ISTORIA ANTICA

PELASGII ŞI INVAZIA TRIBURILOR GRECEŞTI ( 2.000 – 550 î.Chr)

Anii 2000 – 1950 î. Hr. aduc asupra Vechii Civilizaţii Europene o nouă ameninţare: invazia grecilor. De unde veneau aceste triburi
seminomade de ahei şi ionieni ?
“Noi nu ştim nimic despre elenii aceştia de demult, Tucidide, care ne-a descris căderea Atenei, vorbind despre strămoşii săi, ne
spune că nu erau mare lucru. Şi probabil, aşa era. Aveau obiceiuri foarte urâte. Trăiau ca porcii şi aruncau cadavrele duşmanilor la
câinii care le păzeau turmele. N-aveau niciun respect pentru drepturile altora: măcelăreau băştinaşii din peninsula grecească,
numiţi pelasgi, le prădau gospodăriile, le furau vitele, le robeau femeile şi fiicele şi cântau cântece lungi şi nesfârşite în care
proslăveau vitejia aheilor…” (Henrik Willem van Loon – Istoria omenirii).
După ultimele cercetări efectuate de arheologi şi istorici, se pare că sunt originari din stepele pontice care mărginesc coastele de
Nord – Est ale Mării Negre, dincolo de Peninsula Crimeia, din sudul Rusiei.
Nu se cunosc motivele care au generat o migraţie de asemenea proporţii: posibil o presiune din partea altor popoare din zonă
asupra lor sau o creştere bruscă a numărului populaţiei care necesita un spaţiu vital. Cert este că, în migraţia lor, au urmat două
căi: prima care a traversat întregul nord al Mării Negre, teritoriul ţării noastre de la Nord la Sud şi nu s-a oprit decât în partea de
Sud a Peninsulei Balcanice; a doua cale a fost ocolirea Mării Negre pe la Est, traversarea podişului Anatoliei şi trecerea Mării Egee.
Ce anume a determinat aşezarea lor în această zonă sudică a Balcanilor şi nu mai la nord ? (Dar care sunt factorii care au
determinat aşezarea lor în această zonă sudică a Balcanilor iar nu poziţionarea mai la nord?)
Pierre Lévêque, reputat elenist scrie în cartea sa ‘’ Aventura greacă ‘’ despre condiţiile geografice şi climatice din sudul Balcanilor :
‘’ Dintre marile peninsule mediteraneene, Grecia e cea mai săracă. Solul ei sterp, capriciile climei sunt deosebit de neprielnice
pentru agricultură, baza celor dintâi aşezări umane. Dar în însăşi indigenţa aceasta, un popor curajos găseşte o salutară
constrângere ; această nenorocire funciară nu-i îngăduie să somnoleze într-o viaţă plină de înlesniri. Fixat pe un sol ingrat,
munceşte din greu pentru a-l pune în valoare, defrişând pădurea, acoperind cu terase coastele dealurilor. Mai târziu va fi nevoie
pentru a supravieţui, să născocească alte expediente. (. . . )
Iernile sunt aspre, verile călduroase. La Atena, temperatura variază în medie de la 19oC la maximum 38oC. Tesalia şi Beoţia se
prezintă vara ca nişte stepe arzătoare peste care vântul ridică vârtejuri de praf. ( . . . )
La est de Pind, numai munţii cei mai înalţi se bucură de precipitaţii mai bogate – Olimpul e acoperit de brazi şi castani, iar coamele
Parnasului sunt înzăpezite până în iunie, dar regiunile joase cunosc o lungă şi neîndurătoare epocă de secetă, căci din iunie până
în septembrie nu plouă niciodată.
Vânturile contribuie şi ele la asprimea climei. Vara, presiunea scăzută a Mediteranei aspiră aerul Balcanilor, dând naştere
vânturilor de nord care devastează lanurile, mătură Marea Egee şi alternează adesea cu răbufnirile arzătorului sirocco. Iarna,
rafale violente de vânt răcesc brusc atmosfera.
