până la fluviul Zogea şi şi-au stabilit taberele pe marginea aceluiaşi fluviu,
de la Thyscia (Tisa) până la pădurea Matra şi şi-au subjugat pe toţi locuitorii
pământului, de la Criş până la fluviul Zogea şi până la pădurea Zepus.
Atunci, ducele Arpad a dat mult pământ lui Edunec şi Edumenec în
pădurea Matra, unde, după aceea, a construit o fortăreaţă nepotul lor Pota,
din a cărui seminţie chiar, după mult timp, a descins regele Samuel, care,
pentru propriul său respect, se numea Oba.

----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Suntem la începutul anului 906, triburile maghiare se
deplasează pe cursul superior al Dunării, de la Buda spre
ținuturile ocupate de slavii apuseni (actualii slovaci). Remarcabil
este faptul că Anonymus, vorbind despre Dunăre, folosește
numele antic al fluviului, Ystroros = Istru.
Cronicarul nu uită să precizeze originea tribal - nomadă a
maghiarilor, aceștia, fiind localnici de stepă, trăiau în corturi
(colibe) construite pe loc.
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XXXIII. Despre forărea a Nougrad şi Nitra

În aceleaşi timpuri, ducele Arpad, în timp ce se vedea a fi atât de

înălţat şi înţelept prin ostaşii săi, atunci, după ce au avut un sfat între ei, a
trimis într-o companie contra duşmanilor mulţi ostaşi care să-şi subjuge
poporul din fortăreaţa Gumur şi Nougrad. Şi dacă trocul i-ar favoriza, atunci
ar urca spre hotarele boemilor, până la fortăreaţa Nitra. Chiar acestor ostaşi
plecaţi în campanie contra duşmanilor, a pus ca principi şi conducători pe
doi fii ai unchiului său dinspre mamă, Hulec, pe Zuard şi Cadusa, şi, de
asemenea, pe Huba, unul dintre persoanele principale. Atunci, aceşti trei
stăpâni, după ce și-au luat rămas bun de la ducele Arpad, au plecat din
acest loc care se numeşte Paztuh, mergând călare pe lângă fluviul Hongun
şi au traversat acelaşi fluviu lângă fluviul Souyou. Şi de aici au plecat prin
părţile fortăreţei Gumur şi au ajuns până la muntele Bulhadu şi de aici,
venind prin părţile Nougradului, au ajuns până la fluviul Caliga. Dar, ieşind
de aici, au mers pe malul Dunării şi, traversând fluviul Wereuecca, şi-au
aşezat taberele lângă fluviul Ypul. Şi pentru că bunăvoinţa divină era cu ei,
orice om se temea de ei şi de aceea se temeau cel mai mult de ei pentru că
auziseră că ducele Arpad, fiul ducelui Almus, se trage din neamul regelui
Athila. Atunci, toţi sclavii locuitori ai ţării, care la început erau ai ducelui
Salanus, din cauza fricii acestora, s-au supus lor, singuri de bună voie, în
timp ce nici o mână nu s-a ridicat <împotrivă>. Şi astfel, cu mare teamă şi
groază, i-au servit: ca şi cum ar fi fost de multă vreme stăpânii lor. Atunci
Zuardu şi Cadusa şi, de asemenea, Huba, din care descinde înţeleptul
Zemera, când au văzut mult popor subjugat lor, fără război, au făcut un
mare ospăţ şi au prezentat diferite daruri locuitorilor mai valoroşi ai ţării,
care îşi dăduseră fiii ca ostateci şi, cu cuvintele linguşitoare, i-au subjugat
fără război, sub stăpânirea ducelui Arpad şi i-au dus cu ei în campanie, dar,
pe fiii acestora, primiţi ca ostateci, i-au trimis înapoi la ducele Arpad cu
diferite daruri. De unde, ducele şi nobilii săi s-au făcut mai veseli ca de
obicei, celor care au purtat bucuria le-au adus multe daruri.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
În deplasarea lui spre est, Arpad ocupă teritoriile locuite de slavii
nord – apuseni (actualii slovaci), cronicarul făcând precizarea că și aceștia
erau supușii ducelui Salanus.
---------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XXXIV. Despre fluviul Gron şi fortăreaţa Borsu

În acest timp, Zuard şi Cadusa, fiii lui Hulec şi, de asemenea, Huba
şi întreaga oştire a acestora au traversat fluviul Ypul lângă Dunăre. Şi în
cealaltă zi, după ce au trecut fluviul Gron, şi-au aşezat taberele în câmpul
de lângă un oarecare castel din pământ, care se numeşte Varod. Şi, după
ce au cucerit acea fortăreaţă, au rămas acolo trei zile, aşteptând venirea lui
Borsu, fiul lui Bumger, pe care ducele Arpad îl trimisese cu mare armată în
ajutorul lor. În a patra zi, pe când Borsu ajungea la ei cu o mână puternică,
toţi locuitorii ţării se temuseră şi nimeni n-a avut curajul să ridice mâna
contra lor. Atunci, aceste patru căpetenii, ţinând sfat între ele, au stabilit, la
cererea locuitorilor credincioşi lor, ca a treia parte a oştirii să meargă în
pădurea Zouolon, împreună cu locuitorii pământului, care să facă la
marginea regatului fortificaţii puternice, atât din pietre, cât şi din lemn, ca nu
cumva vreodată boemii sau polonii să poată intra în regatul lor, din motivul
furtului sau jafului. Atunci, printr-o consfătuire comună, din această cauză a
fost trimis Borsu, fiul lui Buger, cu ostaşii săi. Şi, în timp ce călătoreau pe
lângă fluviul Gron, un cerb scăpat prin fugă a urcat vârfurile muntelui
înaintea lor, pe care (cerb), Borsu, urmărindu-l în fuga cea mai mare, l-a
ucis în creştetul munţilor cu lovituri de săgeţi. Şi atunci Borsu, pe când
privea acei munţi împrejur, şi-a pus în gând ca să construiască acolo o
fortăreaţă. Şi pe dată, după ce a adunat mulţime de cetăţeni, a construit o
fortăreaţă foarte puternică în vârful unui munte mai înalt, căruia i-a pus
propriul său nume, încât se numeşte fortăreaţa Borsu. Şi de aici s-a extins
cu oştirile sale până la pădurea Zouolon şi a ordonat să se facă o fortificație
foarte mare din piatră, care acum se numeşte fortăreața Borssed-Zouolun.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
În anul 906, maghiarii cuceresc și distrug principatul
Moraviei. Pentru asigurarea granițelor cucerite, construiesc pe
fundațiile vechilor castre romane (după modelul întâlnit la valahi
și slavi) fortificații din pământ, piatră și lemn.
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XXXV. Despre cetatea Nitria

Zuardu şi Cadusa şi, de asemenea, Huba, după plecarea lui Borsu

cu toate oştirile sale ieşite din fortăreața care se numeşte Warod, şi-au
stabilit taberele dincolo de pădurea Tursoc, lângă fluviul Sytus. Dar, în
cealaltă zi, au trimis câţiva bărbaţi spioni, pe care îi ştiau a fi curajoşi, care
să traverseze fluviul Nitra şi să vadă dacă pot să străbată fără luptă până la
cetatea Nytra. Cari, fiindcă veniseră în fugă foarte iute la râul Turmas, unde
se varsă în râul Nytra, au văzut că locuitorii acestei provincii, sclavi şi
boemi, li se împotrivesc cu ajutorul ducelui boemilor. Pentru că, după ce
regele Athila a murit, ducele boemilor ocupase pentru sine țara care se află
între Wag şi Gron, de la Dunăre până la fluviul Moroua şi a constituit un
ducat. Şi atunci, prin bunăvoinţa ducelui boemilor, Zubur a fost făcut ducele
Nitriei.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Continuă luptele de cucerire a principatului Moraviei.
Cronicarul face clar precizarea că în aceste teritorii trăiau doar
slavii și boemii.
---------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XXXVI. Despre spionii trimişi de duci

Când, însă, spionii care fuseseră trimişi de Zuard şi Cadusa văzură

că sclavii şi boemii au fost capabili să nu li se supună, au aruncat în trei
rânduri săgeţi asupra lor şi au omorât pe câţiva dintre aceştia cu loviturile
săgeţilor. Când au văzut aceasta, sclavii şi boemii, pe care Zubur îi pusese
de pază, că aceştia care se numesc Hetumoger folosesc astfel de arme, s-
au temut foarte tare, pentru că astfel de mod de a fi înarmaţi n-a fost văzut
de ei niciodată. Îndată au anunţat stăpânului lor şi celorlalţi principi din
această provincie.
---------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
În luptele de supunere a Moraviei, maghiarii folosesc cu
succes împotriva slavilor și boemilor armele (arcurile și săgețile)
și tehnica de război ale lui Gelu Blacul. Inițial, vorbind despre
blaci (în cap. XXV), Anonymus îi persiflează pentru utilizarea
rudimentarelor arcuri și săgeți. Dar se pare că tocmai aceste
arme și mai ales strategia de război folosită: “au aruncat în trei
rânduri săgeți asupra lor”, preluată de la blaci îi va ajuta pe
maghiari să supună Moravia.
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XXXVII. Despre lupta ducilor lui Arpad

Atunci Zubur, după ce a auzit aceasta, a venit cu ajutorul boemilor

cu multă armată ca să lupte împotriva lor. Şi în timp ce ambele oştiri au
ajuns la fluviul Nitra, Zuardu, Cadusa şi Huba voiau să traverseze fluviul.
Dar Zubur, ducele Nitriei şi ostaşii săi, luptând contra lor foarte mult timp,
nu voiau să le permită trecerea, sub nici o formă. Şi, în timp ce se luptau
între ei mult timp, ungurii au ucis mulţi dintre boemi şi sclavi cu loviturile
săgeţilor. Dar, timp de trei zile, din cauza inundaţiilor apelor, ungurii n-au
avut trecere în nici un fel. În cele din urmă, în a patra zi, boemii şi toţi sclavii
din Nitra, văzând îndrăzneala ungurilor şi nemaiputând suporta loviturile
săgeţilor, au dispărut prin fugă. Şi în fugă foarte iute, pentru salvarea vieţii,
s-au închis în cetatea Nitria cu mare teamă. Pe care Zuardu, Cadusa şi
Huba şi, de asemenea, ceilalţi ostaşi, urmărindu-i până la cetate, şi vor fi
omorât pe câţiva dintre ei şi au rănit pe câţiva şi pe alţii i-au prins. Dar
Zubur, ducele lor, în timp ce voia să lupte contra lor fugind, a căzut prin
lancea lui Cadusa şi, fiind prins, a fost predat sub pază. Dar, ceilalţi au
rămas închişi în cetate, ca şi muţi. Într-adevăr, a doua zi, Zuard, Cadusa şi
Huba, cu mulţimea înarmată a oştirilor, au început să ia cu asalt, vitejeşte,
cetatea Nitria în mai multe feluri. Şi Dumnezeu le-a dat o mare victorie şi,
luptând au intrat în ea şi a făcut să curgă acolo, prin ei, sângele multor
duşmani. Atunci, conduşi de furie, pe Zubur, ducele acelei provincii, pe care
îl prinseseră alaltăieri, ducându-l pe un munte înalt, l-au spânzurat în
frânghie cu laţ. De unde, acel munte, din acea zi până azi, este numit
Muntele Zubur. Şi din cauza acestei fapte, s-au temut de ei toţi oamenii
acelei patrii şi toţi nobilii le-au dat pe fiii lor ca ostateci. Şi toate neamurile
acelui pământ, până la fluviul Wag, i s-au supus. Şi, deoarece bunăvoinţa
lui Dumnezeu îi preceda, au subjugat nu numai pe ei înşişi, dar au luat
chiar toate fortăreţele acestora, ale cărora nume sunt acestea până acum:
Stumtey, Colgoucy, Trusun, Blundus şi Bana, şi, după ce au orânduit
paznicii fortăreţelor, au mers până la fluviul Moroa (Morava). Şi după ce au
întărit cu obstacole, au stabilit hotarele regatului ungurilor până la Borona şi
până la Saruuar. Şi, după ce au dobândit victoria, s-au întors la ducele
Arpad şi au adus cu sine pe toţi necredincioşii acelui pământ, legaţi cu
lanțuri de fier. Şi când Zuard, Cadusa şi, de asemenea, Huba au venit
sănătoşi şi nevătămaţi la ducele Arpad, împreună cu toţi prizonierii lor, s-a
făcut mare veselie în curia ducelui. Ducele Arpad, cu sfatul şi prin
rugămintea nobililor săi, după ce au luat jurământul necredincioşilor, a
dăruit pământuri în diverse locuri necredincioşilor amintiţi mai înainte, aduşi
din părţile Nytriei. Ca nu cumva să nu devină vreodată mai necredincioşi
întorcându-se în patrie, să dăuneze credincioşilor care locuiesc la hotarul
Nytriei. Şi, în această bucurie, ducele Arpad l-a făcut pe Huba comite al
Nytriei şi al altor fortăreţe. Şi i-au dat pământ în proprietate lângă fluviul
Sytuua, până la pădurea Tursoc.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Cronicarul continuă cu descrierea luptelor dintre maghiari și
boemii conduși de ducele Zubur. În urma bătăliilor, ducele morav
este luat prizonier și ucis, mai precis spânzurat. Maghiarii
cuceresc toate cetățile și fortărețele morave, luând un mare
număr de prizonieri. Arpad, conform obiceiului său, dăruiește
pământuri și cetăți supușilor lui.
---------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XXXVIII. Despre oastea grecilor şi bulgarilor

În acest timp, ducele Salanus, când a înţeles puterea şi faptele

ungurilor, s-a temut ca nu cumva, împinşi de mânie, să-l alunge din regatul
său. Atunci, după ce a ţinut sfat cu ai săi, şi-au trimis soli la împăratul
grecilor şi la ducele bulgarilor, ca să-i dea ajutor din cauza războiului contra
lui Arpad, ducele ungurilor, împăratul grecilor şi ducele bulgarilor au trimis o
mare armată ducelui Salanus. Care, când a venit la ducele Salanus, în acel
loc care se numeşte Tetel, au făcut mare veselie în curia ducelui. Dar, a
doua zi, ducele Salanus şi nobilii săi, după ce au ţinut sfat, au trimis soli la
ducele Arpad ca să spună să părăsească ţara acestora şi să înceapă a se
repatria în pământul natal. Care, când a ajuns la ducele Arpad şi i-a spus
solia ducelui Salanus, ducele Arpad şi nobilii săi, vestind cu greu, prin
aceiaşi soli a trimis înapoi răspuns ducelui Salanus astfel: „ ţara care se
află între Dunăre şi Tisa şi apa Dunării care se varsă de la Ratispona în
Grecia am cumpărat cu banii noştri. Atunci, în timpul când eram nou
<veniti> şi ca preţ i-am trimis 12 cai albi şi altele, ca mai sus. Chiar şi
lăudând bunătatea ţării sale, a trimis un balot de iarbă din prundişul Olparşi
două plosce cu apă din Dunăre. De unde poruncim stăpânului vostru,
ducele Salanus, ca, după ce-a părăsit ţara noastră, să meargă în fuga cea
mai mare în ţara bulgarilor, de unde descinsese strămoşul său, după
moartea regelui Athila, strămoşul nostru. Însă, dacă nu va face aceasta, să
ştie că noi vom lupta contra lor în cel mai apropiat timp. Dar, solii auzind
aceasta, după ce şi-au luat rămas bun, s-au grăbit cu faţa tristă la ducele
Salanus. Dar ducele Arpad şi nobilii săi, plecaţi de la fluviul Zogea
împreună cu întreaga armată, şi-au aşezat taberele lângă muntele
Teteuetlen până la Tisa. Apoi, venind pe ţărmul Tisei, au ajuns la prundişul
Olpar.
---------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Reîncep conflictele dintre ducele Salanus și Arpad. Salanus
solicită ajutor mlilitar “împăratului grecilor și ducelui bulgarilor”
împotriva maghiarilor. Se pare că ajutorul militar trimis este doar
din partea țarului Simion I al Bulgarilor (893-927), acesta având
conflicte mai vechi cu maghiarii.
Încă de la începutul domniei lui, Simion I avea să intre în
conflict cu maghiarii. În anul 896, în luptele purtate de către țarul
bulgar împotriva Imperiului Bizantin, apar menționați și maghiarii,
în calitate de aliați ai bizantinilor. Țarul bulgar se aliază cu vechii
dușmani ai maghiarilor, pecenegii, și împreună înfrâng coaliția
bizantino-maghiară. Din acest moment politica bulgarilor și a
aliaților lor, pecenegii, devine una de alungare a maghiarilor cât
mai la nord și la vest de Dunăre, forțându-i să intre în teritoriul
slavilor apuseni. Ajutorul dat de către Simion lui Salanus era cât
se poate de logic și normal, amândoi având acelasi interes,
înfrângerea și alungarea maghiarilor de pe teritoriile lor; ceea ce
Salanus o și afirma în fața solilor maghiari.
Este mai mult ca sigur că în anul 907, când se petrec cele
prezentate de cronicar, bizantinii să nu fi putut satiface cererea
ducelui Salanus, ei înșiși fiind prinși între atacurile rușilor kievieni
și a arabilor.
Cronicarul ne prezintă mesajul conducătorului maghiar către
Salanus, invitându-l pe acesta să-și părăsească propria țară și să
se refugieze în țaratul bulgar (!).
-------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XXXIX. Despre plecarea ducelui Salanus contra ducelui Arpad

Dar ducele Salanus, plecând din Tetel cu ajutorul grecilor şi

bulgarilor, la îndemnul alor săi, a început să călăreasă, cu mintea înfuriată,
contra ducelui Arpad. Şi când ambele oştiri şi-au petrecut toată noaptea
aproape una de alta, nici unul din aceştia n-a avut îndrăzneala să doarmă
toată noaptea, dar au petrecut toată noaptea ţinând în mâini caii înşeuaţi.
Dar, făcându-se dimineaţa, înainte de zori de ziuă, ambele părţi s-au
pregătit de război. Dar ducele Arpad, al cărui ajutor era Dumnezeul tuturor,
îmbrăcat cu arme, după ce şi a pus armata în ordine, rugând pe Dumnezeu
cu lacrimi vărsate, întărindu-şi ostaşii, spunând: „O, scitici, care prin trufia
bulgarilor sunteţi numiţi unguri de la fortăreața Hungu, să nu voiţi a uita
săbiile voastre din cauza temei grecilor şi să pierdeţi bunul vostru nume. De
unde, să luptăm vitejeşte şi cu putere contra grecilor şi bulgarilor care
seamănă cu femeile noastre şi astfel să ne temem de mulţimea grecilor ca
de mulţimea femeilor". Auzind aceasta, ostaşii săi au fost foarte întăriţi şi pe
dată Lelu, fiul lui Tosu, a sunat din trompetă şi Bulsuu, fiul lui Bogar,
ridicând stindardul, au început să vină în prima linie spre a lupta contra
grecilor. Şi s-au amestecat în luptă ambele linii ale duşmanilor şi au început
să lupte aprig între ei şi când întreaga armată a ducelui Arpad a ajuns ca să
lupte contra grecilor, cei mai mulţi dintre greci şi bulgari au fost omorâţi. Iar
numitul duce Salanus, când a văzut că ai săi slăbesc în luptă, a scăpat cu
fuga şi, pentru a-şi salva viaţa, s-a grăbit spre Alba Bulgariei (Belgrad). Dar
grecii şi bulgarii, loviţi de frica ungurilor, au încredinţat uitării drumul pe care
au venit, puşi pe fugă, pentru salvarea vieţii voiau să treacă înot Tisa,
socotind-o ca un fluviu mic. Dar, fiindcă o astfel de teamă şi spaimă s-a
aruncat asupra lor, încât de frica ungurilor aproape toţi au murit în fluviul
Tisa, astfel încât câţiva au rămas în viaţă, care să anunţe împăratului
nenorocirile salvării. De unde, acel loc, unde grecii au fost omorâţi, din acea
zi şi până acum se numeşte Vadul Grecilor.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Salanus ia decizia să-i înfrunte pe maghiari, locul bătăliei se
pare că a fost undeva pe cursul râului Tisa, aproape de confluența
cu Dunărea. La îndemnul mai mult decât teatral al lui Arpad
pentru încurajarea oștenilor, maghiarii, sub conducerea lui Lelu și
Bulsuu, atacă armata lui Salanus, aliată cu cea a bulgarilor.
Bătălia s-a terminat într-o baie de sânge, foarte mulți
oșteni din ambele tabere au fost omorâți sau înecați în apele
Tisei, chiar dacă Anonymus spune, cu emfază, că pierderile
majore au fost din partea grecilor și bulgarilor. Cert este că
rezultatul bătăliei este indecis, ducele Salanus se retrage cu
oastea în cetatea Belgradului, iar armata bulgară se repliază spre
granița țaratului.
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XL. Despre victoria ducelui Arpad

Iar ducele Arpad şi ostaşii săi, după ce au câştigat victoria, plecaţi

fiind de aici, au venit până la balta care se numeşte Curtueltou (Tăul
Curtuel) şi au rămas acolo lângă pădurea Gemelsen treizeci şi patru de
zile. Şi, în acel loc, ducele şi nobilii săi au orânduit toate legile
consuetudinare ale regatului şi toate drepturile acestuia, în ce fel să
servească ducelui şi fruntaşilor săi sau în ce fel să facă judecata pentru o
crimă comisă pretutindeni. Acolo chiar ducele a dat nobililor săi, veniţi cu
el, diferite locuri împreună cu toţi locuitorii săi. Şi locul acela, unde toate
acestea au fost hotărâte, ungurii l-au numit Scerij după limba lor, deoarece
acolo s-au orânduit toate treburile regatului. Şi ducele a dat acel loc lui
Oundunec, tatăl lui Ete, de la Tisa până la balta Botua, şi de la Curtueltou
până la balta Olpar. Dar, după aceea, după ce au trecut oarecari timpuri,
Ethe, fiul lui Oundu, după ce a strâns o mulţime de sclavi, a făcut să se
construiască, între fortăreaţa Olpar şi vadul Beuldu, o fortăreaţă foarte
puternică din pământ pe care sclavii au numit-o, pe limba lor, Surungrad,
adică Fortăreaţa Neagră.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Bineînțeles că Anonymus, în stilul propriu, consideră că
retragerea armatei lui Salanus și a aliaților săi în cetatea
Belgradului era o victorie a maghiarilor, acordându-le acestora
timp de sărbătorire.
Cronicarul face o importantă subliniere: adoptarea unor legi
consuetidunare ale maghiarilor, care vor fi privite de către
cronicarii medievali și de cercetătorii recenți ca o primă constituție
a ungurilor.
---------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XLI. Despre plecarea lui Arpad

Iar după aceea, ducele Arpad şi nobilii săi, plecaţi de aici, au venit
până la Titulus subjugându-şi poporul. Plecaţi după aceea, au venit până la
portul Zoloncaman şi întregul popor, mai jos de Tisa şi Dunăre, l-au pus
sub jugul lor. Dar, plecaţi de aici, au ajuns în părţile Budrugului şi şi-au
aşezat taberele lângă fluviul Uoyos. Şi în acele părţi, ducele a dat mult
pământ împreună cu toţi locuitorii săi lui Tosunec, tatăl lui Lelu, împreună
cu unchiul său după mamă, Culpun, tatăl lui Botond. Atunci, ducele Arpad
şi fruntaşii săi, după ce au ţinut sfat, au hotărât să trimită, în partea ducelui
Salanus, o armată dincolo de Dunăre, împotriva Albei Bulgariei. Peste
această armată au fost puşi conducători şi şefi: Lelu, fiul lui Tosu, Bulsuu,
fiul lui Bogat, Botond, fiul lui Culpun. Care, luându-şi rămas bun de la
ducele Arpad, au traversat Dunărea călărind, fără nici o împotrivire în acel
loc unde fluviul Zoua (Sava) se varsă în Dunăre. Şi, plecaţi de aici, au
început să călărească împotriva cetăţii Alba Bulgariei. Atunci, ducele
bulgarilor, rudă de sânge a ducelui Salanus, a venit în ajutorul grecilor, cu
mare armată, ca să lupte împotriva acestora. Dar, a doua zi, ambele oştiri
au fost orânduite în linie de bătaie, în câmpia de lângă malul Dunării. Pe
dată, Lelu, fiul lui Tosu, după ce a ridicat stindardul cu semnul său, şi
Bulsuu, fiul lui Bogat, sunând trompetele de război, au venit ca să lupte. Şi
s-au amestecat prin părţi puterea ambilor duşmani: şi au început să se
lupte între ei în mod cumplit. Şi foarte mulţi dintre greci şi bulgari au fost
omorâţi şi unii dintre ei au fost prinşi. Deci, văzând ducele Bulgariei că
oamenii săi nu mai au putere în război, scăpat prin fugă, pentru apărarea
vieţii, a intrat în cetatea Alba. Munci, Lelu, Bulsuu şi, de asemenea, Botond,
după ce au câştigat victoria, şi-au aşezat taberele lângă Dunăre, puţin mai
jos în câmpie. Şi au făcut să fie aduşi toţi captivii bulgarilor şi grecilor
înaintea sa, pe care i-au trimis ducelui Arpad, legaţi în fiare, în Ungaria.
Spre înțelegere:
 Maghiarii organizează un atac împotriva cetății Belgradului,
dar sunt împiedicați de către armatele bulgarilor să o asedieze.
Bătălia dintre maghiari și bulgari se dă pe malul Dunării, la
confluența dintre râul Sava și Dunăre, în apropierea cetății
Belgrad, unde se retrage armata bulgară după o luptă
sângeroasă.
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XLII. Despre solii ducelui Bulgariei

Dar a doua zi ducele Bulgariei şi-a trimis solii cu diferite daruri la

Lelu şi Bulsuu şi Botond şi rugându-i stăruitor ca să facă pace. Şi pe
deasupra a încredinţat că nu va păstra partea ducelui Salanus, unchiul său
dinspre mamă. Dar va servi cu credinţă lui Arpad, ducele Ungariei, ca
supus, şi va plăti un tribut anual. Dar aceia dorind pacea, primind ca zălog
pe propriul fiu al ducelui, au plecat cu multe lucruri bune ale Bulgariei: şi pe
ducele acestora I-au lăsat să plece nevătămat. Apoi, plecaţi, au mers până
la portul wazil şi plecaţi de aici au subjugat ţara Racy şi pe ducele acesteia,
prins, l-au ţinut mult timp legat în fiare. Dar, plecaţi de aici, au ajuns până la
mare şi au supus cu putere şi în pace toate naţiile acelei patrii domniei lui
Arpad, ducele ungurilor. Şi au luat cetatea Spaleto (localitate în Dalmația)
şi şi-au subjugat toată Croaţia. Şi plecaţi de aici, au primit ca ostateci fiii
nobililor şi s-au întors în Ungaria la ducele Arpad. Dacă nu susţineţi chiar şi
războaiele acestora şi oarecare fapte curajoase ale lor din scrierile acestei
pagini, credeţi din cântecele limbute ale cântăreţilor şi din poveştile false
ale ţăranilor, care n-au dat uitării până în ziua de azi faptele curajoase şi
războaiele ungurilor. Dar unii spun că au pătruns până la Constantinopole
şi Botondium a tăiat cu barda sa poarta de aur a Constantinopolelui. Dar
eu, pentru că n-am aflat în nici un codice al istoriografilor, am auzit numai
din poveştile false ale ţăranilor, de aceea nu mi-am propus s-o scriu în
prezenta lucrare.

----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Între maghiari și țarul bulgarilor se încheie un armistițiu,
bulgarii urmând să plătească un tribut anual în bani, bunuri și
copii, precum și promisiunea că nu-l vor mai sprijini pe ducele
Salanus, asta după cum spune Anonymus. Dar mai mult ca sigur
că acest armistițiu îl includea și pe Salanus, ca aliat al bulgarilor.
Anonymus spune foarte clar și că Salanus era rudă cu însuși
țarul bulgarilor pe linie maternă, Salanus fiind, posibil, frate cu
mama lui Simion I. Aceste înrudiri cu conducătorii bulgari și sârbi
au existat și în istoria ulterioară a românilor, fiind adevărate acte
de confirmare a alianțelor în caz de nevoie.
 Iată motivul pentru care cronicarul face în permanență
specificarea că Salanus era duce al bulgarilor și țara lui era locuită
de bulgari. Și în acest sens ni se permite întrebarea: ce
naționalitate avea mama lui Simion I?
Maghiarii au acum timp să invadeze și să organizeze
adevărate expediții de jaf în Serbia și Croația.
Narând aceste fapte de vitejie ale maghiarilor, Anonymus nu
uită să reamintească faptul că istorisirea lui s-a făcut după date și
documente ale vremii (codice) și nu după legendele și poveștile
țăranilor.
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XLIII. Despre fortăreaţa Zagrab, Posaga şi Ulcou

Bulsuu, Lelu şi Botond, plecaţi de aici, coborând pădurea care se

numeşte Peturgoz (Petrovagora din Croația), şi-au aşezat taberele lângă
fluviul Culpe. Şi după ce au traversat acel fluviu, au ajuns până la fluviul
Zoua. Şi, traversând Zoua, au luat fortăreaţa Zabrag (Zagreb) şi de aici,
mergând călări, au luat fortărea a Posaga (Pozega) şi fortăreaţa Ulcou
(Vukovar). Şi, plecaţi de aici, au traversat, navigând, Dunărea în portul
Greci şi au sosit în curia ducelui Arpad. Şi, deoarece Lelu, Bulsu şi Botond
şi ceilalţi ostaşi s-au întors la ducele Arpad, sănătoşi şi nevătămaţi cu o
mare victorie în anul următor, a fost o mare bucurie în toată curia ducelui şi
au făcut mare ospăţ şi ungurii se ospătau zilnic în mod splendid, împreună
cu celelalte neamuri. Şi auzind neamurile vecine faptele nelegiuite ale
acestora, veneau cu grămada la ducele Arpad şi, supuşi cu bună credinţă,
îi serveau acestuia cu mare grijă şi foarte mulţi oaspeţi s-au făcut de-ai
casei.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Întoarcerea din expedițiile de jaf ale lui Bulsuu, Lelu și
Botond din Croația este primită de către Arpad cu mare bucurie.
---------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XLIV. Despre insula Dunării

Iar după aceasta, ducele Arpad, plecat din acele părţi, unde azi este
fortăreața Budrug, şi a coborât pe lângă Dunăre până la insula cea mare. Şi
şi-au aşezat taberele lângă insulă şi ducele Arpad şi nobilii săi, intrând în
insulă, după ce au văzut fertilitatea şi rodnicia acelui loc şi întăritura apelor
Dunării, le-a plăcut locul mai mult decât se poate spune. Şi au hotărât ca
insula să fie ducală şi fiecare dintre persoanele nobile să aibe acolo curia şi
conacul său. Pe dată, ducele Arpad, după ce a adus meşteri, a ordonat să
se facă locuinţe deosebite ducale şi a ordonat ca toţi caii lor, obosiţi de-a
lungul zilelor, să pască introduşi acolo. Şi pentru rândaşii lor a pus în frunte
ca şef pe un oarecare cuman, bărbat foarte înţelept, pe nume Sepel. Şi, din
cauza lui Sepel şeful rândaşilor rămas acolo, insula a fost numită cu acel
nume Sepel (Csepel) până în ziua de azi. Iar ducele Arpad şi nobilii săi au
rămas acolo cu servitorii şi servitoarele lor, în pace şi în forţă, din luna
aprilie până în luna octombrie. Şi, lăsând acolo soţiile lor, au hotărât, printr-
un sfat comun, să iasă din insulă, ca să meargă dincolo de Dunăre şi să
subjuge ţara Pannoniei. Şi să înceapă războiul contra carinthilor şi să se
pregătească a veni în ţinuturile marţiale ale Lambardiei (Lombardiei).

Şi înainte să fie aceasta, să trimită armata împotriva ducelui Glad, care

avea stăpânirea de la fluviul Morus (Mureș) până la fortăreaţa Horom, din
chiar ai cărui urmaşi, după mult timp, descinsese Ohtum, pe care l-a
omorât Sunad. Dar, pentru aceasta, au fost trimişi Zuardu şi Cadusa şi
Boyta, care, după ce şi-au luat rămas bun, în timp ce călăriseră, vor
traversa Tisa la Kenesna (ţinutul cnezilor) şi au coborât lângă fluviul
Seztureg (afluent al Tisei). Şi nici un adversar nu s-a dus la ei, care să
ridice mâna contra lor, deoarece teama acestora se abătuse asupra tuturor
locuitorilor acelei ţări. Şi plecaţi de aici, au ajuns în părţile Beguey şi acolo
au rămas două săptămâni, până când toţi locuitorii acelei patrii, de la Mureş
până la fluviul Temes, şi i-au subjugat şi pe fiii ei i-au luat ca ostateci. Apoi,
după ce a plecat oastea, au venit către fluviul Temes şi şi-au aşezat
taberele lângă Vadul Nisipurilor. Şi, pe când voiau să traverseze apa
Temes, a venit împotriva lor Glad, din ai cărui urmaşi descinde Ohtum,
ducele acelei patrii, cu o mare oştire de călăreţi şi pedestraşi, cu ajutorul
cumanilor şi bulgarilor şi blacilor. Dar, a doua zi, pe când ambele linii de
luptă, între ele fiind fluviul Timiş, de o parte şi de alta, n-au avut putere să
treacă, Zuardu a impus fratelui său Cadusa să coboare cu jumătate din
oastea sa mai jos. Şi, în orice mod ar putea străbate, să lupte contra
duşmanilor. Pe dată Cadusa, ascultând de ordinele fratelui său, a coborât
călărind împreună cu jumătatea armatei, mai jos, într-o fugă foarte iute. Şi,
după cum graţia divină le era premergătoare, a avut trecerea uşoară. Şi, în
timp ce o parte din oştirea ungurilor era dincolo cu Cadusa şi partea de
jumătate era dincoace cu Zuard, atunci ungurii au sunat trâmbiţele de
război şi, trecând fluviul înot, au început să lupte aprig. Şi, deoarece
Dumneazeu mergea cu graţia sa înaintea ungurilor, le-a dat lor o mare
victorie şi duşmanii acestora cădeau înaintea lor, ca snopii după secerători.
Şi în acelaşi război au murit doi duci ai cumanilor şi trei cneji ai bulgarilor.
Şi însuşi Glad, ducele acestora, a reuşit să scape de la pieire prin fugă, dar
întreaga oştire a acestuia, topită ca ceara în faţa focului, a pierit în gura
săbiei. Atunci Zuard şi Cadusa şi Boyta, după ce au câştigat victoria, plecaţi
de aici, au venit către hotarele bulgarilor şi şi-au aşezat taberele lângă
fluviul Ponoucea. Dar, ducele Glad, scăpat prin fugă, după cum am spus
mai sus, a intrat în fortărea a Keuee (Cuvin). Şi, în a treia zi, Zuardu şi
Cadusa şi, de asemenea, Boyta, din care neam descinde Brucsa, după ce
şi-au orânduit armata, au început să lupte contra fortăreţei Keuee. Când a
văzut aceasta Glad, ducele acestora, după ce au fost trimişi soli, a început
să ceară pace de la ei şi le-a dăruit, de bună voie, fortăreaţa cu diferite
daruri.

Plecând de aici, au luat fortăreața Ursoua şi au locuit acolo o lună şi

au trimis înapoi la ducele Arpad pe Boyta împreună cu a treia parte a oştirii
şi cu fiii locuitorilor daţi ca ostateci. Şi pe deasupra, şi-au trimis solii lor ca
să le dea voie să meargă în Grecia ca să-şi subjuge toată Macedonia, de la
Dunăre până la Marea Neagră. Căci mintea ungurilor din acel timp nu
poftea nimic altceva decât să ocupe pentru sine pământuri şi să folosească
munca războinică. Pentru că ungurii, în acele timpuri, se bucurau de
vărsarea sângelui omenesc în aşa fel ca şi lipitoarea şi dacă n-ar fi făcut
aşa, n-ar fi lăsat urmaşilor lor atâtea pământuri bune. Ce să mai spun?
Boyta şi solii acestora au ajuns la ducele Arpad şi i-au povestit faptele
săvârşite. Iar ducele le-a lăudat acţiunea acestora şi a cedat lui Zuardu şi
Cadusa libertatea nestânjenită ca să meargă în Grecia şi să ocupe ţara
pentru sine. Şi lui Boyta, pentru servicul său foarte credincios, i-a dat mult
pământ lângă Tisa, cu numele Torhus. Atunci, solii lui Zuard şi ai fratelui
său Cadusa, după ce au primit învoirea, s-au întors la stăpânii lor.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
În prima parte a capitolului, cronicarul ne povestește
despre descoperirea insulei Csepel de către maghiari, o insulă pe
Dunăre, în Ungaria. Are o suprafață de 257 kmp, lungă de 48 km
și cu o lățime medie de 6-8 km.
Pe această insulă, după spusele cronicarului, Arpad hotărăște
cucerirea Pannoniei, care, atenție, la acea dată nu era ocupată în
totalitate de maghiari, dar și inițierea de campanii de jaf spre
vest.
În partea a doua a capitolului, Anonymus descrie luptele
duse de către unguri în Banat cu Glad și aliații săi, pecenegii și
bulgarii.
Luptele duse sunt sângeroase, cronicarul spune că în acele
războaie și-au pierdut viața doi duci ai cumanilor și trei cneji ai
bulgarilor și că însuși Glad s-a aflat în situația de a-și pierde viața.
Conflictul dintre Glad și unguri se finalizează cu retragerea lui
Glad în cetatea Cuvinului și încheierea unui tratat de pace,
rezonabil pentru ambele părți.
 În partea a treia a capitolului, conducătorii maghiari cer
încuviințarea lui Arpad pentru organizarea unor expediții de jaf în
Macedonia și Grecia.
Foarte plastic, Anonymus face cunoscută caracteristica de
bază a maghiarilor din acele vremuri: “pentru că ungurii, în acele
timpuri, se bucurau de vărsarea sângelui omenesc în aşa fel ca şi
lipitoarea…”
---------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XLV. Despre cetăţenii bulgarilor şi macedonenilor

După ce au trecut câteva zile, Zuard şi Cadusa, cu întreaga sa

armată, ridicând stindardele înstelate, au traversat navigând apa Dunării şi
au luat fortăreața Borons (Branicevo,Serbia), apoi au mers la fortăreața
Scereducy (Sofia, Bulgaria). Auzind aceasta, cetăţenii bulgarilor şi
macedonenilor, s-au temut foarte mult de figura acestora. Atunci toţi
locuitorii acelei ţări au trimis solii lor împreună cu multe daruri, ca să le
subjuge ţara şi să le dea fiii ca ostateci. Zuard şi Cadusa, doritori de pace şi
primind darurile şi ostatecii acestora, le-a dat drumul în pace, ca pe propriul
lor popor. Iar ei înşişi au început să călărească dincolo de poarta Wacil şi
au luat fortăreața regelui Filip (Plovdiv,Bulgaria), apoi şi-au subjugat toată
ţara până la cetatea Cleopatra (Neopatras, Grecia). Şi au avut sub
stăpânirea lor toată ţara, de la cetatea Durasu (Durazzo, Albania) până la
tara Rachy (Serbia). Şi Zuardu şi-a luat soţie în acea ţară şi poporul acela,
care acum se numeşte Sobamogera, a rămas în Grecia după moartea
ducelui Zuard. Şi de aceea s-a numit soba, adică după greci popor prost,
deoarece, după moartea stăpânului său, n-a preţuit calea de a se întoarce
în patria sa.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Anonymus ne povestește despre campaniile de cucerire și
jaf ale maghiarilor în Serbia, Bulgaria, Albania și Grecia.
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XLVI. Despre portul Moger

După ce au trecut câteva zile, ducele Arpad şi toţi fruntaşii săi,

plecând din insulă printr-o consfătuire comună şi printr-un consens egal şi
prin voinţă liberă, au aşezat taberele dincolo de Surcusar până la fluviul
Racus (pârâu lângă Pesta). Şi când au văzut că sunt în siguranţă în toate
părţile, nici că cineva ar avea puterea să se opună, au trecut Dunărea. Şi
portul unde au făcut trecerea îl numiseră Moger, deoarece cele şapte
persoane principale, care sunt numite hetumoger traversaseră acolo
Dunărea navingând. După ce Dunărea a fost trecută, au aşezat taberele
lângă Dunăre până la Apele Calde Superioare. Şi, auzind aceasta, toţi
romanii, locuitori prin Pannonia, şi-au păstrat viaţa prin fugă. Dar a doua zi,
ducele Arpad şi toţi fruntaşii săi, cu toţi ostaşii Ungariei, au intrat în cetatea
regelui Athila. Şi au văzut toate palatele regale, unele distruse până la
temelie, altele nu, şi admirau peste măsură toate aceste construcţii de
piatră. Şi au devenit veseli, mai mult decât se poate spune, pentru că au
meritat să ia, fără război, cetatea regelui Athila, din al cărui neam descinde
ducele Arpad. Şi se ospătau zilnic, cu mare bucurie în palatul regelui Athila,
stând de o parte şi de alta. Şi aveau înaintea lor toate orchestrele şi
sunetele dulci ale chitarelor şi ale fluierelor, cu toate cântecele bufonilor.
Tăvile pentru mâncare, <şi> cupele erau aduse ducelui şi nobililor în vase
de aur, servitorilor şi ţăranilor în vase de argint. Pentru că toate bunurile
celorlalte regate din jur le dăduse Dumnezeu în mâna lor. Şi îşi trăiau viaţa
din belşug şi în chip strălucit împreună cu toţi oaspeţii veniţi la ei. Şi ducele
Arpad dădea oaspeţilor rămaşi la el pământuri şi proprietăţi mari şi, auzind
aceasta, mulţi dintre oaspeţi veneau grămadă la el şi rămâneau cu el
săltând de bucurie. Atunci, ducele Arpad şi ai săi, din cauza bucuriei, au
rămas în cetatea regelui Athila timp de douăzeci de zile. Şi toţi ostaşii
Ungariei, în prezenţa ducelui, aproape în fiecare zi, făceau cu scuturile şi
lăncile lor o foarte mare serbare militară. Şi alţi tineri se jucau cu arcurile şi
săgeţile după obiceiul păgân. De unde, ducele Arpad a devenit foarte
bucuros. Şi a dăruit tuturor ostaşilor săi diferite daruri în aur, ca şi în argint,
împreună cu celelalte proprietăţi. Şi în acelaşi loc a dat lui Cundunec, tatăl
lui Curzan, pământul de la cetatea regelui Athila până la cei o sută de munţi
şi până la Gyoyg şi fiului său i-a dat o fortăreaţă în paza poporului său.
Atunci Curzan a poruncit ca acel castru să fie numit cu propriul său nume.
Care nume, până în ziua de azi, n-a fost dat uitării.