Îngustimea câmpiilor, caracterul excesiv al climei sunt prea puţin prielnice agriculturii. Pe solurile mai puţin sărăcăcioase se cultivă
cereale (cu precădere orz în detrimentului grâului, mai ales în Atica), iar pe cele pietroase viţă de vie şi măslini. Muntele în mare
parte despădurit încă din antichitate (…) nu oferă un mediu complementar propice vieţii omului: versantele, roase de puhoaie, nu
oferă decât locuri pentru păşunatul din timpul verii. Între câmpie şi munte, sărăcăcioase întinderi acoperite cu tufe pipernicite de
fistic, de mirt, cu feluriţi arbuşti, cu crini şi zambile sălbatice iar ici acolo câte un stejar pietros – domeniu predilect al caprelor şi al
oilor.
Bogăţii minerale nu se găsesc nici ele în prea mare măsură. Câteva neînsemnate zăcăminte de fier şi cupru’’.
Un adevărat peisaj dezolant şi terifiant. Şi totuşi grecii s-au aşezat aici după un drum chinuitor de lung pe care numai un popor
încercat de greutăţi sau ameninţări putea să-l facă.
De ce au ales aceste zone sălbatice şi sărace, când în drumul lor au cunoscut bogăţia şi splendoarea arcului Carpatic, câmpiile
Pontice întinse, roditoare, numai bune de cultivat, podişuri înalte ferite de eroziunea apelor de primăvară, păşuni întinse şi grase
– adevărată mană pentru caii lor obosiţi. Nu se poate să nu fi fost atraşi de clima blândă şi temperată propice activităţii umane.
Darurile solului şi subsolului nu se poate să nu le fi făcut cu ochiul : hrană din belşug, materiale de construcţii nelimitate, resurse
minerale la discreţie.
Ne punem întrebarea de ce oare un popor războinic şi sălbatic, cum erau grecii la acea oră, plecaţi în căutarea unui spaţiu vital, nu
au ocupat aceste zone bogate ale ţării noastre şi s-au mulţumit cu sărăcia din sudul Peninsulei Balcanice.
Istoria trebuie înţeleasă şi judecată, şi nu lăsată la discreţia tuturor prezumţiilor şi ipotezelor care mai de care fantastice.
(fanteziste)
Motivul este foarte simplu, el este de natură umană : grecii au fost alungaţi de pe aceste teritorii după care au jinduit, de către
populaţiie pelasge care trăiau paşnic în acele zone. Confruntarea dintre cele două civilizaţii a fost teribilă, aceeaşi ca şi dintre
pelasgi şi vechile popoare kurgane, dar de data aceasta localnicii învăţaseră arta războiului şi o foloseau în beneficiul lor.
Prima invazie greacă are loc în jurul anilor 2000 – 1950 î. Hr. Primii invadatori au fost ionienii, triburi seminomade şi războinice.
Înfrânţi de triburile pelasge de pe teritoriul ţării noastre, se retrag spre sud, un ţinut cu o populaţie mai rară din cauza condiţiilor
de mediu aspre. Grecii distrug totul în drumul lor. Iată ce ne spune despre acestea Pierre Leveque : ‘’ Se impune totuşi o analiză
mai nuanţată. Primii greci sunt ionienii, care recunoşteau drept stăbun eponim un zeu fluvial tămăduitor, Ion, de la care ar fi
păstrat temperamentul lor impetuos (cuvântul ionian ar fi avut semnificaţia de înflăcărat).
Cadrele sociale – împărţite în patru triburi – care îi caracterizează în epocile următoare, par să fi existat chiar de la aşezarea lor în
Grecia. Ei au ocupat, într-un mod, fără îndoială, destul de laş, întreaga Grecie continentală şi Peloponezul, fără să impună
populaţiei pre-elene, pe care au subjugat-o, un regim mai dur.’’
Se poate vedea foarte bine cine au fost primii invadatori de neam grecesc. Ce putem înţelege din acest citat : în primul rând un
fapt foarte important despre religia acestor triburi ; credinţa într-un zeu numit Ion, de la care îşi iau numele, şi nu Zeus. În al
doilea rând, aptitudinea lor conciliatoare în momentul ocupării Greciei. Este şi normal ca o dată bătuţi şi izgoniţi din nord să se
aşeze pentru a-şi trage sufletul într-o zonă aproape pustie. Tovărăşia puţinilor locuitori ai acestei zone le va fi benefică, învăţând
de la aceştia cultura pământului, specifică Greciei (măslin, viţă de vie, smochin) şi mai ales artă ceramică, meşteşugărească şi
artizanală.
Legat de aceasta, (ne raportăm din nou la) să-l cităm din nou pe Pierre Leveque : ‘’ s-a observat că majoritatea cuvintelor greceşti
care ţin de domeniul agriculturii nu se pot explica prin limba greacă (altfel spus, nu au corespondenţe indo-europene). Iată câteva
exemple tipice: sitos – grâu ; pisos – mazăre ; sicyos – castravete ; colocyntha – dovleac; olynthos – smochină ; elaion –
untdelemn ; rodon – trandafir ; hyacinthos – zambilă ; narcissor – narcisă . Cuvintele acestea sunt, după toate aparenţele,
împrumutate din ‘’pelasgă’’ (de la pelasgi, denumire pe care grecii le-au dat-o celor dintâi locuitori ai ţării lor), limbă care trebuie
să fi fost comună anatolienilor din Grecia şi Creta. Şi subliniază cât se poate de bine tot ceea ce au învăţat grecii de la populaţiile
pe care le-au subjugat.’’
Nu ni se mai pare şocant, ne-am obişnuit cu toate aceste afirmaţii. Să remarcăm doar două lucruri care rezultă foarte simplu din
acest text : atât troienii cât şi cretanii erau civilizaţii pelasgice care vorbeau aceeaşi limbă prelatină – amintindu-ne şi acelaşi scris,
identic de pe tăbliţele din Tărtăria şi Creta. Această mare comunitate minoică din Creta, insulă situată la jumătatea distanţei
dintre Grecia peninsulară, Asia Mică şi Egipt, este una din cele mai strălucite civilizaţii ale Europei mileniilor 3 şi 2 î. Hr. Beneficiind
de condiţii pedoclimatice favorabile, de legături culturale cu Asia Mică, Grecia şi Egipt, pelasgii au creat aici bazele unei vieţi
economice şi spirituale înfloritoare. Ne stau mărturie construcţiile lor monumentale, dezvoltarea meşteşugurilor şi a
construcţiilor de nave care îi transformă în adevăraţi primi cuceritori ai mărilor.
Este suficient să dăm citire concluziilor lui Horia C. Matei în caracterizarea acestei civilizaţii pentru a ne da seama de
superioritatea spirituală a pelasgilor în ansamblu. ’’Descoperirile arheologice atestă un înalt nivel de civilizaţie materială si
spirituală : oraşe şi sate prospere, reţea de drumuri şi poduri de piatră, sisteme de canalizare, de aducţie a apei sau de desecări,
cunoştinţe arhitectonice ilustrate de somptuozitatea palatelor, a vilelor sau a caselor cu unul sau două etaje, remarcabil progres
în construcţia navală. La începutul epocii (2000 – 1600) este iniţiată construcţia celebrelor palate din Cnossos, Phaistos, Mallia ca
reşedinţe principale, dar totodată şi centre administrative, de cult, meşteşugăreşti şi de depozitare a mărfurilor. În magaziile
palatelor erau adăpostite grâne, ulei, vin, produse meşteşugăreşti din ceramică, lemn, fildeş, aur, textile destinate comerţului cu
Grecia, Egipt, Siria ; mărfurile cretane vor fi descoperite şi în îndepărtata Mesopotamie. ’’
Dar toate acestea vor fi distruse de două cutremure survenite în jurul anilor 1700 şi apoi 1400. Comunitatea puternic lovită nu va
mai reconstrui vechile palate. Anii 1400 – 1200 î. Hr. aduc asupra lor a nouă nenorocire : invazia unui popor războinic şi crud, aheii
greci.
Apariţia în Europa a acestui popor se produce în jurul anilor 1580 î. Hr. Drumul lor spre Europa urmează cele două căi deja
cunoscute. Lovindu-se puternic de comunitatea care trăia în zona carpatică se retrag spre sud, trecându-i pe verii lor, ionienii, sub
dominaţie, şi ocupând mare parte din Grecia. Alte triburi de ahei pătrund prin Anatolia, ajungând la coastele asiatice ale Mării
Egee. Acum va avea loc distrugerea altei comunităţi pelasge înfloritoare, Troia. Informaţii despre aceasta ne dă chiar Homer în
opera sa Iliada. Data distrugerii Troiei este incertă, oscilând între 1183, după Eratostene, şi 1280, dată pe care o propune
Herodot. Povestea Troiei este cunoscută, remarcabil este faptul că după distrugerea cetăţii, grupul de supravieţuitori conduşi de
Enea ajung în Italia, cerând sprijinul şi ajutorul lui Latinus şi a latinilor, altă comunitate pelasgică. Este şi normal ca un conducător
foarte inteligent şi conştient de soarta oamenilor lui, precum Enea, să ceară ajutor de la un neam de un sânge cu el.