----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Anonymus povestește despre descoperirea cetății lui Attila,
vechi castru roman, la acea dată în ruină (Ecilburg).
Așezându-se pe aceste teritorii, Arpad, pentru a-și putea
acoperi pierderile de oameni în luptele duse, inițiază o politică de
maghiarizare, primind în rândurile lor pe oricine își exprima
dorința, acesta fiind răsplătit cu proprietăți și teritorii.
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XLVII. Despre ţara Pannoniei

Iar ducele Arpad, după ce a ţinut sfat în a 21-a zi, a ieşit din
Ecilburg ca să-şi subjuge ţara Pannoniei până la fluviul Droua. Şi, în prima
zi, tabăra a fost aşezată lângă Dunăre către cei o sută de Munţi. Atunci s-a
hotărât ca ducele să trimită o parte din armata sa lângă Dunăre spre
fortăreața Borona, căreia i-a pus ca şefi şi conducători pe doi din
principalele persoane, adică Ete, tatăl lui Eudu, şi Boyta, de la care
descinde neamul Brugsa. Cărora chiar ducele Arpad le-a dat, pentru
supunerea lor foarte credincioasă, daruri nu foarte mici şi lui Eudunec, fiul
lui Ete, i-a dat pământ lângă Dunăre, împreună cu un popor nenumărat. Şi
în acel loc, Eudu, după ce a subjugat poporul acelei părţi, a construit un
castru pe care l-a numit popular Zecuseu deoarece acolo şi-a aşezat
scaunul şi reşedința. Şi lui Boyta i-a dat în acelaşi fel mult pământ către
Saru, împreună cu un popor nenumărat care, până acum, se numeşte
Boyta.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Arpad își continuă campania de împroprietărire a supușilor,
cronicarul neuitând să sublinieze că aceste teritorii care erau
dăruite conducătorilor maghiari, erau bogate în populație. De
unde atunci acel “vid de populație” constatat de către cronicarii
medievali și ulterior de cercetătorii unguri și nu numai ?!
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XLVIII. Despre cetatea Bezprem

În cea de a doua parte a oştirii a fost trimis Usubu, tatăl lui Zolocu şi
Cusee, care să meargă împotriva cetăţii Bezprem (Veszprem) şi să subjuge
pe toţi locuitorii pământului până la Fortăreaţa de Fier. Atunci Usubu, şef şi
conducător al acelei oştiri, îngăduit de duce, după ce şi-a ridicat stindardul,
a plecat şi şi-a aşezat tabăra lângă Muntele Pacoztu. Iar de aici, mergând
călări, şi-au aşezat taberele în câmpia Peytu şi au rămas acolo timp de trei
zile. Dar, în a patra zi, au ajuns până la fortăreaţa Bezprem. Atunci Usubuu
şi Eusee, după ce şi-au ordonat oastea împotriva ostaşilor romani care
păzeau fortăreaţa Bezprem, au început să lupte aprig. Şi s-au luptat între ei
o săptămână. Dar în a doua săptămână, în a patra zi de odihnă, pe când
cealaltă parte a oştirii era prea obosită de munca războiului, atunci Usubuu
şi Eusee au distrus mai mulţi ostaşi ai romanilor prin tăişul săbiei şi pe unii
i-au omorât cu lovituri de săgeţi. Dar, cei rămaşi dintre romani, văzând
îndrăzneala ungurilor, după ce fortăreaţa Bezprem a fost părăsită, au
scăpat prin fugă şi pentru apărarea vieţii s-au grăbit spre ţara teutonilor. Pe
care Usubuu şi Eusee i-au urmărit până la hotarul teutonilor. Dar într-o zi,
în timp ce ungurii şi romanii erau la graniţă, romanii fugind într-ascuns, au
trecut înot fluviul care e la hotarul Pannoniei şi teutonilor. De unde, acel
fluviu este numit de unguri Loponsu (Lapincs), deoarece romanii l-au trecut
înot într-ascuns din cauza fricii de unguri.
---------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Acest capitol al lui Anonymus găzduiește un mare secret.
Cine erau acești soldați romani (?) care apărau fortăreaţa?
După unii istorici, fortăreaţa era un avanpost al francilor, în
scopul supravegherii și al monitorizarii mișcărilor războinice ale
moravilor și boemilor. Dar la data apariţiei maghiarilor în aceste
zone, principele Rastislav al Moraviei își eliberase poporul de sub
stăpânirea francilor, fapt consemnat în istorie la anul 855. Este
posibil ca aceştia să fi preluat vechiul castru roman, transformat
în fortăreaţă medievală, în ideea de a avea un sistem de apărare
împotriva maghiarilor. Mențiunea făcută de către Anonymus cum
că soldaţii garnizoanei erau romani se bazează pe faptul că
fortăreaţa fusese inițial un castru roman, parte dintr-un sistem de
apărare al imperiului roman.
Analizând informaţiile date de către cronicar, să facem
legatură între două informații oferite de Anonymus:
 conducătorul “țării” Câmpiei Pannoniei se numea Salanus
 soldaţii garnizoanei din fortăreaţa Bezprem erau romani.
Numele atribuit de Anonymus, ducelui Pannoniei, Salanus,
este pur latin, ceea ce dovedeşte existenţa unei continuităţi
dacice, a unei populaţii vorbitoare de limbă latină pe teritoriul
pannonic. Afirmaţia că apăratorii fortăreţei Bezprem erau romani
este legată de confirmarea acestei continuități dacice. Garnizoana
Bezprem era un punct de apărare și observare, poziționat de
către Salanus pe limita de graniţă a “ducatului”, în scopul
prevenirii atacurilor expansioniste ale francilor, germanilor sau
slavilor.
Acest lucru poate fi dovedit prin multiplele dovezi
arheologice și documentare care atestă existenţa unei comunități
dacice/valahe pe teritoriul pannonic, înainte de venirea
maghiarilor:
 existența și în prezent, a unei comunități românesti pe
teritoriul Ungariei, maghiarizată, însă, în proporție de 99%;
 existenţa toponimelor în regiunea Vezprem (Bezprem),
acestea erau menţionate sub numele de Olaszfalu (satul
românilor);
 denumirea unor localităţi sau moşii cu termenul de Vluzka,
ce corespunde cu termenul român de Vlaşca;
 descoperirea unor vestigii arheologice, făcute începând din
anul 1710, care identifică localitaţi și comunităţi de origine
dacă/valahă în jurul lacului Balaton, confirmate de
oficialitaţi ale timpului.
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. XLIX. Despre Fortăreaţa de Fier

Şi Usubuu, tatăl lui Zoloucu, şi Eusee, tatăl lui Urcun, întorşi de aici,
au luat Fortăreaţa de Fier şi au primit pe fiii locuitorilor ca ostateci. Dar,
călărind de aici pe lângă fluviul Bolotun, au ajuns până la Thyon. Şi, după
ce şi-au subjugat neamurile, în a patrusprezecea zi au intrat în fortăreaţa
Bezprem. Atunci Usubuu şi Eusee, după ce au ţinut sfat, au trimis ducelui
Arpad pe solii săi împreună cu diferite daruri şi cu fiii locuitorilor luaţi ca
ostateci. Şi în ce chip le-a dat Dumnezeu victoria şi cum romanii, după ce
fortăreaţa Bezprem a fost părăsită, scăpaţi prin fugă din faţa lor, au
traversat navigând într-ascuns fluviul Loponsu. Dar, trimişii lor l-au găsit pe
ducele Arpad în pădurea Turobag, plimbându-se cu mândrie, şi l-au salutat
cu diferite cuvinte din partea lui Usubuu şi Eusee şi i-au prezentat ducelui
pe fiii locuitorilor luaţi ca ostateci. Dar ducele Arpad, după ce a auzit
acestea, a devenit mai vesel ca de obicei şi, întorcându-se în Etiburgu, a
făcut mare ospăţ . Şi a dăruit mari daruri solilor aducători de bucurie.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Solii lui Usubuu și Eusee îi comunică lui Arpad, cu multă
bucurie, vestea cuceririi fortăreței Veszprem.
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. L. Despre devastarea Pannoniei

Atunci ducele Arpad şi nobilii săi, plecaţi din Elciburgu cu a treia

parte a armatei, şi au aşezat taberele lângă câmpia Fântânii Sărate. Şi
plecând călare de aici, au ajuns până la Muntele Bodoctu. Dar ducele
Arpad a dat, de la partea de răsărit, lui Eleudunec, tatăl lui Zoisu, o mare
pădure, care acum se numeşte Vertus din cauza scuturilor teutonilor
părăsite în acel loc. La poalele cărei păduri, lângă balta Ferteu (Tăul Fer),
Sac, nepotul lui Zobolsu, după mult timp, a construit o fortăreaţă. Ce să mai
spun? Însă ducele Arpad şi ostaşii săi, mergând pe lângă Muntele Sfântului
Martinus, şi-au aşezat taberele şi au băut, atât ei, cât şi animalele lor din
fântâna Sabaria. Şi, urcând muntele şi, după ce au văzut frumuseţea ţării
Pannoniei, s-au bucurat prea mult. Şi plecaţi de aici, au venit până la Raba
şi Rabucea, au devastat neamurile şi regatele sclavilor şi panonilor şi au
ocupat ţinuturile acestora. Dar au atacat şi hotarele carintienilor moravi prin
numeroase incursiuni. Cărora le-au ucis multe mii de oameni în tăişul
săbiei, le-a distrus posturile militare şi le-au luat în stăpânire ţinuturile şi,
până în ziua de azi, cu ajutorul Domnului, urmaşii lor le stăpânesc cu
putere şi în pace. Atunci Usubuu şi Eusee, tatăl lui Urcun, s-au întors la
ducele Arpad, cu întrega lor oştire, sănătoşi şi nevătămaţi, cu o mare
victorie. Căci Dumnezeu, căruia primejdia îi era prevăzută, a transmis
ducelui Arpad şi ostaşilor săi pe duşmanii acestora şi, prin mâinile lor, s-au
făcut stăpâni pe munca popoarelor. Când, deşi fuseseră înrădăcinaţi şi îşi
subjugaseră aproape toate regatele mai apropiate, s-au întors lângă
Dunăre spre pădure pentru vânătoare şi, după ce ostaşii au fost trimişi la
treburile lor, ducele şi nobilii săi au rămas în insula Sepel, unde s-au aflat
soţia ducelui şi alte femei ale nobililor. Şi în acelaşi an, ducele Arpad a
născut un fiu cu numele Zulta; şi s-a făcut mare bucurie printre unguri. Şi
ducele şi nobilii săi timp de mai multe zile făceau mari ospăţuri. Şi tinerii
acestora se jucau în faţa ducelui şi a nobililor săi, ca şi mieii oilor în faţa
berbecilor.

Dar, după ce au trecut câteva zile, ducele Arpad şi nobilii săi, printr-
un sfat comun, au trimis o oaste contra lui Menumorout, ducele bihorean.
Cărei oştiri i-au fost făcuţi şefi şi conducători Usubuu şi Velec? Care au
plecat din insulă călărind prin nisip şi au traversat, navigând, fluviul Tisa, în
portul Beuldu. Şi de aici, călărind pe lângă fluviul Couroug, şi-au aşezat
taberele şi toţi siculii, care la început erau popoarele regelui Athila, după ce
vestea lui Usubuu a fost auzită, au venit paşnici înaintea lor şi le-au dat de
bună voie pe fiii lor ca ostateci, împreună cu diferite daruri. Şi au început să
lupte înaintea oştirii lui Usubuu, în prima linie, contra lui Menumorout. Şi, pe
dată, au trimis pe fiii siculilor ducelui Arpad şi, după ce siculii au mers
înainte, au început să călărească împreună contra lui Menumorout. Au
traversat, navigând, fluviul Criş la Muntele de Cerb şi de aici, călărind, şi-au
aşezat taberele lângă fluviul Tekereu.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
În prima parte a capitolului, cronicarul prezintă, în
continuare, campaniile de jaf și ocuparea teritoriilor din Pannonia
de către maghiari. Anonymus ne spune că în acel an (906), lui
Arpad i s-a născut un fiu pe nume Zulta (Zoltan), acesta fiind de
fapt fiul cu numărul 5 al conducătorului maghiar, după: Levente,
Tarhacsi, Jelek și Jutocsa.
Interesant este faptul că tocmai el, cel mai mic, va ajunge
urmașul lui Arpad la conducerea maghiarilor. Ce s-a întâmplat cu
ceilalți frați, care au fost interesele susținerii lui la conducere, nu
se știe.
În partea a doua a capitolului, cronicarul ne istorisește că
Arpad reia problema cuceririi voievodatului lui Menumorout.
Anonymus îi prezintă pe “siculi”- secui ca pe niște ostași viteji,
antemergători ai maghiarilor în războaie.
---------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. LI. Despre ducele Menu Morout

Când Menumorout a auzit aceasta, că Usubuu şi Velec, cei mai

nobili ostaşi ai ducelui Arpad, au venit împotriva sa cu o mână puternică,
după ce secuii au mers înainte. S-au temut mai mult decât a trebuit şi n-a
existat îndrăzneala să vină împotriva lor, pentru că auziseră că ducele
Arpad şi ostaşii săi sunt mai puternici în război şi că romanii au fost puşi pe
fugă din Pannonia prin aceiaşi şi că au devastat ţinuturile carintienilor
moravieni şi că au ucis mai multe mii de oameni în tăişul săbiei lor. Că au
ocupat regatul Pannoniei şi că duşmanii lor au fugit dinaintea feţei lor.
Atunci ducele Menumorout, după ce mulţimea ostaşilor a fost
părăsită în castrul Byhor, el însuşi fugind cu soţia şi fata sa din faţa
acestora, au început a locui în pădurea Ygfon. Usubuu şi Veluc şi întreaga
lor oştire au început să călărească veseli împotriva fortăreţei Byhor şi şi-au
aşezat taberele lângă fluviul Iouxas. Iar în a treia zi, după ce oştirile au fost
orânduite, au plecat la fortăreaţa Belland. Şi ostaşii adunaţi de jur împrejur
din diferite naţiuni au început să lupte împotriva lui Usubuu şi a ostaşilor
săi. Syclii şi ungurii omorâseră mulţi oameni cu lovituri de săgeţi. Usubuu şi
Velec au ucis 125 ostaşi cu balistele. Şi s-au luptat între ei 12 zile şi dintre
ostaşii lui Usubuu şi Velec au fost omorâţi 20 unguri şi 15 secui. Dar, în a
13-a zi, când ungurii şi secuii umpluseră şanţurile fortăreţei şi veniseră să
pună scări la perete, ostaşii ducelui Menumorout, văzând curajul ungurilor,
au început să roage pe aceşti doi principi ai armatei şi, după ce fortăreaţa a
fost deschisă, au venit să se roage, cu picioarele goale, înaintea feţei lui
Usubuu şi Velec. Cărora Usubuu şi Velec, punându-le pază, ei înşişi au
intrat în fortăreaţa Byhor şi au găsit acolo multe bunuri ale acelor ostaşi.
Când Menumorout auzise aceasta prin soli scăpaţi prin fugă, s-a aruncat
într-o mare teamă. Şi a trimis solii săi cu diferite daruri la Usubuu şi Velec şi
i-a rugat pe aceştia să favorizeze ei înşişi pacea şi să dea drumul solilor şi
să meargă la ducele Arpad, care să-i anunţe acestuia că Menumorout, care
la început a încredinţat ducelui Arpad, prin solii săi proprii, cu inima mândră
bulgărească, că refuză să-i dea pământ cât încape într-un pumn, acum,
prin aceiaşi soli, învins şi distrus, nu se îndoieşte să dea întregul regat şi pe
fiica sa lui Zulta, fiul lui Arpad. Atunci Usubuu şi Velec au lăudat sfatul
acestuia şi au trimis soli împreună cu solii săi, care să roage pe stăpânul
său, ducele Arpad, pentru pace. Care, pe când intraseră în insula Sepel şi
salutaseră pe ducele Arpad, a doua zi solii au spus cele încredinţate de
Menumorout. Dar, ducele Arpad, după ce a ţinut sfat cu nobilii săi, a
apreciat şi a lăudat cele încredinţate de Menu morout şi când auzise acum
că fiica lui Menumorout este de aceeaşi etate ca şi fiul său Zultus, n-a fost
nevoit să amâne cererea lui Menumorout şi a primit pe fiica sa ca soţie a lui
Zulta, împreună cu regatul pe care i l-a promis. Şi, după ce a trimis soli la
Usubuu şi Velec, le-a dat sarcina ca nunta să fie sărbătorită, să primească
pe fiica lui Menumorout ca soţie pentru fiul său Zulta şi să ducă cu sine pe
fiii locuitorilor daţi ca ostateci şi ducelui Menumorout să-i dea fortăreaţa
Byhor.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Cronicarul povestește despre asediul cetății Bihor de către
oștile maghiare, sub conducerea lui Usubuu și Velec. Pentru a-și
proteja familia, Menumorout se refugiază într-o pădure, probabil
într-un loc dintr-o zonă muntoasă, inaccesibilă pentru armata
maghiară. Maghiarii reuseșc să cucerească cetatea Bihorului, dar
cu mari pierderi de ambele părți.
La fel ca și în cazul lui Salanus, părțile cad la înțelegere, fiind
chiar stabilită căsătoria fiicei lui Menumorout cu fiul lui Arpad,
Zulta (Zoltan). Cronicarul ne spune că cei doi erau cam de
aceeași vârstă, diferența fiind cam un an.
Anonymus uită, din nou, că se află în Transilvania și-l
confundă pe Menumorout cu un bulgar (cu inima mândră
bulgărească).
Ce este demn de remarcat că totuși, în urma victoriei
maghiarilor, conducător al cetății Bihorului va rămâne tot
Menumorout.
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. LII. Despre Usubuu şi Velec

Usubuu şi Velec, precum şi întreaga lor oştire, favorizaţi de sfaturile

lor, au acceptat pe fata lui Menumorout după ce au sărbătorit nunta şi au
dus cu sine pe fiii locuitorilor daţi ca ostateci. Şi pe însuşi Menumorout l-au
lăsat în fortăreaţa Byhor. Atunci Usubuu şi Velec s-au întors la ducele
Arpad cu mare onoare şi bucurie, iar ducele Arpad şi iobagii săi le-au ieşit
înainte şi au dus pe fiica lui Menumorout cu mare cinste la casa ducală,
după cum se cuvine logodnicii unui duce atât de mare. Iar ducele Arpad şi
toţi fruntaşii săi, sărbătorind nunta, au făcut un mare ospăţ şi aproape în
fiecare zi mâncau ca la nuntă împreună cu diferiţi ostaşi ai regatelor de
prinprejur. Iar tinerii acestora se jucau înaintea feţei ducelui şi a nobililor
săi. Ducele Arpad, după ce a primit jurământul fruntaşilor şi ostaşilor
Ungariei, a făcut să fie ridicat fiul său Zulta ca duce, cu mare cinste. Atunci
ducele i-a dat lui Usubunek (Usubuu), tatăl lui Zoloucu, pentru serviciul său
foarte credincios, fortăreaţa Bezprem împreună cu toate accesoriile sale. Şi
lui Veluquius (Velec) i-a dat comitatul de Zarand. Şi astfel a dăruit celorlalţi
nobili onoruri şi locuri. După această situaţie, Menumorout a murit în al
doilea an fără fiu şi a lăsat în pace regatul său în întregime ginerelui său
Zulta. După aceasta, în anul 907 de la încarnarea Domunului, ducele Arpad
s-a dus din această viaţă lumească. Care a fost îngropat cu cinste mai sus
de izvorul unui fluviu mic care coboară printr-o albie de piatră în cetatea
regelui Athila. Unde chiar după convertirea religioasă a ungurilor a fost
construită o biserică ce se numeşte Alba, în cinstea fericitei Fecioare Maria.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Cronicarul ne prezintă celebrarea nunții celor doi copii.
Anonymus fixează anul morții lui Arpad la 907 și mai mult ca
sigur că este și cel al lui Menumorout. Avem astfel confirmarea
temporală a conflictului dintre Arpad și Menumorout ca fiind anul
906 (Menumorout a murit în al doilea an~de la conflict).
Este importantă și remarca lui Anonymus cum că
Menumorout nu avea copii, deci nu exista un urmaș direct la
conducerea voievodatului, lucru absolut imposibil dacă ținem cont
că tot același cronicar, în aceeași cronică, spune foarte hotărât că
voievodul bihorean ținea mai multe femei (!?). Sigur unul dintre
descendenții lui Menumorout a urmat la conducerea voievodatului
Bihariei.
Urmașul lui Arpad la tron este numit Zulta, dar care la
acea vreme, fiind copil, a fost sub tutela oficială a unuia unul
dintre frații lui mai mari.
Se vede clar tendința lui Anonymus de a “occidentaliza”
numele de origine onogură ale maghiarilor, astfel Usubuu devine
Usubunek, iar Velec devine Veluquius.
------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. LIII. Despre succesiunea ducelui Zulta

Şi i-a urmat fiul său Zulta, asemenea tatălui său în obiceiuri,

neasemenea ca fire. Căci ducele Zulta a fost puţin bâlbâit şi alb, cu păr
moale şi galben, statura mijlocie, duce războinic, cu suflet puternic, dar
indulgent faţă de cetăţeni, cu voce plăcută, dar lacom de autoritate. Pe care
toţi fruntaşii şi ostaşii Ungariei l-au apreciat într-un mod uimitor.
După ce a trecut un oarecare timp, când ducele Zulta avea 13 ani, toţi
fruntaşii regatului, prin sfat comun şi voinţă egală, au pus şefi pe câţiva
conducători ai regatului, supuşi ducelui, care prin conducerea dreptului
consuetudinar, să potolească certurile şi conflictele celor care nu se înţeleg.
Dar pe alţii i-au stabilit conducători ai oştirii, cu care să pustiască diferite
regate, al căror nume au fost: Lelu, fiul lui Tosu, Bulsuu, bărbat sângeros,
fiul lui Bogat, Bonton, fiul lui Culpan. Căci aceştia erau bărbaţi războinici şi
tari la suflet, cărora nu le-a fost altă grijă decât să subjuge neamuri
stăpânului său şi să devasteze regatele altora. Care, după ce şi-au luat
rămas bun de la ducele Zulta, s-au luptat cu armata carintiană. Şi au venit
în marchia Lombardiei prin Forum Iuli, unde au devastat în mod crud
cetatea Padua (Padova) prin masacrare şi incendii şi sabie şi mari jafuri. Şi
de aici, intrând în Lombardia, au început să facă multe rele. Când locuitorii
ţării au încercat să reziste violenţei şi furiei lor animalice adunaţi într-o
îngrămădeală, atunci o mulţime nenumărată a lombarzilor a pierit prin
loviturile săgeţilor ungurilor, fiind măcelăriţi cât mai mulţi episcopi şi comiţi.
Atunci Lutuardus, episcopul bisericii din Vercelle, un bărbat foarte renumit,
odinioară prietenul cel mai intim şi consilierul cel mai credincios în cele
secrete al împăratului Carol cel Mic, auzind aceasta, după ce a luat cu sine
operele şi tezaurele fără seamăn, care erau din belşug mai mult decât se
poate estima, în timp ce se străduia să scape de ferocitatea lor sângeroasă
prin toţi cunoscuţii, atunci a dat pe neaşteptate fără să ştie peste unguri şi,
fiind prins de îndată, a fost omorât de aceştia şi au răpit tezaurul care trece
peste o apreciere omenească, pe care îl purta cu şine. în acelaşi timp,
Ştefan, fratele comitetului Waldo, în timp ce vroia să-şi cureţe pântecele
noaptea stând în singurătate pe zidul fortăreţe, atunci a fost rănit grav prin
lovitura unei săgeţi, de un ungur oarecare, prin fereastra dormitorului său,
de care rană s-a stins în aceeaşi noapte.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Din nou excepțională pentru Anonymus comparația
trăsăturilor fizice și tipicului lui Zulta cu ale bunicul lui Almus:
"...căci ducele Zulta a fost puţin bâlbâit şi alb, cu păr moale
şi galben, statură mijlocie, duce războinic, cu suflet puternic, dar
indulgent faţă de cetăţeni, cu voce plăcută, dar lacom de
autoritate"...
și: "...căci Almus însuşi era la faţă frumos, dar negru şi avea
ochii negri, dar mari, înalt de statură şi svelt. Dar, avea mâini
groase şi degete lungi şi Almus însuşi era credincios, binevoitor,
generos, înţelept, bun soldat, vesel, îndatoritor faţă de toţi aceia
care în acel timp erau soldaţi în regatul scitic"...
De unde se vede cum s-au pierdut elemente din fizionomia
primilor maghiari, prin căsătorii cu femei localnice, Almus și
posibil și Arpad.
Se confirmă din nou că la data căsătoriei, Zulta avea cam
un an, cel mult doi.
Cronicarul istorisește că după câțiva ani (după ce a trecut
un oarecare timp) de la moartea lui Arpad, respectiv pe când
avea Zulta 13 ani, și-a pus conducătorii (adică pe tutori) să
potolească certurile şi conflictele celor care nu se înţeleg.
Suntem deja în anul 920, cînd maghiarii reiau campaniile
de jaf în Italia.
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. LVI. Despre devastarea Lotaringiei, Alamaniei şi Franciei

După aceea au devastat Lotoringia şi Alamania. Chiar şi pe francii

răsăriteni, mulţi ostaşi ai acestora fiind dispăruţi la hotarul Franconiei şi
Bavariei, i-au întors într-o fugă ruşinoasă prin loviturile săgeţilor, și, primind
toate bunurile lor, s-au întors în Ungaria, la ducele Zulta.
---------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Între anii 911-933, oștile maghiare atacă și devastează
teritoriile Franței și Germaniei, ajungând până în Spania. Pe
parcursul a câțiva ani, Bavaria a fost jefuită de 11 ori, iar
Lombardia de 13 ori.
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. LV. Despre moartea lui Lelu şi Bulsuu

Dar după aceea, în al cincilea an pe când domnea împăratul

Cunrad (Conrad I), Lelu, Bulsuu şi Botond, vestiţi odinioară şi cei mai
glorioşi ostaşi ai lui Zulta, ducele Ungariei, trimişi de stăpânul lor, au
invadat părţile Alamaniei şi au luat multe din bunurile acestora. Dar, în
urmă, Lelu şi Busluu au fost prinşi prin înşelăciunile blestemate ale
bavarilor şi alamanilor şi au fost ucişi lângă fluviul Hin (Inn în Germania)
spânzuraţi în furci patibulare. Botond şi alţi ostaşi ai ungurilor, care
fuseseră rămaşi dintre ei, văzându-se îngrămădiţi de violenţa rea a
duşmanilor, au stat curajos şi bărbăteşte. Şi dimpotrivă nu s-au înstrăinat,
ci au apucat a se ajuta unul pe celălalt, mai ales partea rămasă în pericol
şi, după obiceiul leilor răniţi, năpustindu-se urlând în mijlocul armelor
asupra duşmanilor, au culcat la pământ cu foarte violent masacru. Şi, deşi
erau învinşi, totuşi au învins pe învingătorii lor mai puternici şi mai victorios
şi i-au culcat la pământ cu cel mai violent masacru. Aşadar, fericită
încărcătură a navei ungurilor, neobosită experienţă a pericolelor, acum mai
sigură şi mai experimentată din însăşi continua practică a războialelor cu
bărbaţii şi din puterea mai deosebită, au distrus prin foc şi sabie toată
Bavaria şi Alemania şi Saxonia şi regatul latharian. Şi au decapitat pe
Erchargenus şi pe Bertoldus, ducii acestora. Dar, plecaţi de aici, au luat cu
asalt Francia şi Gallia şi, când s-au întors de aici victorioşi, au pierit printr-
un mare măcel din cauza capcanelor saxonilor. Dar cei care au reuşit să
scape din acestea s-au întors la casele lor. Dar, de moartea lui Lelu şi
Bulsuu şi a celorlalţi ostaşi ai săi, ducele Zulta şi fruntaşii lui nu puţin s-au
tulburat şi au devenit duşmanii teutonilor. Atunci, ducele Zulta şi ostaşii săi
au început să se mişte împotriva acestora, din cauza ofensei provocată de
aceştia, şi n-au trecut sub tăcere cum le-ar putea da înapoi soarta.
Dar graţia divină fiind ajutătoare, ducele Zulta, în anul întrupării
dumnezeieşti 931, a născut un fiu, pe care l-a numit Tocsun, cu ochi
frumoşi şi mari, păr negru şi moale, avea coamă ca leul, după cum veţi auzi
în cele ce urmează.

----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Anonymus plasează anul morții lui Lelu și Bulcsuu (916) în
timpul domniei regelui german Conrad I (911 – 918). Germanii,
sătui de campaniile de jaf ale maghiarilor, au organizat o
contraofensivă împotriva armatei maghiare, reușind să-i înfrângă
și să captureze două din căpeteniile acestora. Soarta lor avea să
fie tragică, ei fiind uciși prin sufocare în furci patibulare.
 Alte contingente maghiare își continuă însă campaniile de
jaf în Bavaria, Germania centrală și Saxonia, precum și în
ținuturile franceze.
În ultima parte a capitolului, cronicarul ne face cunoscut anul
nașterii fiului lui Zulta, Tocsun/Tacsany, 931. Cronicarul subliniază
încă o dată că își continuă cronica (după cum veţi auzi în cele ce
urmează), neavând intenţia să o termine în anii vieții lui Tocsun.
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. LVI. Despre duşmanii regelui Atho

În acelaşi an, duşmanii lui Atho, regele teutonilor, unelteau la

moartea lui printr-o crimă detestabilă. Care, fiindcă nu putuseră să-i facă
nici un rău prin ea, au început să ceară ajutorul ungurilor. Fiindcă ştiau că
ungurii erau de neînvins în muncile obişnute ale războaielor şi că
Dumnezeu a oferit prin ei, la multe regate, bicele furiei sale. Atunci, acei
duşmani ai lui Atho, regele teutonilor, au trimis solii la ducele Zulta, bărbat
războinic, şi l-au rugat, dându-i mult aur, să atace pe numitul rege Atho, cu
ajutor unguresc. Dar ducele Zulta, mânat de mânie, atâta pentru pacea lor
şi pentru bani, cât chiar şi pentru moartea lui Lelu şi Bulsuu, cu inima
gemând, a trimis o oaste mare împotriva lui Atho, regele teutonilor. Cărora
le-a pus ca şefi şi conducători pe Botond, fiul lui Culpun, şi pe Zobolsu, fiul
lui Eleud, precum şi pe Ircund, fiul lui Eusee. Care, îndată ce au plecat de
la ducele Zulta, au lovit din nou cu sabia Bavaria, Alemania şi Saxonia şi
Turingia. Şi plecaţi de aici în ziua de Păresimi, au traversat râul Ren (Rin) şi
au distrus regatul Lotaringiei, cu arcul şi săgeţile. Lovind violent chiar şi
întreaga Gallie, au jefuit, intrând, bisericile lui Dumnezeu în mod crud. De
aici, prin fier şi sabie, şi-au deschis drumul prin râpele senonilor, prin
popoarele alimini. Prin umare, după ce acele popoare foarte războinice şi
foarte asigurate prin poziţia naturală a locurilor au fost învinse, au trecut
urcând Munţii Senonilor şi au luat cetatea Segusa. Plecaţi de aici, au luat
cu asalt Taurina, cetate foarte bogată. Şi, după ce au cercetat regiunea
plană a Lambardiei, au jefuit pe drumuri stabilite aproape întrega Italie,
îmbelşugată şi abundentă de toate bunurile. Dar după aceea, Botond, fiul
lui Culpun, şi Urcun, fiul lui Eusee, după ce toate neamurile amintite mai
înainte au fost supuse, s-au întors în propria lor ţară, bucurându-se
încununaţi de victorie. Atunci Hoto, regele teutonilor, a întins o cursă lângă
fluviul Ren (Rin) şi, atacându-i cu întreaga elită a regatului său, a omorât
pe mulţi dintre ei. Botond şi Urcun şi cei rămaşi din oştire voind mai mult să
moară în război decât să piardă o victorie însuşită lor. Atunci urmăresc cu
îndârjire pe duşmani şi, în acelaşi război, au omorât un oarecare mare
duce, bărbat foarte vestit. Şi pe alţii răniţi grav i-a întors în fugă, ale căror
arme, aparţinând duşmanului învins, le-au jefuit. Şi de acolo s-au întors în
propria ţară cu o mare victorie. Şi, pe când Botond şi Urcun se întorceau
veseli în ţara Pannoniei, atunci Botond, obosit de lunga muncă a războiului,
a apucat să slăbească în chip ciudat, a plecat din viaţă şi a fost îngropat
aproape de fluviul Vereucea. Dar aceasta să fie cunoscută tuturor celor
care vor să ştie că ostaşii ungurilor au purtat acesta şi alte războaie în
acelaşi fel până în timpurile ducelui Tucsun.

----------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Între anii 926 – 955, maghiarii inițiază o serie de campanii
de jaf și intimidare în vestul Europei, prădând sistematic Bavaria,
Saxonia, Alsacia, Lorena, Franconia, Lombardia, Veneția, etc.
Împăratul Otto I al Sfântului Imperiu Roman (936 – 973) va
fi primul dintre conducătorii vest europeni care va înfrunta în mod
deschis și coordonat hoardele maghiare.
Cele descrise de către Anonymus în prezentul capitol se
referă la incursiunile călăreților maghiari (din anul 937, conduși
de Botond, Zobolsu și Ircund) în Bavaria, Suabia, Alsacia și
Franconia și nicidecum la bătălia de la Lechfeld.
Lupta de la Lechfeld va avea loc abia în anul 955, la 15
august, în timpul domniei regelui Taksony (947 – 975) și nu în
timpul domniei lui Zoltan (907-947), iar acest eveniment nu
apare în cronica lui Anonymus. Bătălia de la Lechfeld pune
față în față armatele maghiare cu cele germane, conduse de
împăratul Otto I cel Mare (936 – 962). Fiind considerată una
dintre cele mai sângeroase bătălii din istoria pre-medievală, ea s-
a încheiat cu victoria armatelor germane, Otto I punând astfel
capăt incursiunilor maghiare în centrul Europei.
Acestă confuzie, promovată atât de cercetătorii actuali, cât
și de "wikiped-iștii" entuziaști provine de la Simon de Keza care,
în “Cronica ungurilor”, pune în seama lui Bulcsuu și a lui Lel
pierderea luptei de la Lechfeld. Ori acest lucru este infirmat de el
însuși și de cronica lui Anonymus.
La data desfășurării bătăliei de la Lechfeld, respectiv anul
955, Bulcsuu și Lel (Lehel) erau morți (încă din anul 916, când au
sfârșit în furcile patibulare ridicate de germanii regelui Conrad I,
conform cronicilor germane, maghiare și franceze). În
prezentarea lui, Simon de Keza nu menționează numele
împăratului german, față de Anonymus, care spune clar: “după
aceea, în al cincilea an pe când domnea împăratul Cunrad
(Conrad I)”, adică anul 916 !
Și dacă nu au fost uciși, atunci este puțin probabil ca după
39 de ani (!?), la onorabila vârstă de 65-70 de ani, aceștia să fi
condus armatele maghiare, ținând cont că Bulscuu făcea parte
dintre căpitanii lui Arpad (!?).
 În sprijinul acestei afirmații vine contrazicerea lui Simon de
Keza care, în altă parte, face precizarea că maghiarii au intrat în
Pannonia începând cu anul 872, fiind conduși de către Arpad, ai
cărui căpitani erau: Zobole, Jula, Urs, Cund, Lel și Bulchu. Dacă
luăm în considerare că la data intrării în Pannonia, aceștia aveau
minim 25 de ani (ca să poată fi căpitani în armata maghiară..!),
un calcul matematic extrem de simplu ne dă anul de naștere,
aproximativ 847. Ori între 955 și 847 sunt "numai" 108 ani
diferență, ceea ce infirmă total faptul istoric că Bulchu și Lel s-au
luptat cu armata împăratului german Otto I cel Mare, la Lechfeld.
Quod erat demonstrandum, adică "pe românește": ceea ce
trebuia demonstrat !

Un fapt interesant de semnalat este următorul: expedițiile și

campaniile de cucerire sau jaf erau întodeauna conduse de către
doi sau trei conducători, din care unul era, întotdeauna, mai în
vârstă și cu experiență, iar ceilalți își făceau “ucenicia” pe lângă
acesta, de exmplu, la expedițiile conduse de către Bulcsuu, care
era din generația lui Arpad, participau mai tinerii Lelu și Botond.
În capitolul de față, conducătorul vârstnic este Zobolsu, iar
“ucenicii”, Botond și Ircund.
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cap. LVII. Despre organizarea regatului

Iar ducele Zulta, după reîntoarcerea ostaşilor săi, a fixat hotarele

regatului Ungariei din partea grecilor până la poarta Wacil şi până la ţara
Racy. Către apus, până la mare, unde este cetatea Spaletina. Şi din partea
teutonilor până la podul Guncil, şi tot în acele părţi a dat rutenilor să
construiască o fortăreaţă, care au venit în Pannonia cu ducele Almus,
strămoşul său. Şi la acelaşi hotar dincolo de mocirla Musun a aşezat să
locuiască chiar şi nu puţini bisseni, pentru apărarea regatului său, ca nu
cumva mai târziu, teutonii, înfuriaţi din cauza ofensei princinuită lor, să
poată pustii hotarele ungurilor. Iar din partea boemilor a fixat hotarele până
la fluviul Moroa, sub astfel de condiţie ca ducele acestora să plătească
anual tributurile regelui Ungariei. Şi în acelaşi fel dispare partea polonilor
până la Muntele Turtur, după cum făcuse la început hotarul regatului Borsu,
fiul lui Bunger. Si, în timp ce ducele Zulta şi ostaşii săi au fost astfel
înrădăcinaţi pretutindeni ca unguri, atunci ducele Zulta a adus fiului său
Tocsun o soţie din ţara cumanilor. Şi el însuşi fiind în viaţă, a primit
jurământul nobililor săi şi pe fiul său Tocsun l-a făcut duce şi conducător
absolut asupra întregului regat al Ungariei. Şi însuşi ducele Zulta, în al
treilea an al domniei fiului său a plecat din închisoarea vieţii pe calea fiinţei
veşnice. Iar ducele Tocsun, împreună cu toţi fruntaşii Ungariei, a păstrat în
toate zilele vieţii sale, în forţă şi pace, toate drepturile ţării sale. Şi, după ce
au auzit despre bunătatea acestuia, mulţi oaspeţi au venit la el în număr
mare din diferite naţiuni. Căci din ţara Bular au venit oarecari stăpâni foarte
nobili cu o mulţime mare de ismaeliţi al căror nume fuseseră: Billa şi Bocsu.
Cărora ducele le-a dăruit pământuri din diferite locuri ale ungurilor şi pe
deasupra le-a cedat pe veci o fortăreaţă care se numeşte Pest. Iar Bylla şi
fratele său, Bocsu, din ai cărui urmaşi se trage Ethey, după ce a ţinut sfat,
au cedat două părţi din poporul adus cu sine, pentru serviciul numitei
fortăreţe. Iar a treia parte a lăsat-o urmaşilor săi. Şi, în acelaşi timp, din
aceeaşi regiune a venit un oarecare ostaş foarte nobil cu numele Heten,
căruia chiar ducele i-a dăruit pământuri şi alte posesiuni nu modeste. Iar
ducele Tocsun a născut un fiu cu numele Geysa, al cincilea duce al
Ungariei. Şi, în acel timp, din ţara bisenilor a venit un oarecare ostaş, de
neam ducal, al cărui nume a fost Thonuzoba, tatăl lui Urcund, din care
descinde neamul Thomoy. Căruia ducele Thocsun i-a dat pământ ca să-l
locuiască în părţile Kemey până la Tisa, unde acum este portul Obad. Dar
acest Thonuzoba a trăit până în timpul sfântului rege Ştefan, nepotul
ducelui Tocsun. Şi, pe când fericitul rege Ştefan predica vorbele vieţii şi
boteza pe unguri, atunci Thonuzoba, deşert în credinţă, n-a vrut să fie
creştin. Dar, trăind cu soţia, a fost înmormântat la portul Obad, ca nu
cumva, trebuind să se boteze el însuşi şi soţia sa, să trăiască în veci cu
Christos; dar Urcun, fiul său, făcut creştin, a trăit cu Christos în veci.