Mărturii despre existenta pelasgilor şi despre primele confruntări ale grecilor cu aceştia vor fi menţionate de către cronicarii greci.
Strabon afirma în Geografia sa că, odată cu invazia triburilor greceşti în spaţiul capato-pontico-balcanic, aceştia au întâlnit „pe
Hiperboreeni <care > locuiau deasupra Pontului Euxin şi a Istrului, iar, Apolonius din Rodos, în Argonautice, confirmă că :”
Hiperboreeni sunt Pelasgi, locuitori ai nordului Traciei”.
Dar să revenim la cronologia istorică, anii următori năvălirii triburilor aheene nu aduc pace populaţiilor pelasgice din nord, implicit
acelora de pe teritoriul ţării noastre. În jurul anului 1000 î. Hr. trece cel de-al treilea val al emigraţiei greceşti: dorienii care se
deplasaseră din stepele asiatice odată cu aheii, dar în drumul lor au făcut un popas de mai lungă durată la sud –vest de Dunăre
(pe teritoriul actual al Serbiei). Nu am putea afirma că relaţiile dintre dorieni şi băştinaşi au fost idilice, odată ce şi aceştia, sub
presiunile populaţiei pelasgice, se retrag spre sud, deplasând şi ocupând cele două populaţii – ionică şi aheeană. Cele trei grupări
vor da naştere în timp poporului grec şi a unei civilizaţii antice strălucite.
Dar tot acum comunităţile pelasgice din întreaga Europă îşi definesc identitatea ca popoare, devenind un micromozaic de culturi,
începând să se diferenţieze prin tradiţii, port şi specific de limbă, dar păstrând fondul original.
Să dăm citire uneia din concluziile lui Nicolae Densuşianu în a sa carte ’’Dacia preistorică’’ :’’Iată aici o listă de popoare barbare,
care mai vorbeau şi în timpul lui August o limbă rustică latină : locuitorii din Bosforul cimeric, getulii, hiperboreii, colchii, dacii,
galii, de lângă Rhodan şi iberii din peninsula de apus ’’.
Densuşianu mai menţionează şi alţi vorbitori de limbă barbară ca : ilirii şi macedonienii din zona Balcanică, latinii şi etruscii din
peninsula Italică, tursenii din zona cuprinsă între Italia, Corsica, Sardinia şi Sicilia, turdetanii din Spania, ligurii din Galia, arimanii
din Germania.
Este necesar să înţelegem comunitatea acestor limbi europene prin acest simplu mecanism care le-a creat şi nu invers.
Grecii au considerat dintotdeauna această limbă, vulgară, iar pe vorbitorii ei, barbari, fie că au fost troieni, cretani, traci sau
romani.
Totuşi, grecii le-au învăţat obiceiurile şi cunoştinţele, împrumutând de la barbari chiar şi elemente de limbă. Dar cel mai
important lucru este că au luat de la pelasgi baza religiei şi mitologiei lor. Să-l citim pe Densuşianu pentru a vedea că ‘’Zeii cei
mari’’ (Uranus, Gaeea, Saturn, Zeus ) au fost zeii ocrotitori ai băştinaşilor.
De aceea pentru o jumătate de Europă, cu jumătatea sudică, panteonul zeităţilor a fost acelaşi, fie că oficianţii lor s-au numit
greci, romani sau traci.
Odată cu ultimul val grec apare menţionată şi cea mai veche dată cunoscută din istoria poporului nostru, anul 657 î. Hr. Când,
potrivit tradiţiei, dorienii înfiinţează prima colonie greacă de pe litoralul Mării Negre cu numele de Istros, colonie care, ca şi
următoarele, vor încerca să faciliteze comerţul şi schimbul cultural între cele două civilizaţii. Se pare că aceste aşezări greceşti de
pe malul pontic au fost tolerate şi aprobate de către băştinaşi ca un mijloc de a-şi procura unele obiecte necesare sau pentru a-si
vinde produsele lor. Astfel Istros, şi puţin mai târziu Callatis şi Tomis, devin porturi comerciale importante în care vinul, uleiul,
armele, ceramica pictată, obiectele de lux şi podoabele, cerealele, mierea şi ceara, pieile şi blănuri, devin mărfuri de schimb
necesare atât coloniştilor cât şi băştinaşilor.
Începând din acest moment în istoria universală, poporul la nord si sud de Dunăre va purta numele de geţi în izvoarele greceşti şi
de daci în izvoarele romane.
*
La începutul secolului al XX-lea, o serie de cercetători aveau sa încerce sa pună in discuţie impactul pelasgilor asupra Europei şi
răspândirea lor ulterioară în Asia Mica şi insulele, ulterior, greceşti.
Într-un studiu făcut în anul 1926 de către Vasile Pîrvan, numit „Dacii la Troia” istoricul avea sa facă un rând de afirmaţii şocante
pentru acea vreme, susţinând ca adevăraţii stăpânitori ai Troiei ar fi fost dacii (?). Concluzia lui, în parte greşită, nu este în totul
neadevărată !
Pârvan îşi începe studiul menţionând opiniile unui cercetător german: „Încă de acum douăzeci de ani, <1906> într-un articol
devenit celebru, Hubert Schmidt constatase legături intime stilistice între civilizaţiile bronzului din Transilvania, Troia şi Mykene, şi
el căutase o origine nordică a înfăţişărilor artistice întâlnite în sud. Despre prezenţa neamurilor trace în NV şi N Asiei Mici, cel
puţin de la începutul mileniului al II-lea î. Hr., încă de mult timp, nu se mai îndoieşte nimeni.”
Studii ulterioare despre acest aspect au mai fost făcute şi de către: Schuchhardt, A. Brukner, A. Gotze si W. Dorpfeld.
În urma săpăturilor efectuate la Troia, aceşti cercetători au descoperit o serie de vase de lut similare ca şi execuţie cu cele din
Transilvania şi Câmpia Panonică. Armele găsite în situl troian: topoare duble şi securi late, cu muchia prelungit pe mâner erau
similare cu cele descoperite în spaţiul transilvănean, toate aceste artefacte fiind datate ca vechime în jurul anului 1 000 î. Hr.
Datorită marelui număr de obiecte găsite la Troia, similare cu cele din Transilvania, cercetătorii au opinat că acestea au fost
realizate la Troia şi nu aduse în sistem comercial.
H. Schmidt, care ulterior avea sa efectueze săpături şi la Cucuteni, lângă Iaşi, între anii 1909 – 1910, avea să mai menţioneze
existenţa la Troia a unor vase specifice a căror torţi se ridică în unghi, deasupra buzei, ca două coarne, care au fost găsite într-un
număr foarte mare şi pe ambele maluri ale Dunării Pannonice dar şi în Banat.
Concluzia lui Pârvan este tranşanta: „ forma şi decoraţiile vaselor de la Troia e adusă din Dacia…. nu trerii , nu cimerienii, ci pur si
simplu geţii au fost locuitorii Troiei între 1000 şi 700 î.Hr…., la data când înflorea în Carpaţi şi la Dunăre, metalurgia şi ceramica ….
adică înainte de anul 1000, cimerienii erau încă în N Mării Negre.”
Afirmaţia lui Pârvan aferentă dacilor troieni este puţin exagerata, dar descoperirea unor artefacte similare, ca forma, ca
decoraţiuni sau utilizare, identice la cu cele de la Troia şi răspândite în întregul spaţiu carpato-balcanic, pana în Cehia, Ungaria,
Moldova şi Ucraina, dovedeşte existenta civilizaţiei pelasge şi a expansiunii magnifice a acesteia.
Destrămarea dominaţiei pelasge a dus la formarea de mari triburi şi civilizaţii denumite de noi antice, provenite multe din aceeaşi
rădăcina carpato-balcanică.
Pelasgii din acest spaţiu se vor structura iniţial sub formă de ginţi şi triburi, unindu-se apoi pentru a da naştere marilor popoare
europene cu rol determinant în istoria antică ulterioară a Europei.

Geţi, Agatâ rşi, Sciţi şi Persani ( 550 – 341 î. Hr.)

A doua menţiune istorică despre întemeierea unei aşezări în ţara noastră după Histria, este învăluită în mister şi legendă. După
afirmaţia unor istorici antici: Herodot, Strabo, Polyaenus, Cassiodorus şi Iordanes, cetatea Tomisului ar fi fost întemeiata de
marea regină a massageţilor. Tomiris, în urma victoriei ei asupra marelui rege persan Cirus al II-lea (576 – 529 î.Hr.)