---------------------------------------------------------------------------------------------------
Spre înțelegere:
Cronicarul ne prezintă ultimele hotărâri ale lui Zulta privind
organizarea administrativă a teritoriului ocupat de maghiari,
precum și decizia de a transmite puterea regală fiului său,
Tocsun/Tacsany, în anul 947. Zulta va mai supraviețui trei ani,
după care "se va retrage la cele veșnice", după cum foarte poetic
o afirmă și cronicarul: a plecat din închisoarea vieţii pe calea
fiinţei veşnice.
Tocsun/Tacsany, căsătorit de tatăl său cu o cumană ca să-
și asigure o alianță atât de necesară în acele vremuri, va avea un
copil pe nume Geza, tatăl viitorului Ștefan I, numit și cel Sfânt.
Pentru Anonymus se temină o epocă a cuceririlor maghiare
și, în mod normal, ar fi normal să urmeze o descriere a perioadei
de consolidare și stabilizare a cuceririlor făcute de către maghiari
sub regii Geza și Ștefan I, dar cronica se termină brusc, cu
povestea banală a unui oarecare supus al lui Tocsun.
Acest lucru, dar și toate cele constatate pe parcursul
cronicii, ne îndreptățesc să credem că gesta nu a fost terminată,
sau, dacă Anonymus a terminat lucrarea, s-a pierdut o parte din
ea sau nu se dorește a fi găsită.
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Cuvânt de sfârșit

Prin “decriptarea” lucrării constatăm că Anonymus fie nu și-

a terminat cronica (fapt confirmat de capitolele XXIV și LV, unde
cronicarul ne îndeamnă să citim faptele în continuare) sau, dacă a
terminat-o, continuarea fie s-a pierdut, fie acele pagini nu au fost
copiate, fie au fost ignorate de către urmași (...și oare de
ce?!?...).
Ce ne transmite Anonymus și de ce este contestată cronica lui
în prezent? Anonymus ne prezintă succint (în partea a doua a
cronicii lui) istoria maghiarilor, așa cum a preluat-o din cronicile
anuale ale cancelariei maghiare. Putem astfel identifica în “gesta”
persoane și fapte istorice ale momentului istoric, pomenite și în
alte cronici ale vremii, precum cele bizantine, rusești sau
germane.
Întâlnim, în cronica lui, referiri la personaje istorice puternic
afirmate în istoria europeană a acelor vremuri, precum:
- Oleg al Kievului (ducele de Kyeu), cca. 880 – 912, care a cucerit
Kievul in 882;
- Țarul Simeon al bulgarilor (893 – 927);
- Conrad I, împăratul german (911 – 918);
- Kuszan, fiul lui Kundu, marea căpetenie maghiară dintre anii
892 – 904, înaintea lui Arpad;
- Arpad, conducător al ungurilor între 904 – 907, după cum este
el pomenit în cronicile bizantine;
- Bulcsuu și Lelu, conducători maghiari uciși de germani în anul
916;
- Petru Orseolo, rege maghiar între 1044 – 1046;
- Ștefan I cel Sfânt, rege maghiar în perioada 997 – 1038;
- Ahtum/Ohtum, voievod de Banat la 1003;
- Chanadinus, trădătorul lui Ohtum la 1003;
- Gyula cel Bătrân, creștinat la 953, presupusul nepot al lui
Tuhutum;
- Gyula cel Mic, oponent al lui Ștefan I, cca. 980 – 1004;
- Fiii lui Gyula cel Mic, Bua și Bucna, prezenți in istorie la 1046.
Și tot el ne confirmă existența “ducilor” din spațiul pannonic
și carpatic precum: Kean, Salanus, Glad, Menumorout și Gelu,
care sunt prezentați cu lux de amănunte, neputându-se
argumenta interesanta constatare ulterioară a unor cercetători
cum că Anonymus le-ar fi inventat. Fără aceste personaje ale
gestei nu se pot evidenția faptele de glorie ale maghiarilor în
luptele lor de jaf și cucerire în Câmpia Pannonică și în
Transilvania, devenind irelevantă noțiunea de “descălecat al
ungurilor”.
Anonymus mai confirmă și alte repere istorice, prin
utilizarea unor toponime și hidronime locale, neschimbate până în
ziua de azi, la acea dată nefiind influențate de “botezarea” lor
ulterioară de către maghiari: Danubii (Dunăre), Byhor (Bihor),
Zomus (Someș), Zotmer (Satu-Mare), portas Mezesina (porțile
Meseșului), Thyscia (Tisa), Ystru (Dunăre) s.a.m.d.
Față de acestea, prezentăm și poziția unor istorici români
și străini, preluată din cartea istoricului Gheorghe I. Brătianu,
Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești, în
capitolul "Temeiuri nouă linguistice și istorice ale tradiției
anonimului": “Nu vom stărui prea mult asupra argumentelor din
domeniul filologiei și al linguisticei. Acele adunate de filologul
maghiar I. Melich, în sprijinul autenticității cronicei Anonimului, au
fost rezumate, pentru cercetătorii necunoscători ai limbii
ungurești, într-un articol al d-lui V. Motogna apărut mai de mult
în Revista istorică. Nicolae Iorga i-a adăugat, după obiceiul său în
asemenea cazuri, note proprii, adesea însoțite de puncte de
întrebare și exclamație. Influența bulgară ce se desprinde din
unele pasaje ale cronicei, d-l Melich o regăsește până și în numele
de persoane și de localități. Aceste nume, scrie d-sa, arată că aici
a existat o cultură bulgaro-turcească, a cărei influență s-a
prelungit și după așezarea ungurească. Dacă se poate lua în
considerare etimologia Kagan-Kachan-Kaan-Kean, care dă
numelui acestui stăpânitor înțelesul unui titlu, care a fost într-
adevăr folosit de neamurile turcești, celelalte încercări sunt mult
mai contestabile, ajungând între altele, la teza absurdă că numele
de râuri din vestul Transilvaniei sunt nume dacice… în limba
maghiară și că numai prin intermediul ei au ajuns în română ! E
probabil că din aceste lucrări ale d-lui Melich s-a inspirat de
curând și d-l Horvath în istoria sa a Ardealului afirmând că ungurii
au întâlnit în Ardeal o populație bulgară.”

În ce consta negarea “gestei” lui Anonymus: faptul că

maghiarii au încercat să evite, în tot cursul istoriei lor,
recunoașterea existenței românilor în Ardeal și în Câmpia
Pannonică înainte de așa-zisul “descălecat” al lor.
 În sute de ani de istorie, ca și în prezent, s-a afirmat
primordialitatea primului venit și s-a infirmat existența celui găsit
la fața locului în Transilvania.
În numele acestei pretenții s-au ascuns, ars și falsificat
documente și vestigii care dovedeau continuitatea geto-dacă.
Românii au fost considerați o populație inexistentă pentru
comunitatea maghiară, aliată cu sașii și cu secuii. S-au exploatat
bogățiile din Ardeal în folosul strict al autorităților maghiare,
românii fiind reduși la stadiul de sclavi, s-au efectuat pogromuri
împotriva comunității române, conducătorii acestora fiind
eliminați, uciși și batjocoriți, dar poate cel mai grav dintre toate,
biserica românească a fost aproape neutralizată, iar enoriașii săi
obligați să-și schimbe credința, devenind catolici, reformați și/sau
greco-romano-catolici.
Ciudat este faptul că și în contextul actual al Comunității
Europene, care preconizează o deschidere a tuturor granițelor și
libera circulație, se mai găsesc voci contestatare, care să sprijinie,
în umbra puterilor guvernamentale inconștiente și a unor oameni
politici dubioși, retrocedarea Ardealului către Ungaria, sub diferite
forme aberante: federalizarea României, autonomizarea Țării
Secuilor, dezvoltarea unor regiuni economice cu predilecție în
Transilvania de centru – est, s.a.m.d.
Ca o concluzie, îl vom cita pe Homan Balint (1885 – 1951),
politician și istoric maghiar care va publica în Revista de Studii
Maghiare, în anul 1925, un articol intitulat “La première periode
de l’histographie hongroise”, în care face referire directă la
cronica lui Anonymus: „o operă de savant ce domină epoca", <o
naraţiune> „elaborată cu grijă, atât din punct de vedere strategic,
cât şi geografic, vădind pătrunderea criticii sale, reflecţie
metodică şi profunzimea cunoştinţelor sale” <ale cronicarului>.”

OAMENI ȘI ZEI

Zamolxis
 Nu cunoaștem foarte multe despre religia dacilor chiar dacă în
decursul istoriei s-au elaborat mii de lucrări despre credința geto-dacilor și
zeul lor, Zamolxe. Scopul prezentului capitol este de a prezenta câteva din
textele antice care îl menționează pe zeul geților și al tracilor și de a face
câteva comentarii și observații asupra fenomenului zamolxian, cu implicații
asupra religiei geto-dacilor.
Primul cronicar antic care îl „descoperă” pe Zamolxis este părintele
istoriei Herodot (484 – 425 î.Hr.) : ’’Iată cum se cred nemuritori geţii: ei cred
că nu mor şi că acel care dispare din lumea noastră se duce la daimonul
Zamolxis. Unii dintre ei îi mai spun şi Gebeleizis. Tot la al cincilea an ei
trimit la Zamolxis un sol, tras la sorţi, cu poruncă să-i facă cunoscute lucruri
de care, de fiecare dată, au nevoie. Iată cum îl trimit pe sol : unii dintre ei
primesc poruncă să ţină trei suliţe ( cu vârful în sus ), iar alţii, apucând de
mâini şi de picioare pa cel ce urmează să fie trimis la Zamolxis şi ridicându-l
în sus, îl azvârle în suliţe. Dacă - străpuns de suliţe - acesta moare geţii
socot că Zeul este binevoitor; iar dacă nu moare aduc învinuiri solului,
zicând că e un ticălos şi, după învinuirile aduse, trimit un altul, căruia îi dau
însărcinări încă fiind în viaţă. Aceeaşi traci, când tună şi fulgeră, trag cu
săgeţile în sus, spre cer şi ameninţă divinitatea care provoacă aceste
fenomene, deoarece ei cred că nu există un alt Zeu în afară de al lor.
Aşa am aflat eu de la elenii care locuiesc pe ţărmurile Helespontului şi
a Pontului Euxin, Zamolxis despre care vorbesc – fiind doar un muritor – a
fost rob în Samos şi anume a lui Pitagora, care era fiul lui Mnesarchos.
După aceea, ajungând liber, stânse bogăţii mari şi după ce se îmbogăţi, se
întoarse în patria lui. Întrucât tracii erau foarte nevoiaşi şi săraci cu duhul,
Zamolxis acesta – cunoscător al felului de viaţă ionian şi al unor deprinderi
mai cumpănite decât cele trace, întrucât avusese legături cu grecii şi cu
Pitagora, un însemnat gânditor al acestora, a clădit o casă pentru adunările
bărbaţilor, în care (se spune) îi primea şi punea să benchetuiască pe
fruntaşii ţării, învăţându-i că nici el, nici oaspeţii săi şi nici unul din urmaşii
acestora nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc unde vor trăi pururi şi
vor avea parte de toate bogăţiile. În vreme ce săvârşea cele amintite şi
spunea lucruri de felul acesta, el a poruncit să i se clădească o lociunţă
subpământeană. Când a fost gata, Zamolxis a dispărut din mijlocul tracilor
şi, coborând în locuinţa lui de sub pământ, a trăit acolo vreme de trei ani.
Tracii doreau mult să-l aibă jelindu-l ca pe un mort. În al patrulea an, el le-
a apărut şi astfel Zamolxis făcu vrednice de crezare învăţăturile lui. Iată ce
se povesteşte despre înfăptuirile lui.
În privinţa lui Zamolxis şi a locuinţei sale subpământene nici eu nu
resping cele spuse, dar nici nu le dau crezare prea mult ; mi se pare, însă, că
el a trăit cu mulţi ani înainte de Pitagora. Fie Zamolxis om ori vreun daimon
de-al geţilor, să-i fie de bine.’’
Mențiuni despre Zamolxis, după Herodot:
Platon ( 427 – 347 î.Hr. – în Charmides): ’’Tot aşa stau lucrurile
Carmide şi cu acest descântec. Eu <Socrate> l-am învăţat acolo în oaste de
la un medic trac, unul din ucenicii lui Zalmoxis, despre care se zice că îi face
pe oameni nemuritori. Spunea tracul acesta că medicii aveau dreptate să
cuvânteze aşa cum v-am arătat adineauri. Dar, Zalmoxis, adaugă el, regele
vostru, care este un Zeu, ne spune că, după cum nu trebuie să căutăm a griji
ochii fără a ţine seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neţinându-se
seama de corp, tot astfel trebuie să dăm îngrijire trupului împreună cu
sufletul. Iată de ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: pentru
că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit.
Dacă întregul este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă . Căci, ziceau el,
toate lucrurile bune și rele – pentru corp și pentru om în întregul său – vin
de la suflet și de acolo curg (ca dintr-un izvor) ca de la cap la ochi. Trebuie
deci – mai ales și în primul rând – să tămăduim izvorul răului, ca să se
poată bucura de sănătate capul și tot restul trupului. Prietene, zicea el,
sufletul se vindeca cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase,
care fac să se nască în suflete înțelepciunea. Odată ivită aceasta și dacă
stăruie, este ușor să se bucure de sănătate și capul și trupul. Când mă învață
leacul și descântecele, spunea: Să nu te înduplece nimeni să-i tămăduiești
capul cu acest leac, dacă nu-ți încredințează mai întâi sufletul ca să i-l
tămăduiești cu ajutorul descântecului. Iar acum – zicea el – aceasta este cea
mai mare greșeală a oamenilor: ca unii medici să caute în chip deosebit o
vindecare sau cealaltă (a sufletului și a trupului). Și mă povățuia foarte
stăruitor să nu mă las înduplecat de nimeni – oricât de bogat, dintr-un
neam ales sau oricât de frumos ar fi – să fac altfel. Deci eu, pentru că i-am
jurat și sunt nevoit să-i dau ascultare, îi voi da într-adevăr ascultare. Și dacă
vrei – potrivit povețelor străinului – să-mi încredințezi mai întăi sufletul
tău, pentru a-l vrăji cu descântecele tracului, îți voi da și leacul pentru cap.
Dacă nu, nu-ți pot ajuta cu nimic, scumpe, Carmide”.
Mnaseas (sec. II î.Hr. – fragment de Lexicon ) – ’’geţii cinstesc pe
Cronos, numindu-l Zamolxis’’.
Diodor din Sicilia (c. 80 – 21 î.Hr. – Biblioteca istorică ) :’’într-adevăr,
se povesteşte că, la arieni, Zathraustes a făcut să se creadă că o bună zeitate
i-a încredinţat legile. La aşa numiţii geţi, care îşi închipuie că sunt
nemuritori, Zamolxis pretindea că şi lui îi dăduse legile Hestia, zeitatea lor.
Tot astfel la iudei, Moise spunea că legiuirea o datorează zeului lor, invocat
de iudei sub numele de Ioa.’’
Strabon (c. 63 î.Hr. – 23 – Geogr.VII. ): ’’se povesteşte că unul dintre
geţii cu numele Zamolxis a fost sclavul lui Pythagoras şi cu acest prilej a
învăţat de la filosof unele știinţe ale cerului, altele apoi şi le-a însuşit de la
egipteni, deoarece a pribegit şi prin acele părţi ale lumii. După ce s-a întors
în patrie, el a câştigat o mare trecere înaintea mai marilor şi neamului său,
desluşindu-le acestora semnele cereşti. În cele din urmă, l-a înduplecat pe
rege să împărtăşască domnia cu el, întrucât este în stare să le vestească
vrerile zeilor. La început, el a fost ales mare preot al celui mai venerat zeu
de-al lor, iar după un timp a fost socotit el însuşi zeu. S-a retras atunci într-
un fel de peşteră inaccesibilă altora şi acolo şi-a petrecut o bună bucată de
vreme, întâlnindu-se rar cu cei de afară, decât doar cu regele şi cu slujitorii
săi. Regele, când a văzut că oamenii sunt mult mai supuşi faţă de el decât
înainte, ca faţă de unul care le dă porunci după îndemnul zeilor, i-a dat tot
sprijinul. Acest obicei a dăinuit până în vremea noastră ; după datină,
mereu se găsea un astfel de om care ajungea sfetnicul regelui, iar la geţi
acest om era numit chiar zeu. Până şi muntele (cu peştera) a fost socotit
sfânt şi aşa îl şi numesc. Numele lui este Cogaionon, la fel ca al râului care
curge pe lângă el. Apoi când peste geţi a ajuns să domnească Burebista,
împotriva căruia divinul Caesar s-a pregătit să pornească o expediţie,
această cinste o deţinea Decaineos. Iar practica pythagoreică de a se abţine
de la carne a rămas la ei ca o poruncă dată de Zamolxis’’ (. . .)
’’Spre a ţine în ascultare poporul, el şi-a luat ajutor pe Deceneu, un
şarlatan care rătăcise multă vreme în Egipt, învăţând acolo unele semne de
prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voia zeilor. Ba încă de
un timp fusese socotit şi zeu, aşa cum am arătat când am vorbit despre
Zamolxis. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i-o dădeau (geţii) este şi faptul
că ei s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin.’’ (. . .)
’’Posidoniu afirmă că misii se feresc, din cucernicie, de a mânca vietăţi; şi
iată deci motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc
însă cu miere, lapte sau brânză, ducând un trai liniştit – pentru care pricină
au fost numiţi /theosebi /și / capnobaţi /. Unii traci, spunea acesta îşi
petrec viaţa fără să aibă legături cu femeile, numindu-se / ctişti /; ei sunt
onoraţi şi socotiţi sacri, trăind, aşadar, feriţi de orice primejdie.’’
Pomponius Mela (sec. I d.Chr.): „ disprețul morții la Geți provine din
cauze variate: unii cred că se vor reîntoarce sufletele celor morți; alții că
deși nu se întorc, totuși nu se sting, ci trec către locuri mai fericite, alții în
fine că pier, dar că aceasta este mai bine decât a trăi.”
Lucian din Samosata (cca.125-180): “ (vorbind despre legislatori) dintre
barbari, cei doi Cirus, scitul Anacharsis, tracul Zamolxis, italicul Numa;
chiar și spartanul Licurg, atenienii Phokion si Tellos (cei șapte înțelepți în
afară de Periandros”.
Apuleius (cca. 125 - 200 d.Chr. - Apologia): “Același Platon ne-a lăsat
scris următoarele, într-un alt dialog despre un oarecare Zalmoxis, de neam
trac, dar un bărbat [care se ocupa de medicină] cu această știință : « iar
vorbele frumoase sânt [ca niște] descântece». Dar dacă lucrurile stau așa,
de ce să nu-mi fie îngăduit să cunosc, fie bunele cuvinte ale lui Zalmoxis, fie
ceremoniile preoțesti ale lui Zoroastru?”
Clemens Flavius Alexandrinul (cca.150 - 216 d.Chr.): “Este limpede că
barbarii cinstesc cu deosebire pe legiuitorii și dascălii lor, numindu-i zei.
Îmi pare că ei au simțit binefacerile mari ale bărbaților înțelepți și i-au
cinstit. La rândul lor, acești bărbați au arătat că înțelepciunea lor este în
folosul obștii; [așa sânt] toți brahmanii, odrișii și geții.”
“Geții, un neam barbar care a gustat și el din filozofie, aleg în fiecare an
un sol [spre a-l trimite] semizeului Zamolxis. Zamolxis a fost unul dintre
apropiații lui Pitagora. Așadar este înjunghiat cel socotit cel mai vrednic
dintre cei ce se îndeletnicesc cu filozofia. Cei care nu sunt aleși se mâhnesc
amarnic, spunând că au fost lipsiți de un prilej fericit “.
 Herodian ( 232 – 304 d.Chr. – Viaţa lui Pitagora) :’’Pythagoras, mai avea
şi un alt adolescent pe care-l dobândise în Tracia, numit Zamolxis, deoarece
- la naştere - i se aruncase deasupra o piele de urs. Tracii numesc pielea
’’zalmos’’. Îndrăgindu-l, Pythagoras l-a învăţat să cerceteze fenomenele
cereşti şi (să se priceapă) la sacrificii şi la alte ceremonii în cinstea zeilor.
Unii spun că el mai este numit şi Thales, iar barbarii îl adoră ca pe Heracles.
Dionisophanes afirmă că el a fost sclavul lui Pythagoras, că a căzut în
mâinile hoţilor şi a fost tatuat când s-a făcut răscoala împotriva lui
Pythagoras, care a fugit şi că şi-a legat faţa din pricina tatuajului. Unii mai
spun că numele de Zamolxis înseamnă ’’bărbat străin’’.
Porfir (233 - 305 d.Chr.): „Dionysophanes spune despre el <Zamolxis>
că i-ar fi robit lui Pitagora, după ce fusese prins de tâlhari și însemnat;
atunci când Pitagora a fost prins în mijlocul revoltei și a fugit, <Zamolxis>
și-a acoperit fruntea pentru a-și ascunde însemnele (stigmata).”
Celelalte sute de texte apărute la cronicarii antici și bizantini sunt
repetative, adăugându-se variațiuni pe aceași temă, mai ales de scriitorii
creștini.
Din miile de studii făcute asupra lui Zamolxis au rezultat la fel de variate
atribuiri și însușiri ale personajului. Victor Kernbach în Dicționarul de
mitologie face un un cumul din calitățile și veleitățile lui Zamolxis : ’’Astfel,
Zamolxe a fost: daimon getic (Herodot), sclav a lui Pytagoras (Herodot,
Strabon, Celsus, Origene), iniţiat în Egipt (Strabon, Iordanes), înţelept
prepitagoreic (Hetodot ), erou civilizator zeificat ( Herodot, Strabon), mag
şi medic psihoterapeut sau rege ajuns zeu (Platon), legislator (Diodor din
Sicilia, filosof savant (Iordanes), profet ( Strabon), reformator religios,
cultural, politic (Herodot, Iordanes), mare preot al divinităţii daco-getice
supreme (Strabon), personaj mort şi înviat ( Celsus), divinitate feminină
(Suidas), Hyperboreu (Clement), şaman (E.R.Dodds), zeu dionisiac după
modelul Sabazius (Grigore G.Tocilescu), zeu celest şi atmosferic (Vasile
Pârvan), zeu uranian (Mircea Eliade), zeu urano-solar evoluat dintr-un zeu
htonic ( Hadrian Daicoviciu), zeu htonic (I.I.Russu), divinitate iniţiatică
(Traian Herseni), profet htonic, naturist şi iniţiatic al unui zeu suprem
(Radu Florescu), zeul carpatic al nemuririi (Alexandru Busuioceanu), zeul
totemic întruchipând ursul (Romulus Vulcănescu), un zeu care reapare
periodic (Alexandru Popescu) Zeul Moş (Nicolae Densuşianu, Romulus
Vulcănescu ).’’
*
Chiar la începutul prezentarii lui Zamolxis, Herodot menționează
faptul că acesta mai era numit și Gebelezis. Ghebeleizis era de fapt un
supranume (cognomen), forma sacră prin care era venerat Zamolxis.
Traducerea lui este „Zeul din munte al dacilor”. Gebel înseamnă pământ,
lai este numele autohton al geto-dacilor, iar zis, deformat din zeus,
înseamnă zeu. Ca o paranteză, să reamintesc că dacii se numeau pe ei
înșiși, lai; termenul de daci le fusese dat de către romani, așa cum grecii îi
botezaseră, geți.
 Dacii aveau o admirație religioasă pentru munți, de unde puteau găsi
calea mai ușor spre Zamolxis, de aceea toate sanctuarele lor sacre sunt
așezate în vârf de munte. Lactantius, acuzând-o cu rea voință pe mama lui
Galerius, afirma despre ea că „era adoratoare a zeilor munților și <o >
femeie foarte superstițioasă”.
Textul lui Herodot abundă însă de patriotism elen: Zamolxis prin
învățăturile sale nu putea fi decât sclav al lui Pitagora, îndoctrinat cu modul
de viață ionian, deprinderile erau însușite din legături cu grecii, geții erau
săraci cu duhul în raport cu grecii, ajungând în final să-l nege chiar și pe
Zamolxis.
Herodot, conștient de faptul că Zamolxis și cultul lui era anterior lui
Pitagora și filozofiei acestuia: “mi se pare, însă că el a trăit cu mulți ani
înainte de Pitagora”, nu putea să conceapă cum într-o lume barbară poate
exista un nivel al filozofiei și educației atât de elevat.
Învățăturile lui Zamolxis erau axate în primul rând pe viața de zi cu zi,
ducerea unei vieți raționale, abținerea de la excese alimentare sau bahice,
ducând până la renunțarea produsele din carne, în favoarea alimentației cu
miere, lapte și brânză. Descoperirea existenței acestei conduite
propovăduite de Zamolxis la geți era considerată de către Herodot (484 -
545 i.Chr.) ca fiind imposibilă, deoarece Pitagora (580 - 595 i.Chr.) și
adepții lui, încercau educarea grecilor cu aceste principii riguroase, cu
privire la hrană și conduită, care erau de cele mai multe ori ignorate atât de
aristocrație, cât și de populația orașelor.
Pitagoricienii credeau în natura distinctă a sufletului față de aceea a
trupului. Pitagora suținea că sufletul este pur și nevinovat, dar aflat închis
într-un trup ca într-un mormânt. Filozofia zamolxiană era mai presus de
această teorie pitagoreică, considerând sufletul unitate cu trupul,
vindecarea trupului nu se putea face fară vindecarea sufletului, dar nici
invers.
Grecii afirmau în mod convins că filozofia era apanajul lor personal,
negândindu-se că un popor “sărac cu duhul” putea să învețe filozofie,
darămite astrologie sau fizică, învățătură făcută cu dăruință și pasiune de
către Deceneu, semenilor lui. Cunoștiințele astrale ale dacilor, a ciclului
lunii, a mersului anotimpurilor avea să-i ducă la realizarea, în zona
sanctuarelor, a unor adevărate calendare de măsurare a timpului de o
exactitate rară. Durata anului calculată de daci era de 365,24 de zile, anul
tropic calculat în ziua de azi cu exactitate computerizată are 365,242198
zile. Raportat la matematică, cele mai impresionante instrumente
descoperite în Dacia, descoperire care avea să-i uimească efectiv pe
realizatorii englezi ai unei emisiuni de popularizare a istoriei, era compasul;
compas descoperit în multitudine de forme și dimensiuni.
Dar ceea ce avea să-l surprindă în mod deosebit pe Herodot, era
credința geților în nemurire, credință neîntâlnită la niciun popor antic.
 Geții se avântau în luptă fără frică pentru viața lor și se bucurau,
sărbătorind moartea unui seamen de-al lor, pe când în contrapartidă, la
nașterea unui copil, plângeau.
Alexandru D. Xenopol numea această virtute a geților: “disprețul ce-
l arătau pentru viață și apetitul lor de moarte„ (!)
Prezența lui Zamolxis la geți și traci este misterioasă, zeu sau trimis al
Ziditorului lumii precum: Moise, conducătorul evreilor; Zarathustra, profetul
persan; Budha, înţeleptul poporului indian; Iisus Cristos, Fiul şi mesager al
Lui Dumnezeu, generator al creştinismului Mahomed, profet al Islamului.
În acest context, Diodor din Sicilia (cca.80 - 21 i.Chr.), amintind despre
Zarathustra, cel care primise legile de la o zeitate buna și despre Moise
care la rândul lui primise legile de la zeul iudeilor, numit Ioa, menționa că și
Zamolxis „pretindea că și lui îi dăduse legile Hestia, zeitatea lor <a geților>”.
Hestia (greaca veche: Ἑστία ) în mitologia greacă este zeița căminului, a
focului sfânt, prima fiică a lui Cronos și Rheei, soră a lui Zeus, Poseidon,
Demetra, Hera și Hades. Euripide o identifică însă cu Geea (personificarea
Pământului) afirmând despre ea: ’’Tu, Maică Glie, muritorii înţelepţi te
numesc Hestia.’’ Dar sensul cuvântului Hestia este unul mult mai complex
şi relevant: ’’Cea care dă impuls tuturor lucrurilor’’.
Legile despre care pomenește Diodor din Sicilia, numite „belagine”
erau după cum spune Strabon (cca.63 - 23 i.Chr.): “un codice de legi vechi
de 6000 de ani..”. Platon (427 - 347 i.Chr.), mult înainte de Strabon,
confirmase și el existența acestor legi vechi: ”în regatul lui Atheas, care
domnise peste hiperboreenii din nordul Traciei <Dacia>, au existat cele mai
vechi legi de origine divină, scrise cu litere, pe o columnă de aramă”.
Aceste învățături și legi ale lui Zamoxis aveau să-i însoțească pe
geto-daci în lungul curs al istoriei ulterioare, valahii numindu-și ulterior legile
Jus Walachie, în Transilvania, în Ţara Românească şi în Moldova, Lex
Vlachorum, sau Jus et Consuetudo, în Ungaria - Antiqua Valachorum
Lex et Consuetudo. Nicolae Densușianu avea să o numească însă Lex
Antiqua Valachorum.


’’ (. . .) Observând dispoziţia lor (a dacilor- n.a.) de a-l asculta în toate şi că

ei sunt din fire inteligenţi, i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei,
căci el (DECENEU –n.a.) era în aceasta un maestru priceput. El i-a învăţat
morala, dezbrăcându-i de moravurile lor cele barbare; i-a instruit în
ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască potrivit legilor naturii; i-a învăţat
logica, făcându-i cu mintea superioară celorlalte popoare; arătându-le
practica, i-a îndemnat să petreacă în fapte bune, demonstrându-le teoria
celor douăsprezece semne ale zodiacului; le-a arătat mersul planetelor şi
toate secretele astronomice şi cum creşte şi scade orbita lunii şi cum globul
de foc al soarelui întrece globul pământesc; şi le-a expus sub ce nume şi sub
ce semne, cele trei sute patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel
repede de la răsărit şi până la apus, spre a se apropia sau a se depărta de
polul ceresc. Vezi ce mare plăcere ca nişte oameni prea viteji să se
îndeletnicească cu doctrinele filosofice, când mai aveau puţin răgaz de
războaie. „ (Iordanes – Getica ).
Mulţi autori nu au luat în seamă aceste afirmaţii ale lui Iordanes,
considerându-le nişte exagerări. Studiile mai recente însă confirmă
realitatea celor afirmate în text de către Iordanes, şi chiar mai mult,
începând cu N. Densuşianu, H. Daicoviciu, M. Opperman, Paul Mac
Kendrick se fac simţite rezultatele studiilor legate de cunoştinţele ştiinţifice
ale dacilor. Făcând un sumum din toate aceste studii, Ioan Rodean îşi
asumă o grea sarcină, investigarea tuturor dovezilor privind cunoştinţele
dacilor, reuşind să întocmească un studiu foarte amănunţit şi interesant,
publicat sub titlul ’’Enigmele pietrelor de la Sarmisegetusa’’.
Iată de ce, cu permisiunea autorului, ne vom folosi de o serie de
concluzii din cartea domniei sale, precum şi de alte studii mai noi.
Referitor la textul lui Iordanes, vom adăuga pentru o mai bună
înţelegere a informaţiei că Deceneu a fost marele preot al dacilor şi Sfetnic
de Taină al regelui Burebista. Personaj enigmatic, el apare în Istoria dacilor
după o ’’rătăcire’’ în Egipt, unde învăţase să tălmăcească ’’voinţa zeilor’’,
fiind considerat la rândul lui ’’zeu, aşa cum am arătat când am vorbit despre
Zamolxis.’’ (Strabon). CINE a fost el în realitate, pare-se că nu vom ştii, cert
este faptul că acesta continuă munca de INIŢIERE în tainele ştiinţelor
începute de Zamolxe.
Bagajul de cunoştinţe ale Dacilor a fost foarte vast dezvoltat în multe
domenii ale ştiinţelor exacte şi ezoterice. Dar să le luăm pe rând.
Zamolxe ţinea cursuri de medicină modernă şi trata bolile în ansamblul
lor, ţinând cont că acestea se răsfrângeau atât asupra corpului fizic, cât şi
asupra psihicului, de multe ori tratamentul psihoterapeutic (prin descântece,
cum plastic le numeşte) dând rezultate sigure. Dacii cunoşteau efectul
plantelor medicinale şi al izvoarelor termale. Totodată foloseau instrumente
chirurgicale şi executau diferite operaţii chirurgicale, deosebit de complexe,
chiar şi asupra creierului. La cetatea de scaun a dacilor, Sarmizegetusa s-a
descoperit un mic ’’dispensar medical’’ care avea în inventarul lui
instrumente chirurgicale, vase mici pentru prepararea diverselor
medicamente, substanţe din care se preparau diferite leacuri şi poţiuni.
Toate acestea indică preocupările legate de igienă şi sănătate a dacilor. Să
nu uităm nici îndemnul, pe care li-l face Zamolxe în legătură cu necesitatea
adoptării unei alimentaţii naturale şi reducerea abuzului de carne şi vin.(sfat
întâlnit si la Deceneu).
Mai interesant este modul în care Zamolxe, îşi pregăteşte poporul să
accepte ideea morţii ca pe un fapt simplu biologic, natural al trupului, şi
continuitatea existenţei spiritului într-o altă lume, dar nu una idilică (de
genul rai), ci una revelată de el prin iniţierile la care a fost supus. Nu putem
decât să facem o asemănare între educaţia făcută de Zamolxe, legată de
modul în care trebuie să ne pregătim şi să acceptăm ideea morţii, cu cea
dezvoltată în ’’Cartea morţilor Tibetane ’’.
 În urma acestei educaţii, dacii nu se mai temeau de moarte,
conştientizând că se duceau într-o altă dimensiune, paralelă cu cea a lumii
noastre. Obiceiul lor de a plânge la naşterea unui copil şi de a se bucura la
moarte, este unic în spiritualitatea universală.
Dacii aveau vaste cunoştinţe astronomice şi calendaristice. Ei
împărţeau anul în 360 de zile (36 de săptămâni a câte 10 zile ). Zilele erau
subordonate planetelor (Marte, Mercur ?, Jupiter, Venus, Saturn), fiind 5
zile ’’masculine’’ şi 5 zile ’’feminine’’ într-o săptămână. Sistemul zecimal a
fost folosit de ei şi în viaţa economică ca unitate de măsură, în special în
activităţile legate de oierit şi păstorit.
Datorită faptului că ocupaţia principală a dacilor era agricultura, ei
foloseau un calendar agricol bine structurat pe anotimpuri, perioade de
cultivare, influenţe ale fazelor lunii şi periodicitate în variaţia culturii.
Solstiţiile şi echinocţiile erau considerate mari sărbători ale anului.
Cunoştinţele matematice au fost remarcabile, orientate în special spre
latura practică. La realizarea marilor sanctuare, dacii s-au folosit de noţiuni
de geometrie plană, în spaţiu şi de trigonometrie. Studiile făcute de
cercetători ne confirmă cunoaşterea Teoremei lui Pitagora şi folosirea în
mod uzual, încă din timpuri, când aceasta nu purta deja numele marelui
filosof şi matematician grec.
Buni cunoscători ai bioritmului uman şi al universului înconjurător, dacii
defineau această periodicitate ca un rezultat al interacţiunii energiilor pasive
şi active (asemenea inn-ului şi yang-ului chinez). Orice fenomen sau
eveniment era o succesiune de componente pozitive şi negative, care se
întrepătrundeau, creând caracterul de tot unitar.
Organizarea timpului era scrupulos împărţită în ani cu două
componente (primăvară – vară; toamnă - iarnă), fiecare componentă
împărţindu-se în două anotimpuri şi fiecare anotimp având 16 cicluri.
Totalitatea ciclurilor dintr-un an calendaristic fiind în număr de 64. Aceste
cicluri conţin o alternanţă de elemente pozitive şi negative, dominanta
schimbându-se de la ciclu la ciclu.
Este interesant de amintit aici că Sanctuarul mic de la Sarmizegetusa
este format prin dispunerea a 8 coloane de stâlpi pe 8 rânduri, ceea ce ne
dă prin înmulţire, acelaşi număr 64, identic cu numărul de câmpuri de pe
tabla de şah (împărţite în spaţii albe şi negre reprezentări ale energiilor
pozitive şi negative).
Iată cum cunoştinţele dacilor sunt identice cu cele ale poporului indian
şi foarte apropiate de ale chinezilor.
Ne lipsesc documentele pentru a realiza complexitatea cunoştinţelor
pe care le aveau strămoşii noştri. Apropiaţi de natură, ei au căutat să o
cunoască şi să o înţeleagă. Multe din realizările şi cunoştinţele lor
depăşesc nivelul nostru de înţelegere. Rămân nedescifrate, pentru noi,
grafia lor veche, caracterul cultului lui Zamolxe, legătura dintre aştri şi
orientările sanctuarelor lor.
Poate timpul care va veni ne va dezvălui ceva din tainele stramoșilor nostri.
Anacharsis (cca. 590 – 550 i.Chr.)

Chiar dacă în prezent nu mai este amintit în cărțile de istorie, în

dicționarele enciclopedice sau în cărți de culturalizare, Anacharsis a fost
unul dintre personajele cele mai misterioase, care s-a născut în Dobrogea,
fiind considerat de către greci unul dintre cei șapte întelepți ai lumii.

Referitor la acest personaj, Herodot scrie: „Lângă Pontul Euxin

<Marea Neagră> , către care și-a îndreptat Darius expediția sa, locuiesc în
afară de sciți, cele mai înapoiate neamuri din câte există în vreo țară. Căci
din toate neamurile de dincoace de Pont nu putem aminti pe nici unul care
să fi dat dovadă de înțelepciune și nu cunoaștem nici un învătat, cu excepția
neamului scit <get din Sciția Minor – Dobrogea> a lui Anacharsis. Neamul
scit, între toate neamurile pe care le cunoaștem, a descoperit cu nespusă
cumințenie, cel mai însemnat lucru pentru viața bine orânduită a
oamenilor.” (IV. 46).
Anacharsis era fiul unui șef scit <get> pe nume Gnurus, după alți
autori Daucetas, și al unei grecoaice; având ca frate pe Caduides, regele
sciților <șef al unei uniuni de triburi traco-dacice> (Diogenes Laertius). În
privința originii mamei sale nu putem să fim foarte siguri, deoarece atât
Herodot, cât și ceilalți cronicari greci, pentru a exalta virtuțiile grecilor, vor
afirma întotdeauna că personalitățile catalogate de ei ca „barbari”,
obligatoriu trebuiau să aibă mama grecoaică.
De altfel, Herodot povestind despre un alt personaj, născut la Histria,
pe nume Skyles, îi conferă și acestuia originea grecească prin descendența
maternă. În lipsă de informații despre acesta, istoricul grec îi conferă și
acestuia parte din biografia lui Anacharsis, respectiv interesul acordat față
de cultura greacă, precum și uciderea lui de către sciți, urmare a participării
acestuia la misterele dionisiace oficiate de către greci.
Inteligența lui Anacharsis și spiritul lui inovator se va impune însă în
fața triburilor gete existente în Doborgea și nu numai, îndemnându-i pe
oameni să adopte un curs temperat de viață și să evite orice fel de excese.
În dorința de a-și îmbogăți cunoștintele și de a cunoaște modul de viață
grec, Anacharsis va merge în anul 589 9.Chr. la Atena, unde va încerca
să-l cunoască, în primul rând pe Solon (n.640/638 i.Chr – d. 560/558
i.Chr.), faimos om de stat atenian, legislator și poet, considerat unul din cei
mai mari întelepți greci.
Hermippus povestește foarte plastic modul în care s-au cunoscut cei
doi. Atunci când Anacharsis a descins la Atena i-a trimis un mesaj lui
Solon: "Am călătorit până aici de departe pentru a te face prietenul meu."
Solon i-a răspuns, "Este mai bine să-ți faci prieteni acasă". Atunci scitul i-a
răspuns, "Atunci este necesar pentru tine, să fii acasă, pentru a te face
prieten cu mine." Solon a râs şi apoi a acceptat ca ei sa devină prieteni.
Aflând că Solon era implicat la acea vreme într-o reformă a justiției și
a legilor grecești, Anacharsis a facut următoarea afirmație: "Legile sunt
pânze de păianjen subțiri, care prinde muște mici, dar nu poate să le rețină
pe cele mai mari".
Mult interesat de modul de viață elen, avea să fie surprins însă de
unele aspecte ale laturii politice ale democrației grecești și "își <va>
exprima surprinderea asupra faptului că în Grecia oamenii deștepți
vorbesc, iar proștii decid". Fire deschisă, dar destul de acidă, discursurile
sale, devenite proverbiale printre atenieni, vor fi numite „discursuri scitice”.
Anacharsis a fost primul străin „barbar”, care a primit privilegiile de
cetăţenie ateniană. El a fost socotit de unii autori antici ca unul dintre cei
șapte înțelepti ai Greciei. Se mai spunea despre el că a fost iniţiat în
Misterele de la Eleusis, sărbătoare bi-anuală care se ținea în Grecia și erau
dedicate zeiței Demetra, zeița culturii și a roadelor pământului, și fiicei sale
Persefona, din recunoștiință pentru darul agriculturii. Conform legendei,
eleusinii erau protejați de către Demetra fiindcă se arătaseră primitori față
de ea, când luase înfățișarea unei bătrâne sărmane, în timpul căutării fiicei
sale, Persefona răpită de către Hades, zeul Infernului.
Niciuna din lucrările atribuite lui în antichitate nu a supraviețuit.
Cronicarii greci afirmă că ar fi scris mai multe cărți, care din păcate nu i-au
supraviețuit. Grecii menționează, îndeosebi, despre două cărți: una care
făcea o comparație între legile sciților și legile grecilor, și o alta care era
primul tratat de artă a războiului.
 Anacharsis era faimos pentru simplitatea modului său de viață, fapt
consemnat de către Cicero (106 i.Chr.-43 i.Chr.): „ Salutări de la Anacharsis
lui Hanno: îmbrăcăminte meu este o manta scitica, pantofii mei sunt tălpile
picioarelor, patul meu este pământul, mâncarea mea este doar
condimentată de foame – şi nu am mânca nimic, decât lapte şi brânză şi
carne. Vino şi mă vizitezi, şi mă vei găsi în pace. Vrei să-mi dai ceva. Mai
bine dă-l concetățenilor tăi, sau zeilor nemuritori. „
Spirit modest, Anacharsis îndemna în același timp la o viață
cumpătată și la moderație. Referindu-se la patima băuturii, puternic
încetățenită atât la sciți, cât și la greci, va face următoarea afirmație: „vinul
se face din trei tipuri de cirochini de struguri, primul ciorchine este al
plăcerii, al doilea al beției, iar al treilea al dezgustului.” Pe care ulterior o va
completa la o petrecere, când fiind insultat de către un tânar, îi va replica
acestuia: “ O, tinere, dacă acum, când ești tânăr, nu poți suporta vinul,
atunci când vei fi bătrân, va trebui să suporți apa!”
Astfel, el a devenit un fel de simbol pentru atenieni, care au înscris pe
statuia lui inscripția: " ține-ți în frâu limba, dorințele și pasiunile tale."
Mică parte din gândirea lui s-a păstrat, preluată ulterior de către autorii
greci. Asemeni profunzimei fabulelor lui Esop (cca. 620 – 560 i.Chr.),
maximele lui strălucesc prin inteligență și profunzime.
„Întrebat care este cel mai sigur vas de navigație, Anacharsis a răspuns,
cel care este ancorat în port.”
“Întrebat de un grec dacă nu îl deranjează faptul că este scit, Anacharis
a raspuns: Da. Țara mea este o rușine pentru mine, dar tu ești o rușine
pentru țara ta. “
Atingător de prietenia lui cu Solon , Anacharsis va răspunde că “a fost
mult mai bine să aibă un singur prieten de mare valoare, decât mulți
prieteni care nu sunt buni de nimic”.
Modul său de viață simplu, firea lui iscoditoare se regăsește și în
scrisoarea adresată bogatului rege al Lidienilor, Cresus (cca.595 – 546
i.Chr.): „O, rege al Lidienilor, am venit în țara grecilor, în scopul de a mă
familiariza cu obiceiurile și instituțiile lor, dar eu nu am nevoie de aur și voi
fi destul de mulțumit dacă voi reveni în Sciția, om mai bun decât am plecat.
Cu toate aceastea, voi veni la Sardes, căci așa cum cred, este foarte
avantajos să devin prietenul tău” .
Conform lui Herodot, Anacharsis se va întoarce în Dobrogea, unde va fi
ucis de regele Saulios, datorită orientarii lui spre obiceiurile grecești și a
încercării promovării cultului Cibelei, cult neaceptat de sciți <geți>.
Diogenes Laertius ne transmite însă o altă variantă, afirmând că
Anacharsis ar fi fost ucis de fratele său, Caduides, în timpul unei vânători,
sau în timpul unui ceremonial de comemorare a Cibelei, Marea Mamă a
Zeilor.
Memoria existenței lui a fost păstrată, în timp, de cronicarii greci și
romani și nu numai, astfel încât Leon Diaconul, relatând despre luptele
dintre rușii lui Sviatoslav și bizantini, undeva pe cursul Dunării în anul 972 îi
numește pe ruși „sciți” cu obiceiuri barbare: „ Căci, se spune că ei ar fi dedați
ceremoniilor eline <păgâne>, săvârșind sacrificii și libații în maniera elină
<păgână> fiind ințiați în acestea, fie de Anacharsis și Zamolxis, filozofii lor,
fie de tovarășii lui Ahile” .
Celebru în timpul antichității, prima calitate atribuită lui Anaharsis este
înțelepciunea, urmată de modestie și reținere. El nu aparține nici unei școli
filozofice , dar figura lui a fost folosită pentru a exprima percepte morale,
dar mai ales, pentru a critica comportamentul excesiv al grecilor. Tot ca și
Zamolxis, Anacharsis este văzut în primul rând barbar și întelept în același
timp. Zamolxis este asociat cu Anacharsis, de unii autori, și în calitate de
filozof, nu numai de zeu proteguitor al geților și al tracilor. 

„ Misteriile trace ale zeiței Cybele au fost instituite, potrivit tradiției, de
către regele frigian Midas, după cum arata Clement din Alexandria. În
multe privințe, aceste misterii erau asemănătoare misteriilor lui Dionysos.
Pe altă parte, ele erau deosebite de misteriile lui Attis, tot de origine
frigiană, care avea să apară în epoca elenistică.
Misteriile zeiței frigiene Cybele se desfășurau în munți, în obscuritatea
nopții, la lumina făcliilor, însoțite de muzica asurzitoare a tobelor mari și a
cazanelor de bronz lovite puternic, în timp ce, din când în când, răsuna
ritmul alert al fluierului sau al naiului. Participanții la aceste misterii traco-
frigiene ale Cybelei erau cuprinși de așa zisul „”corybantism””. Această
stare se manifesta prin compulsiunea de a juca, de a dansa, compulsiune ce
persista un timp îndelungat. Corybantii erau preoți ai zeiței Cybele, fiind
considerați fii ai lui Corybas (fiul zeitei Cybele), și erau în număr de trei sau
nouă. Dansurile lor se executau în sunetul cimbalelor, al tobelor mari, al
imnurilor cântate cu voce tare, al scuturilor lovite unele de altele și al
săbiilor ciocnite între ele. Corybantismul era un dans contagios, similar
celebrului Dance de Saint Guy, din evul mediu francez, care cuprindea sate
întregi în epidemia sa de dans săltăreț, executat la sunetul viorilor, al
flautelor și al tobelor. Cei cuprinși de corybantism aveau viziuni extatice,
provocate de consumul de alcool în exces și de utilizarea unor substanțe
halucinogene (poate canabis)” ( Misteriiile lui Zalmoxis – Constantin Daniel)

Toxaris (sec. VII - VI i.Chr. ?)

“Nu Anacharsis a venit primul la Atena din Scitia, dornic a se instrui în

cultura greacă, ci înaintea lui a venit Toxaris, un bărbat înțelept și iubitor de
frumos, care năzuia să cunoască cele mai bune rânduieli. Cât privește
obârșia lui, nu se trăgea din vreun neam regesc, nici nu se număra printre
purtătorii de pileus, ci era unul din sciții cei mulți și din popor, așa cum
sunt la ei așa numiții «cei cu opt picioare», adică să fie stăpân pe doi boi și o
căruță. Acest Toxaris nu s-a mai întors în Scitia, ci a murit la Atena și nu
după multă vreme a fost trecut în rândul semizeilor, iar atenienii îi jertfesc
Medicului străin.
Acest nume l-a dobândit [Toxaris] după ce ajunsese semizeu. Poate că
n-ar strica să lămuresc care este pricina denumirii și pentru ce motiv a fost
socotit în rândul semizeilor, fiind considerat ca unul dintre urmașii lui
Asclepios [și acesta] ca să vă dați seama și voi că nu numai la sciți exista
datina de a-i face pe oameni nemuritori și de a-i trimite lui Zamolxis soli, ci
și atenienii au dreptul să-i zeifice pe sciți în Grecia.” (Lucian din Samosata -
Scitul sau oaspetele )
Zamolxe nu a fost singurul motiv de admirație pentru greci, ci și
Anacharsis. Dar, se pare, conform lui Lucian din Samosata (125 - 192
d.Chr.) că înaintea lui ar mai fi existat un filozof get, care i-ar fi impresionat
pe greci. Din păcate nu avem prea multe informații istorice despre el. Unii
autori neagă existența lui Toxaris, susținând că ar fi fost un personaj
imaginar creat de Lucian. De altfel, Lucian îl mai prezintă pe acest personaj
într-un capitol intitulat Toxaris sau prietenia.
Important însă este mesajul transmis de Lucian din Samosata, despre
daci, tocmai când aceștia erau, parte intrați sub ocupație romană.
Ca o parenteză de final, tot Lucian mai amintește, într-un capitol numit
Cum trebuie scrisă istoria despre posibilitatea iscării unui război; război pe
care nu-l vede dacât între “geți si celți, fie între inzi și bactrii - căci
împotriva noastră nimeni nu va îndrăzni să pornească acum, când totul ne
este supus!”.
Lucian din Samosata avea la cunoștință de ocuparea unei părți a
Daciei și transformarea ei în provincie romană, elogiind puterea militară
romană care reușise să ocupe Regatul lui Decebal (“acum când totul ne
este supus”), dar în sufletul lui se temea totuși de dacii liberi și spera că nu
vor porni împotriva Romei, ci doar vor isca vreun război cu celții, celți care
la acea vreme erau plecați de demult din vecinătatea Daciei (?!).

Geto-dacii, tribul bessilor la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai

Mănăstirea Sfintei Ecaterina, aflată în sudul Peninsulei Sinai (Egipt) este

cea mai veche mănăstire creştină în care viaţa monastică nu a fost
întreruptă, având o istorie de 17 secole. Mănăstirea a fost construită pe
locul în care Dumnezeu i s-a revelat lui Moise sub forma Rugului Aprins, la
poalele Muntelui Tablelor Legii (cunoscut şi ca Muntele lui Moise sau
Muntele Sinai).
În anul 337 d.Chr., mama Împăratului Roman, Constantin cel Mare (306
- 337), Elena, dispune construirea la poalele muntelui a unei capele,
închinată Rugului Aprins.
Între anii 527 si 565 d.Chr., Împaratul Iustinian (527 - 565) ridică aici
Mănăstirea Rugului Aprins. Mănăstirea va păstra acest nume până în
secolul al IX-lea, când unui preot i se va revela într-o viziune că moaștele
Sfintei Ecaternina se află îngropate pe vârful celui mai înalt munte din Sinai,
Gebel Katherina (2.642 m). După găsirea moaștelor, acestea vor fi aduse
în mănăstire și așezare într-o raclă de argint. Din acel moment lăcașul de
cult va purta numele Sfintei Ecaterina. Ecaterina a a fost o martiră creștină,
torturată și ucisă în anul 305 d.Chr. prin decapitare.
 Partea surprinzătoare a evenimentelor petrecute în anii 527 - 565
este faptul că Iustinian a trimis în Sinai o sută de familii de “servitori/sclavi
ai romanilor” după cum menționează în lucrările sale Patriarhul Ortodox al
Alexandriei, Eutychius (877 - 940), cunoscut și sub numele arab de Sa'id
ibn Batriq, cu scopul de a construi mănăstirea, a o sluji și a o apăra. În
lucrările lui Eutychius, scrise în limba arabă, acești sclavi ai romanilor sunt
numiți “Abid - al - Rum“. Descendenții acestora trăiau și în timpul
Patriarhului, numindu-se Lahmiyin. Termenul de Lahm, derivă de la valahi -
V-lahmiyimi (în limba arabă neexistând litera V la început de cuvânt), pe
calea lai - lahi - vlahi.
Povestind despre construirea mănăstirii și a locului hotărât pentru
amplasamentul ei, Patriarhul Eutychius redă discuția dintre Împăratul
Iustinian și funcționarul trimis pentru administrarea construcției:
“Auzind călugării de evlavia lui Iustinian, merseră la el cu rugămintea de a
le face o mănăstire, întrucât ei n-aveau încă un adăpost și trăiau împrăștiați
în preajma rugului din care vorbise Dumnezeu lui Moise. Împăratul trimise
pe un legat al său și-i dete puteri depline să clădească o astfel de mănăstire.
Acesta gândea s-o zidească pe munte, însă, din pricina lipsei de apă, își
schimbă planul și o înălță jos, la poale.
Intors la Constantinopol, îi vorbi Împăratul:
- De ce n-ai zidit mănăstirea în vârful muntelui?
-Am zidit mănăstirea lângă rug și apă, de-aș fi zidit-o pe vârf, călugarii ar fi
rămas fără apă; și dacă vreodata ar fi fost împrejurați, li s-ar fi tăiat apa și-
ar fi murit de sete.
Împăratul zise:
- Cel puțin trebuia să nivelezi muntele spre miazănoapte, ca într-acolo să
nu-i vatăme nimeni!
- De-am fi pus la cheltuială întreg tezaurul Egiptului, Romei si Siriei, tot n-
am fi putut nivela muntele!
Imparatul se mânie foarte și porunci să i se taie capul. Trimise apoi un alt
legat și cu el o sută de sclavi ai Romei (bessi, subl.n), cu soțiile și copiii lor...
și le zidi case în afara mănăstirii, unde să poată locui și străjui mănăstirea și
călugării.”

Anterior însă Patriarhului de la Alexandria, în anul 570, pelerinul

Antoninus Placentinus, vizitând acele locuri, menționa că la Mănăstire se
vorbeau cinci limbi: latina, greaca, siriaca, egipteana și bessa. Afirmația lui
Placentinus este cea mai pertinentă, privind identificarea sclavilor romani
duși de Iustinian, cunoscuți în istoria antică cu numele de bessi, ținând cont
și de faptul că acesta vizitase mănăstirea imediat după ridicarea ei.
Tribul Bessilor făceau parte din marele popor geto-dacic, care
ocupaseră inițial teritoriul cuprins între Munții Balcanici și Munti Rodopi, pe
Valea Râului Marița. Ulterior, parte din ei, după ocupația romană, vor
emigra în Dobrogea (zona Histriei) și în Carpații septentrionali. Herodot îi
descrie ca pe o castă-preoțească, iar Strabon îi menționează ca fiind cel
mai feroce trib dacic din Peninsula Balcanică.
Care au fost motivele pentru care Iustinian a optat pentru un neam
dacic, bessi în cazul nostru:
- în primul rând pentru că erau unul din cele mai războinice triburi,
aptitudini utile pentru apărarea mănăstirii;
- faptul că bessi erau homines religiosi, supuși voinței conducătorului lor,
dar și castei sihaștrilor polistai; polistaii erau considerați o castă anterioră
ca obiceiuri esenienilor (Flavius Iosephus - Antichitati Iudaice);
- erau foarte buni constructori în piatră, dovadă construcția ulterioară a
clădirii;
- erau buni agricultori, ei și urmașii lor fiind singurii agricultori din toată
masa de beduini care îi înconjoară;
- Iustinian avea mare încredere în ei, acești bessi fiind considerați “cea
mai bună garnizoană” după cum consemnează în scrierile sale unul din
generalii împăratului;
- un alt motiv pentru care Iustinian avea mare incredere în ei, era faptul
că se înrudea cu ei (!); unchiul său, Împăratul Iustin I, (518 - 527) era de
origine dac (!).
Prezența bessilor, ca oameni religioși, nu este unică în Orientul Mijlociu,
în Viața Sfântului Teodosie se pomenește că în mănăstirea întemeiată la
răsărit de Bethleem, în secolul al VI-lea, existau patru biserici: una pentru
bolnavii mintali și trei în care se slujea în limbile greacă, armeană și
bessică. În secolele VI-VII, mai existau în Palestina, două mănăstiri cu
numele de Soubiba, una cu oficiere în limba besică și una de limbă siriacă.
 *
Construcția mănăstirii și a fortăreței, realizată de “coloniștii bessi” este
grandioasă, un colos din piatră realizat din blocuri masive de granit, cu
ziduri înalte de la 8 la 35 de metri, înconjurată cu grădini și chiparoși.
După încheierea lucrărilor de construcții această comunitate de daci a
rămas în continuare în slujba mănăstirii, fiind numiți de arabi și cu termenul
de “ilah”, fiind însă recunoscuți ca și creștini aduși de la Marea Neagră, din
țara valahilor (bilad-al-Aflah).
După Hegira (622 - începutul erei islamice) pe fondul intrării în contact
cu triburile beduinilor din zonă, în timp și comunitatea bessică se va
islamiza, fiind cunoscuți sub numele de Ghebalie (Gebalieh, Jabaliyya sau
Gabalyya), “oamenii de munte”. Termenul de beduin vine din cuvântul arab,
badawi, „locuitor al deşertului“. Există beduini sedentari şi beduini nomazi
care se trag, potrivit legendei, din Yarab, Tatăl arabilor. Fiecare neam are
un teritoriu tribal, pe care se mişcă în căutarea hranei.
Informații despre comunitatea bessilor vor fi consemnate de numeroși
călători și pelerini.
În secolul al XVI-lea, un călător ceh, Cristope Harant, menționează
despre ei faptul că își numeau căpeteniile cu termenul de “capi”.
Elvețianul Johann Ludwig Burckardt (1784 - 1817), în urma călătoriei
făcute la Muntele Sinai și Mănăstirea Sf. Ecaterina în anul 1816, scrie
despre „slujitorii de pe ţărmurile Mării Negre” care locuiau în Sinai: „Ei
mărturisesc în chip unanim pogorârea lor din slujitori creştini de unde şi îi
numesc ceilalţi beduini – fiii creştinilor… Se căsătoresc numai între dânşii,
alcătuind o comunitate aparte din vreo sută şi douăzeci de oameni înarmaţi.
Sunt o rasă muncitoare şi robustă, iar fetele lor au o faimă de superioară
frumuseţe asupra tuturor beduinilor”.
Referitor la comunitatea bessilor, profesorul american Edward
Robinson (1794-1863) supranumit și "Părintele geografiei biblice", îl cita, în
anul 1841, pe egumenul Mănăstirii Sfânta Ecaterina în cartea sa, "Cercetări
biblice în Palestina și țările adiacente": "Iustinian, zidind mănăstirea,
trimisese o sută de prizonieri valahi. In cursul vremii, cum năvăliseră arabii
și răpiseră mănăstirii multe din posesii, urmașii acestor valahi au devenit
musulmani și au adoptat obiceiurile arabe".
Un alt cercetător orientalist, profesorul Edward Henry Palmer (1840 -
1882), menționa, în anul 1872, în cartea "Deșertul Exodului", existența
valahilor Gebalieh: "Acest trib se zice a fi de obârșie europeană, trăgându-
se dintr-o colonie de robi valahi, așezați de Iustinian, să păzească
mănăstirea. Ei înșiși cred să fi venit dintr-o țară numită "Llah" (Valahia) și
trăsăturile lor deosebite de ale obișnuitului tip de beduini, par a favoriza
presupunerea".
Folcloristul și muzicologul ieșean, Teodor Burada (1839-1923), aflat într-
o călătorie în zonă, în anul 1914, menționează despre această comunitate:
„Pentru ei reprezintă o mândrie a fi numiţi «sclavi (slujitori) tu Monastiru» –
aşa cum este în limba greacă – dat fiind că ei slujesc acest lăcaş sfânt de
foarte multe veacuri. Totuşi acceptă mai puţin numele de beduin arab dacă
nu li se adaugă şi «sclavi tu monastiru». Nu doresc a fi confundaţi cu
beduinii arabi”.
Lina Eckenstein (1857 - 1931), care a fost asistenta arheologului britanic
Flinders Petrie (1853-1942) în timpul săpăturilor arheologice de la Serabit
el-Khadim, afirmă, în lucrarea sa "Istoria Sinaiului", apărută în anul 1921, la
Londra, în capitolul al XII-lea ("Construirea Mănăstirii"), că: "Pentru a
securiza construcția, robi romani au fost aduși de la Marea Neagră
(tradițional din Valahia), o sută ca număr, și transferați în Sinai, împreună
cu soțiile și copiii lor, împreună cu o sută de bărbați, cu soțiile și copiii lor,
din Egipt. Locuințe au fost ridicate pentru ei în Muntele Sinai, pentru ca ei
să poată păzi mănăstirea și pe călugari. (...) Așezământul lor era cunoscut
sub numele "Deir Abid" (Mănăstirea sclavilor) și descendenții lor au
continuat să trăiască acolo, până la răspândirea credinței musulmane". În
capitolul al XVII-lea (Sinai în secolul nouăsprezece) autoarea confirmă
afirmația de mai sus: "Sunt, de asemenea, Gebeliyeh, așa-numiții robi ai
mănăstirii, ce descind direct din cei patru sute de sclavi valahi și egipteni pe
care împăratul i-a mutat în peninsula. Zona lor cuprinde Wadi el-Sheikh și
imediata vecinătate a mănăstirii. Șefii lor șeici, în 1870, erau Awwad Ibn
Atiyeh, Eid Ibn Suad și Suleiman Ibn Ghanaim". În același capitol, Lina
Eckenstein estima numărul "Gebeliyeh", la începutul secolului al XX-lea, la
400-500 de oameni.
C. S. Jarvis (1879 - 1953), guvernatorul englez al Peninsulei Sinai,
menționa în lucrarea sa "Ieri și azi în Sinai", scrisă în anul 1931 că: "Printre
cei ce ajuta pe călugari în treburile mănăstirii, se află o ciudată rasă de
oameni, ziși Gebali. Nu fac parte din stocul arăbesc, ci sunt urmașii robilor
valahi, trimiși de Iustinian în veacul al sașelea, pentru a servi mănăstirii...
Mai există aproximativ 400; ei trăiesc în afara zidurilor mănăstirii. Au fost
obligați să treacă la religia mahomedană, puțin timp după Hegira (622)".
Scriitorul și diplomatul român de origine aromână, Marcu Beza (1882 -
1949), care între anii 1931-1939 a fost Consul General al României la
Ierusalim, călătorind în Peninsula Sinai avea să povestească în articolul
"Urme românești la Ierusalim, Muntele Sinai și Mănăstirea Sfântul Sava",
publicat în anul 1932, în revista "Boabe de Grâu", că atunci când a ajuns la
Mănăstirea Sfânta Ecaterina avea să afle că în grădina mănăstirii fusese
îngropată, în anul1750, cea din urmă femeie creștină a tribului Gebalieh. În
timpul acestei vizite, avea să discute cu arhiepiscopului Porfirios, de la care
va primi cartea grecească: "Sfânta Mănăstire Sinai", a lui Pericle
Grigoriade, tipărită la Ierusalim, în 1875, carte care cuprindea informații
despre coloniștii Gebalieh.
Ca o completare la cele povestite mai sus, voi reda o descriere făcută
de scriitorul Mihnea Gheorghiu (1919 - 2011), în urma unei călătorii
desfăşurată în nordul Africii :’’ Într-un oraş dintr-o pitorească regiune nord -
africană am cunoscut un profesor de filologie localnică. Trecut de prima
tinereţe, cu pielea de culoarea aramei, cu ochii albaştri şi cu părul roşu-
castaniu inelat, reprezenta o populaţie străveche, a cărei limbă şi cultură se
pare că n-au fost încă definitiv identificate în cadrul istoric al lumii arabe
înconjurătoare. Era berber. Vorbind despre avatarurile lingvistice
popoarelor africane, cu câteva exemple de etimologii necunoscute, mi-a dat
şi o informaţie extraordinară, cuvintele berbere ’’fotă’’ şi ’’brâu’’ inexistente
în lexicul neamurilor vecine, vin - zicea el – de undeva nu se ştie de unde.
Am citit în privirile lui stupefacţia, atunci când i-am spus că acestea sunt în
acelaşi timp, cuvinte vechi româneşti inexistente, de asemenea, în limba
vecinilor noştri.’’ (Cornel Birsan – Revanșa Daciei).
Interesant este însă faptul că între domnitorii români ai evului mediu, și
nu numai, și Mănăstirea Sf. Ecaterina a existat o legătură, bazată probabil
pe această „descindere„ a bessilor în Peninsula Sinai. Și în același timp,
aproape în permanență Țările Române erau reprezentate la mănăstire de
un călugar român, unii dintre ei fiind chiar la conducere, precum Ioachim
Valahul, care în anul 1533 a fost starețul mănăstirii, acesta fiind mult
sprijinit de către Domnul Țării Moldovei, Petru Rareș.
Petre Șchiopul, domn al Moldovei între anii 1574 -1591, considera
mănăstirea ca pe un posibil loc de refugiu în cazul mazilirii, Alexandru
Mircea-Vodă, domn al Țării Românești între anii 1568 – 1577, a zidit în
anul 1576 Paraclistul Sf. Ioan Botezătorul, în fața bisericii principale a
mănăstirii, dăruind acesteia "sate, pământuri și venituri în Țara
Românească", Ieremia Movilă, domnul Moldovei între anii 1595 - 1606, a
dăruit călugărilor un Evangheliar frumos împodobit (care este până azi o
piesa de excepție în biblioteca mănăstirii), Vasile Lupu, domn al Moldovei
între anii 1634 - 1653 a donat permanent mari sume de bani și a asigurat
cu personal protecția așezământului, Doamna Elena Cantacuzino, mama
domnitorului Șerban Cantacuzino al Țării Românești între anii 1678 - 1688.
în anul 1682 a făcut pelerinaje la mănăstire împreună cu fiul ei, Mihai
Cantacuzino (vel spătar, adică mare comandant al armatei) și cu o suită de
200 de călăreți. Spătarul Mihai Cantacuzino, impresionat de frumusețea și
prestigiul așezământului, când s-a întors în țară, a ctitorit pe Valea
Prahovei, un așezământ care avea să perpetueze până în zilele noastre, pe
harta României, numele Muntelui Sinai "unde a făcut Dumnezeu vorba cu
Moise proroc", este vorba de Sinaia, Constantin Brâncoveanu, voievodul
Țării Românești, a făcut în anii 1696 "danii" substanțiale așezământului,
printre altele a donat mănăstirii și un portret de o reală calitate artistică,
inscripționat cu numele donatorului: Constantinus Brankovan, Supremus
Valachiae Transalpinae Princeps. Ae (ta) tis 42. A(nn)o D(omi)ni 1696.
Și alți domni și-au adus contribuția lor la susținerea mănăstirii precum:
Radu Vodă cel Mare, Neagoe Basarab, Mihail Racoviță, Grigore Ghica,
Alexandru Ipsilanti, Nicolae Mavrogheni.
Din păcate, aceste relații nu au rămas în continuare, fapt regretabil,
deoarece biblioteca de la Mănăstirea Sf. Ecaterina este a doua ca valoare
și mărime, după cea de la Vatican, cele mai bine de 3500 de documente și
manuscrise nefiind cercetate de către istoricii români, pentru a afla depre o
altfel de istorie a neamului nostru.

Astăzi beduinii valahi își cunosc legenda originii lor, aceasta
transmițându-se oral din generație în generație. Ei își continuă viața lânga
mănăstire, cultivându-și pământul, crescând animale și implicându-se în
activitățile monahilor. Numărând în jur de 4000 de suflete beduinii Gebelie
sunt împărțiți în patru clanuri, fiecare clan avand subgrupuri: Awlad Jindi,
cu patru subgrupuri: Abu Kristian, Abu Jaes, Abu Masaud și El Diquni,
clanul Awlad Saleem, cu ramurile Abu el Heim, Abu Mugannam, Al Agra și
Abu Meqbil, clanul Hamayda, cu diviziunile Abu Hajazi, Abu Musaad, El
Sana și El Hashash, și clanul Wahabet, cu ramurile Abu Heb, Abu Karsh,
Abu Ghnimen, El Whebi, El Heneni, Abu Saeid.
Parte din ei își duc viața în continuă migrare funcție de anotimp. În
timpul verii caută locurile aflate la altitudine pe muntele Sinai, reminiscență
a legăturii dacilor cu munții. Când temperaturile scad, se mută la poalele
munților, implicându-se și ei în activitățile mănăstirii.
În anii 1970, s-au făcut o serie de analize pe eșantione de sânge
prelevate de la membrii acestei comunități Gebalie. În urma analizelor s-a
constatat că aceștia au un ADN total diferit de cel a populațiilor triburilor
beduine din zonă.
Istoria acestor „coloniști” bessi este o altă bucățică de istorie uitată și
furată românilor.

Codex Rohonczi, o Evanghelie Apocrifă

Manuscrisul Codex Rohonczi este numit după orașul Rohonc (actualul

Rechnitz), situat la limita de frontieră dintre Austria și Ungaria, locul unde el
a fost păstrat în biblioteca contelui maghiar Gustav Batthyany. În anul 1838
contele şi-a donat întreaga bibliotecă Academiei de Ştiinţe a Ungariei, cărţi
şi manuscrise printre care se găsea şi codicele în cauză.
Codicele a fost analizat şi studiat de către o serie de cercetători,
precum Ferenc Toldy, Pal Hunfalvy, Josef Jiricek, Konstantin Josef Jiricek,
Bernard Julg, Nemeti Kalman,Vajda Jozsef, Attila Nyri, s.a., fără nici un
rezultat, privind înțelegerea şi traducerea lui.
Legat de limba şi caracterele de scris în care a fost redactat,
majoritatea cercetătorilor a opinat spre forma de scriere paleo-maghiară,
cumană sau cu caractere secuieşti ("rovásírás"); după alţii, caracterul
scrisului ar fi conform inscripţiilor făcute de călugării din peşterile Dobrogei;
cercetătorul indian M.K.Singh propune o variantă de scris tip indiană,
Brahmi-Hindi.
În anul 2002, cercetătoarea în filologie şi arheologie, Viorica Enachiuc,
publica o lucrare dedicată studiului şi traducerii codexului Rohonczi, în care
face afirmaţia că limba în care s-a scris documentul este “danubiana
vulgata”', iar alfabetul este “dac”. În traducerea textului propus de autoare
ne este prezentat un domnitor român pe nume Vlad, care în secolul al XI,
între anii 1064 - 1101, poartă războaie împotriva pecenegilor, cumanilor,
ungurilor şi goţilor.
Reacţia cercetătorilor de la acea vreme va fi pro şi contra.
Argumentele contra însă dovedesc faptul că traducerea textului este de
fapt o “poveste” inventată de autoare pentru a justifica existenţa şi
continuitatea poporului român într-o periodă săracă în informaţii (secolele
X-XI).
Făcând o observaţie pertinentă a textului doamnei Viorica Enachiuc
putem constata faptul că pretinsul alfabet dacic este fals, iar limba
“inventată” de către domnia sa nu are nici o legătură cu limba latina clasică
sau latina vulgară. În secolul al XI-lea limba româna era deja structurată ca
mod de utilizare şi exprimare, dovedite prin textele româneşti vechi
ulterioare. Textul istoriei lui Vlad abundă de interpretari poetice,
dezarmante prin lirismul şi mobilizarea patriotică de care dă dovadă
imaginaţia autoarei. Prezentarea personalităţii unui oarecare domnitor Vlad,
în acel secol al XI-lea, nu este analizată prin studiul comparativ, cu alte
documente ale timpului, care nu menţionează existenţa unui stat/voievodat
incipient românesc aflat în relațiile presupuse de autoarea traducerii
manuscrisului.
Analizând documentul codexului, fără a încerca a efectua nici o
traducere a textului, observăm prin studiul pictogramelor care însoţesc
textul cu totul altă “poveste” decât cea prezentată de către Viorica
Enachiuc; pictograme care sunt interpretate de către autoare funcţie de
aspectul narat, convenabil evenimentului prezentat.
Prin pictogramele prezentate, autorul codexului ne prezintă de fapt o
“istorie” biblică a lui Isus Christos şi a creştinismului, care este mai mult ca
sigur relevată şi prin textul adiacent, suplimentar şi complementar acestor
imagini.
Am selectat la întâmplare câteva din pictogramele existente în Codex
Rononczi, pentru a încerca o descriere a evenimentelor şi personajelor
prezentate în aceaste grafii schiţate în grabă.

Fig. 1 Fig. 2 Fig. 3

 Naşterea lui Isus este vestită de către o stea călăuzitoare pentru magi.
Aceştia călătoresc la Ierusalim şi-l chestionează pe regele Irod în legătură
cu aceaştă naştere mult aşteptată (fig.1). Irod, temându-se ca Isus să nu-i
ia locul, îi trimite pe magi la Betleem pentru a cerceta adevărul. Interesant
este faptul că în schiţă sunt prezentaţi doi magi care sunt în discuţii cu Irod,
(cel din dreapta imaginii) şi nu trei. Realitatea însă este faptul că în
evanghelii nu se vorbeşte de numărul de magi. Abia în tradiţia populară
creştină ulterioară se spune că erau în număr de trei.
Graficianul figurează naşterea lui Isus, în prezenţa celor doi părinţi ai
lui, Maria şi Iosif, sugerând locul naşterii ca fiind la mare distanţă de
Ierusalim (fig.2). Deasupra celor trei personaje, în textul care însoţeşte
miniatura, în rândul al doilea, se pare că este scris numele lui Isus Christos.
La aflarea veştii naşterii lui Mesia (fig.3), regele Irod, porunceşte
uciderea tuturor pruncilor de doi ani şi mai mici de doi ani.

Fig. 4 Fig. 5

În fig. 4 ne este prezentată intrarea lui Isus în Ierusalim, călare pe

măgar, imagine consacrată în concepţia populară creştină. În faţa lui este
figurat Templul lui Solomon şi două personaje contrastante, una care se
pare că-l saluta pe Isus, iar cealaltă este înarmată cu un bici cu trei curele
şi bile de plumb la capătul lor.
Miniaturistul ne prezintă (fig.5) celebra Cină de Taină (Isus reprezentat
în dreapta imaginii).
 Fig.6 Fig. 7

Isus este prins în grădina Ghetsimani, de către populaţia răzvrătită

împotriva lui, condusă de Iuda (fig.6). Se remarcă în stânga miniaturii
populația înarmată, iar în dreapta, Fiul Omului şi apostolii săi.
Isus este dus la Caiafa spre judecată (fig.7). În spatele Mântuitorului
este nelipsită paza armată, reprezentată printr-un soldat.

Fig. 8 Fig. 9

Isus suferă martiriul. Este legat de un stâlp de tortură şi bătut cu biciul. În

spatele lui, unul dintre călăi îi aşează coroana de spini pe cap (fig.8). Isus
este aşezat de călăii săi pe un tron, în batjocură, având în continuare
coroana de spini (fig.9) ; Pilat asistă la supliciul lui Isus.
 Fig. 10 Fig. 11 Fig. 12

În cele trei miniaturi (fig.10,11,12) este prezentat drumul lui Isus către
„Locul Căpătânii” (Golgota) batjocorit şi chinuit, răstignirea lui între cei doi
tâlhari, şi clasica prezentare a lui pe cruce.
Se remarcă în fig.12, înscrisul pus deasupra capului „ Acesta este Iisus,
regele iudeilor”, precum şi numele lui în primul rând de text.

Fig. 13 Fig. 14

Trupul lui Iisus este pus în mormântul săpat în stâncă (fig.13, partea
de sus), Mariei i se arată îngerul care îi transmite faptul că Mesia a înviat
(fig.13, stânga); Maria găseşte într-adevăr mormântul gol (fig.13,dreapta).
În fig. 14 este prezentată învierea lui Isus, dintr-un mormânt păzit de
către soldaţii romani.
 Fig. 15 Fig. 16

Isus se arată Mariei Magdalena şi altor oameni care mergeau la o

ţarină (fig.15)
“ La urmă, pe când cei unsprezece (apostoli) şedeau la masă, li S-a
arătat şi I-a mustrat pentru necredinţa lor şi împietrirea inimii lor, căci n-au
crezut pe cei ce-L văzuseră înviat. Şi le-a zis: Mergeţi şi propovăduiţi
Evanghelia la toată făptura”(fig.16) (Evanghelia după Marcu, 14,15,
cap.16).
Nu sunt un specialist în studiul Bibliei, mă limitez doar la aceste
miniaturi, dar studiul lor în amănunt poate duce la descifrarea textului,
plecând mai ales de la numele lui Isus Christos, care este menţionat în
multe locuri pe miniaturi şi în textul codicelui, dar şi la alte nume biblice
cunoscute.
Textul doamnei Viorica Enachiuc nu are nici o legătură cu ilustraţiile
manuscrisului, fiind pur și simplu inventat, fără nici o bază lingvistică reală.
Românii secolelor al X-XI vorbeau deja română veche şi scriau cu
caractere slavone şi latine.
Asemeni cercetătorului indian, Mahesh Kumar Singh, consider că textul
din codice este o evanghelie apocrifă, fără nici o legătură cu istoria
românilor din secolele IX-XI-lea.
Totuşi, pentru că există o observaţie de sfârșit, este interesant faptul că
autorul codexului îşi împodobeşte textul, la sfârşitul unor capitole cu
standardul dacic.
 Există totuşi o legătură între daci/valahi şi acest manuscris sau autorul
şi-a împodobit, pur şi simplu, textul cu reprezentarea unui şarpe, obicei larg
răspândit și de alţi cronicari medievali.
Timpul ne va spune adevărul.
 OAMENI ŞI LUPI

Istorie şi tradiţii

O veche poveste a indienilor Cherokee spune că fiecare om care se

naşte are în el doi lupi: unul ce însumează toate sentimentele de ură, de
furie, de tristeţe şi de deznădejde, altul care adună toate sentimentele
frumoase: bunătatea, compasiunea, iubirea, încrederea şi bucuria. Între
aceşti doi lupi se dă o bătălie permanentă, reperele ei temporale fiind
naşterea şi moartea omului. Răspunsul la evidenta întrebare care dintre cei
doi lupi câştigă, este, pe cât de simplu, pe atât de natural: cel pe care îl
hrăneşti...
Oameni şi lupi: o analogie foarte interesantă!
Lupul, sinonim cu sălbăticia, este întâlnit în tradiţiile şi legendele
multor popoare, fiind considerat, totemic, ca strămoş şi protector al
oamenilor şi prezent încă din epoca neolitică în reprezentări grafice sau
statuete. Este un animal asociat nu numai cu lumina, soarele şi focul, ci şi
cu întunericul, fiind un simbol al demonilor neîmblânziţi.
În mitologia nordică îi întâlnim pe lupul Skoll, cel care o urmăreşte
toată ziua pe Sunna, zeiţa soarelui, iar o eclipsă de soare însemna că
aproape şi-a atins scopul. La fel, zeul Mani, fratele Sunnei, care
întruchipează luna, este urmărit pe drumul lui ceresc de lupul Hati, sfârşitul
lumii va veni atunci când cei doi lupi vor reuşi să-i prindă la Sunna şi pe
Mani, iar lupul gigantiv Fenris îşi va încleşta dinţii de sus în cer şi cei de jos
în pământ. Legendele nordice, transmise în cea mai mare parte oral,
descriu sfârşitul lumii ca o condiţie impusă de destin, iar zeii nordici ştiau cu
exactitate care va fi soarta finală a lumii şi a omului.
.
 Nordicii şi grecii sunt cei care îi conferă lupului statutul unui erou al
războiului, la greci lupul fiind întruchipat de Apollo Lykaios. De altfel, grecii
ni-l prezintă pe Hades, zeul infernului, îmbrăcat cu o blană de lup.
Indienii din America de Nord se considerau urmaşii lupilor, folosind
în modul lor de viaţă şi de luptă ceea ce au învăţat de la lupi – indienii erau
neîntrecuţi în a găsi şi a ascunde orice urmă, în educarea simţurilor, în
modul de a lupta, chiar împrumutând cruzimea lupului.
Mitologia chineză ni-l dezvăluie ca paznic al palatului ceresc şi
identificat cu steaua Sirius, atribuindu-i şi caracterul polar, lupul fiind atribut
nordului.
Într-o cronică chineză din secolul al VII-lea se spune că strămoşii
turcilor asiatici au fost decimaţi în urma unui război, singurul supravieţuitor
fiind un băiat care a fost adoptat şi hrănit de o lupoaică. Legenda spune că
ulterior lupoaica ar fi devenit soţia lui şi i-ar fi născut zece fii, din care se va
trage popor turc, Tu-kiu. În lupte purtau un stindard cu cap de lup aurit.
Peste sute de ani, în virtutea acestei legende, primul preşedinte al Turciei,
Mustafa Kemal Atatürk (n. 1881-d. 1938) va fi supranumit de concetăţenii
lui „Lupul Cenuşiu”, renăscând, în acest fel, imaginea miticului Genghis
Han, lupul albastru, care îşi ia de soaţă căprioara albă şi vor da naştere
poporului turc (lupul albastru simboliza lumina uraniană, căprioara albă,
pământul). Genghis Khan (1162 -1227) afirma că se trage, prin strămoşii
săi, din Lupul Albastru: „Originea celor din dinastia mongolă Yuan se
explică astfel: ei se trag dintr-un lup albastru, a cărui pereche era o
căprioară albă. Au trecut apa numită Tengjisi şi au stat la izvoarele râului
Hannan, dinaintea muntelui Burhan Haldun, apoi au născut un fiu pe
care l-au numit Batachi, Batachi-Han <primul strămoş considerat al lui
Genghis Khan>” (Ming Chuyin, Istoria secretă a mongolilor, după Jiang
Rong-Totemul Lupului). Această descendenţă legendară se va transmite
prin Genghis Khan, din punct de vedere demografic, la 1% din populaţia
lumii (geneticienii sunt uimiţi de faptul că circa 16 milioane de indivizi din
regiunea asiatică au aceeaşi amprentă genetică cu a lui Genghis Khan).
În alte mitologii şi legende îl întâlnim în compania zeilor sau
interacţionând cu oamenii. Este cunoscută tradiţia întemeierii Romei, în
care cei doi fraţi, Romulus şi Remus, sunt găsiţi şi hrăniţi de o lupoaică.
Lupoaica va deveni astfel un simbol emblematic al Imperiului Roman şi al
latinităţii.
La fel în tradiţia iraniană, unde se spune că marele rege Cyrus (576-
530 î.Chr) a fost şi el alăptat, imediat după naştere, de către o lupoaică.
Interesant de menţionat este faptul că lupul nu a făcut niciodată
parte dintre animalele sacrificate, în antichitate, ca ofrandă zeilor.
De unde vine la daci această fascinaţie şi veneraţie legată de lupi şi
care îi va statua în istorie sub numele animalului de pradă? Mai mult ca
sigur că încă din vremuri imemoriale, ţăranul dac a observat şi a studiat
comportamentul lupilor.
 Prezenţa lupului la pre-daci şi la daci este amintită încă înainte de
invazia regelui persan Darius (522 - 486 î.Chr.). „Se ştie că cea mai vie
imagine a antichităţii despre populaţia Daciei a fost strânsa legătură
dintre daci şi lupi. Această populaţie se numea Carpi - de aici rezultă şi
denumirea munţilor Carpaţi – pe versanţii cărora locuiau atât oamenii
cât şi lupii” (Cornel Dan Niculae – Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul
românesc).
Herodot, vorbind despre neuri, trib dacic antic, menţionează că:
„Neurii au aceleaşi obiceiuri ca sciţii. Oamenii aceştia lasă bănuiala că ar
fi vrăjitori. Sciţii şi hellenii aşezaţi în Sciţia spun că, o dată pe an, fiecare
neur se preschimbă în lup pe câteva zile şi apoi se face iar cum a fost„.
Această metamorfoză a omului în lup, lykantropia, era folosită de către daci
în scopuri militare. „Lupul îl întâlnim figurat şi pe Columna lui Traian ca
emblemă de stat în stindardul dac: un corp de balaur cu cap de lup. Totul
alcătuit din aramă, de unde şi supranumele lupii de aramă ai dacilor.
Stegarul ţinea ridicat lupul de aramă, care în mers făcea să şuiere aerul
prin gura lui deschisă şi să freamăte solzii mobili de metal izbindu-se unii
de alţii. Dacă adăugăm că luptătorii din jurul stegarului purtau măşti de
tipul tecta galea (de lupi şi de urşi), pe care le trăgeau pe cap şi mormăiau
fioroşi ca nişte carnasieri, putem să intuim teroarea pe care o exercita
acest corp de elită al armatei dace, temut de altfel pentru vitejia şi
cruzimea sa.” ( Romulus Vulcănescu - Mitologie Română).
Utilizarea măştilor şi a mantalelor din piele de lup de către daci fie în
timpul luptelor, fie la anumite sărbători ritualice va naşte (prin intermediul
goţilor) legenda oamenilor-lup (Werwulf), numit popular şi vârcolaci. Din
păcate această legendă, precum şi cea a lui Dracula, nu sunt întotdeauna
favorabile imaginii ţării noastre; mulţi necunoscători, străini de tradiţiile şi
istoria românilor, cred că şi în prezent ţara noastră este populată cu
vârcolaci şi vampiri.
Mircea Eliade (1907 - 1986), în lucrarea sa, De la Zalmoxis la
Genghis Khan, în capitolul I, Dacii şi lupii, menţionează că, după Strabon,
numele de “daci”, atribuit de romani acestora provine din frigianul “dáoi”,
care înseamnă “lup”, la fel se numeau şi sciţii nomazi la est de Marea
Caspică. "Faptul că un popor îşi trage denumirea etnică de la numele unui
animal are întotdeauna o semnificaţie religioasă. mai precis, acest fapt nu
poate fi înţeles decât ca expresie a unei concepţii religioase arhaice"
(Mircea Eliade - De la Zalmoxis la Genghis Khan). Şi tot Eliade ne spune că
aceste nume nu erau o excepţie printre indo-europeni. Referitor la faptul că
un popor primeşte o denumire etnică după un animal, el propune trei
variante privind supranumele de lupi atribuit dacilor. Amintind despre
popoarele din Asia Centrală, care afirmau că se trag dintr-un lup
supranatural, autorul pune posibilitatea existenţei acestei tradiţii şi la daci.
Ipoteza nu este susţinută însă de cronicarii antici.
A doua ipoteză a lui Eliade, mult mediatizată de cercetători, este
aceea că dacii şi-ar fi luat numele de la un grup de fugari: “fie imigranţi
veniţi din alte regiuni, fie tineri certaţi cu justiţia, dând târcoale ca lupii
sau ca haiducii în jurul satelor şi trăind din pradă”. ( Mircea Eliade - De la
Zalmoxis la Genghis Khan). Acestă ipoteză fantezistă, neargumentată
decât prin speculaţii ulterioare făcute de către autor, este în totală
contradicţie cu adevărul istoric.
Şi o a treia variantă "...susceptibilă de a explica numele dacilor
scoate în evidenţă capacitatea de a se transforma ritual în lup. O
asemenea transformare poate fi legată fie de lycantropia propriu-zisă –
fenomen foarte răspândit, dar atestat mai ales în zona balcano-carpatică
–, fie de o imitare rituală a comportamentului şi aspectului exterior al
lupului" (Mircea Eliade - De la Zalmoxis la Genghis Khan).

În anul 106 î. Chr. (a nu se confunda cu anul 106 d. Chr, începutul

războiului daco-roman), după cucerirea unei mari părţi a Peninsulei
Balcanice, romanii vor sonda ţinuturile de dincolo de Dunăre. Intervenţia
romană nu va fi pe placul dacilor şi aceștia ripostează, trecând Dunărea şi
pătrunzând adânc în teritoriile Imperiului Roman. M. Minucius Rufus,
guvernatorul Macedoniei, va face faţă cu greu atacului războinicilor daci şi
abia după multe lupte a reuşit să-i alunge peste Dunăre. Impactul
„barbarilor” care luptau sub stindardul lupului, purtând măşti şi mantale de
lup, a fost cumplit pentru romani, astfel că ei vor renunţa să atace Regatul
Dac, până în anul 31 î. Chr., când Împăratul Octavian August (27 î. Chr - 14
d. Chr.) va încerca o expediţie de pedepsire a dacilor, urmare a alianţei
regilor Cotiso şi Dicomes cu Marcus Antonius, contracandidat la tronul
imperial.
Primul conflict dintre daci şi romani va rămâne în memoria celor din
urmă ca un război dus împotriva barbarilor, „războinicilor lupi”; măştile şi
hainele de lup purtate de războinicii daci, precum şi stindardul cu cap de
lup şi corp de dragon îi va determina pe romani să-i numească „daci” după
frigianul „daos”, care înseamnă lup.
Mircea Eliade în baza mitologiei românești, pomenește despre puterea
miraculoasă a războinicilor daci care se transformau în mod ritualic, în
timpul bătăliilor, în lupi, luptătorii fiind posedați de spiritele lupilor, acțiunea
lor feroce în luptă fiind numită de către romani, în mod plastic „furror
dacicum”.
Arian, în lucrarea sa, Arta tacticii, descrie forma şi impactul
stindardului dacic asupra duşmanilor: ”Insignele scitice le alcătuiesc nişte
balauri de mărime proporţională cu aceea a prăjinilor de care sunt legaţi.
Se fac din bucăţi de pânză de diferite culori cusute laolaltă. Balaurii
aceştia au capul întregul trup – până la coadă – ca ale şerpilor.
Vicleşugurile acestea au fost născocite pentru ca balaurii să apară cît mai
înspăimântători. Cînd însă caii pornesc, aceşti balauri se umflă din
pricina aerului, semănând grozav cu fiarele şi şuierînd din pricina
mişcării puternice, deoarece aerul îi străbate cu putere. Aceste insigne nu
numai că fac plăcere ochiului şi uimesc, dar folosesc chiar pentru a putea
fi deosebiţi cei ce dau năvala şi pentru ca rîndurile călăreţilor să nu se
încurce.”
Pe lângă această etalare impresionantă a războinicilor mascaţi şi a
steagului lor de luptă, dacii îşi perfecţionaseră un sistem de armament
ofensiv şi defensiv foarte avansat la acea vreme. Pentru apărarea
corporală, dacii foloseau scutul, coiful, cămaşa de zale şi platoşa groasă
din piele. Armele ofensive utilizate erau spada, pumnalul de luptă (sica),
lancea, suliţa, securea de luptă, arcul cu săgeţi şi temutul falx.
Spadele erau drepte, cu unul sau două tăişuri şi de diferite lungimi,
ajungând până la 95 de cm, din care lama era de 70-75 cm. Pumnalul de
luptă – sica, având o lungime variabilă (23 - 26 cm), era folosit în special
pentru lupta corp la corp. Ovidiu Publius Naso preciza că dacii purtau în
permanenţă asupra lor acest pumnal, obicei păstrat până nu demult şi în
nordul Transilvaniei (în Oaş şi Maramureş). Suliţele şi lăncile aveau lungimi
variabile, cuprinse între 0,50 - 2,50 m, fiind folosite în lupta de aproape sau
de la distanţă. Dar cea mai impresionantă armă, care avea să rămână în
memoria romanilor şi nu numai, asemeni stindardului draco, a fost falxul.
Cetăţeanul roman Marcus Cornelius Fronto (cca. 95 - 166) avea să
scrie despre această teribilă armă în lucrarea sa, Principia Historiae: ″a
plecat la război [Traian] cu soldaţi încercaţi, care dispreţuiau pe parţi,
duşmanii nostri şi nu se sinchiseau de loviturile de săgeată ale acestora,
după grozavele răni ce le-au fost pricinuite de săbiile încovoiate ale
dacilor.”

Falxul creat de către daci a fost cea mai înfricoşătoare sabie a

antichităţii şi a evului mediu timpuriu. La origine a fost o simplă seceră, dar
care, adaptată cerinţelor de luptă avea să ajungă la o lungime a lamei între
70 şi 100 cm, curbată spre vârf, cu lăţimea lamei de la 3 la 5 cm, iar
lungimea mânerului de circa 30 - 40 cm, ca să poată fi ţinută cu ambele
mâini. Iniţial falxul a fost cunoscut numai în spaţiul geto-carpatic, ulterior
romanii ajungând să plătească pentru armă echivalentul ei în aur ca
greutate.
Dacii se foloseau de falx pentru a-şi croi drum în unităţile îmbrăcate
cu armură sau pentru respingerea atacurilor de cavalerie. Nimic nu rezista
unei lovituri de falx: armură, scut, oameni, cai. Pentru că producea răni
grave, amputări sau decapitări, falxul a generat atâta groază în rândul
legionarilor romani, încât armurierii romani s-au văzut nevoiţi să modifice
echipamentul defensiv (coif, scut, armuri), ranforsându-le cu benzi groase
din fier.
Falxul a fost reprezentat pe numeroase monumente, de la Adamclisi
la Columna lui Traian, dar reprezentativ este figurat pe o piatră din castrul
de la Banna, care îl menţionează pe tribunului dac Menander, comandantul
Cohortei I Aelia Dacorum în Britannia.

Spicul de grau și falxul de pe placa lui Menander

Interesant este faptul că acest stindard dacic este semnalat şi în

Asia, la popoarele mongole din vremea hunilor: „Cu siguranţă Marele Zid
ţinuse piept şi lupilor din stepă, iar cuvântul „lup” din expresia „au dat
lupii” poate că nu la haita de lupi din stepa se referea, ci tocmai la
stindardul acela de luptă sub formă de cap de lup al călăreţilor tujue; la
huni, la cei din neamul xianbei, la tujue, la mongoli şi la alţi călăreţi ai
stepei, viteji cu caracter de lup care se închinau lupului, care-l aveau pe
acesta drept exemplu, care foloseau strategiile de război desprinsă de la
lupi, care aveau intelepciunea și cruzimea lupilor; cărora mereu le-a
plăcut să se asemene cu lupii, iar pe chinezi cu oile; care și-au arătat
disprețul față de chinezi ca față de niște oi, aceștia fiind niște țărani, pe
care mongolii îi înfruntau, un războinic fiind capabil să învinga o sută de
chinezi.” (Jiang Rong - Totemul Lupului).

Cum împrumutaseră triburile mongole stindardul dacic înainte de a-

şi face apariţia în Europa? Este posibil ca hunii care s-au întors în Asia
după moartea lui Attila (453 d. CHr.) să fi adus ca amintire şi stindardul
dacilor. Sau acesta ar fi fost transmis pre-mongolilor de către misterioasele
triburi ale dahailor, populaţie antică ce a migrat din spaţiul carpatic şi s-a
aşezat în Asia, la est de Marea Caspică, în vecinătatea Massageţilor, cu
care de altfel se înrudeau.
Dahaii/Daoii sunt amintiţi prima dată în istorie în timpul regelui
persan Xerxes (486 - 465 î. Chr.). În anul 331 î. Chr. îi întâlnim în calitate
de mercenari în armata regelui Darius al III-lea (336 - 330 î. Chr.), în bătălia
de la Gaugamela (331 î. Chr.), adversarul acestuia fiind Alexandru
Macedon. Dahaii aveau acelaşi stindard: capul de lup şi corpul şarpe
(dragon).
 O altă similitudine între tradiţiile mongolilor şi ale dacilor este ofranda
adusă lupului. Mircea Eliade, în lucrarea sa, De la Zalmoxis la Genghis Han
povesteşte despre obiceiul mongol de a sacrifica o oaie, care apoi era
depusă într-o grotă unde ştiau că se află lupi, asta într-un ritual religios. La
noi în ţară şi în prezent, în localitatea Bai din judeţul Hunedoara se sacrifică
un purcel sau un berbec, care apoi este aruncat într-o grotă unde se
bănuieşte că ar sălăşlui lupii. Obiceiul, numit „Noaptea Lupilor” sau
„Crăciunul fiarelor” se practică în duminica de dinainte de Crăciun. Totodată
este ales un „ficior” în vârstă de 16 ani, care va purta pe toată durata zilei o
mască de lup, făcută de fecioarele din sat. Băiatul, numit „vârvă”, colindă
satul odată cu răsăritul soarelui, timp în care femeile trebuie să stea închise
în casă pentru a nu-i ieşi în faţă, altfel tot anul comunitatea va fi bântuită de
lupi. Pentru a fi îmbunat „ficiorul - lup”, bărbaţii satului trebuie să-l invite în
curte şi să-l ospăteze. Fiind în perioada de post, „feciorul - lup” este
singurul care va beneficia de produse din carne. Iar mâncarea îi este
servită doar de fata care a creat masca, pentru ca tot anul lupii să nu se
atingă de animalele din sat, decât cu voia stăpânilor lor. Fata trebuie să
aprindă un foc la gura peşterii numită „huda lupului”, în care bărbaţii aruncă
ofranda. În jurul focului bărbaţii sărbătoresc acest eveniment cu ţuică fiartă
până la miezul nopţii, când fata ia masca de pe faţa feciorului şi o aruncă în
foc. Din acel moment au voie la sărbătoare şi femeile și toată comunitatea
va petrece până la ziuă.
Obiceiul de venerare a lupului este răspândit în multe zone din ţară;
pentru localnicii din Munţii Apuseni, lupul este considerat singura vieţuitoare
care are drept de viaţă asupra tuturor vieţuitoarelor, inclusiv asupra omului.
 Istoria stindardului dacic şi a răspândirii lui este fascinantă, găsindu-
l ulterior în toată Europa, prin romani, dar şi datorită dacilor.
În timpul Împăratului Hadrian (117-138), legiunile romane de
infanterie şi cavalerie vor “împrumuta“ stindardul dacic, alăturându-l
celorlalte stindarde romane clasice şi botezându-l “draco”. Prezenţa lui este
menţionată pe timp de război, dar şi la paradele militare, în timpul
împăraţilor Gallienus (253 - 268) şi Aurelian (270 - 275), purtătorii de
stindard dacic fiind numiţi “draconari”. Galerius (305 - 311), în războaiele
purtate de el în Persia, va avea trupe formate exclusiv din războinici daci.
Prezenţa lor este dovedită de Arcul de Triumf de la Thessalonic, ridicat în
onoarea Împăratului. Dacii sunt reprezentaţi cu semnul lor naţional,
stindardul lup-dragon.
Despre Constantin cel Mare (307 - 337) se spune că la festivitatea
de încoronare, cel care i-a înmânat coroana imperială a fost un draconar,
un purtător de stindard. Din secolul al V-lea va intra în ierarhia militară un
rang nou: „magister draconum”, amintit în numeroase inscripţii şi chiar într-
un poem al lui Prudentius. Magister draconum era comandantul tuturor
draconarilor, având poziţia imediat după rangul de tribun.
În timpul campaniei militare a lui Constantin în Italia (310 - 312)
împotriva lui Maxenţiu (305 - 312), Constantin are în legiunile lui şi corpuri
de oaste dacă. Nu cunoaştem numărul dacilor şi aportul lor la victoria lui
Constantin împotriva lui Maxenţiu, cert este că au avut un rol determinant în
luptele purtate, fapt dovedit de existenţa a 8 statui gigantice, de câte 3 m
înălţime, reprezentând nobili daci, amplasate pe Arcul de Triumf ridicat la
Roma.
Prezenţa stindardului dacic în spaţiul central şi vest european este
datorat cohortelor romane formate din luptători daci: Alla Flaviae
Getulorum, Cohors II Augusta Dacorum şi Cohors II Aurelia Dacorum,
staţionate, în secolele II şi III d. Chr., în Pannonia.
Cea mai veche reprezentare a steagului dacic a fost descoperită în
anul 1960 în localitatea Budureasa, jud. Prahova, fiind datată în jurul anilor
400 î. Chr., cu 500 de ani înainte de reprezentarea stindardelor dacice pe
Columna lui Traian, 113 d. Chr.
În urma săpăturilor făcute pe Valea Budureasca - Puţul Tătarului, s-
au descoperit o serie de bordeie şi morminte, unde erau topoare din piatră
şlefuită, vase din lut, precum şi un fragment dintr-o ceaşcă de lut, pe care
era desenat stindardul dacic cu cap de lup şi coadă de balaur/zmeu.
Singurul cap de stindard dacic descoperit şi păstrat intact până zi
este cel găsit în fosta fortareaţă romană de la Niederbieber, în vestul
Germaniei, lângă graniţa cu Franța (Robert Vermaat - The Draco and The
Late Roman military standard
http://www.fectio.org.uk/articles/draco.htm) şi datat ca fiind din secolul
al III-lea d. Chr. Acest cap de stindard este stilizat, modificat, având o alură
de dragon imaginar, cu creastă, faţă de cel reprezentat pe Columna lui
Traian, unde se distinge bine caracterul de lup şi prin prezenţa celor două
urechi ascuţite, ridicate spre atenţionare.

În Britannia, steagul dacic a fost “importat” de la trupele dacilor din

Cohors I Aelia Dacorum, cantonaţi de romani la Amboglana, în anul 146:
“această cohortă, formată din 1.000 de daci (militaria) a staționat in
Britania două secole” (Andre Maurois - Istoria Angliei).
Istoricul francez mai menţionează că aceştia şi urmaşii lor au rămas
în Britannia, amestecându-se cu celţii.
Conform unei miniaturi din Psalterium Aureum de St. Gall, stindardul
dacic va fi adoptat şi de cavaleria regelui francez Carol cel Mare (768 -
814).
 Psalterium Aureum (c. 883), Tapiţeria de la Bayeux
Cavaleria lui Carol cel Mare Bătălia de la Hastings
(1066)

În bătălia de la Hastings, din anul 1.066, purtată de saxoni, băştinaşi

din Britannia, conduşi de regele Harold al II-lea, cu normanzii conduşi de
către William Cuceritorul (Guillaume II de Normandie), însuşi Harold îşi va
aroga rangul de “draconar”, purtând în luptă stindardul dacic. Harold al II-
lea, ultimul rege de origine daneză al Angliei va muri în această bătălie,
tronul Angliei fiind preluat de William I (1066 - 1087).

În lucrarea lui Robert de Bouron, "Historie de Merlin”, poet francez

care a trăit la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea,
într-o miniatură apare legendarul rege al Angliei, Arthur (sec.V-VI) purtând
şi el stindardul dacic, cu tradiţionalul cap de lup şi corp de balaur, la care s-
au adăugat şi aripi de vultur.

Miniatură din L'Historie de Merlin

 Simbolistica lupului a fost preluată şi de religia creștină. Apostolul Petru
este considerat patronul / stăpânul lupilor, cel care îi ocroteşte şi creează o
legătură între oameni şi lupi, fie în avantajul oamenilor, fie în cel al lupilor.
O tradiţie din Ţara Românească descrie aplicarea pedepsei divine prin
intermediul lupilor: “cine lucrează în joile după Paşti şi în zilele de Filipi,
Dumnezeu porunceşte lui Sfântul Petru să trimită din căţeii săi (lupii) să le
ia câte-o vită din curte.” (Arthur Gorovei, Gh. F. Ciauşanu - Credinţele şi
superstiţiile româneşti).
Noaptea de 15 spre 16 ianuarie este cunoscută în tradiţia populară
sub numele de Nedeia Lupilor. Se spune că în această noapte, lupii se
adună în haite la urlători (loc de trecere al lupilor), chemându-l pe Sf. Petru,
numit acum şi Sânpetrul Lupilor. Cu această ocazie, Sf. Petru împarte
ofrandele (miei, capre, oi) pregătite de săteni pentru lupi. Prin ofrandă,
ţăranii încercau să ajungă la o înţelegere cu lupii, cu convingerea că dacă
nu se respecta acest obicei, tot satul ar fi fost pustiit.
O confirmare actuală a acestor obiceiuri o găsim publicată în
"Formula AS", nr. 745 din 2006:
"O întâmplare de iarnă
În urmă cu vreo douăzeci de ani, un copil din satul Bârsana, din
Maramureş, Ion, a fost eroul unui asemenea întâmplări minunate.
Părinţii lui aveau peste o sută de oi, pe care, iarna-vara, le ţineau afară
din sat, unde aveau o căsuţă şi multe clăi de fân. Oile stăteau în staul,
păzite de câini, iar copilul îi ţinea deseori de urât părintelui său. Era în
Postul Crăciunului. într-o zi însorită, tatăl a coborât până acasă, lăsându-
l pe băiat singur. Urma să se întoarcă înainte de căderea serii. De la un
timp, copilul începu să se plictisească şi se gândi că ar fi bine să se urce pe
o claie, să vadă lumea de sus. Cât cuprindea cu ochii, era numai o mare
albă de diamante strălucitoare. Privind aşa, în zare, văzu deodată o haită
de câini care venea în direcţia lui, spulberând zăpada şi lătrând subţirel.
Se apropiau cu repeziciune, jucându-se, muşcându-se cu tandreţe de
urechi. În faţă, conducătorul, mare, sur şi puternic, părea un adevărat
rege. Dar toţi erau suri! În momentul acela, băiatul a înţeles, cu groază în
suflet, că în haita aceea nu erau câini, ci lupi, şi părul i s-a ridicat în vârful
capului, gata-gata să-i arunce căciula de miel. S-a lăsat moale, ţinându-se
cu amândouă mâinile de parul clăii, şi a închis ochii, aşteptându-şi
moartea. Haita de vreo cincizeci de lupi a trecut pe de o parte şi alta a
clăii, cu aceleaşi schelălăieli drăgăstoase, păşind ca orbii pe lângă staulul
oilor şi pe lângă copilul suit pe claie, ameţiţi cu totul de bucuria dansului
nupţial. Când haita s-a-ndepărtat, băiatul şi-a ridicat capul încetişor. Oile
şi câinii păreau stane de piatră. Nu scoseseră absolut nici un sunet la
trecerea lupilor. Şi mintenaş după aceea, îşi făcu apariţia tatăl. Auzind ce
s-a întâmplat, deschise poarta staulului şi imediat se porni cu oile spre sat.
"Noa, de-amu înainte, om duce fânu la oi, n-om aduce oile la fân", a zis.
Minunea petrecută avea însă o explicaţie: mama băiatului ţinea toate
sărbătorile de peste an, făcând tot ce se cerea prin tradiţie, adică toate
practicile moştenite de la mama şi buna ei. Lega gura lupilor, la fiecare
sărbătoare de Andreluşa, pentru ca aceştia să n-aibă putere să-i atace
animalele sau pe membrii familiei. Lega foarfecele, pieptenele, hrebdinca
(pieptene cu mai multe rânduri de dinţi folosit la extragerea fuiorului şi a
părului din lână), zicând: "Io nu leg pieptenele, foarfecele, hrebdinca, io
leg gura lupilor, ca să nu poată strâca oile, marhale şi oamenii din familia
mea". Din cauza asta, pe ea n-o lătrau şi n-o muşcau nici câinii, şi
îmblânzea şerpii, jucându-se cu ei fără nici o teamă".

Spre deosebire de prezentarea lupului ca personaj negativ, în multe

din miturile altor popoare, romanii îl prezintă, anecdotic, pe Dumnezeu ca
fiind creatorul lupilor, în lupta cu Diavolul. “Diavolul s-a apucat să facă
dihănii de plop, ca să-l mănânce pe Dumnezeu, şi l-a făcut pe lup. Iată
vine Dumnezeu! Ce faci ?!, îl întreabă <pe diavol>. Ia fac şi eu, numai
<că> nu poate umbla <nu trăieşte>. Mai ciopleşte-l putin. L-a cioplit. Dă-
mi-l mie, zice Dumnezeu, c-a umbla. Ţi-l dau! Dumnezeu l-a blagoslovit
<lemnul de plop> şi s-a făcut lup; iar din surcele cioplite, căţei, şi i-a
asmuţit asupra Dracului. Dracul, la fugă, lupul şi câinii după drac.
Dracul, de frică, s-a suit într-un copac, da lupul a sărit şi l-a apucat de
călcâi. De aceea e dracul cu călcâiul rupt.” (Elena Niculiţă-Voronca -
Datinele şi credinţele poporului român).
Conform cronicarilor creştini, Sfântul Andrei, în urma unei trageri la
sorţi, a ajuns să creştineze şi poporul dac. Eusebiu din Cezareea (n. 265 -
d. 339), episcop şi istoric al Bisericii Creştine, în vasta sa lucrare "Istorie
Bisericească", este primul care aminteşte acest lucru: “Sfinţii Apostoli ai
Mântuitorului, precum şi ucenicii lor, s-au împrăştiat în toată lumea
locuită pe atunci. După tradiţie, lui Toma i-au căzut sorţii să meargă în
Partia, lui Andrei în Sciţia <Zonele din nordul Mării Negre şi Dobrogea>,
lui Ioan în Asia…”. Numele lui a fost asociat de unii cercetători lupilor, pe
baza legendei în care Apostolul, propovăduind în deşertul Dobrogei, ar fi
fost acceptat de un lup în peştera lui şi a fost chiar protejat de acesta. Dar
asocierea lui cu lupul are la bază faptul că el a încercat şi reuşit să
creştineze comunităţile de daci din estul ţării, acei daci pe care romanii îi
numeau “lupi”, astfel că lui Andrei i se va asocia şi supranumele de
“Apostolul Lupilor”.
În lucrarea publicată de prof. dr. Maria Vaida în "Neamul
Românesc" din aprilie 2009, domnia sa spune: "Un loc aparte în
spiritualitatea poporului român îl ocupă lupul, simbol care se poate
urmări din primele momente ale existenţei străbunilor noştri şi până în
contemporaneitate, prin manifestările sale în imaginarul religios al geto-
dacilor, în ritualurile religioase ale acestora, în textele istoricilor şi
scriitorilor din antichitate, în literatura religioasă de mai târziu, în
descoperirile arheologice mai vechi sau mai recente din ţara noastră,
ajungând până la scriitorii contemporani. Aceştia valorifică simbolul, îl
îmbogăţesc prin noi interpretări şi analize, conferindu-i ipostaze
spirituale dintre cele mai neaşteptate" (Maria Vaida – Simbolul românesc
al lupului de la leagăn la mormânt) .
Cercetările făcute de d-na. Maria Vaida referitor la această temă
relevă ..."mai multe ipostaze ale reprezentării acestui simbol în imaginarul
colectiv:
1. Lupul ca epitet ritual al unei confrerii războinice ;
2. Lupul văzut drept carnasier feroce;
3. Lupul ca simbol religios şi de apărare;
4. Lupul – însemn heraldic al corpului preoţesc dac;
5. Lupul – stindard al vechilor daci;
6. Lupul ca fiinţă mitologică ce marchează repere de orientare în timp;
7. Lupul – reprezentare metafizică cu rolul de animal protector şi
iniţiatic".
În finalul lucrării, doamna Vaida concluzionează: "comportamentul
lupului este păstrat în forme aproape neschimbate de milenii, idee
exprimată foarte plastic în zicala populară: Lupul îşi schimbă părul, dar
năravul ba. Găsim aici două principii fundamentale pentru alcătuirea
oricărui calendar: repetabilitatea şi stabilitatea unităţilor de măsurat
timpul. Mitologia lupului este solidară cu naşterea, schimbarea şi moartea
timpului, dar şi ale omului. Prin împerecherea şi înmulţirea sa în perioada
morţii şi sterilităţii vegetale, lupul sugerează ideea primejdiei străvechi a
stingerii unor specii şi a legăturii dintre fertilitate şi sterilitate. Probabil că
prin comportamentul de reproducere al lupilor se poate împărţi anul în
două părţi: iarna (constituirea haitelor, formarea perechilor prin
concursul celor mai valoroase exemplare şi naşterea puilor) şi vara
(cuprinzând creşterea puilor până la introducerea lor în colectivitatea
haitei, cu regulile ei). Ion Ghinoiu consideră că “suprapunerea unor
sărbători populare de mare vechime peste momente precise ale ciclului de
reproducţie a lupului indică un început de an, probabil Anul Nou dacic, în
perioada octombrie- noiembrie.”
De la lupi au învăţat dacii (şi au păstrat învăţăturile românii) să
trăiască şi, mai ales, să supravieţuiască în orice condiţii. Pentru ei, muntele
şi pădurea au fost adăpost sigur şi loc de refugiu în toate momentele grele.
Au învăţat să trăiască în familie şi în colectivitate, să-şi apere locurile şi să
se lupte cu duşmanii pentru ele. Niciodată să nu dea înapoi în faţa nimănui.
Lupul, chiar dacă este crescut în condiţii diferite şi separat de haită,
are aceleaşi instincte şi îşi păstrează demnitatea unui animal care nu poate
fi îmblânzit !!
Dacii au fost învinşi de romani, dar nu au fost asimilaţi de către ei.
Dovadă stau mândria poporului dac şi dorinţa de a-şi apăra pământul până
la ultima suflare, moştenire transmisă urmaşilor cu limbă de moarte.
Caraterizarea poporului dac a făcut-o, în istorie, simplu, Herodot:
sunt "cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci"... alte cuvinte ar fi de prisos!

Lupi si Oameni
 Ce ştim despre lupi? Necunoscătorii îl definesc ca pe un animal
feroce, periculos, trădător şi care ar trebui exterminat. Dar de fapt, lupii
atacă arareori oamenii și o fac în cazul apărării puilor sau a lupilor
singuratici. Noi, oamenii, le-am invadat teritoriul, și nu ei pe al nostru.
Ca și o culme a prostiei odată cu instaurarea comunismului, prin anii
60, membrii de partid adunați la o sedință au declarat lupii ca fiind
„dușmani ai poporului și ai clasei muncitoare, care trebuie stârpiți cu orice
mijloace”. Urmare acestui fapt s-a declanșat o adevărată campanie de
exterminare a lupilor, ucigându-se și puii noi născuți.
În prezent mai trăiesc în jur de 2.500 de lupi, în județele Bistrița -
Năsăud, Caraș Severin, Hunedoara, Sibiu, Suceava și Vâlcea, țara noastră
fiind printre puținele țări din Europa care se mai pot lauda cu existența
lupilor, în stare sălbatică.
Ceea ce îl face special este inteligenţa aparte, inventivitatea,
tenacitatea, un simţ dezvoltat de coordonare şi talentul deosebit de
adaptare. Este un luptător înnăscut, iar calităţile sale în acest domeniu îl
definesc ca și un abil strateg.
În acelaşi timp, lupul este un animal social, el trăieşte în mari familii,
partenerii de viața fiind fideli unui celuilalt, până la moarte. Cercetătorii au
constatat și existența unei relații afectuoase între membrii familiei, prin
gesturi simple, dar tandre, pe care nu le asociezi, în mod obişnuit, cu un
animal feroce.
Lupul are un "portofoliu" impresionant de gesturi, făcute cu părţi ale
corpului şi cu corpul în sine, cu care comandă, luptă, trăieşte în haită şi îşi
educă puii, urmărind întotdeauna perfecţiunea în ceea ce face.
Este foarte adevărat că legile nescrise ale naturii sunt dure,
slăbiciunea fiind trăsătura care te condamnă la moarte sigură. Se spune că
lumea este a celor puternici, e adevărat, aceasta este legea care
guvernează natura. Animalele slabe, firave şi bolnave sunt sursa de hrană
pentru cele puternice şi sănătoase, iar lupul nu face excepţie de la această
regulă. Nu de puţine ori am întâlnit în literatura de specialitate constatarea
că el este "sanitarul pădurii".
Studiile făcute scot în evidenţă câteva lucruri importante şi mai ales,
necunoscute, despre lupi, pe care, analizându-le, te surprinde că foarte
multe au fost preluate de oameni, fiind parte componentă a unui cod de
reguli şi a unui mod de viaţă.
Un lup prins în capcană sau rănit de vânători va fi ucis de fraţii lui.
Oare de ce? Nu vă aminteşte aceasta despre moartea unui rege deosebit
şi viteaz, Decebal, care a preferat să-şi ia viaţa decât să cadă viu în mâinile
romanilor? Scriitorul Jiang Rong, în "Totemul lupului", descrie dorinţa
fierbinte a unui tânăr student (Chenzhen), fermecat de lupi ca specie şi
care fură un pui de lup şi-l creşte, cu scopul să înveţe cât se poate de mult
despre viaţa lupilor. Nu mare i-a fost mirarea lui Chenzhen când puiul de
lup a preferat să moară decât să facă lucruri împotriva voinţei lui, și mai
ales sa trăiască în lanț.
 Lupii trăiesc în haită, condusă de o pereche "alfa", formată dintr-un
mascul şi o femelă, care stabilesc regulile supraviețuitorii grupului, prima
dată sunt hrăniți pui, apoi lupii alfa și ulterior restul haitei. Doar masculii şi
femelele puternice se reproduc, orice tentativă din partea celorlalţi este
pedepsită de membrii haitei.
Haita este condusă în mod egal de către un mascul alfa şi o femelă
alfa, ceilalţi lupi fiind situaţi pe alte trepte ale ierarhiei, dar respectând
conducerea haitei.
Acest mod de viaţă îi va inspira pe daci în privinţa organizării lor
comunitare la toate nivelurile, preluând ierarhia caracteristică vieţii sociale a
lupilor.
Lupii vânează în haită, în baza unei strategii bine pusă la punct,
care presupune înconjurarea prăzii, hăituirea ei până la epuizare şi atacul
frontal, executat de cei mai experimentaţi lupi din haită. Această "artă a
războiului" practicată de lupi va fi învăţată de către strategii daci şi aplicată
în luptele pe care le-au purtat în decursul timpului. Arta războiului a fost
aprofundată de om în timpul vânătorilor organizate împotriva lupilor, care
chiar dacă erau totemul lor, în viaţa de zi cu zi era şi duşmanul care le
ataca turmele şi le răpea la munte oile sau vitele.
Am prezentat mai sus obiceiul oamenilor de a aduce ofrande lupilor
pentru a îmbuna animalul considerat aproape un zeu. Un caz invers este
prezentat de către scriitorul chinez Jiang Rong, care, în cartea sa "Totemul
Lupului" povesteşte despre o vânătoare organizată de lupi asupra unei
turme de antilope. Lupii înconjoară, pe margini, turma de rumegătoare şi
încep să le hăituiască, împingându-le spre zona mlăştinoasă de lângă un
lac. Intrate în apă şi noroi, antilopele s-au blocat, neputând înainta nici spre
lac, unde riscau să se înece în apa adâncă, dar nici spre mal, care era
controlat de haita de lupi. Lupii, la rândul lor, au atacat animalele la care au
putut să ajungă uşor şi în siguranţă, hrănindu-se ele şi păzindu-le până la
căderea nopţii, după care au plecat. Restul animalelor din turmă, prinse în
apa care îngheţa odata cu frigul puternic care s-a aşternut peste lac în scurt
timp, au murit, neputând să se salveze din zona mlăştinoasă. Unul dintre
păstorii mongoli a urmărit această strategie a lupilor şi şi-a anunţat
consătenii, care au purces la recoltarea animalelor îngheţate, asigurându-şi
astfel hrana pentru o parte din iarnă. Totuşi, din respect pentru lup, vor lua
doar o parte din animalele îngheţate, ca să nu stârnească mânia lupilor şi a
lui Tengri (cerul).
Dar cea mai fascinantă interacţiune om - lup care apare în cursul
istoriei şi care va genera un fenomen des întâlnit, anume popoare care vor
pretinde că se trag dintr-un strămoş lup, este “sindromul lui Mowgli”, copiii
crescuţi de lupi. Am prezentat la începutul capitolului o parte dintre
personalităţile istorice despre care se afirmă că au fost crescuţi şi alăptaţi
de o lupoaică.
Astfel de cazuri sunt prezente şi în vremuri mai apropiate de noi,
celebru fiind cazul copilului sălbatic din Aveyron, situat în apropierea
oraşului Toulouse din Franţa. În anul 1797 a fost descoperit la marginea
pădurii un băiat de circa 12 ani, care trăise până atunci în pădure.
Incapacitatea lui de a vorbi, preferinţele culinare bazate pe consumul de
carne crudă şi cicatricele care îi brăzdau corpul erau dovezile clare ale unei
vieţi petrecute departe de civilizaţia umană.
Un caz mai recent a fost cel din anul 2002, când un copil de ţigan a
fost găsit în pădurea din apropierea Braşovului. Se pare că aceasta a trăit
în sălbăticie circa trei ani, supravieţuirea lui fiind pusă pe seama lupilor sau
a câinilor pripăşiti în pădure.
Interacţiunea lupi-copii are chiar o bază reală. Pe Platforma
Luncanilor (jud. Hunedoara), unii copii erau alăptaţi, pe vremuri, printr-o
tetină uscată de la o lupoaică, pentru că pruncul hrănit în acest fel putea lua
o parte din puterea şi curajul lupilor, informaţie transmisă de către dr. Lucia
Apolzan, cercetător etnografic şi etnologic. O altă credinţă populară este
identificarea copiilor - lupi, adică cei care, în momentul naşterii aveau chica
roşie sau cei care erau născuţi cu o vertebră codală în plus. În tradiţia
populară, toţi aceşti copii “născuţi”, crescuţi, alăptaţi de lupi şi cei marcaţi
de aceştia se credea că vor aveau un destin mare, de conducători,
întemeietori şi legiuitori, tradiţie preluată din cele mai vechi timpuri, de la
daci şi predaci.
Lupta pentru supravieţuire îi va obliga pe daci să înveţe, dacă nu să
copieze comportamentul lupilor, să se identifice cu una dintre cele mai
sălbatice creaturi care trăiau în zona Carpatică şi să o adopte ca pe un
strămoş, model de urmat, dar şi acceptat ca zeu protector asupra câmpiilor,
munţilor şi a oamenilor. Aşezaţi la hotarul dintre Europa şi Asia, predacii,
dacii şi urmaşii lor se vor vedea nevoiţi, în toată istoria lor, să se confrunte
cu numeroase neamuri de invadatori şi barbari. Vor fi nevoiţi să-şi pună în
evidenţă tacticile militare preluate de la lupi, ca să poată face faţă oricărei
provocări. “În bătălii, lupii sunt mai deştepţi decât oamenii. Noi, mongolii,
de la lupi am învăţat cum se vânează, cum se face o înercuire sau cum se
dă o bătălie. La voi, la chinezi, nici nu sunt haite de lupi, de-aia nu vă
merge la război. Pentru că în bătălie nu-ţi foloseşte la nimic faptul că ai
ţinuturi întinse şi puzderie de oameni, în victorie sau în înfrângere ceea ce
contează este dacă eşti lup sau oaie.” (Jiang Rong - Totemul Lupului)
La începutul capitolului am precizat strania extindere a stindardului
dacic în întreaga Europă şi în Asia, prin influenţa dacilor, romanilor, goţilor
şi probabil, a hunilor, fiind preluat şi de popoarele pastorale din Asia
Centrală.
Peste ani de la acest împrumut, dacii şi urmașii lor, valahii, vor
trebui din nou să interacţioneze cu lupul, dar de data aceasta, vânându-l.
Rând pe rând, popoarele sub semnul lupului, purtând stindardul cu
cap de lup şi coadă de zmeu vor părăsi spaţiul asiatic, căutând noi terenuri
şi civilizaţii pe care să le supună. Primii vor fi cumanii, din familia triburilor
turcice – kipceak, care, purtând stindardul draco, alături de maghiari şi de
pecenegi, vor fi o permantentă ameninţare la adresa cnezatelor şi
voievodatelor româneşti de la începutul mileniului II.
Vor urma mongolii, numiţi în istoria noastră şi tătari, care vor
transforma într-o baie de sânge ţinuturile est şi central europene, urmărind
chiar extinderea Regatului maghiar. În mod ciudat, între valahi şi tătari va
exista, de-a lungul istoriei, o oarecare înţelegere şi toleranţă, chiar dacă în
unele vremuri tulburi, vom fi obligaţi să luptăm şi împotriva acestui neam
înverşunat. Existenţa tătarilor, în mod paradoxal, a grăbit formarea ţărilor
româneşti la sud şi est de Carpaţi, blocând expansiunea maghiarilor în
aceste teritorii româneşti nou formate.
Apariţia “lupilor” turci din Asia în Europa, aşezarea lor în Asia Mică
şi cucerirea Peninsulei Balcanice avea să modifice, în mod dramatic,
situaţia istorică şi geografică a românilor. Cavaleria turcă, având în frunte
steagurile de luptă cu cap de lup străvechi, tivite cu fir de argint, îşi vor face
cunoscută prezenţa, în mod insistent, pentru o perioadă de peste 600 de
ani în spaţiul euroasiatici, conducând şi controlând destinele popoarelor
după voia lor.
Se pune următoarea întrebare: de ce nu au ridicat la rang de totem
calul? Pe care îl au tovarăş şi la muncă şi la luptă... răspunsul îl găsim la un
alt neam care trăia sub totemul lupului : “deoarece caii sunt “studenţii“
oamenilor şi deopotrivă ai lupilor stepei, atunci cum să ajungă obiect de
veneraţie al maestrului un “studenţaş“ ? Pe când lupul n-a ajuns niciodată
să fie pus în frâu de oamenii din partea locului, ci niciun instinc şi nicio
calitate a sa n-au ajuns să fie deprinse întru totul de către om nici după mii
de ani e învăţătură. În realitate, lupul domneşte peste tot ce este în stepă,
aşezat fiind în locul cel mai înalt de unde poate scruta toate complicatele
întrepătrunderi” (Jiang Rong – Totemul lupului).

Pentru poporul român, lupul este o dominantă mitică. Este prezent
nu numai în stindardul dacic sau în reprezentări întâlnite la diverse
monumente. Motivul lupului apare în covoarele populare ţesute, în sculpturi
realizate în lemn, în ceramică (îl întâlnim la ceramica de Cucuteni). Şi nu
surprinzător, apare în arhitectura lăcaşurilor de cult: biserici, mănăstiri, dar
și în tradițiile bisericești și populare.
Conform calendarului ortodox, la 23 august se face pomenirea
Sfântului Mucenic Lup, care a trăit la sfârşitul veacului al treilea şi începutul
veacului al patrulea, fiind servitorul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie
(Dumitru).
În tradiția populară se crede că lupul este singurul animal care poate
vedea dracii, alungă bolile copiilor și însoțește sufletul mortului spre lumea
de dincolo.
De multe ori, copiiilor mici, bolnavi li se schimba numele de botez cu
nume de fiare sălbatice: Lupu, Lupa, Lupuşor, Ursu, s.a., în cadrul unui
ritual bine definit, crezând că prin aceasta boala va fi îndepărtată de micuţ.
Termenul de lup este prezent la români în onomastică, toponime și
hidronime.
 Întâlnim foarte des în onomastica română nume de familie derivate
din termenul de lup: Lup, Lupu, Lupușor, Lupșor, Lupașcu, Pașcu, Pașcan,
Lupan, Lupei, Farcaș, Farcașiu, Fărcașel, Farcășoaia, ș.a.
La mijlocul secolului al XIII, în zona Vâlcei, conducător al unei
formațiuni statatele era cneazul Farcaș, pomenit în Diploma Ioaniților din
anul 1247. Este posibil ca numele real al cneazului Farcaș să fi fost Lupu.
Scribii care au întocmit Diploma, i-au tradus numele, obicei uzitat în
cancelaria regală, în Farcaș, care în limba maghiară înseamnă tot lup. În
limba slavonă termenul de lup se traduce prin „Vâlc”, ceea ce duce la
identificarea originii numelui județului Vâlcea. Mai mult decât atât reședința
județului Vâlcea este Râmnicu Vâlcea, care se traduce “Roma Lupilor”.
Termenul de “râmnic” este utilizat de către cronicarul Grigore Ureche,
pentru a-i defini pe români, "noi de la Râm ne tragem".
Vasile Lupu, domnul Moldovei (n. 1595 – d. 1661) în perioada
aprilie 1634 – aprilie1653, era la origine albanez. Fire autoritară și
orgolioasă, domnitorul s-a botezat Lupu, nume cu o sonoritate puternic
românească.
În judeţul Alba, în localitatea Lupu, a fost descoperit un important
tezaur dacic de argint, îngropat în pământ, probabil în cursul războaielor
daco-romane sau chiar mai timpuriu.
În România există 5 localităţi cu numele de Valea Lupului:
- Valea Lupului, în comuna Baru, judeţul Hunedoara, în zona râului Bărbat,
în munţii Retezat, iar localitatea este traversată de râul Valea Lupului,
afluent al Streiului;
- Valea Lupului, în comuna Vultureni, judeţul Bacău, din care face parte şi
localitatea Medeleni;
- Valea Lupului din judeţul Buzău, ca localitate componentă a oraşului
Pătârlagele, una din cele mai frumoase zone de munte din judeţul Buzău,
în zonă fiind şi o arie naturală protejată, unde se găsesc câteva exemplare
rare de stejar pufos;
- Valea Lupului din judeţul Iaşi, amplasat în zona metropolitană a oraşul
Iaşi. În zonă se practică creşterea animalelor şi cultura viţei de vie;
- Valea Lupului, în comuna Ghergheşti, judeţul Vaslui, aproape de oraşul
Bârlad.
În judeţul Bistriţa-Năsăud, localitatea Ocniţa, comuna Teaca, există
situl arheologic Valea Lupului, tip aşezare încă din epoca bronzului.
Mai putem menționa și alte localități a căror denumire derivă de la
lupi: Lupeni, jud. Hunedoara, Chilia Veche - Lycostomo (Gura Lupului), s.a.
Nume de hidronime: Râul Lupului, afluent la Bahluiului, județul Iași,
Râul Lupu, afluent al Râului Lung, județul Caraș Severin, s.a.

“Specia umană a răsărit din animalele sălbatice şi în antichitatea
îndepărtată oamenii erau posedaţi de o natură animalică, ca cea a lupilor.
Aceasta a reprezentat principalul avantaj pe care s-a bazat specia umană
în miile de ani de luptă crâncenă pentru supravieţuire, numai aşa reuşind
să rămână în viaţă. Dacă n-ar fi fost această natură bestială, specia
umană de mult ar fi fost eliminată din competiţie de nemiloasa natură şi
de animale. Cu toate acestea, natura brutală, de lup, a constituit totodată
şi o mare ameninţare la adresa civilizaţiei umane. Căci dacă într-o ţară
toţi oamenii ar fi ca haitele de lupi, atunci ar ajunge să se ucidă între ei şi
astfel ar sfârşi tragic, dispărând de pe faţa pământului. Specia umană a
evoluat tocmai sub imperiul acestei personalităţi animalice, ce a mânat-o
şi a prelucrat-o. ... De aceea, dacă specia umană nu ar fi fost pe jumătate
sălbatică, nici splendida sa civilizaţie, aflată într-un necontenit progres,
nu ar fi ajuns prea departe. Drumul parcurs de civilizaţiile apusene
presupune şi el această bipolaritate a firii - parte umană, parte animalică,
pe când civilizaţia chineză a încercat din răsputeri să meargă pe calea
lipsită de orice sălbăticie. Formal vorbind, apusenii au parcurs un drum al
“lupului civilizat”, în timp ce chinezii au ales calea “oii civilizate”. Oamenii
au parcurs traseul de la “lupul străvechi necivilizat” la “lupul străvechi
civilizat”, azi îndreptându-se către “lupul modern civilizat”, iar acum se
îndreaptă către “Omul Civilizat”- scris cu litere mari - din viitor.” (Jiang
Rong - Totemul Lupului)

Mai presus de toate, lupul a trăit întotdeauna în perfectă armonie cu
natura, cunoscând-o şi stăpânind-o... iar omul a învăţat ”meserie” de la un
asemenea dascăl, doar că nu a reuşit să-l depăşească ...
Dacă lupul a respectat întotdeauna natura mamă, omul s-a dovedit
a fi mult mai distructiv în zelul său de a cuceri lumea.
Însă natura umană are un alt atu: ştie să cearnă toate lucrurile şi să
aleagă doar pe acelea care-i sunt utile. Şi să le împletească cu cele pe care
le are ca specie, adică să înveţe cum să trăiască în comuniune cu natura...
ceea ce nu i-a reuşit întotdeauna!
Românii vor fi nevoiţi, pe parcursul îndelungatei lor existenţe, să
supravieţuiască, asemeni lupilor singuratici într-o masă de lupi ostili, când
asumându-şi rolul lupului alfa, când acceptându-şi, din păcate, resemnat,
rolul de lup omega.

OAMENI ŞI AUR

“ ... Fură descoperite şi comorile lui Decebal, deşi se aflau sub râul
Sargeţia, din apropierea capitalei sale. Căci (Decebal) abătuse râul cu
ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de
argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase - mai ales dintre cele
care suportau umezeala -, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pământ,
iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia,
(Decebal) pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veşminte şi alte lucruri la fel.
După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca să nu dea nimic pe faţă. Dar
Bicilis, un tovarăş al său care cunoştea cele întâmplate, fu luat prizonier şi
dădu în vileag toate acestea.” (Dio Cassius - Istoria romană, LXVIII, 10-15)
Unii cercetători afirmă că povestea ascunderii tezaurului dac de către
Decebal este preluată de către Dio Cassius de la Diodor din Sicilia (80
i.Chr. - 21 i.Chr.). Diodor în a sa Bibliotecă Istorică, scriind despre
Eudeleon, o căpetenie a paeonilor, trib din antica Macedonie, menţionează
faptul că acesta, de frica duşmanilor, şi-a ascuns tezaurul în râul Sargenţia.
Dio Cassius (cca.163 - cca. 229 d.Chr) care şi-a scris lucrarea între anii
207 - 229, la peste 100 de ani de la moartea lui Decebal, va prelua de la
Diodor episodul cu ascunderea tezaurului lui Eudeleon, atribuindu-i acest
fapt lui Decebal. Până şi numele râului în care s-a îngropat comoara a fost
uşor adaptat, de la Sargenţia la Sargeţia (numele râului având rezonanţe
apropiate de Geţia). Acest episod cu îngroparea tezaurului în albia râului va
mai apărea şi în cazul lui Alaric, regele vizigoţilor şi Attila, regele hunilor.
Cert este însă că după moartea lui Decebal, romanii vor duce la Roma
o pradă imensă, constând în aur şi argint, precum şi în obiecte de preţ,
turme de animale şi cereale. Valoarea tezaurului transmisă de către
Ioannes Lydus (490 - cca. 560), în baza lucrării lui Criton, Getica este de
1.655.000 kg de aur şi 3.310.000 kg de argint.
Chiar dacă istoricul francez Jerome Carcopino (1881 - 1970) reduce
această cantitate cu un 0, respectiv 165.500 kg aur şi 331.000 kg argint, tot
avem în faţă o cantitate imensă de aur şi argint, care ajunsă la Roma va
duce la relansarea economiei Imperiului Roman, dar şi la scăderea bruscă
a preţului aurului (inflaţie).
Este mai mult ca sigur că acest tezaur a lui Decebal, descoperit prin
trădare, nu a fost unic. Însuşi Dio Cassius afirmă că bogăţiile dacilor au fost
ascunse şi în alte locuri, precum peşteri, sau după cum s-a descoperit în
ultima vreme, în gropi ritualice.
Pentru a putea înțelege adevărata dimensiune a bogăţiei minereurilor
de aur şi de argint din Dacia şi a priceperii meşteşugăreşti a dacilor privind
utilizarea lor, voi descrie câteva din cele mai impresionante comori
descoperite, dar şi despre câteva din acele comori furate sau pierdute
pentru totdeauna.

Tezaurul de la Moigrad, jud. Sălaj, este unul dintre cele mai vechi
tezaure descoperite în ţara noastră şi unul dintre cele mai vechi din lume,
fiind datat cca. 3500 î.Chr.
Tezaurul a fost descoperit în primăvara anului 1912, de către un ţăran
din satul Moigrad, comuna Mirşid, judeţul Sălaj, în timp ce-şi ara bucata de
teren de pe dealul Măgura.
Brăzdarul plugului a scos la suprafaţă mai multe bucăţi de metal
strălucitoare. Plugarul, neştiind din ce fel de material erau confecţionate, a
decis totuşi să le ducă acasă pentru a le găsi o folosinţă. Negăsindu-le nici
o utilizare în gospodărie a încercat să le comercializeze la târgul de la
Zalău, fără succes însă (?!). Ţăranul s-a deplasat la Cluj, la muzeu, unde a
încercat să le vândă, dar iniţial a fost refuzat de către muzeograf, după care
acesta a acceptat să cumpere doar piesele întregi cu o sumă derizorie.
Piesele deteriorate au rămas în posesia ţăranului care le-a aruncat, nefiind
niciodată recuperate.
Tezaurul în greutate totală de 856,125 grame, este format din patru
piese de aur: idol mare feminin (800 gr.), doi idoli mici feminini (20,20 gr. și
17,40 gr.) şi un idol masculin (18,525 gr.)

Idolii sunt realizaţi din numeroase foiţe de aur, suprapuse prin batere cu
un ciocan greu. Foiţele sunt atât de strâns unite încât par că sunt sudate.
Specialiștii afirmă că idolul mare este reprezentarea stilizată a zeiţei
pământului şi a fertilităţii, iar cei trei idoli mici sunt reprezentări stilizate ale
femeilor şi bărbaţilor acelor vremuri.

În satul Perşinari, jud. Dâmboviţa, s-a descoperit între anii 1954 -1962
un tezaur compus dintr-o spadă de aur (greutatea iniţială 3 kg), însoţită de
12 pumnale scurte din acelaşi material (având o greutate cuprinsă între 230
şi 500 de grame). Vechimea acestui tezaur este estimată la 3500 de ani.
Tezaure asemănătoare au fost descoperite la Tufalău şi Măcin ( topoare şi
pumnale de aur).

Tezaurul de la Craiova are o poveste cu adevărat fascinantă. Despre

existenţa lui se ştie abia în anul 1926 când Germania, urmare a hotărârii
Comisiei de despăgubiri de la Paris, restituie Romaniei 60 de aplice şi
butoni de harnaşament din argint. Se pare că tezaurul fusese vândut în
timpul războiului de către un negustor de antichităţi din Craiova germanilor.
Savantul german Hubert Schmidt care studiase tezaurul, afirmase că
acesta se compunea din 77 piese întregi (aplice şi butoni) şi 13 fragmente
de obiecte diferite. Ori în această situaţie se pare că parte din el nu fusese
restituită oficialităţilor române. Se pare că din acest tezaur unele piese au
ajuns peste ocean. În colecţia Institutului de Artă din Detroit (S.U.A) se
găseşte un coif din argint aurit, iar la Metropolitan Museum din New York se
află un vas rython din argint. Conform specialiştilor acest tezaur datează
din secolul al IV-lea.

În anul 1982, la 3 km sud vest de oraşul Sveştari (Isperich) din Bulgaria

s-a descoperit o mare necropolă getică care cuprinde un complex de 150
de morminte, printre care şi un mormânt regal. Iniţial specialiştii bulgari au
susţinut ideea că în acest mormânt este îngropat regele get Dromichaietes,
dar în prezent majoritatea specialiştilor opinează pentru regele get Cothelas
(sec.IV i.Chr.), cel care a devenit socrul lui Filip al II-lea al Macedoniei în
anul 341 i.Chr.
Mormântul constă dintr-un pridvor şi trei camere pătrate. În camera
mortuară a fost aşezat trupul regelui get. Arhitectura şi statuile mormântului
dovedesc o mare pricepere a meşterilor care l-au construit. Picturile murale
interioare cu personaje stranii, reprezentând fiinţe fantastice, jumătate
femei, jumătate plante, sunt fascinante prin calitatea realizării lor.
Arheologii bulgari au descoperit într-o cutie de lemn, care conţinea
oase carbonizate şi cenuşă o serie de obiecte din aur, respectiv patru
brăţări spiralate, 44 de broşe ornate cu figuri feminine, un inel de aur, o
diadema ornată şi 100 de nasturi. Greutatea tezaurului este de circa 1,50
kg.

În jurul anului 1883 s-a descoperit la Poroina Mare, jud. Mehedinţi, un

rhyton executat din aur şi argint în greutate de 350 grame. Rhytonul este o
cupă de băut, în forma de corn, terminat la baza lui printr-un cap de taur.
Piesa este executată, conform specialiştilor, în secolul IV-lea î.Chr. Nu se
cunosc amănunte despre evenimentele care au dus la descoperirea lui, dar
se pare că o dată cu această piesă ar fi fost descoperite încă altele, care au
dispărut însă.

În anul 1960, în satul Sacoşu Mare, jud. Timiş, un ţăran descoperă un

tezaur format din lingouri de aur, bijuterii şi sârme lingouri. Greutatea totală
a acestuia era de 1296,30 grame. Remarcabil este faptul că ele sunt
realizate dintr-un aur de înaltă puritate - 22 de carate.

Descoperit în anul 1980, tezaurul de la Hinova, jud Mehedinţi, fascinează

prin multitudinea şi varietatea obiectelor de aur descoperite. Greutatea
totală a tezaurului este aproximativ de 5 kg; iar vechimea lui de aproximativ
3000 - 3200 de ani.
Tezaurul este format din 9.639 de piese şi conţine: o diademă de aur, 14
brăţări diferite ca model, 92 de pandative, 762 de mărgele, 8.765 de paiete,
4 inele din aur şi alte obiecte mărunte. Remarcabile sunt două dintre
brăţările bărbăteşti, confecţionate din bare masive de aur şi care cântăresc
469 grame şi respectiv 580 de grame.

Tezaurul de la Cucuteni - Băiceni, jud. Iaşi, are o greutate de aproape

2,0 kg aur pur şi este alcătuit dintr-un coif de luptă, diferite aplici şi brăţări,
nasturi sferoidali în număr de peste 70 de piese. Acest tezaur este
considerat un model de măiestrie a geto-dacilor. Tezaurul a fost descoperit
în anul 1959, de un grup de ţărani, într-o lutărie. Specialişti afirmă că
tezaurul datează din secolul al V-lea î.Chr. Remarcabil ca şi execuţie este
coiful cu o înălţime de 34,50 cm, diametru variabil de 21-25 cm şi care
cântăreşte aproximativ 500 gr.

Descoperirea mormântului unui conducător getic, înhumat în urmă cu

2300 de ani la Agighiol, jud. Tulcea, ne prezintă prin bogăţia obiectelor
găsite, luxul şi fastul princiar al geto-dacilor. Inventarul obiectelor preţioase
cuprinde: un coif din placă de argint aurit, două cnemide (apărătoare tip
jambiere) realizate din foaie de argint artistic lucrate, patru vase scunde
stilizate şi decorate cu motive florale, cupe de argint şi o mulţime de obiecte
mărunte – cercei, aplici, bentiţe, coliere, etc. Interesant este că pe unul din
vase este prezentă o inscripţie: ’ Kotis din Beos’’. Să fie oare acel rege
enigmatic Cotiso?

Celebrul coif de la Coţofeneşti, jud. Prahova, a fost descoperit în

anul 1926 de către mai mulţi copii într-una din râpele situate în zona numită
„Vârful Fundăturii”. Intrat în posesia ţăranului Alexandru Simion, acesta îl va
încredinţa omului de afaceri Ion Marinescu - Moreanu, pentru a fi vândut la
Bucureşti. Vechimea coifului este estimată ca fiind în jurul anului 400 î.Chr.
În greutate de 770 grame coiful a aparţinut mai mult ca sigur unei căpetenii
getice, conducător al unei formaţiuni politice din zonă.

În vara anul 1799, ţăranul sârb Nera Vuin, în timpul săpăturilor efectuate
pentru plantarea unei vii în curtea sa din Sânnicolau Mare, judeţul Timiş,
descoperă unul dintre cele mai fabuloase tezaure, fiind considerat al doilea
ca mărime după cel al lui Tutankhamon.
Nera Vuin a vândut tezaurul unui negustor grec sau armean, el ulterior
ajungând la Pesta. Aici au atras atenţia magistrului municipal care le-a
confiscat şi le-a predat autorităţilor austro-ungare. Despre Nera Vuin nu se
mai pomeneşte în actele timpului , dar ştim că soţia acestuia a fost de două
ori în audienţă la Împaratul austro-ungar, cerându-şi partea de
recompensă, fără nici un rezultat însă.
În greutate totală de 9,945 kg, aur de 21 şi 22 de carate, tezaurul este
format din 23 piese: 7 căni mari, 1 platou, 4 boluri, 4 cupe, 3 cupe
zoomorfe, 2 oale întinse, 1 corn de băut, 1 bol de supă.
Vasele sunt bogat ornate cu scene în care sunt implicate oameni şi
animale şi chiar scene de luptă. Datarea lui este un motiv de dispută între
specialişti care oscilează între secolele V şi X d.Chr. La fel de disputată
este şi originea lui: bactriană, sasanidă, iraniană, turanică, nord-pontică,
bizantină, vest-hunică, avară, avaro-bulgară, pecenegă, hazară, maghiară,
cumană, pecenego-cumană, turcă, maghiară sau română
Pe vasele tezaurului sunt înscrise trei tipuri de inscripţii:
- o inscripţie în limba greacă, care apare de două ori, pe două castroane
pereche.
- o inscripţie cu caractere greceşti, dar într-un limbaj non-grec care apare
pe vasul cu toartă, cunoscută sub denumirea de "Inscripţia Buila".
- scurte inscripţii scrise cu caractere runice ce apar pe 13 obiecte.
Toate aceste inscripţii au fost cercetate, analizate şi interpretate de
numeroşi specialişti, care însă au ajuns la concluzii cu totul diferite.
Pe vasul cu toartă este inscripţionat un text care conţine şi două nume:
jupanii Builă/Burilă şi Butaul.
Textul: „+ Buila zoapan teci diretoiri Butaul zoapan targori
itziri taici” este tradus de unii cercetători sub varianta : jupanul Builă a
dispus facerea acestui vas, iar jupanul Butaul l-ar fi destinat pentru băut. S-
a încercat şi o asimilare, şi o traducere cu ajutorul limbii tătare: „+ buila
zoapan tesi dugetugi butaul zoapan tagrogi içigi taysi”, respectiv:
„Cupă de băut dăruită de Butaul Jupan pentru uzul exclusiv şi nelimitat al
lui Buyla Jupan) „.
Alţi specialiști opinează însă că tezaurul de la Sânnicolau Mare, ar fi
fost donat de către cei doi jupani, tată şi fiu, unei biserici, piesele fiind
utilizate ca obiecte de cult, inscripția menționând acest lucru; iar
evenimentul ar fi avut loc undeva în jurul anului 786 d.Chr.
În prezent tezaurul se află la Kunsthistorisches Museum din Viena.

Un alt tezaur care se afla la Kunsthistorisches Museum din Viena este

cel descoperit în anul 1797 la Şimleul Silvaniei, judeţul Sălaj. Prima parte a
acestui tezaur a fost descoperită de doi copii ciobani care culegeau prune,
iar a doua parte a fost descoperită în anul 1889 de către nişte muncitori
zilieri care lucrau la scos cartofi. În prezent o parte din tezaur este expusă
la muzeul vienez, iar partea descoperită în anul 1889, este la Budapesta.
Partea de tezaur expusă la Budapesta este compusă din 73 de piese de
aur şi argint în greutate totală de 8 kilograme.

În muzeul vienez mai sunt expuse obiecte descoperite la Moroda, jud.

Arad (un colan), la Marca, jud. Sălaj (două colane), la Someşu Cald, jud.
Cluj (un lanţ din inele duble, cu un pandativ rotund), la Orăştie, jud.
Hunedoara (o brăţara dacică din argint aurit). Un alt tezaur găzduit în
muzeu este tezaurul de la Sălişte, judetul Alba, numit şi “Tezaurul de la
Cioara”. Descoperit în anul 1820 de către ţăranul Matei a lui Ştefan
Molodeţ, acesta era constituit din 64 de piese de argint.

În anul 1953, în zona unei cariere de piatră din localitatea Sâncrăieni,

judeţul Harghita, s-a descoperit un tezaur din argint, în greutate de 3,5
kilograme, compus din 18 piese. Treisprezece din obiecte sunt cupe cu
picior de susţinere, al căror exterior este bogat ornamentat. Celelalte
obiecte sunt: două vase tronconice, două brăţări din bară de argint şi o
fibulă cu picior. Vechimea lor este apreciata ca fiind sec. I î.Chr.

Istoria “Tezaurului de la Pietroasele” sau al “Cloștii cu pui de aur” cum

este denumit popular, a început în anul 1837, când doi ţărani, Ion Lemnaru
şi Stan Avram, din satul Pietroasele, jud. Buzău, descoperă celebra
comoară. Chiar dacă iniţial au dorit să-l păstreze, îl vând ulterior unui
negustor, Anastase Tarba-Verusi, pentru o sumă foarte modestă. Acest
negustor barbar prin comportament, nerealizănd valoarea lor istorică, le
distruge, tăindu-le cu toporul, aruncând pietrele preţioase căzute din piese.
În urma diferendului apărut între acest negustor şi George Frunză-Verde,
vecin al pământurilor boiereşti pe care fusese descoperit tezaurul, ştirea
despre existenţa lui ajunge la domnitorul Ţării Româneşti, Alexandru Ghica.
 În urma intervenţiei lui Mihalache Ghica, banul Craiovei şi Petrache
Poienaru, un fel de ministru al învăţământului, tezaurul este depus în
muzeul Ţării Româneşti din Bucureşti.
Tezaurul iniţial a fost alcătuit din 12 piese, având o greutate totală de 19
kg de aur pur. Din ce piese este alcătuit tezaurul?
În primul rând o tavă plată rotundă, cântărind 7,13 kg, apoi o fibulă de
mari dimensiuni, concepută sub forma unei păsări de pradă, în greutate de
817 grame şi alte trei fibule mici. Alt obiect reprezentativ este un vas de
aur, având în centru o statuetă, înfăţişând o divinitate feminină. În jurul
acestei statuete sunt reprezentate două cercuri concentrice care cuprind 16
personaje, zei şi zeiţe, şi scene de vânătoare. Alte obiecte sunt: un ulcior
zvelt, fusiform, două cupe bogat ornamentate şi trei colane lucrate extrem
de fin.
De ce poartă acest tezaur numele de’’Cloşca cu puii de aur’’ ? Pentru
că imaginaţia poporului a identificat fibula cea mare cu ’’cloşca’’, cele trei
fibule mai mici cu ’’puii’’, iar tava plată cu ’’cuibul cloştii’’.
Descrierea şi interpretarea decoraţiunilor de pe piese şi atribuirea
acestui tezaur goţilor, a făcut-o Alexandru Odobescu, care prin diferite
supoziţii, dovedite false, numeşte şi posibilul deţinător al acestuia, Gainas,
rege got, favorit al împăratului Arcadius ( 395 – 408).
Greşeala lui A. Odobescu a fost foarte mare pentru că ea s-a întipărit în
mintea generaţiilor următoare, perpetuând mai departe acea credinţă că tot
ce e bun şi frumos trebuie atribuit străinilor şi nu băştinaşilor.
Tezaurul de la Pietroasa este de origine DAC şi nu got, şi spre
argumentarea acestui fapt concură trei argumente :
- realizarea acestui tezaur s-a făcut în atelierele meşteşugăreşti dacice
atât de răspândite pe teritoriul ţării, dovedite arheologic. Astfel, la
Sarmizegetusa exista un atelier de orfevrieri atât de bine
specializat încât realizările lor artistice, constând în bijuterii şi
statuete, se răspândiseră pe întreg teritoriul ţării, fiind căutate şi
preţuite şi în exterior. Totodată realizările artistice anterioare, pline
de gust şi refinament, confirmă executarea acestui tezaur de
meşteşugarii daco-geţi. Cercetăriile ştiinţifice confirmă că aurul
folosit la executarea obiectelor aparţinătoare tezaurului, este
extras din minele Daciei.
- reprezentările de pe vasul de aur, ne confirmă că nu sunt zeităţi de
factură germanică, ci aparţinătoare lumii geto-dace timpurii,
personajul central al tăvii fiind Geea, iar personajele înconjurătoare
’’ Zeii cei Mari ’’ pelasgii.
- al treilea argument este legat de încercările de traducere a inscripţiei
de pe unul din colane. Sensibilizaţi de atribuirea făcută de Al.
Odobescu goţilor, diferiţi cercetători germani sau germanişti au
căutat să traducă inscripţia folosindu-se de scrierea runică. Iată
câteva din rezultatele concluziilor lor:
- UTAN NOTI HAILA = ferit de necazuri, noroc
 - GUTANI AD HAILAG = preasfinţit obiect aparţinător lui Odin
- GUTA NIOWI HAILAG = dedicat noului templu al goţilor
- GUTANIO WI HAILAG = dar consacrat din partea femeilor.
Iată cum un singur text provoacă o seamă de traduceri care mai
de care mai diferite şi mai pretenţioase lipsite de realitate. După studii
îndelungate, cercetătorii germani ajung să-şi dea seama că au făcut o
greşeală catastrofală în traducerile lor, cuvântul HAILAG neexistând în
limba gotică. Tot eşafodajul construit de ei pică, textul nu este gotic şi nici
literele runice (cu toate că se aseamănă).
Nicolae Densuşianu traduce acest text, scris în vechea latină
vulgară, folosindu-se de enigmatica scriere a plutaşilor de pe Bistriţa,
semne rămase prin timp, identice cu cele ale proto-dacilor, ca o mărturie
peste veacuri a identităţii Poporului Român.
Textul tradus pare să aibă două variante :
VULCHATIOS O FICET - sau - VELCHANU A
FĂCUT
ceea ce sună foarte aproape de limba română !
Ca o paranteză, aici, vom pomeni din nou de scrierea veche dacă,
amintind şi că atunci când s-a elaborat alfabetul gotic – runele – şi când
Chiril şi Metodiu, în anul 862, au întocmit scrierea chirilică, această scriere
străveche a slujit ca model noilor alfabete. Nu trebuie omis nici faptul că
românii au preluat foarte repede alfabetul chirilic, folosindu-l în mod uzual,
mai ales şi datorită asemănării cu vechiul lor alfabet.
Dacă toate aceste argumente nu par suficiente, vom reda şi concluziile
trase de o serie de cercetători iluştri ai pieselor tezaurului, care vor repara
afirmaţia greşită a lui Odobescu:
JOSEPH ANNETH - ’’ Caracterele acestei inscripţii sunt întru-
toate asemănătoare cu cele pelasge’’.
A. LABARTE - ’’ În nici un caz nu se poate
presupune că aceste obiete preţioase ar
fi fost fabricate de industriaşi goţi. Goţii
erau cultivatori de pământ şi soldaţi şi
peste tot jefuitori desfrânaţi. Aceste
calităţi bune şi rele ale lor nu se unesc
nici într-un caz cu artele si nu e posibil
să fi existat vreodată în colibele lor din
mijlocul pădurilor, ateliere care să poată
fabrica obiecte aşa de elegante de aur şi
de un preţ aşa de mare’’.
CEZAR BOLLIAC - ’’ Zică cine orice va zice, zvârcolească-
se oricât vor putea arheologii noştri,
vasele de la Pietroasa sunt vase dace,
cu stil dacic, pentru un cult în Dacia’’.
NICOLAE DENSUŞIANU - ’’ Tezaurul de la Pietroasa nu este
nici gotic, nici bizantin, nici după formă,
 nici după genul de ornamentare al
obiectelor, nici după mitologice ce le
reprezintă, (. . .).
Fără îndoială că noi avem aici resturile
unui tezaur religios, compus din diferite
obiecte preţioase, ce au fost consacrate
în timpuri îndepărtate unui templu
ilustru, al Mamei Mari, ai lui Apollo –
Hyperboreul în ţările de la Dunărea de
Jos’’.
FLORIN OLTEANU - ’’Nu voi intra în amănunte, dar voi face
precizarea că piesele din tezaurul de la
Pietroasa aveau o funcţionalitate
astronomică şi astrologică, ceea ce
demonstrează că civilizaţia geto-dacă
deţinea un bagaj de cunoştinţe despre
organizarea Cosmosului’’.
Nimeni nu afirmă că acest tezaur la un moment dat nu ar fi aparţinut
goţilor, dar el mai mult ca sigur a fost jefuit de la daco-geţi.

Există însă foarte multe dovezi şi informații despre tezaure descoperite,

dar ulterior înstrăinate, furate sau pur şi simplu pierdute. Vom aminti câteva
din acestea împreună cu evenimentele care au dus la descoperirea, dar şi
la dispariţia lor.

În anul 1543 câtiva luntraşi mureşeni, căutând un loc bogat în peşte, s-

au mutat de pe râul Mureş, pe afluentul său, râul Strei. Urcând pe firul apei
au dat peste un arbore prăbuşit în apă, în urma eroziunii malurilor. În zona
rădăcinilor smulse din mal au zărit ceva strălucind atât pe mal, cât şi în apă.
Săpând în perimetrul rădăcinilor au dat peste o ascunzătoare realizată din
piatră în care au găsit nu mai puţin de 40.000 de galbeni, care purtau efigia
regelui macedonean Lysimah, şi o mulţime de sloiuri de aur (aur
neprelucrat). Toate aceste evenimente sunt relatate cu lux de amănunte de
către istoricul medieval Wolfgang Lazius (n.1514 - d.1565).
Pescarii şi-au împărţit comoara între ei, după care au pornit spre Alba
Iulia, cu intenţia să găsească vreun negustor dispus să le cumpere
monedele. Încercarea lor de a vinde comoara a ajuns la urechea
guvernatorului Transilvaniei, influentul cardinal George Martinuzzi - Fráter
György (n.1482 - d.1551), arhiepiscop de Esztergom (Strigoniu). Acesta a
dispus arestarea luntraşilor, confiscarea monedelor şi a sloiurilor de aur şi
supunerea lor la tortură. În urma caznelor la care au fost supuşi, pescarii au
destăinuit locul unde găsiseră comoara. Fráter György a dispus efectuarea
unei anchete şi cercetarea locului cu pricina.
 După aceste evenimente Martinuzzi şi-a cumparat o serie de moşii, iar
la Vinţu de Jos, jud. Alba, a construit un sobru, dar frumos castel, în stil
renascentist.
Ştirea îmbogățirii subite a cardinalului a ajuns la urechile Împăratului
Sfântului Imperiu Roman, Ferdinand de Habsburg (n.1503 - d.1564) care l-
a trimis spre cercetare la Vinţu de Jos, la începutul lunii decembrie 1551,
pe omul său de încredere, generalul spaniol Giovanni Battista Castaldo
(n.1493 - d.1563). În noaptea de 17 decembrie 1551, soldații care-l
însoţeau pe generalul spaniol l-au ucis pe cardinal şi au devastat castelul.
În castelul de la Vinţu de Jos, Castaldo a găsit doar 2000 de monede
de aur din tezaurul descoperit de luntraşii mureşeni, însă conform istoricului
medieval Wolfgang von Bethlen, în ascunzătorile castelului de la Gherla,
altă reşedință a lui Martinuzzi, s-au găsit 250.000 de monede de aur (1250
kg. aur), 554,60 kg de aur neprelucrat, 12,70 kg de sloiuri de aur, 880,86 kg
de argint neprelucrat, 296,38 kg de sloiuri de argint şi 4000 de monede tip
Lysimah (20 kg aur). Pe lângă această bogaţie, impresionante erau şi
bunurile cumpărate de către cardinal: o masă mare de argint cu 4 vase
aurite, cupe, coliere, inele, mobile veneţiene, panoplii de arme, oglinzi,
covoare de Ispahan şi 300 de cai arăbeşti.
Socotind, la cursul lunii ianuarie 2013 valoarea averii lui Martinuzzi,
aferentă numai cantităţilor de aur şi argint vom ajunge la impresionantele
cifre de 52.053.363,60 euro, respectiv, 227.986.491,00 lei. Nu mai punem
la socoteală domeniile şi castelele dobândite de acesta cu toate dotările
luxoase. Din păcate toată această avere a luat drumul Vienei intrând în
visteria lui Ferdinand de Habsburg.
Deoarece Împăratul Ferdinand de Habsburg şi-a asumat
responsabilitatea pentru uciderea lui George Martinuzzi, papa Iuliu al III-lea
i-a absolvit de vină, în anul 1555, pe generalul Castaldo şi pe toţi
participanţii la asasinat.
Întrebarea pe care şi-o pun în prezent istoricii, dar şi noi este: au
descoperit într-adevăr romanii comoara lui Decebal sub apele Streiului sau
au descoperit-o luntraşii de pe Mureş? Sau pe Valea Streiului au existat
mai multe tezaure îngropate?

În anul 1803, la începutul toamnei, un copil pe nume Ilisie Popa, care

se juca pe dealul Aninişului, în vecinătatea Văii Streiului, avea să
descopere o monedă de aur. Copilul avea să-şi cheme tatăl la locul
evenimentului. Arimie Popa avea să descopere, în urma săpăturilor
efectuate într-o singură noapte o adevărată avere: 246 de monede de aur.
Săpăturile efectuate în alte nopţi aveau să-i aducă un câștig triplu.
Temându-se de curiozitatea vecinilor, Arimie, nume parcă predestinat
povestirii, a predat o parte din bani stăpânirii de la Alba Iulia, iar o parte i-a
păstrat, ascunzându-i. Vestea descoperirii monedelor de aur avea să
declanşeze o adevărată „goană după aur”. Ţăranii, dar şi domnii îşi lăsau
lucrul şi colindau dealurile înconjurătoare în căutare de aur. Puţini au fost
însă norocoşi, asemeni preotului din Vâlcelele-Bune, care săpând pământul
într-o pădure avea să dea peste o ulcică în care se aflau 400 de galbeni şi
care purtau pe una din feţe imaginea unei păsări cu aripile desfăcute, iar pe
verso legenda „Koson”. Un alt norocos, un cărbunar din Sibişel, a
descoperit la rândul lui 1000 de cosoni. Toate aceste monede 2.143 de
bucăţi au luat însă drumul spre monetăria imperială din Alba Iulia unde, din
ignoranţă, au fost topite şi transformate în lingouri !

Tezaure monetare descoperite, dar care nu au ajuns la noi, au fost

localizate în diverse zone ale ţării. În cartierul Luşca, al oraşului Năsăud,
jud. Bistriţa – Năsăud, au fost descoperite în anul 1842, 34 de monede,
care au dispărut însă; la Tonciu, acelaşi judeţ, din 160 de piese descoperite
s-au păstrat până în ziua de azi, 19 bucăți; la Almaş, jud. Arad, din 200 de
monede descoperite în anul 1964, 186 au dispărut, tezaurul descoperit în
timpul primului război mondial în nordul Moldovei s-a evaporat înainte de a
fi cercetat de către oficialităţile române aflate în plină retragere în faţa
armatei austro-ungare.


Este un lucru ciudat faptul că, în general, arheologii de profesie foarte
rar reuşesc să descopere tezaure sau cel puţin obiecte de aur şi argint.
Descoperirea lor este făcută în general de către profani sau în cazul care îi
vom aminti, de jefuitorii de comori.
“În fapt, s-a reţinut în sarcina suspecţilor că, în perioada 1998 - 2007,
s-au constituit într-o asociaţie infracţională, care a desfăşurat activităţi
sistematice de detecţii şi săpături neautorizate în situl Sarmizegetusa,
monument UNESCO, în urma cărora s-au sustras şi valorificat ilegal mai
multe tezaure arheologice pe piaţa neagră a antichităţilor (internă şi
internaţională), care au fost pierdute pentru Patrimoniul Cultural
Naţional.” (comunicat al Inspectoratului General al Poliţiei Române)
După anul 1990, în zona Sarmisegetusei, dar şi a împrejurimilor
începuseră să apară fel de fel de persoane, care mai de care mai dubioase.
Membri ai unor aşa numite “Societăţi sau Institute de istorie”, dotaţi cu
aparatură ultramodernă (detectoare de metale) aveau să răscolească
împrejurimile Gradiştei Muncelului, în căutarea comorilor dacilor.
Dacă la început insistenţa lor nu a fost luată în seamă de autorităţile
române, aceasta a generat o adevărată mafie locală şi internaţională
specializată pe căutarea şi comercializarea artefactelor dacice.
Între anii 1990 şi 2007, “braconierii arheologi” aveau să scoată din ţară
cantități imense de brăţări de aur, monde de aur, vase şi bijuterii, coloane
dacice, s.a.
Iniţial s-a crezut că s-a descoperit un singur tezaur, care a fost traficat
pe piaţa neagră internaţională, dar ulterior, în urma cercetărilor efectuate de
autorităţi, s-au identificat cel puţin 5 tezaure descoperite, care au luat calea
occidentului.
 În anul 2000 au apărut primele zvonuri despre existenţa unor brăţări de
aur dacice fabuloase, în număr de 24.
Inerţia şi nepăsarea autorităţilor româneşti din acele timpuri, vis-a-vis
de acest trafic de aur, avea să ducă la generarea unor costuri uriaşe privind
recuperarea bunurilor, atât prin re-cumpărarea lor, cât şi prin plata zecilor
ore de muncă efectuate de poliţişti, magistraţi, specialişti în istorie, s.a.
Brăţările au fost identificate şi recuperate din Germania, Elveţia şi Statele
Unite ale Americii. Ciudat este faptul că traficanţii au vândut aceste brăţări
pe preţuri derizorii, între 20.000 şi 30.000 euro bucata, ceea ce ne conduce
la ideea că “mărfurile” vândute de ei erau în cantităţi mari, ceea ce le
permitea să facă un discount cumpărătorului!
Până în prezent s-au adus în ţară 13 brățări de aur, descoperite în mai
multe locuri în zona Sarmisegetusa. Brăţările au greutăţi cuprinse între
682,30 grame şi 1.196,03 grame. Lungimea lor este de asemenea
variabilă, între 177,20 cm, cea mai scurtă, şi aproape trei metri (288 cm).
Valoarea estimată de specialiştii români pentru cele 13 brățări este de
6.500.000,00 euro.
În anul 2007, o serie de persoane influente, pentru a abate atenţia
românilor de la aceste brăţări, au început să lanseze zvonul că acestea ar fi
contrafăcute, false. Analizele efectuate au demonstrat că brățările spiralate
sunt executate de meşteşugari daci.
Interesant este faptul că se pare că aceste brăţari au fost găsite în gropi
ritualice, depuse în pământ ca ofrandă lui Zamolxe, ele neavând urme de
purtare. Brăţările sunt datate ca fiind executate în secolul I î.Chr.
Pe lângă aceste brăţări au fost recuperate şi alte numeroase obiecte
preţioase care au fost traficate în Occident şi peste ocean. Din păcate
obiectele recuperate sunt în numar foarte mic faţă de cele care n-au putut fi
găsite.
Au existat cazuri când ţărani simpli au descoperit căldări pline cu
monede de aur. În anul 1996, un localnic de pe platoul Luncanilor a anunţat
autorităţile statului că a descoperit un cazan plin cu monede de aur, în
grădina sa. Bătrânul de 70 de ani a pus la dispoziţia autorităţilor comoara,
cerând contravaloarea în bani. Se pare însă că statul roman nu a avut
mijloacele financiare necesare să achite întregul lot de monede, astfel că
nu la mult timp, un cetăţean român din Orăştie a fost arestat în Ungaria,
având asupra sa 200 de monede de tip “koson”. Prin grija Interpolului,
monedele şi contrabandistul au fost returnaţi statului român.
Printre localnici au început să apară griji legat de descoperirea acestor
mari cantităţi de aur, profanarea locurilor sacre şi blestemul aurului.
Muntenii afirmă că s-au înmulţit şerpii veninoşi, aceştia intrand chiar şi în
case. Cei care aveau de a face cu aurul dacic erau pedepsiţi prin
mușcătura şerpilor, cazuri foarte dese fiind semnalate.
În tradiţia populară a muntenilor, naşterea unui copil handicapat sau
necazurile vieţii apărute în familie, sunt puse în directă legatură cu aurul
dacic, acestea fiind urmare a faptului că cel puţin unul din membrii familiei
fusese căutător de comori. Oamenii locului spun că de când au început să
se descopere primele comori, câinii şi-au schimbat culoarea, le-au apărut o
dungă pe spate şi au căpătat o “uitătură de lup”. (după Marius Penescu,
revista Formula As)

BIBLIOGRAFIE
1. ACKERMANN, M.E. & colectiv – Encyclopedia of World History, The Ancient
World Prehistoric Eras to 600 CE, vol.1 – Facts on File.Inc, 2008
2. ACKERMANN, M.E. & colectiv – Encyclopedia of World History, The
Expanding World 600 CE to 1450, vol.2 – Facts on File.Inc, 2008
3. ACKERMANN, M.E. & colectiv – Encyclopedia of World History, The First
Global Age 1450 to 1750 , vol.3 – Facts on File.Inc, 2008
4. ADLER, M.N. – The Itinerary of Benjamin of Tudela, critical text, translation and
commentary, London, Henry Frowde, Oxford University Press
5. ALINEI, MARIO – Conseguenze delle nuove teorie indoeuropeistiche sulla
dialettologia Romanza, articol
6. ALINEI, MARIO & FRANCESCO BENOZZO – Profilo linguistico della
Romania pre-romana: la grandi tappe dalla istoria, VII Convegno Trienuale della
Societa Italiana di Filologia Romana (Bologna, 5-8 octtombre 2009)
7. AMMIANUS, MARCELLINUS – Istoria romană , Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică , 1982
8. AMZĂR, DUMITRU CRISTIAN - Sfântul Petru în tradiţiile poporului român,
extras din Buletinul Biblotecii Române, vol.II - oct, 1954, Bibloteca Româna, Freiburg,
Germania , 1954
9. ANDEA, SUSANA, IOAN BOLOVAN, IOAN GLODARIU, MIRCEA
PACURARIU, MIRCEA RUSU, GRIGOR POP, IOAN AUREL POP, s.a. – Istoria
României, Transilvania, vol. I, Ed. George Bariţiu, 1997
10. ANTONESCU, TEOHARI – Columna lui Traian, studiată din punct de vedere
arheologic, geografic şi artistic, Iaşi, Tipografia H.Goldner, 1910
11. APOSTOL, DAN – Terra – Planeta vieţii, Ed. Sport –Turism ,1990
12. ARION, DINU C. - Cnejii (Chineji) români, contribuţii la rolul lor, 1936
13. ARMBRUSTER, ADOLF – Romanitatea Românilor – Istoria unei idei, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1993
14. AUSTIN, DAVID, LESLIE ALCOCK – From the Baltic to the Black Sea Studies
in Medieval Archaeology, Library of the Central European University Budapest, 1997
15. BĂLAN , MIRCEA – Istoria violenţei la români, vol I – II, Ed.Eurostampa , 2008
16. BĂLAN , MIRCEA – Istoria trădarii la români, vol.I-II, Ed.Eurostampa , 2002
17. BĂLAN , MIRCEA – Istoria beţiei la români, Ed.Eurostampa , 2004
18. BÂRSAN, CORNEL – Revanşa Daciei, Ed.Obiectiv, 2000
19. BARIŢIU, GEORGE – Raportu asupra caletoriei la ruinele Sarmisegetusei şi a
informaţiuniloru adunate la faţa locului, în anulu 1882 – Tipografia Academiei Române
(Laboratorii Romani), 1883
20. BARNEA, ION; OCTAVIAN, ILIESCU - Constantin cel Mare, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică,1982
21. BALACI, ANCA – Mic dicţionar mitologic greco – roman, Ed. Mondeo , 1997
22. BERCIU-DRAGUŞANU, ADINA, TROFIN LILIANA – Culegere de documente
privind istoria românilor secolele IV – XVI, Ed.Universităţii din Bucuresti, 2006
23. BERINDEI, DAN – Istoria românilor, cronologie, Ed. Cartex, 2008
24. BEJGU,CONSTANTIN & DAVID REU - Din porunca lui Zalmoxe, Pietrele
dacilor socotesc, Ed.Reu Studio, 2001
25. BEZA,MARCU – Pe tărămuri biblice, Palestina, Siria, Chipru şi Muntele
Sinai,Ed.Ziarului “Universul”, 1934
26. BEZDECHI, ST. - Nicolaus Olahus, primul umanist de origine română, Ed.Ram,
Aninoasa-Gorj, 1939
27. BOARDMAN, JOHN – Grecii de peste mări, Ed. Meridiane, 1980
28. BOGDAN, IOAN – Cronice inedite din istoria Românilor, Ed.Librariei
Socec&Comp.,1895
29. BOGDAN-DUICĂ, G. – În Ţara Bârsei contra Sachsenland-ului, Revista „Ţara
Bârsei”, nr. 3/1929
30. BOIA, LUCIAN – Istorie şi mit în conştiinţa românească, Ed.Humanitas, 2000
31. BOLDUR, A. - Istoria Basarabiei, Ed. Victor Frunză, 1992
32. BORONEANŢ, VASILE – Arheologia peşterilor şi minelor din România, Cimec,
2000
33. BRĂTIANU, GHEORGHE I. – Tradiţia istorica despre întemeierea statelor
românesti, Ed.Eminescu, 1980
34. BRĂTIANU, GHEORGHE I. – O enigmă şi un miracol :poporul Român, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988
35. BRĂTIANU, GHEORGHE I. – Marea Neagră, Ed. Meridiane, 1988
36. BRION, MARCEL – Attila, Ed. Mondero, 1992
37. BROŞTEANU, CONSTANTIN - Salinele noastre, studiu istoric, juridic şi
economic asupra exploatării salinelor şi monopolul sarei la romani şi români (753
a.Crist.-1900 d.Crist), Tipografia G.A.Lăzăreanu, Bucuresti, 1901
38. BRUNTON, PAUL – India secretă, Ed. Venus, 1991
39. BRUNTON, PAUL – Egiptul secret, Ed. Venus, 1992
40. BUCURESCU, ADRIAN – Dacia Secretă, Ed.Bucureşti, 2012
41. BUFFIERE, FELIX – Miturile lui Homer, Ed. Univers, 1987
42. BUREACĂ, IOAN – Ardealul, Transillvania, Siebenburgen, Ed.George Cosbuc
43. BUSUIOCEANU, ALEXANDRU – Zamolxis, Ed. Meridiane, 1985
44. BUZILA, ŞTEFAN – Familia grănicereasca Anton, Arhiva Someşana nr. 11
Năsăud, 1929
45. CALUŞITA - ALECU, MIOARA – Zamolxis, Ed. Gemenii, 1993
46. CAMP, M.JOHN – The Archaeology of Athens, Yale University Press, 2001
47. CANDREA, I-AUREL & GH.ADAMESCU – Dictionarul Enciclopedic Ilustrat
“Cartea Romaneasca”, Ed. Cartea Romaneasca, 1931
48. CANTACUZINO, ION MIHAI – O mie de ani în Balcani, Ed.Albatros, 1996
49. CĂPRĂROIU, DENIS - Opinii istorice despre unul dintre voievozii cu numele de
Bogdan din secolul al XIV , Analele Universităţii din Craiova, Seria Istorie, XVI,
nr.1(19), 20122
50. CĂPRĂROIU, DENIS - Scurte consideraţii privitoare la câteva aspecte ale
începuturilor reşedinţei domneşti de la Argeş, Arheologie şi istorie în spaţiul carpato-
balcanic, Târgovişte, 2011
51. CANTACUZINO, CONSTANTIN – Istoria Ţării Româneşti, Ed.Litera
International
52. CARPIANU, RADU STAN – Enigma insulei, Ed. Getica, 1990
53. CASTLEDEN, RODNEY – Conflicte care au schimbat lumea, Ed.Meteor Press,
2009
54. CERAM, C.W. – Secretul Hititilor, descoperirea unui mare imperiu antic,
Ed.Aquila 93, 2001
55. CERAM, C.W. – Zei, morminte, cărturari, Ed.Stiinţifică, 1968
56. CERNENKO, E.V. – The Scythians, 700 – 300 BC, Osprey Publishing Ltd., 1991
57. CHARROUX, ROBERT – Cartea lumilor uitate, Ed. Elit-Comentator, 1993
58. CHILDRESS, DAVID HATCHER – Tehnologia zeilor, fascinanta cunoaştere a
anticilor, Ed. Vidia, 2012
59. CHIRICA, VASILE & BOGHIAN DUMITRU – Arheologia Preistorică a lumii,
paleolitic mezolitic, Ed. Helios, 2003
60. CIHODARU, C & CAPROSU I., SIMANSCHI I. - Documenta Romaniae Histrica
~ A. Moldova volumul XXI (1632-1633), Ed. Academiei Republicii Socialiste
România, 1971
61. CIORAN, EMIL – Schimbarea la faţă a României, Ed. Humanitas, 1990
62. CIZEK, EUGEN – Epoca lui Traian, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980
63. CIZEK, EUGEN – Secvenţa romană, Ed.Politică, 1986
64. CLAUSEWITZ, CARL VON – Principles of War, The Military Service
Publishing Company, 1942
65. CLAYTON, PETER A. – Cronica Faraonilor, Ed.Rao, 2007
66. COJA, IOAN – Transilvania – Invincibile argumentum, Ed. Athenaeum, 1990
67. COMNENA, ANA – Alexiada, Ed. Minerva, 1977
68. CONSTANTIN, NICOLAE – Mic dicţionar de toponime româneşti, Ed.Curtea de
Scaun, 2011
69. CONSTANTINIU, FLORIN – O istorie sinceră a poporului român, Ed.Univers
Enciclopedic Gold, 2011
70. COSTIN , NICOLAE - Scrieri, Ed.Hyperion, 1990
71. COSTIN, MIRON – Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Gramar, 2010
72. CREMO, MICHAEL A. & RICHARD L.THOMPSON – Arheologia interzisă,
istoria ascunsă a rasei umane,Ed.Mar, 2008
73. CRIŞAN, ION HORAŢIU – Spiritualitatea geto-dacilor, Ed. Albatros, 1986
74. CRIŞAN, ION HORAŢIU – Civilizaţia geto-dacilor, vol.I-II, Ed. Dacica , 2008
75. CRIŞAN, ION HORAŢIU – Medicina în Dacia, Ed. Dacica , 2007
76. CRIŞAN, ION HOARAŢIU – Burebista şi epoca sa, Ed.Enciclopedica Romana,
1975
77. CURTA, FLORIN – Apariţia slavilor, Istorie şi arheologie la Dunarea de Jos în
veacurile VI-VII, Ed.Cetatea de Scaun, 2006
78. CUŞA, NICOLAE - Macedo-aromânii dobrogeni, Ex Ponto, Constanta, 2004
79. CVASNÎI CATANESCU, MARIA – Istoria româna, origini si dezvoltare – studii,
antologie de texte româneşti vechi, explicaţii, glosar si bibliografie, Ed.Humanitas, 1996
80. DAICOVICIU, HADRIAN – Dacii, Ed. Enciclopedica Romana, 1972
81. DANA, DAN – Zamolxe, de la Herodot la Mircea Eliade, Istoria despre un zeu al
pretextului, Ed. Polirom, 2008
82. DAN-STRAULESTI, PETRE – Atlas istoric ilustrat al României, Ed. Litera
Internaţional, 2009
83. DANIEL, CONSTANTIN – Civilizaţia asiro – babiloniană, Ed. Sport Turism
,1981
84. DANIEL, CONSTANTIN – Pe urmele vechilor civilizaţii, Ed. Sport Turism, 1987
85. DANIEL, CONSTANTIN – Misteriile lui Zalmoxis, Ed. Herald, 2011
86. DANIKEN, ERICH von – Întelepciunea pierdută a vechiilor civilizaţii,
Ed.Lucman, 2004
87. DANIKEN, ERICH von – Amurgul zeilor, Lifestyle, 2010
88. DECEI, AUREL – Istoria imperiului otoman, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică Buc.
1978
89. DELETANT, DENNIS & MIHAI BARBULESCU, SERBAN PAPACOSTEA,
POMPILIU TEODOR, KEITH HITCHINS – Istoria României, Ed. Corint, 2007
90. DENSUŞIANU, NICOLAE – Dacia preistorica, Ed. Meridiane, 1986
91. DENSUŞIANU, NICOLAE – Istoria militară a poporului român, Ed.Vestala, 2003
92. DIACONOVITCH, CORNELIU, Dr. & colectiv – Enciclopedia Româna, 3 vol.,
Ed.W.Krafft, 1898, Sibiu
93. DIODOR din SICILIA – Biblioteca istorică, Ed. Sport – Turism, 1981
94. DJUVARA, NEAGU – O scurtă istorie a românilor povestita celor tineri, Ed.
Humanitas , 2000
95. DJUVARA, NEAGU – Cum s-a nascut poporul român, Ed.Humanitas, 2007
96. DJUVARA, NEAGU – Thocomerius, Negru Voda, un voievod de origine cumană
la începuturile Ţarii Româneşti, Ed.Humanitas, 2008
97. DJUVARA, NEAGU – Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Voda,
Ed.Humanitas, 2011
98. DJUVARA, NEAGU (coordonator) - Aromânii, istorie, limba, destin,
Ed.Humanitas , 2012
99. DJUVARA, NEAGU – Amintiri din pribegie, Ed.Humanitas, 2012
100. DONALD, GRAEME – Minciuni, erori si neînţelegeri în istorie, Ed.Polirom, 2010
101. DRĂGĂLINA. PATRICIU – Câteva pagini din suferinţele românilor bănăţeni,
rev.Transilvania, Sibiu, nov.-dec. 1900
102. DRĂGAN IOAN – Nobilimea româneasca din Transilvania între anii 1440 – 1514,
Ed.Enciclopedica, 2000
103. DRĂGAN, IOSIF CONSTANTIN – Istoria românilor, Ed. Europa Nova, 1993
104. DRĂGAN, IOSIF CONSTANTIN – Mileniul Imperial al Daciei , Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1986
105. DRĂGAN, IOSIF CONSTANTIN – Imperiul romano - trac, Ed. Europa Nova,
2000
106. DRĂGAN, IOSIF CONSTANTIN – Noi tracii, Ed. Scrisul Românesc, 1976
107. DRĂGANU, NICOLAE – Românii în veacurile IX – XIV pe baza toponimiei şi a
onomasticei, Monitorul Oficial al Imprimeriilor Statului, Imprimeria Naţională
Bucureşti, 1933
108. DRAGOMIR, N, SILVIU – Istorii neelucidate, Ed.Lucman, 2007
109. DRAGOMIR, N, SILVIU – Alte istorii neelucidate, Ed.Lucman, 2010
110. DRAGOMIR, N, SILVIU – Drăculea, istorii mai mult sau mai puţin elucidate,
Ed.Lucman, 2010
111. DRAGHICESCU. D. – Din psichologia poporului român, Librăria Leon Alcalay,
1907
112. DRÂMBA. OVIDIU – Istoria culturii şi civilizaţiei , vol I - IV, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1985 – 1995
113. DRÎMBA, VLADIMIR – Codex Cumanicus, Ed. Enciclopedică, 2000
114. DUKES, PAUL – Istoria Rusiei, 882 – 1996 , Ed. All, 2010
115. DUMITRESCU, VLADIMIR, ALEXANDRU VULPE – Dacia înainte de
Dromichete, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988
116. ELIADE, MIRCEA – Meşterul Manole, Ed. Junimea , 1992
117. ELIADE, MIRCEA – Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol.I-III, Ed.
Ştiinţifică, 1991
118. ELIADE, MIRCEA – Tratat de istorie a religiilor, Ed. Humanitas, 1992
119. ELIADE, MIRCEA – Arta de a muri, Ed. Moldova, 1993
120. ELIADE, MIRCEA – Alchimia asiatică, Ed. Humanitas, 1991
121. ELIADE, MIRCEA – De la Zalmoxis la Genghis Han, Ed.Humanitas, 1995
122. ELIADE, MIRCEA / CULIANU I.P. – Dicţionar al religiilor, Ed. Humanitas,
1993
123. EMINESCU, GHEORGHE – Napoleon Bonaparte, Ed. Academiei R.S.R., 1986
124. ENACHIUC, VIORICA – Rohonczi Codex, Descifrare, transcriere şi traducere,
Ed. Alcor Edimpex, 2002
125. ENGEL, PAL – Regatul Sfântului Ştefan, Istoria Ungariei Medievale, Ed.Mega,
2011
126. EUSEBIU din CESAREEA - Viaţa lui Constantin cel Mare, Editura Institutului
Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991
127. EUSEBIU din CESAREEA - Istorie Bisericeasca, Editura Institutului Biblic şi de
misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987
128. FIELDS, NIC – Troy c.1700 – 1250 BC, Osprey Publishing Ltd., 2004
129. FIELDS, NIC – Mycenaenean Citadels c. 1350 – 1200 BC, Osprey Publishing
Ltd., 2004.
130. FIELDS, NIC – Hadrian Wall ad 122 – 410, Osprey Publishing Ltd., 2003
131. FIELDS, NIC – The Hun, Scourge of God, AD 375-565, Osprey Publishing Ltd.,
2006
132. FILIPAŞCU, ALEXANDRU , dr. - Istoria Maramureşului, Tipografia ziarului
“Universul” 1940 , ... , Ed.Gutinul 1997
133. FILIPAŞCU, ALEXANDRU , dr. - Înstrăinarea unor familii şi averi
maramureşene prin încuscrirea cu străinii - Revista Transilvania nr.10/1942
134. FILIPAŞCU, ALEXANDRU , dr. - Enciclopedia familiilor maramureşene nobile
de origine română, Ed. Dacia, 2006
135. FINKELBERG, MARGALIT – Greeks and Pre-Greeks Agean Prehistory and
Greek Heroic Tradition, Cambridge Univerity Press, 2005
136. FREMY DOMINIQUE & MICHELE – Quid 1980, Ed. R.Laffont , 1980
137. FRAZER, ANGUS – Ţiganii, originile, migraţia şi prezenţa lor în Europa, Ed.
Humanitas, 2010
138. GEORGESCU, MARIA – Istoria Bizanţului, Ed.Cetatea de Scaun, 2007
139. GIBBON, EDWARD – History of Rome, The History of the Decline and Fall of
the Roman Empire, vol I – XII, New York, Fred deFau & Company Publisers, 1906-
1907
140. GIMBUTAS, MARIJA –Cultură şi civilizaţie, Ed. Meridiane, 1989
141. GIMBUTAS, MARIJA – Civilizaţia marii zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici,
Originea şi dezvoltarea celor mai vechi civilizaţii europene (cca.7500-700 i.e.n),
Ed.Lucretius, 1997
142. GIURESCU C.C. / GIURESCU C. – Istoria Românilor, Ed. Ştiinţifică, 1981
143. GIURESCU C.C. & colectiv – Istoria României în date, Crai Nou, 1992
144. GIURESCU C.C. – Istoria Românilor, Ed. Humanitas, 2000
145. GIURESCU C.C. – Din trecut, Ed.Cugetarea, 1942
146. GIURESCU CONSTANTIN – Studii de istorie socială, vechimea rumâniei, despre
români, despre boieri, Ed.Universul, 1943
147. GOGÂLTAN, FLORIN & SAVA VICTOR – Sântana Cetatea Veche, o fortificaţie
de pamant a epocii bronzului la Mureşul de Jos, Arad, 2000
148. GONŢA, I., ALEXANDRU – Românii şi Hoarda de Aur, Casa Editorială
Demiurg, 2010.
149. GORDON, OCTAVIAN – Lactantius, De mortibus persecutorum – studiu
filologic, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2009
150. GOROVEI, ARTHUR & GH.F.CIAUŞANU - Credinţe şi superstiţii româneşti,
Ed.Humanitas, 2012
151. GRAMADA, ILIE – Cruciadele, Ed. Ştiinţifică , 1981
152. GRECU, VASILE – Ducas. Istoria turco-bizantină (1341-1462), Ed. Academiei
R.P.R, Bucureşti 1958
153. GRECOVA, B.D., I.IACUBOVSCHI – Hoarda de aur, decăderea ei, Editura de
stat pentru literatură ştiinţifică, Bucureşti, 1953.
154. GRIGORAS, EM.C. – Criptografia şi istoria românească, Cultura Naţională, 1924
155. GROZA, ANDREI – Din istoria necunoscută a românilor, Tipografia „Reclama”
Chişinau, 2001
156. HAGI-GOGU, T. – Romanus şi Valachus, sau ce este romanus, roman, român,
aromân,valah si vlah, Bucuresti, 1939
157. HALDON, JOHN –Byzantium at War ad 600 – 1453, Routledge-Taylor, 2002
158. HANCOCK, GRAHAM, Enciclopedia civilizaţiilor, în cautarea trecutului şi a
viitorului (Fingerprints of the Gods), Ed.Elis, 2006
159. HART-DAVIS, ADAM - Istoria, o carte Dorling Kindersley, Ghid vizual complet
din zorii civilizației până în prezent, Ed. Rao, 2009
160. HAŞA GLIGOR – Haţeg, adevărata Sarmisegetusa, Ed.Virtual 2011
161. HAŞA GLIGOR – Aurul dacic , miracol sau blestem, Ed.Virtual 2011
162. HAŞDEU, B.P.- Istoria critica a românilor, Ed.Teora, 1999
163. HAUGHTON, BRIAN – Istoria secretă, Civilizaţii pierdute şi mistere străvechi,
Ed.Polirom 2009
164. HAUGHTON, BRIAN – Misterele istorie, Personaje şi locuri pierdute în negura
timpului, Ed.Polirom, 2010
165. HOLBAN, MARIA & MARIA MATILDA ALEXANDRESCU DERSCA-
BULGARU, PAUL CERNOVODEANU şi ION TOTOIU - Călatori straini despre
Ţarile Române, Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” al Academiei Republici Socialiste
România, 1968
166. HOMER – Iliada, Ed.de Stat pentru Literatura şi Artă, 1959
167. HOMER – Odiseea, Ed.de Stat pentru Literatura şi Artă, 1959
168. HORVATH ISTVAN – Mineritul la Salina Praid, scurt istoric, Ed.Lyra, 2005
169. HUF, HANS-CHRISTIAN – Sfinx, tainele istoriei, Ed.Saeculum I.O.&Vestala,
2001
170. HUSAR, AL. – Ideea Europeană, Institutul European Iasi, 1993
171. IORGA, NICOLAE – Carti reprezentative in viata omenirii, vol.I-II, Ed.
Enciclopedica, 1991
172. IORGA, NICOLAE – Istoria românilor prin călatorii, Ed. Eminescu, 1981
173. IORGA, NICOLAE – Istoria românilor, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988
174. IORGA, NICOLAE - Istoria poporului român pentru poporul român,
Ed.Aşezământul Tipografic “Datina Româna”, Vălenii de Munte, 1926
175. IORGA, NICOLAE – Din faptele străbunilor, povestiri ale cronicarilor, Tipografia
societ[tii “Neamul Românesc”, 1909
176. IORGA, NICOLAE – Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor,
vol I-II, Tipografia Neamul Românesc 1908
177. IORGA, NICOLAE – Studii şi documente cu privire la istoria românilor,
Ministerul de Instrucţie Publică, 1911
178. IORGA, NICOLAE - Istoria Românilor în chipuri şi icoane, Ed.Humanitas, 2012
179. IORGA, NICOLAE - Neamul Românesc în Ardeal si Ţara Ungurească,
Ed.Minerva, 1906
180. IORGA, NICOLAE - Carpaţii în luptele dintre români şi unguri, Librăriile
Socec&Co, C.Sfetea,Pavel Suru. 1915
181. IORGA, NICOLAE - Femeile în viaţa neamului nostru, Tipografia “Neamul
Românesc”, Vălenii de Munte, 1911
182. IORGA, NICOLAE - Cronici turceşti ca izvor pentru istoria românilor, Cultura
Naţională, Bucureşti, 1928
183. IONIŢĂ, ION – Din istoria civilizaţiei dacilor liberi, Ed.Junimea, 1982
184. IONIŢĂ L, GHEORGHE – Reconsiderarea istoriei , geto-dacii, Ed.Didactică şi
Pedagogică , 2011
185. JONES, W.BRIAN – The Emperor Domitian, Routledge Taylor&Francis e-
Library, 2002
186. JOODY, PAL- Cercetarea calitaţii de nobil în Comitatul Maramureşului, anii 1749
– 1769, Ed.Societăţii Culturale Pro Maramureş „Dragoş Voda” , 2003
187. JORDANES – Despre originea şi faptele geţilor, Ed.Gândirea 2001
188. KAPLAN, ROBERT D. – Fantomele Balcanilor, o călătorie în istorie, Ed.Antet,
2002
189. KELLY DE VRIES, ROBERT D.SMITH – Weapons and warfare, an ilustrated
history of their impact – medieval weapons, ABC&Clio, 2007
190. KERNBACH, VICTOR – Dictionar de mitologie generală, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1989
191. KERNBACH, VICTOR – Mituri esenţiale, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978
192. KNIGHT, CHRISTOPHER & ROBERT LOMAS – Aparatul lui Uriel , originile
antice ale istoriei, Ed.Aquila, 2002
193. KNIGHT, CHRISTOPHER & ALAN BUTLER – Înaintea piramidelor, dezlegarea
celui mai mare mister al arheologiei, Ed.Curtea Veche, 2010
194. KOGALNICEANU, CONSTANTIN – Istoria veche a Românilor, Bucureşti,
Tipografia – Legătoria Furnica, 1938
195. KOGALNICEANU, CONSTANTIN - Cercetari critice cu privire la istoria
românilor, Basarab I zis Negru Voda , Întemeietorul Tării Romaneşti, Ed. Minerva,
1908
196. KUN, N.A. – Legendele şi miturile Greciei Antice, Ed. Ştiinţifică, 1964
197. KRAMER, N.S. – Istoria începe la Sumer, Ed. Ştiinţifică , 1962
198. LACTANTIU, LUCII CAECILII – Despre moartea persecutorilor (trad. Cristian
Bejan), Ed.Polirom, 2011
199. LACTANTIUS – On the Manner in Which the Persecutors Died, Ante-Nicene
Fathers, vol.7 (trad.William Fletcher), Cristian Literature Publishing Co., 1886
200. LAERTIOS, DIOGENES – Despre vieţile şi doctrinele filozofilor, Ed.Polirom,
1997
201. LAIRD, THOMAS – Povestea Tibetului, Convorbiri cu Dalai Lama, Ed.All, 2011
202. LALOUETTE, CLAIRE – Civilizaţia Egiptului antic, Ed. Meridiane , 1987
203. LASCAROV-MOLDOVANU, ALEXANDRU - Vieţile Sfinţilor, Ed.Artemis
204. LASZLO ATTILA – Începuturile istoriei omenirii (preistorie generală) , curs,
Universitatea Al.I.Cuza Iasi 2006
205. LECCA, OCTAV-GEORGE – Familiile boiereşti române, (istorie şi genealogie
după izvoare autentice), cu adnotari, completări şi desene de Mateiu Caragiale,
Ed.Libra, Muzeul Literaturii Romane Bucuresti, 2010
206. LEHRER, MILTON G. – Ardealul, pământ românesc, Ed.Vatra Românească,
1991
207. LENDVAI, PAUL – Ungurii, timp de un mileniu învingatori în înfrângeri, Ed.
Humanitas , 2007
208. LEVEQUE, PIERRE – Aventura greacă, Ed. Meridiane – 1987
209. LEWIS, ARCHIBALD R. – Nomads and Crusaders , 1000 – 1368, Indiana
University Press, 1988
210. LISSNER, IVAR – Culturi enigmatice, Ed. Meridiane, 1972
211. LOON, HENDRIK , WILLEM van – Istoria omenirii, Ed. Venus, 1992
212. LOVINESCU, VASILE – Dacia hiperboreană, Ed.Rosmarin, 1996
213. LUCA, CRISTIAN & MANDESCU, DRAGOS – Rituri şi ritualuri funerare în
spaţiul extracarpatic în secolele VIII – X, Muzeul Brăilei, Ed.Istros, 2001
214. LUCIAN din SAMOSATA - Scrieri alese, Ed.Gramar, 2011
215. LUNDIUS, CAROLUS – Zamolxis, primul legiuitor al geţilor, Ed.Axa, 2002
216. LUNG, ECATERINA, GHEORGHE ZBUCHEA – Istorie universală – Europa
medievală, (secolele V-XV), Ed. Fundatiei Romaniei de Maine, 2003
217. MĂIEREAN, VASILE şi DULCIU, DAN – O istorie a criptologiei româneşti, Ed.
Rao, 2009
218. MAC CULLOCH, DIARMAID – Istoria creştinismului, Ed.Polirom, 2011
219. MAC KENDRICK, PAUL – Pietrele dacilor vorbesc, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică Bucureşti, 1978
220. MADGEARU, ALEXANDRU – Istoria militară a Daciei post – romane, 275 -
614, Ed. Cetatea de Scaun, 2011
221. MADGEARU, ALEXANDRU – Împaratul Galerius, Ed. Cetatea de Scaun, 2012
222. MALIŢA, MIRCEA, HORIA C.MATEI, SILVIU NEGUŢ, ION NICOLAE,
STEFAN STEFLEA – Enciclopedia statelor lumii , Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1981
223. MALLORY, J.P. & D.Q. ADAMS – The Oxford Introductiona to Proto-Indo-
European and the Proto-Indo-European World, Oxford University Press, 2006
224. MANN, WILLIAM F. – Cavalerii templieri în lumea nouă, Ed. Nicol, 2010
225. MANOLACHE, DUMITRU, Andrei, Apostolul lupilor, Ed. Anastasia, 2000
226. MANOLACHE, DUMITRU, Tezaurul dacic de la Sinaia, Ed.Dacica, 2006
227. MATEI, HORIA C. – O istorie a lumii antice, Ed. Albatros, 1984
228. MATEI, HORIA C. – Lumea antică, Ed. Danubius, 1991
229. MARGHITAN, LIVIU – Zece tezaure carpatice, Ed. I.Creanga, 1988
230. MARIENESCU, ATANASIE MARIAN – Ausonii în Italia, Ausonii în Dacia,
Revista Familia Oradea, nr. 46- 51 , 1894 ( dupa Documente privitoare la Istoria
Românilor, Academia Româna, vol. I, partea 2, pag 112 – 118)
231. MARIENESCU, ATANASIE MARIAN – Solia imparatului Teodosie al II-lea la
Attila, Revista Familia Oradea, nr 45, 1896
232. MARIENESCU, ATANASIE MARIAN. – Negru Vodă şi epoca lui, Extras din
Analele Academiei Romane, seria II, tom XXXI, Institutul de Arte Grafice „Carol Gobl
” , Bucureşti, 1909.
233. MARŢIAN IULIAN – Ţara Năsăudului, Arhiva Someşana Năsăud, no.10, 1929
234. MARŢIAN IULIAN – Cucerirea Ardealului de către Unguri – traducere după
G.Schmidt (1861), Arhiva Someşană Năsăud, no.19, 1936
235. MARŢIAN IULIAN – Castrul Rodna, Arhiva Someşana Năsăud, no.4, 1926
236. MARTIGNON, MARINO – Sull’origine della lingua italiana, articol
237. MARTIS, MIHAI – De la Bharata la Ghandi, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987
238. MATYSZAK, PHILIP – Duşmanii Romei, de la Hannibal la Attila, Ed.All, 2008
239. MAUROIS , ANDRE – Istoria Angliei, vol. I-II, Ed. Politică, 1970
240. MIHALYI DE APŞA, Dr. IOAN – Diplome Maramureşene din secolele XIV si
XV, editia a IV – a, ediţie coordonată si completată de Vasile Iuga de Sălişte,
Ed.Dragoş Vodă Cluj – Napoca, 2009
241. MOLDOVEANU, IORDACHE – Geto-dacii ne vorbesc, Ed.Miracol, 1994
242. MOLYNEAUX,BRIAN LEIGH & PIERS VITEBSKY – Pământ Sacru,
Monumente Sacre, Ed.All,2008
243. MOMMSEN, THEODOR – History of Rome, vol.I – V, Richard Bentley&Son,
1894
244. MONTEFIORE, SIMON SEBAG – Ierusalim, biografia unui oraş, Ed.Trei, 2012
245. MOSIN, OCTAVIAN – Istoria bisericească universală, Mitropolia Chişinăului şi a
întregii Moldovei, Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova.
246. MUREŞAN, OVIDIU – De la antichitatea târzie la amurgul evului mediu (sec. IV
– XIII), Ed.Todesco, Cluj-Napoca, 2007
247. MUŞAT, MIRCEA – Izvoare şi mărturii străine despre strămoşii poporului român,
Ed. Academiei R.S.R., 1980
248. MUSSET, LUCIEN – Al doilea asalt asupra Europei Creştine, Ed. Corint, 2002
249. MUSSET, LUCIEN – Epoca invaziilor, Ed. Corint, 2002
250. MURGESCU, BOGDAN – Istoria Romaniei în texte, Ed.Corint
251. NASO, PUBLIUS OVIDIUS – Arta iubirii, Ed. Minerva, 1977
252. NEAGOE, MANOLE – Mari bătălii din istoria lumii, vol.I-II, Ed.Scrisul
Românesc, 1973
253. NECULCE, ION – O samă de cuvinte, Ed. Corint, 2004
254. NECULCE, ION – Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Gramar, 2008
255. NEHRU, JAWAHARLAL – Descoperirea Indiei, Ed. de Stat pt. Literatură
politica, 1956
256. NICOLAUS, OLAHUS – Ungaria.Atila, Institutul European, 1999
257. NICOLLE, DAVID – Nicopolis, 1396, the Last Crusade, Osprey Publishing
Limited, 1999
258. NICOLLE, DAVID, V.SHPAKOSKY – Kalka River, 1223, Osprey Publishing
Ltd.
259. NICOLLE, DAVID, ANGUS MC BRIDE – Hungary and the Fall of Eastern
Europe , 1000 – 1568, Osprey Publishing Ltd., 1988
260. NICOLE, DAVIS – The Crusades, Osprey Publishing Limited, 2001
261. NICULIŢA-VORONCA, ELENA - Datinele şi credinţele poporului român,
Ed.Saeculum Vizual, 2008
262. NISTOR, ION - Istoria Basarabiei, Ed. Humanitas , 1991
263. NISTOR, ION I. – Ungurii în Dacia Carpatină, Analele Academiei Române,
Memoriile sectiunii istorice, seria III, tomul XXIV, mem.15 , Monitorul Oficial şi
Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională Bucureşti, 1942
264. O’BRIEN, CORMAC – Declinul Imperiilor de la glorie la ruină, povestea marilor
imperii antice, Ed. Curtea Veche, 2010
265. OCHOA, GEORGE & MELINDA COREY – Ghidul ştiinţelor, cronologic, Ed.
All, 2000
266. ONCIUL, DIMITRIE - Scrieri Istorice, ed.critică îngrijită de A.Sacerdoţeanu,
Ed.Ştiinţifică, 1968
267. OPPERMAN, MANFRED – Tracii între spaţiul carpatic şi Marea Egee, Ed.
Militara, 1988
268. OPREANU, CORIOLAN – Castrul roman de la Grădiştea Muncelului
(Sarmisegetusa Regia). Cronologie şi semnificaţia sa istorică, articol
269. OŢETEA, ANDREI & colectiv – Istoria lumii în date, Ed. Enciclopedică Româna,
1972
270. OŢETEA, ANDREI & colectiv – Istoria României, vol II, Ed.Academiei R.S.R.,
1962
271. PĂCURARIU, FRANCISC – Românii şi maghiarii de-a lungul veacurilor, Ed.
Minerva, 1988
272. PĂCURARIU, MIRCEA – Istoria bisericii româneşti din Transilvania, Banat,
Crişana şi Maramureş, 1992
273. PĂCURARIU, MIRCEA – Istoria Biserici Ortodoxe Române, Ed.Institutului
Biblic, 2010
274. PACHIA-TATOMIRESCU, IOAN – Istoria religiilor, Ed. Aethicus, 2001
275. PALITTA, GIANNI, DARIO CALI, LAURA ACETI, DONATELLA
BERGAMINO – Atlas istoric al lumii ilustrat – Ed. Litera International, 2009
276. PASCU, STEFAN – Culegere de texte pentru istoria României, Ed. Didactică şi
Pedagogică, 1977
277. PAPACOSTEA, ŞERBAN – Românii în secolul al XIII – lea,Ed. Enciclopedică,
1993
278. PAPACOSTEA, ŞERBAN – Geneza statului în evul mediu românesc, Ed.Dacia,
1988
279. PAPADOPOL-CALIMAH, AL – Scrieri vechi pierdute atingătoare de Dacia, Ed.
Dacica, 2007
280. PARASCA, PAVEL – Politica externă şi relaţiile internationale ale ţărilor române
în epoca medievală, Universitatea Libera Internaţionala din Moldova, Chişinau, 2005.
281. PARDO, JESUS - Conversaţii despre Transilvania, Călătorie de-a lungul a
cincisprezece veacuri, Ed.Viga, 2010
282. PÂRVAN, VASILE – Getica, o protoistorie a dacilor, Cultura Naţională, 1926
283. PÂRVAN, VASILE – Dacii la Troia, Tipografia I.C.Văcărescu, 1926
284. PÂRVAN, VASILE – Dacii la Troia, Studii de protoistorie a Daciei, Ed.Saeculum
I.O., 2011
285. PÂRVAN, VASILE – Consideraţiuni asupra unor nume de râuri daco-scitice,
Cultura Natională Bucureşti , 1923
286. PÂRVAN, VASILE – Histria, inscriptii găsite în 1916, 1921, 1922, memoriu
însoţit de 10 stampe si 56 figuri în text, Cultura Naţională Bucureşti, 1923
287. PAVELEA, TRAIAN – cap. Identitatea Năsăudului din Monografia Oraşului
Năsăud (1245 – 2008 ), Ed. Napoca Star Cluj Napoca, 2009
288. PAVLOV, I., I.IANEV, D.CAIN – Istoria Bulgariei, Ed.Corint, 2002
289. PETRESCU –DÂMBOVIŢA, M. / DAICOVICIU H. & colectiv – Istoria
României de la începuturi până în secolul al VIII – lea, Ed. Didactică şi Pedagogică,
1995
290. PETRUŢ, ION – Nume de persoane şi nume de locuri româneşti, Ed.Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1984
291. PIATKOWSKI, ADELINA – O istorie a Greciei antice, Ed. Albatros, 1988
292. PIPPIDI, D.M. & colectiv – Dicţionar de istorie veche a României, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1976
293. POHLSANDER, HANS A. – The Emperor Constantine, Routledge,
Taylor&Francis Group, 1996
294. PONCEA, TRAIAN-VALENTIN – Geneza oraşului medieval românesc
extracarpatic (secolele X-XIV), Ed. Biblioteca Bucureştilor, 1999
295. PONTIKOS, DIENEKES – Originea indo-europeana:sud-estul Europei, traducere
din l.engleza si comentariu, prof.Timotei Ursu, Revista Dacia Magazin, nr.28, ianuarie,
2006
296. POP, FELICIAN & ROBERT LASZLO – Istoria secretă a Sătmarului,
Ed.Citadela, 2010
297. POP, IOAN-AUREL & IOAN BOLOVAN & colectiv – Istoria ilustrată a
României, Ed. Litera International, 2009.
298. POP, IOAN-AUREL – Românii şi maghiarii în sec.IX – XIV, Centrul de Studii
Transilvane, Fundaţia Culturală Română, 1996
299. POP, IOAN-AUREL – Din mâinile valahilor schismatici, Românii şi puterea în
Regatul Ungariei medievale, secolele XIII-XIV, Ed.Litera, 2011
300. POPA, MARCEL / MATEI C. HORIA – Mică enciclopedie de istorie universală,
Ed. Politică , 1988
301. POPA-LISSEANU,GHEORGHE – Românii în izvoarele istorice medievale,
Ed.Bucovina, I.E.Torouţiu, 1939
302. POPA-LISSEANU,GHEORGHE – Cronica Nestoris, Ed.Bucovina, I.E.Torouţiu,
1935
303. POPA-LISSEANU,GHEORGHE – Ammian Marcellin (Razboiul cu Gotii),,
Ed.Bucovina, I.E.Torouţiu, 1939
304. POPA-LISSEANU,GHEORGHE – Cronica pictata de la Viena, Ed.Bucovina,
I.E.Torouţiu, 1937
305. POPA-LISSEANU,GHEORGHE – Brodnicii, Ed.Bucivina, I.E.Torouţiu, 1938
306. POPA-LISSEANU,GHEORGHE – Izvoarele istoriei românilor, vol.VIII,
Ambasadele lui Priscus, Ed.Bucovina, I.E.Torouţiu, 1936
307. POPA-LISSEANU,GHEORGHE – Romanica, studii istorice, filologice şi
archeologice, Tipografia Ion C.Văcărescu, 1926
308. POPA-LISSEANU, GHEORGHE – Originea secuilor şi secuizarea românilor,
Ed.Pur si Simplu. ,2003
309. POPA-LISSEANU, GHEORGHE – Continuitatea romanilor în Dacia,
Ed.Saeculum I.O. ,2010
310. POPESCU, EMILIAN & CAŢOI MIHAI OVIDIU – Istorie bisericeasca, misiune
creştină şi viaţa culturală, Ed. Arhiepiscopiei Dunării de Jos, 2010
311. POPESCU, ALEXANDRU – Academia secretelor, Intelectualii si spionajul, O
istorie universala, Ed. Cetatea de Scaun , 2011
312. POPESCU – BELIS, ANDREI – Legende des origines, origines d’une legende: les
Gabaliyya du mont Sinai, Le Sinai de la conquete arabe a nos jours, edite par Jean-
Michel Mouton, Institut francais d’archeologie orientale, cahier des annales
islamologique 21 - 2001
313. POPESCU, PETRU DEMETRU – Basarabii, Ed. Albatros, 1989
314. PORCIUS, FLORIAN – Istoria Districtului Năsăudean, Arhiva Şomeşana,
nr.9/1928
315. PRODAN, DAVID - Supplex Libellus Valachorum, istoria formarii naţiunii
române, Ed.Ştiinţifică, 1967
316. PRODAN, DAVID – Transilvania si iar Transilvania, Ed. Enciclopedică , 1992
317. PUŞCARIU, IOAN, Cavaler de – Ugrinus, 1291, Institutul de arta grafica Carol
Gobl, 1901
318. PUŞCARIU, IOAN, Cavaler de – Fragmente istorice despre boierii din Ţara
Făgăraşului, Ed. Societatii Culturale Pro Maramures, 2006
319. PUŞCARIU, IOAN, Cavaler de – Familiele nobile romane, Tipariulu tipografiei
archidiecesane, 1892
320. RACHET, GUY – Dicţionar de civilizaţie greacă – Larousse, Univers
Enciclopedic, 1998.
321. RADUŢIU, AUREL & PERVAIN VIORICA, ANDEA SUSANA, GROSS LIDIA
– Documenta Romaniae Histrica ~ C.Transilavania, volumul XIV (1371-1375), Ed.
Academiei Române, 2002
322. RHODE, ERVIN – Psyche, Ed. Meridiane - 1985
323. RODEAN, IOAN – Enigmele pietrelor de la Sarmizegetusa, Ed. Albatros, 1984
324. ROMAȘCANU, MIHAIL GR. - Tezaurul român de la Moscova, Ed.Cartea
Românească, 1934
325. RONG, JIANG – Totemul lupului, vol.1+2, Curtea Veche, 2011
326. ROSETTI, RADU R. - Istoria Artei Militare a Românilor până la mijlocul veacului
al XVII-lea, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională Bucureşti,
1947
327. RUDEANU, I.OCTAVIAN – Istoric si spiritualitate în Bizanţul mijlociu şi târziu,
Ed.Călăuza, 2003
328. RUFFINI, MARIO – Istoria românilor din Transilvania, Ed. Proteus & Hyperion
& Fundaţia Culturală Memoria, 1993
329. RUNCIMAN, STEVAN – Căderea Constantinopolelui, Ed. Enciclopedică ,1991
330. RUSSU, I.I. – Etnogeneza românilor, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981
331. RUSSU, I.I, - Daco-geţii în imperiul roman, Ed.Academiei R.S.R., 1980
332. RUSSU, I.I. – Limba traco-dacilor, Ed.Ştiinţifică , 1967
333. SABIN, PHILIP, HANS VAN WEES, MICHAEL WHITBY – The Cambridge
History of Greek and Roman Warfare – vol. 1 : Greece, the Helenistic world and the
Rise of Rome, Cambridge University Press, 2008
334. SABIN, PHILIP, HANS VAN WEES, MICHAEL WHITBY – The Cambridge
History of Greek and Roman Warfare – vol. 2 : Rome from the late Republic to the late
Empire, Cambridge University Press, 2008
335. SĂLĂGEAN, TUDOR – Ţara lui Gelou, contribuţii la istoria Transilvaniei de
nord în secolele IX – XI, Ed. Argonaut 2006
336. SAMARIAN, dr.POMPEI GH. – Medicina şi Farmacia în trecutul românesc, 1382
– 1775, Tipografia „Moderna”, Călăraşi-Ialomiţa, 1938
337. SAVESCU, NAPOLEON – Noi nu suntem urmaşii Romei, Ed.Intact, 1999
338. SCHURE, EDUARD – Marii Iniţiaţi, ed. Lotus , 1994
339. SCORPAN, COSTIN – Istoria României – Enciclopedie , Ed. Nemira , 1997
340. SEKUNDA, NICOLAS VICTOR – The Ancient Greeks, Osprey Publishing
Ltd.,2000
341. ŞERBAN, MIHAI E. – Omul şi astrele, Ed. Dacia, 1986
342. SHEPPARD, RUTH – Alexander the Great at War, Osprey Publishing Ltd., 2008
343. SIGERUS, EMIL – Cronica oraşului Sibiu, 1100 - 1929, Ed.Honterus, 2011
344. ŞLAPAC, MARIANA – Arhitectura de apărare din Moldova medievală (mijlocul
sec. XIV – mijlocul sec. Al XVI – lea), Academia de Ştiinţe a Moldovei, Institutul
Studiului Artelor, Chişinău, 2004.
345. ŞOTROPA, VIRGIL – Răboaje din trecut, Arhiva Someşana Năsăud, no.4,1926
346. ŞOTROPA, VIRGIL – Voci străine despre Români, Arhiva Someşană Năsăud,
no.2,1925
347. ŞOTROPA, VIRGIL – Tătarii în Valea Rodnei, Arhiva Someşană Năsăud,
no.28,1940
348. ŞOTROPA, VIRGIL – Soarta românilor din satele saseşti, Arhiva Someşană
Năsăud, no. 18, 1936
349. SPINEI, VICTOR – Marile migraţii din estul şi sud estul Europei în secolele IX-
XII, Ed.Institutul European, 2000
350. ŞTEFANESCU, PAUL – Enigme ale Istoriei Române, vol.I, Ed.Vestala, 2001
351. ŞTEFANESCU, PAUL – Enigme ale Istoriei Române, vol.II, Ed.Vestala, 2007
352. ŞTEFANESCU, PAUL – Enigme ale Istoriei Universale, vol.I, Ed.Vestala, 2009
353. ŞTEFANESCU, PAUL – Enigme ale Istoriei Universale, vol.II, Ed.Vestala, 2009
354. ŞTEFANESCU, PAUL – Nebunii istoriei, Ed.Vestala, 2004
355. STEPHENSON, PAUL – Byzantium’s Balkan Frontier – A Political Study of the
Northern Balkans, 900 – 1204, Cambridge, University Press, 2002
356. STOIAN, MIHAI - Nici cuceriţi, nici cuceritori , vol I – III ,Ed. Eminescu, 1981 –
1983
357. STOICA, STAN & colectiv – Dictionar biografic de istorie a României, Ed.
Meronia
358. STOICESCU, NICOLAE&FLORIAN TUCA – 1330, Posada, Ed.Militară, 1980
359. STROICESCU , NICOLAE – Continuitatea românilor, Ed.Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1980
360. ŞARAMBEI, IOHANNA & NICOLAE – 99 de personalităţi ale lumii antice, Ed.
Semne, 1997
361. TANCO, TEODOR – Lumea transilvana a lui Ion Creangă, Ed.Dacia, 1989
362. TASIEDANU, ST. preot - Villae Olachales din judeţele Beregh, Marmures si
Ungh , în veacul al XIV – lea - Revista Cultura Creştină nr.10-11/1921
363. THEODORESCU, RĂZVAN – Bizant, Balcani, Occident la începuturile culturii
Medievale Româneşti (secolele X-XIV), Ed.Academiei R.S.R., 1974
364. TITUS LIVIUS – De la fundarea Romei, Ed.Ştiinţifică , 1981
365. TONCIULESCU, PAUL LAZAR – Cronica notarului Anonymus, Faptele
Ungurilor (traducere de pe fotocopia originalului de la Viena) , Ed.Miracol, 1996
366. TONCIULESCU, PAUL LAZĂR – De la Tărtăria la Ţara Luanei, Ed. Miracol,
1996
367. TONCIULESCU,PAUL LAZĂR / DELCEA, EUGEN – Istoria începe în Carpaţi,
Ed. Obiectiv 2001
368. TOMOIU N. NICOLAE – Neamul întemeietor a lui Basarabă, de la boierul Negru
Vodă până la Basarab Întemeietorul, Ed.Carpathia Press, 2008
369. TUDOR, GHEORGHE – Armata geto-dacă, Ed. Militară, 1986
370. TURNBULL, STEPHAN – Ghenghis Khan&The Mongol Conquests 1190 – 1400,
Osprey Publishing Ltd., 2003
371. TURNBULL, STEPHAN – The Ottoman Empire , 1326-1699, Routledge -Taylor-
Francis
372. TURNBULL,STEPHAN , ANGUS MC BRIDE – The Mongols, Osprey
Publishing Ltd., 1980
373. TUTEA , PETRE – Între Dumnezeu şi neamul meu, Ed. Arta grafică, 1992
374. TYLDESLEY, JOYCE – Cronica Reginelor Egiptului, Ed.Rao, 2007
375. UHLIG, HELMUT - Drumul matasii. Cultura universala antica intre China si
Roma, Ed.Saeculum, 2008
376. URECHE, GRIGORE – Letopiseţul Ţarii Moldovei, Ed.Gramar, 2007
377. URICARIUL, AXINTE - Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi Moldovei, vol.I-
II,Ed.Minerva, 1993
378. VAIDA, DAN LUCIAN & CLAUDIA SEPTIMIA PETEANU & IOAN SENI –
cap. Repere istorice din cele mai vechi timpuri pâna la desfiinţarea regimentului de
graniţa, Monografia Oraşului Năsăud (1245 – 2008 ), Ed. Napoca Star Cluj Napoca,
2009
379. VASILIEV, ALEXANDER A. – Istoria Imperiului Bizantin, Ed.Polirom, 2010
380. VASILIEV, VALENTIN – Sciţii Agatârşi pe teritoriul României, Ed.Dacia, 1980
381. VASILIEV, VALENTIN , IOAN AL ALDEA, HORIA CIUGUDEAN –
Civilizaţia dacică timpurie în aria intracarpatică a României, Ed. Dacia, 1991
382. VELCESCU, LEONARD – Discuţie asupra unor „probleme” în legătură cu Dacii
din Forul lui Traian , la Roma – articol revista Argessis, 2007
383. VITENCU, ALEXANDU – Vechi documente moldoveneşti
384. VLAHUŢA, ALEXANDRU – Din trecutul nostru, Ed.Litera International, 2001
385. VRACIU, ARITON – Limba daco-geţilor, Ed.Facla, 1980
386. VULCĂNESCU, ROMULUS – Mitologie Română, Ed. Academiei, 1984
387. VULPE, RADU – Columna lui Traian, Monument al etnogenezei românilor, Ed.
Sport Turism, 1988
388. WALD, LUCIA / SLAVE ELENA – Ce limbi se vorbesc pe glob, Ed. Ştiinţifică,
1968
389. WATTS, L. LARRY – Fereste-mă, doamne de prieteni, Ed.Rao, 2011
390. WEBBER, CHRISTOPHER – The Thracians, 700 BC – AD 46, Osprey
Publishing Ltd., 2001
391. WIESENTHAL, SIMON – Calea speranţei, Ed. RAO, 1993
392. XENOPOL, A.D. – Moldova până la Ştefan cel Mare, 1288 – 1457.
393. XENOPOL, A.D. – Istoria Românilor din Dacia Traiana, vol. I-IV, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică 1985 – 1993
394. XENOPOL,A.D. – Teoria lui Rosler – Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia
Traiana, Tipo Moldova,2009
395. ZAMFIRESCU, DAN – Ortodoxie si Romano – Catolicism în specificul existentei
lor istorice, Ed. Roza Vânturilor, 1992
396. Arhiva Someşana, Năsăud, anii: 1924,1925, 1926, 1927, 1928, 1929, 1930, 1931,
1936, 1937, 1938, 1939 si 1940
397. Biblia sau Sfanta Scriptura, tiparită sub îndrumarea şi cu purtarea de grija a
preafericitului părinte Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed.Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982
398. Biblia sau Sfânta Scriptura a Vechiului şi Noului Testament, Soc. Biblica
399. Cartea morţilor tibetană, Ed Moldova, 1992
400. Cronica Ilustrată a omenirii, Începuturile omului şi culturile timpurii, 7 mil ani –
1000 iHr, Ed.Litera, 2011
401. Cronica Ilustrată a omenirii, Grecia şi Antichitatea clasică, 1000 – 323 iHr, Ed.
Litera, 2011
402. Cronica Ilustrată a omenirii, Roma si Elenismul, 323 – 27 i.Hr, Ed. Litera, 2011
403. Cronica Ilustrată a omenirii, Apogeul şi criza imperiului roman, 27 i.Hr – 313
d.Hr., Ed.Litera, 2011
404. Cronica Ilustrată a omenirii, Antichitatea tarzie, Imeriul Carolingian, Evul mediu
timpuriu, 313 – 1204, Ed.Litera , 2011
405. Cronica Ilustrată a omenirii, Din evul mediu în epoca moderna, 1204 – 1648, Ed.
Litera, 2011.
406. Cronica cercetarilor arheologice din România, Campania 2010, www.cimec.ro -
Ministerul Culturii şi Patrimoniului National, Directia Patrimoniu Cultural
407. Dexi – Dictionar explicativ ilustrat al limbii române, Arc & Gunivas, 2007
408. Dictionar biblic, Ed. Cartea creştină, 1995
409. Dicţionar roman – latin, latin – român, Ed. Teora, 2004
410. Dicţionar roman – maghiar, maghiar - român, Ed.Teora, 2004
411. Dicţionar roman – englez, engez – român, Ed.Teora, 2004
412. Dicţionar roman – francez, francez – român, Ed.Teora, 2004
413. Diploma cavalerilor iezuiţi , 1247
414. Diploma cavalerilor teutoni, 1211
415. Documente privind Istoria Romaniei, veacul XI, XII si XIII, C.Transilvania, vol. I
(1075 – 1250), vol.II (1251-1300), Ed.Academiei R.S.R., 1951
416. Enciclopedia Concisa Britannica, Ed. Litera, 2009
417. Enciclopedie Ilustrată de Istorie Universală, Reader’s Digest, 2006
418. Fontes Historiae Daco-Romanorum – Secretarul anonim al regelui Bela, Faptele
Ungurilor , Ed. Saeculum I.O. , 2010
419. Fontes Historiae Daco-Romanorum – Geograful Anonim, Descrierea Europei
Orientale , Ed. Saeculum I.O. , 2010
420. Fontes Historiae Daco-Romanorum – Românii în poezia medievală , Ed. Saeculum
I.O. , 2010
421. Fontes Historiae Daco-Romanorum – Simon de Keza, Cronica Ungurilor , Ed.
Saeculum I.O. , 2010
422. Fontes Historiae Daco-Romanorum – De la Hesiod la Antoninus, Ed,Academiei
R.P.R., 1964
423. Fontes Historiae Daco-Romanorum – De la anul 300 la anul 1000 , Ed. Academiei
R.S.R, 1970
424. Fontes Historiae Daco-Romanorum – Scriitori bizantini, Ed. Academiei R.S.R.,
1975
425. Fontes Historiae Daco-Romanorum – Scriitori şi acte bizantine , Ed. Academiei
R.S.R., 1982
426. Fontes Historiae Daco-Romanorum - Ammiani Marcellini, Bellum Gothicum, prin
grija lui G.Popa-Lisseanu, Tipografia “Bucovina”, I.E.Toroutiu, 1939
427. Larousse, Cronologia Universală, Ed. Lider, 1996
428. Larousse, Civilizatii Antice, Ed.Rao 2008
429. Larousse, Mari Exploratori, Cucerirea si inventarea lumii, Ed.2006
430. Letopiseţul Cantacuzinesc, Scriptorium.ro
431. Le Petit Larousse, Dictionnaire encyclopedique, 1993
432. Mari enigme ale omenirii, Ed.Aquila, 2007
433. Mari enigme ale trecutului, dezvăluiri din culisele istoriei, Reader’s Digest, 2004
434. Mic dictionar enciclopedic, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982
435. The Times – Atlasul Geografic al Lumii, Ed. Corint , 2011
436. ......................................... + Mass Media
437. ......................................... + Internet

PARTEA XII - a
ANEXE
 LISTE & CRONOLOGIE

TRIBURI GETO - DACE

Triburi proto – geto-dace

- Agatârşii – localizaţi în Transilvania şi Moldova de Herodot. Ulterior, ei

vor fi denumiţi costoboci şi carpi/carpodaci
- Crobizi – localizaţi pe malurile Istrului (Herodot)
- Geţi – de la Munţii Balcanici spre nord până la Carpaţi şi zona
Dobrogei (Herodot)
- Taurii – localizaţi la gurile Dunării (Herodot)
- Terizi – localizaţi pe malurile Istrului (Herodot)
- Trauşi – localizaţi pe malurile Istrului (Herodot)
- Sigini – localizați la sud de Istru (Herodot). Ulterior, sigini vor fi
denumiți moesii, mysii sau pur şi simplu geţi de către Tucidide

Triburi geto – dace

- Albocensii - localizați în jurul orașului Alboca, Banat. Menționați

de Ptolemeu.
- Ansamensii - localizați pe Someș, în Nord-Vestul Transilvaniei.
Tribul este atestat de inscripții romane, un sat purtând numele
acestui trib: vicus Ansamensium.
- Appullii - localizați în jurul orașului Apulum. Sunt menționați de
textul antic cunoscut sub numele de Consolatio ad Liviam.
- Biephii / Biefii - localizați în Nord-Estul Banatului. Sunt amintiți de
Ptolemeu.
- Biesii - pe malurile Mureșului. Sunt amintiți de Ptolemeu.
- Burii | Buridavensii - capitala Buridava>Ocnele Mari, Oltenia. Sunt
menționați de Ptolemeu.
- Carpii | Carpodacii -unul din cele mai mari și importante triburi
dacice ce a locuit la est de Carpați până la Nistru.
- Caucoensii -trib dacic, localizat de V.Pârvan în "regiunea de munte
din Neamț și Bacău și ținutul spre apus din țara secuilor".
Caucoensii au fost vecinii de Sud ai costobocilor, locuind Nordul
Moldovei, inclusiv în partea carpatică și dincolo de Siret până la
Nistru. Sunt menționați de Ptolemeu.
- Ceiagisii | Keiagisii -trib aflat la Sud de potulatensi, adică în Sud-
Vestul Munteniei și Sud-Estul Olteniei (cursul inferior al Oltului).
Sunt menționați de Ptolemeu.
- Costobocii -triburi de daci liberi care au locuit în Nordul și Nord-
Estul Daciei.
- Cotensii -unul din principalele neamuri geto-dacice. V. Pârvan îi
localizează pe “enigmaticii cotensi” în Estul Daciei, respectiv în
 Sud-Estul Moldovei. Sunt menționați de Ptolemeu la sud de
ratacensi, caucoensi și biefi.
- Crobizii -trib getic, cel mai probabil din Dobrogea, au fost conduși
de Isanthes, menționați de Herodot și Ptolemeu.
- Dacii
- Geții
- Harpii -localizați la Nord de gurile Dunării, între Prut și Nistru, sudul
Basarabiei. Menționați de Ptolemeu.
- Moesii sau Mysi – localizați de Herodot între Munții Balcanici și
Dunăre
- Obulensii -trib getic localizat după izvoare vechi și după cercetări
recente în Estul Dobrogei, unde s-au descoperit numeroase orașe,
posibile capitale ale acestui trib. Tribul obulensilor este menționat
de Ptolemeu.
- Oinensii -trib traco-getic, localizat în Estul Moesiei inferioare, adică
partea de Vest a Dobrogei Centrale. Sunt menționați de Ptolemeu.
- Ordyssii | Ordenssos -trib de pe malurile Argeșului.
- Pelii
- Piageții
- Piefigii -localizați de V.Pârvan în Câmpia Munteană.
- Potulatensii -neam dacic, după opinia lui V.Pârvan ar fi populat
părțile de Nord ale Olteniei și zona deluroasă din Vestul Munteniei.
Sunt menționați de Ptolemeu.
- Predavensii -trib dacic, localizat la Nord de Mureșul inferior, până
aproape de Crișuri.
- Racataii | Racatriaii -triburi dacice de pe teritoriul actualei Ungarii.
- Ratacensii | Racatensii -trib plasat de V.Pârvan în platoul
transilvănean dintre Târnave și Someș.
- Sacii -trib dacic, localizat de V.Pârvan în jurul orașului Sacidava, la
sud de Axiopolis (Cernavodă).
- Saldensii
- Sargeții -localizați în Vestul Mureșului și pe Siret.
- Sensii | Siensii -trib dacic localizat de V.Pârvan de-a lungul râurilor
Ialomița și Buzău adică în partea de Nord-Est a Munteniei,
corespunzătoare județelor Buzău și Brăila.
- Sucii -capitala Sucidava>Corabia, Oltenia
- Tyrageții -localizați pe malurile Nistrului(Tyras).

ORASE DACICE – NUME CUNOSCUTE

ACIDAVA - [Enoşeşti,OT]
AEGYSSUS - [Tulcea,TL]
AIZISIS - [Fârliug,CS]
ALBOCA - neidentificat - Oraş din sudul Banatului, capitala albocensilor.
ALBURNUS - [Roşia-Montană,AB] - Centru dacic al exploatării aurifere.
ALTINUM - [Oltina,CT]
AMPELUM - [Zlatna,AB] - Centru dacic al exploatării aurifere.
AMUTRIUM - [Butoieşti,MH]
APPOLONIA - [Sozopol,BG] - Întemeiat în sec. VII î.en. de milesieni la
Marea Neagră.
APOULON - [Piatra Craivii,AB] - Ipotetic - o posibilă denumire ar fi
Ranisstorum.
APULUM - [Alba-Iulia,AB] - Capitala apulilor.
AQUAE - [Călan,HD] - Aşezare geto-dacă cunoscută sub numele roman
renumită prin băile sale.
ARCIDAVA - [Vărădia,CS]
ARCOBADAVA - neidentificat - Menţionat de Ptolemeu în Banat.
ARGEDAVA - [Popeşti,ILFOV] - Capitala burilor, oraşul în care s-a născut
Burebista.
ARRUBIUM - [Măcin,TL]
AXIOPOLIS - [Cernavodă,CT]
BERHOE - [Băroiu,VL]
BERZOBIS - [Berzovia,CS]
BONONIA - [Vidin,DJ]
BORYSTHENES - [Olbia,RUSIA] - La vărsarea Bugului - vechiul Hypanis.
BRITONIA - [lângă actuala Sarmizegetusa,HD] - Vechiul nume al actualului
sat Brătunia.
BURICODAVA - neidentificat - Localitate menţionată într-o inscripţie din
Steklen - antica Novae din Bulgaria.
BURIDAVA - [Ocnele-Mari,VL] - Importantă aşezare geto-dacă, aparţinea
tribului burilor.
BURIDAVA - [Stolniceni,VL] - Castru roman cu o puternică aşezare civilă în
jurul lui.
BUTERIDAVA - neidentificat - Oraş din Dobrogea nordică.
CALLATIS - [Mangalia,CT] - Întemeiat de grecii din Heracleea Pontică în
sec. VI îen.
CAPIDAVA - [Capidava,CT]
CARPIS - [Budapesta,HU] - Menţionat de Ptolemeu la N de Aquincum
(Budapesta).
CARSIDAVA - [Horodiştea-Păltiniş,BZ]
CARSIUM - [Hârşova,CT] - Veche aşezare geto-dacă lângă care s-a
construit un castru roman.
CLEPIDAVA - neidentificat - Menţionat de Ptolemeu sub râul Tyras lângă
Dacia.
COMIDAVA - [Bacău,BC] - Locaţie aproximativă.
CUMIDAVA - [Râşnov,BV] - O inscripţie romană atestă numele dacic al
cetăţii.
DACIDAVA - [Carei,SM]
DINOGETIH - [Bisericuţa,TL] - Lângă Gărvan.
DOKIDAVA - [Şimleul Silvaniei,SJ] - Ipotetic - situat de Ptolemeu în NV
României.
DROBETA - [Drobeta Turnu Severin,MH]
DYONISOPOLIS - [Balcik,BG] - Aşezare grecească întemeiată de milesieni
pe malul Pontului Euxin.
GENUCLA - neidentificat - Capitala regelui Zyraxes în Dobrogea.
GERMISARA - [Geoagiu,HD] - În traducere 'apă caldă', băile termale regale
dacice.
GERMIZENA - neidentificat
GIRIDAVA - neidentificat
HELIS - neidentificat - Capitala regelui Dromichaetes în Câmpia Munteană.
HISTRIA - [Istria,CT] - Întemeiat de milesieni în sec. VII îen la N de
Constanţa.
MARCODAVA - [Ocna-Mures,AB] - Ipotetic.
MESEMBRIA - [Neşebâr,BG]
MICIA - [Veţel,HD] - Aşezare dacică apoi un puternic castru roman.
NAPOCA - [Cluj-Napoca,CJ]
NETINDAVA - [Piscul Crăsani,ILFOV] - Ipotetic.
ODESSOS - [Varna,BG] - Întemeiat de milesieni în sec. VI îen la Marea
Neagră.
OLBIA - [Parutino,RUSIA] - Întemeiată de milesieni în sec. VII îen la gura
Bugului.
PARTISCUM - [Szeged,HU] - Oraş aflat la confluenţa Mureşului cu Tisa.
PATRIDAVA - neidentificat - Menţionat de Ptolemeu în N Moldovei.
PELENDAVA - [Craiova,DJ]
PERBURDAVA - neidentificat - Posibilă denumire a oraşului Piroboridava.
PETRODAVA - [Piatra Neamţ,NT] - Cetatea conţine sanctuare care
amintesc de cele din cetăţile din munţii Orăștiei. Se afla în regatul lui
Dicomes.
PIROBORIDAVA - [Poiana-Adjud,VR]
POROLISSUM - [Moigrad,SJ]
POTAISSA - [Turda,CJ]
RAMIDAVA - [Râmnicu-Sărat,BZ] - Locaţia este aproximativă - a fost
capitala cotensilor.
RANISSTORUM - neidentificat - Posibilă denumire a oraşului Apoulon.
RECIDAVA - neidentificat
RUSIDAVA - [Drăgăşani,VL] - Aşezare dacică apoi un puternic castru
roman ce facea parte din Limes Alutanus.
SACIDAVA - [Topalu,CT] - Vechi oraş dacic în apropiere de Capidava.
SACIDAVA - [Miercurea,SB]
SANGIDAVA - neidentificat - Ipotetic identificat cu aşezarea de la Topliţa
după menţiunea lui Ptolemeu.
SARMIZEGETUSA - [Dealul Grădiştii,HD] - Capitala Daciei burebistiene şi
postburebistiene.
SETIDAVA - neidentificat - Localizat de Ptolemeu imprecis, după C.
Daicoviciu între Nistru şi Nipru.
SINGIDAVA - [Măgura,HD] - Ipotetic - între Bretea Muresului şi Brănişca.
SINGONE - neidentificat - Situat de Ptolemeu în faţa orașului Brigetio.
SORNUM - [Slobozia,IL] - Localizarea este aproximativă, a fost capitala
piefigilor.
SUCIDAVA - [Celei-Corabia,OT] - Atestată începând cu mil. III îen.
SUCIDAVA - [Izvoarele,CT]
SUSUDAVA - neidentificat - Localizat de Ptolemeu imprecis, după
C.Daicoviciu între Nistru şi Nipru.
TAMASIDAVA - [Brad,BC] - Ipotetic - situat de Ptolemeu pe malul stâng al
Siretului.
TAPAE - [Tăpia,HD] - Porţile de fier ale Transilvaniei.
TIASON - [Tinosu,PH] - Ipotetic - situat de ptolemeu în V Munteniei.
TIBISCUM - [Jupa-Caransebeş,CS]
TRIFULAN - neidentificat - Menţionat de Ptolemeu în N Moldovei.
TROESMIS - [Turcoaia,TL]
TSIERNA-DIERNA - [Orşova,MH]
TURREMUCA - neidentificat
ULMETUM - [Pantelimonu de Sus,CT]
ULPIANUM - [Oradea,BH]
UTIDAVA - [Tg. Ocna,BC] - Ipotetic - pe înălţimea Titelca la 500m la S de
oras pe râul Trotuş, situat de ptolemeu pe valea Oituzului.
ZARGEDAVA - [Răcătău-Negri,BC] - Ipotetic - situat de Ptolemeu pe malul
stâng al Siretului.
ZIRIDAVA - [Pecica,AR]
ZISNUDAVA - neidentificat
ZUROBARA - [Timişoara,TM] - Menţionat de Ptolemeu în Banat.
ZUSIDAVA - neidentificat – Menționat de Ptolemeu în N-E Munteniei.

ORAȘE DACICE – NUME NECUNOSCUTE

ALBEŞTI,AG - Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă.

ARDEU,HD - Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă.
ARPAŞU DE SUS,BV - Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi
palisadă.
BĂNIŢA,HD - Cetate din Complexul Sarmizegetusei care apăra accesul
spre capitală dinspre Valea Jiului.
BĂRBOŞI,GL - Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă.
BÂRLĂDEŞTI,VS
BERNADEA,MS - Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă.
BÎTCA DOAMNEI,IS - Cetate dacică întărită cu ziduri de piatră.
BLIDARU,HD - Cetate din Complexul Sarmizegetusei, puternic fortificată în
două etape, probabil pe vremea lui Burebista prima oară şi pe vremea lui
Decebal a doua oară.
BREAZA,BV - Cetate dacică întărită cu ziduri de piatră.
BRĂNEŞTI,GL
BUTEA,IS
CÂRLOMĂNEŞTI,BZ
CETĂŢENI,AG - Cetate dacică întărită cu ziduri de piatră.
CIOCLOVINA,HD - Cetate fortificată cu ziduri a căror lăţime variază între 8
şi 14m lăţime. Zidul principal avea 2,5km lungime cu 33 de ziduri
perpendiculare.
CIURBEŞTI,IS
CÎMPURI-SURDUC,HD - Cetate dacică întărită cu ziduri de piatră. - Cetate
dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă.
CLIT,AR - Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă.
COSTEŞTI,HD - Cetate din Complexul Sarmizegetusei, era prima care
înfrunta inamicul care se îndrepta spre capitală.
COVASNA,CV - Cetate dacică întărită cu ziduri de piatră.
COZIA,NT - Cetate dacică întărită cu ziduri de piatră.
CUGIR,AB - Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă.
DEVA,HD - Cetate dacică întărită cu ziduri de piatră.
FATA CELEI,AB - Aşezare mare cu 40-50 de terase.
FEŢELE ALBE,HD - Cetate din Complexul Sarmizegetusei, ziduri cu
structura curioasă, probabil cu rolul de susţinere a teraselor. Nu avea rol
militar ci doar de reşedinţă a unui preot.
GHINDARI,MS - Cetate dacică întărită cu ziduri de piatră.
GOGOŞEŞTI,IS
IGEŞTI,VS
JIGODIN,HR
LUPEŞTI,VS
MARCA,SJ
OCNIŢA,VL - Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă.
ODORHEIU SECUIESC,HR - Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ
şi palisadă.
PIATRA ROŞIE,HD - Cetate din Complexul Sarmizegetusei, fortificată cu
zid opus quadratum 102X45m şi opus incertum, probabil adăpostea o
garnizoană mai mare fiind aşezată departe de capitală sau poate era
reşedinţa unui nobil.
PIATRA ŞOIMULUI,NT - Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi
palisadă.
POLOVRAGI,GJ - Cetate dacică întărită cu ziduri de piatră.
PORUMBENII MARI,HG - Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi
palisadă.
SĂRĂŢEL,BN - Cetate dacică întărită cu ziduri de piatră.
SIGHIŞOARA,MS - Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi
palisadă.
SPRÂNCENATA,OT
STÂNCEŞTI,OT - Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă.
ŞEICA MICĂ,SB - Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă.
TELIU,BV - Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă.
VÂRFUL LUI HULPE,HD - Cetate din Complexul Sarmizegetusei, apăra
accesul spre capitală dinspre valea Sibişelului.
ZETEA,HR - Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă.
ZIMNICEA,TL - Cetate getică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă,
atacată de Alexandru cel Mare în sec. al IV-lea îen.
ŽIDOVAR,SRB - Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă.

REGII DACI

ANTYRUS c. 514 - 500 î.Hr (în Muntenia)

CHARNABON c. 470 - 460 î.Hr.
COTHELAS (GUDILA) c. 341 î.Hr. ( în Muntenia)
REX HISTRIANORUM c. 339 î.Hr (în Dobrogea)
MOSKON c. 335 î.Hr (în Muntenia)
SARMIS (ARMIS) BASILEUS c. 335 î.Hr (în Transilvania ?)
ZALMODEGIKOS sec III î.Hr ( în Dobrogea)
DROMICHAITES c. 320 – 280 î.Hr. ( în Muntenia)
OROLES sec. II î.Hr. ( în Transilvania şi Moldova)
REMAXOS sec. II î.Hr. ( în Muntenia )
ZOLTES sec.II î.Hr. ( în Dobrogea )
RUBOBOSTES sec. II î.Hr. (incrementa Dacorum)
THIAMARCOS sec. I î.Hr. (în Muntenia)
BUREBISTA 70 – 44 î.Hr. (Rege al întregii Dacii)
DECENEU 44 – ? î. Hr. ( urmaş a lui Burebista)
COMOSICUS c. 44 – 29 î. Hr. (urmaş a lui Burebista)
CORYLLUS c. 29 . Hr. – 11 d. Hr. (urmaş a lui Burebista)
COSON/KOSON c.44 – 28 î.Hr. (rege dac din estul Transilvaniei)
DICOMES c. 31 î.Hr. ( în Moldova)
COTYSO c. 31 î.Hr. ( în Muntenia de Vest)
ROLES c. 29 î.Hr. ( în Muntenia de Est)
DAPYX c. 29 î.Hr. ( şef dac in Dobrogea)
ZYRAXES c. 29 î.Hr. ( şef dac in Dobrogea)
SCORILO c. 67 – 81 d.Hr. (regatul dac)
DURAS – DIURPANEUS c.81 – 86 d.Hr. (regatul dac)
DECEBAL 87 – 106 d.Hr. (regatul dac)

PIEPORUS c. 170 (rege al costobocilor)

 ÎMPĂRAŢI DACO - MOEZI AI IMPERIULUI ROMAN

o DECIUS TRAIANUS ( 201 - 251 ; 249 – 251) născut la Sirmium

(Sremska Mitrovica)

o HOSTILIANUS ( 230-251 ; 251) născut la Sirmium (Sremska

Mitrovica)

o AURELIAN (215-275 ; împărat 270-275) născut la Sirmium

(Sremska Mitrovica)

o PROBUS (232-282 ; împărat 276-282) născut la Sirmium (Sremska

Mitrovica)

o INGENUUS (cca 220/225 – 260) , împărat 259 – 260, născut la ?

o REGALIANUS ( cca.220/225 – 268; împărat 260 – 268) născut la ?

o AUREOLUS ( cca. 220/225 – 268 ; împărat 268) născut în Provincia

Dacia

o MAXIMIANUS HERCULIUS (cca 250-310 ; împărat 286-305) născut

la Sirmium (Sremska Mitrovica)

o CONSTANTIUS CHLORUS ( cca. 250 – 306; împărat 293 – 306)

născut la ?

o GALERIUS MAXIMIANUS ( cca.250 – 311 ; împărat 293 – 311)

născut la Villa Romuliana (Gamzigrad)

o LICINIUS (cca. 263/265 – 325; împărat 308 – 324) născut la ?

o FLAVIUS SEVERUS ( cca. 250 – 307 ; împărat 306 – 307) născut la

Nissus (Nis)

o MAXIMINUS DAIA (cca.270 – 313, împărat 308-313) născut la

Sarkamen

o CONSTANTIN CEL MARE ( 272 – 337, împărat 306 - 337) născut

la Nissus (Nis)

ÎMPĂRAŢII ROMANI
Dinastia Iulio-Claudiană

 Augustus - 16 ianuarie 27 i.Chr. -- 19 august 14 d.Chr.

 Tiberius - 19 august - 14 -- 16 martie 37
 Caligula - 18 martie 37 -- 24 ianuarie 41
 Claudius - 24 ianuarie 41 -- 13 octombrie 54
 Nero - octombrie 54 -- 11 iunie 68

Anul celor patru împăraţi

 Galba - 8 iunie 68 -- 15 ianuarie 69

 Otho - 15 ianuarie 69 -- 16 aprilie 69
 Vitellius - 2 ianuarie 69 -- 20 decembrie 69

Dinastia Flavilor

- Vespasian - 1 iulie 69 -- 24 iunie 79

- Titus - 24 iunie 79 -- 13 septembrie 81
- Domitian - 14 septembrie 81 -- 18 septembrie 96

Dinastia Antoninilor

- Nerva - 18 septembrie 96 -- 27 ianuarie 98

- Traian - 28 ianuarie 98 -- 7 august 117
- Hadrian - 11 august 117 -- 10 iulie 138
- Antoninus Pius - 10 iulie 138 -- 7 martie 161
- Marcus Aurelius - 7 martie 161 -- 17 martie 180
- Lucius Verus - 7 martie 161 -- martie 169
- Avidius Cassius - 175
- Commodus - 177 -- 31 decembrie 192

Dinastia Severilor

- Pertinax - 1 ianuarie 193 -- 28 martie 193

- Didius Iulianus - 28 martie 193 -- 1 iunie 193
- Septimius Severus - 9 aprilie 193 -- 4 februarie 211
- Clodius Albinus - 193 / 195 -- 197
- Caracalla - 198 -- 217
- Geta - 209 -- decembrie 211
- Macrinus - 11 aprilie 217 -- iunie 218
 - Diadumenian - mai 217 -- iunie 218
- Elagabalus - iunie 218 -- 222
- Alexandrus Severus - 13 martie 222 -- martie 235

Împăraţi din timpul apogeului crizei

 Maximin Tracul - 20 martie 235 -- aprilie 238

 Magnus - 235
 Quartinus - 235
 Maximus - 236 -- aprilie 238
 Gordian I - 22 martie 238 -- 12 aprilie 238
 Gordian al II-lea - 22 martie 238 -- 12 aprilie 238
 Pupienus - 22 aprilie 238 -- 29 iulie 238
 Balbinus - 22 aprilie 238 -- 29 iulie 238
 Gordian al III-lea - 22 aprilie 238 -- 11 februarie 244
 Sabinianus - 240
 Filip Arabul - februarie 244 -- 249
 Filip II Junior - 244 -- 249
 Pacatianus - 248 -- 249
 Iotapianus - 248 -- 249
 Silbannacus - 249?
 Sponsianus - 249?
 Decius - 249 -- iunie 251
 Priscus - 249 -- 251
 Licinianus - 250
 Herennius Etruscus - 251 -- iunie 251
 Trebonianus Gallus - iunie 251 -- august 253
 Hostilian - iunie 251 -- 251
 Volusianus - 251 -- august 253
 Aemilian - august 253 -- octombrie 253
 Valerian - 253 -- iunie 260
 Uranius Antoninus - 253 -- 254
 Gallienus - 253 -- septembrie 268
 Saloninus - 260
 Ingenuus - 258 sau iunie 260
 Regalianus - 260
 Macrianus Major - 260 -- 261
 Macrianus Minor - 260 -- 261
 Quietus - 260 -- 261
 Mussius Aemilianus - 261 -- 261 sau 262
 Aureolus - 268
 Postumus - 260 -- 269
 Laelianus - 269
 Marius - 269
  Victorinus - 269 -- 271
 Domitianus - 270 -- 271
 Tetricus I - 271 -- 274

Imperiul Illyrian

o Claudius II Gothicus - 268 -- august 270

o Quintillus - august 270 -- septembrie 270
o Aurelian - august 270 -- 275
o Septimius - 271
o Tacitus - noiembrie / decembrie 275 -- iulie 276
o Florianus - iulie 276 -- septembrie 276
o Probus - iulie 276 -- septembrie 282
o Saturninus - 280
o Proculus - 280
o Bonosus - 280
o Carus - septembrie 282 -- iulie / august 283
o Numerian - iulie / august 283 -- noiembrie 284

Dominate

- Diocletian - 20 noiembrie 284 -- 1 mai 305

- Maximian - 1 aprilie 286 -- 1 mai 305
- Galerius - 1 mai 305 -- mai 311
- Severus II - august 306 -- 16 septembrie 307
- Maxentius - 28 octombrie 306 -- 28 octombrie 312
- Maximian - 307 -- 308
- Constantin I cel Mare - 307 -- 22 mai 337
- Domitius Alexander - 308
- Licinius - 11 noiembrie 308 -- 18 septembrie 324
- Maximinus Daia - 1 mai 310 -- iulie / august 313
- Valerius Valens - decembrie 316 -- 1 martie 317
- Martinianus - iulie 324 -- 18 septembrie 324
- Constantin II - 337 -- 340
- Constantius II - 337 -- 361
- Constant - 337 -- 350
- Magnentius - ianuarie 350 -- 11 august 353
- Vetriano - cca. 350
- Nepotianus - cca. 350
- Iulian Apostatul - noiembrie 361 -- iunie 363
- Iovianus - 363 -- 17 februarie 364
Dinastia Valentiniană

 Valentinian I - 26 februarie 364 -- 17 noiembrie 375

 Valens - 28 martie 364 -- 9 august 378
 Procopius - septembrie 365 -- 27 mai 366
 Gratian - 24 august 367 -- 383
 Valentinian al II-lea - 375 -- 392
 Magnus Maximus - 383 -- 388
 Flavius Victor - cca. 386 -- 388
 Eugenius - 392 -- 394

Imperiul Britannic 286 -- 297

 Carausius - 286 -- 293

 Allectus - 293 -- 297

Dinastia Teodosiană

- Teodosius I cel Mare - 379 -- 17 ianuarie 395

- Arcadius - 383 -- ianuarie 395
- Honorius - 23 ianuarie 393 -- 395

Imperiul de Apus

- Honorius - 395 -- 15 august 423

- Priscus Attalus - 409 -- 410
- Priscus Attalus - 414 -- 415
- Constantin al III-lea - 407 -- 411
- Constant al II-lea - 409 -- 411
- Iovinus - 411 -- 413
- Sebastianus - 412 -- 413
- Constantius III - 421
- Iohannes - 423 -- 425
- Valentinian al III-lea - 425 -- 16 martie 455
- Petronius Maximus - 17 martie 455 -- 31 mai 455
- Avitus - iunie 455 -- 17 octombrie 456
- Majorian - 457 -- 2 august 461
- Libius Severus - 461 -- 465
- Anthemius - 12 aprilie 467 -- 11 iulie 472
- Olybrius - iulie 472 -- 2 noiembrie 472
- Glycerius - 5 martie 473 -- iunie 474
- Julius Nepos - iunie 474 -- 25 aprilie 480
 - Romulus Augustus – 31 octombrie 475 – 4 septembrie 476

Împăraţii bizantini - Imperiul roman de răsărit

 Constantin I cel Mare (324 – 337)

 Constans (337 – 350)
 Constantius II (337 – 361)
 Iulian II Apostatul (361-363)
 Iovianus (363-364)
 Procopius (365)
 Valens (364-378)
 Theodosius I cel Mare (379-395)
 Arcadie (395 - 408)
 Teodosie al II-lea (408 - 450)
 Sf.Marcian (450 - 457), pomenit la 17 februarie
 Leon I (457 - 474)
 Leon al II-lea (474)
 Zenon (474 - 475)
 Basiliscus (475 - 476)
 Zenon (a doua oară: 476-491)
 Anastasie I (491 - 518)
 Iustin I (518 - 527)
 Sf.Iustinian cel Mare (527 - 565),pomenit la 14 noiembrie
 Iustin al II-lea (565 - 578)
 Tiberiu Constantin (578 - 582)
 Mauriciu (582 - 602)
 Focas „Tiranul” (602 - 610)
 Heraclie (610 - 641)
 Constantin şi Heraklonas (641)
 Constans al II-lea Pogonatul (641 - 668)
 Sf.Constantin cel Nou sau Constantin al IV-lea (668 - 685),pomenit
la 3 septembrie
 Iustinian al II-lea (685 - 695)
 Leontius (695 - 698)
 Tiberius al II-lea (698 - 705)
 Iustinian al II-lea (a doua oară: 705 - 711)
 Filip Bardanes (711 - 713)
 Anastasie al II-lea (713 - 715)
 Teodosie al III-lea (715 - 717)
 Leon al III-lea Isaurianul (717 - 741)
 Constantin al V-lea Copronimul (741 - 775),iconoclast
 Leon al IV-lea Khazarul (775 - 780)
 Constantin al VI-lea Orbul (780 - 797)
 Drept-credincioasa Împărăteasă Irina (797 - 802); a restabilit cultul
icoanelor
 Nichifor I Genikos (802 - 811)
 Mihail I Rangabe (811 - 813)
 Leon al V-lea Armeanul (813 - 820)),iconoclast
 Mihail al II-lea Amorianul („Bâlbâitul”) (820 - 829)
 Teofil (829 - 842)
 Teodora a II-a (842 - 855)
 Mihail al III-lea Bețivul (855 - 867)
 Vasile I Macedoneanul (867 - 886)
 Leon al VI-lea „Filozoful” (886 - 912)
 Alexandru (912 - 913)
 Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913 - 920)
 Roman I Lecapenos (920 - 945)
 Constantin al VII-lea Porfirogenetul (a doua oară: 945 - 959)
 Roman al II-lea Lecapenos (959 - 963)
 Nichifor al II-lea Focas (963 - 969)
 Ioan Tzimiskes (969 - 976)
 Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976 - 1025)
 Constantin al VIII-lea Porfirogenetul (1025 - 1028)
 Roman al III-lea Arghir (1028 - 1034)
 Mihail al IV-lea Paflagonianul (1034 - 1041)
 Mihail al V-lea (1041 - 1042)
 Constantin al IX-lea Monomahul (1042 - 1055)
 Mihail al VI-lea Bringas (1056 - 1057)
 Isaac I Comnen (1057 - 1059)
 Constantin al X-lea Duca (1059 - 1067)
 Roman Diogenes (1067 - 1071)
 Mihail al VII-lea Duca (1071 - 1078)
 Nichifor al III-lea Botaniates (1078 - 1081)
 Alexie I Comnen (1081 - 1118)
 Ioan al II-lea Comnen (1118 - 1143)
 Manuel I Comnen cel Mare (1143 - 1180)
 Alexie al II-lea Comnen (1180 - 1183)
 Andronic I Comnen (1183 - 1185)
 Isaac al II-lea Anghelos (1185 - 1195)
 Alexie al III-lea Anghelos (1195 - 1203)
 Alexie al IV-lea Anghelos (1203 - 1204)
 Alexie al V-lea Anghelos (1204)
 Constantin XI Laskaris (1204-1205)