Massageţii, un popor misterios ca şi origine, consideraţi, de unii istorici, iranieni, de alţii, geţi nomazi care ar fi migrat, începând
din epoca fierului, spre SE – ul Asiei Mici, ajungând până la graniţa imperiului persan. Însuşi numele massageţilor este menţionat
de către istoricii antici ca fiind „geţii cei mari”: ‘’Neam straşnic de tot – gens fortissima, <despre care> stă scris că urma să
pustiască chiar şi ţara Iudeei (. . .). Massageţii îşi au originea din sciţi. Şi zicând massageţi e aproape cum ai zice solizi (graves),
adică puternici, geţi – fortes Getae’’ (Iordanes – Getica).
Vecinătatea lor îl deranja însă pe regele persan. „Atunci Cirus, regele perţilor, după un interval mare, de 630 de ani, (precum
atestă Pompeius Trogus) a pornit cu un razboi, nimicitor pentru sine, împotriva reginei geţilor Tomiris. Îmbărbătat de victoriile
dobîndite în Asia, a căutat să subjuge pe geţi, cărora le era regină Tomiris, precum am spus. Aceasta deşi ar fi putut să oprească
înaintarea lui Cirus la râul Abraxis, i-a permis totuşi trecerea, socotind mai onorabil să-l învingă cu armele decât să profite de
avantajul locului, ceea ce s-a şi întâmplat.
Când a venit Cirus, pentru prima dată, norocul a fost de partea parţilor până într-atât încât şi fiul Tomirei şi cea mai mare parte
din armată au căzut în luptă. Dar continuând razboiul, geţţii cu regina lor, i-au învins pe parţi şi i-au supus, luându-le o bogată
pradă. Acolo şi atunci a văzut neamul goţilor pentru prima dată corturi de mătase. “ (Iordanes – Getica)
Mai apropiat de evenimente ca timp, Herodot ne descrie cu lux de amănunte cele întâmplate. În urma primelor victorii obţinute
de supuşii reginei Tomiris asupra perşilor, Cirus a întins o cursă acestora. Massageţii condusi de către Spargapises, fiul reginei, au
dat peste o tabară abandonată, unde au găsit multe vase cu vin, băutură necunoscută de către ei, care consumau haşiş, după
afirmaţiile lui Herodot. Neobişnuiţi cu tăria vinului, s-au îmbătat iar ostaşii persani i-au măcelărit în somn. Spargapises a fost luat
prizonier şi predat lui Cirus. Tomiris a trimis soli cerând eliberarea fiului ei. Acesta, nesuportând ruşinea şi umilinţa, când s-a trezit
din beţie, s-a sinucis. La aflarea veştii, Tomiris a atacat oastea persană, înfrângând-o şi luându-l prizonier pe Cirus. Pentru a da un
exemplu înfricoşător, regele persan a fost decapitat iar capul lui păstrat într-un vas cu vin, după alţi istorici, un vas de sânge
uman. Mesajul reginei era foarte sugestiv şi înfricoşător: duşmanul lacom să se sature de sânge. Astfel, în anul 529, a pierit unul
dintre cei mari regi ai civilizaţiei antice.
“Iar regina Tomiris, mărindu-si victoria şi făcându-se stăpână pe atât de mari prăzi de la duşmani, după ce a trecut în partea
Moesiei ce se numeşte Scitia Minor, cu numele luat de la Scitia cea mare, a construit o cetate pe ţărmul moesiac al Pontului,
numind-o Tomis, de la numele sau.” (Iordanes – Getica).
Această cetate-port avea să fie ulterior colonie grecească şi cucerită în anul 71 î.Hr. de către romani. Împăratul bizantin
Constantin cel Mare avea să reboteze aşezarea cu numele surorii sale, Constantiana.
*
Pe vremea începuturilor istoriei scrise, cronicarii greci aveau puţine cunoştinţe despre situaţia geografică şi etnografică dincolo de
Istru. Abia după secolul VI î.Hr., ca urmare a începerii fondării unor colonii greceşti pe ţărmul Marii Negre, vor reuşi să-şi formeze
o viziune asupra ţinuturilor de dincolo de Dunăre şi, mai ales, a triburilor daco getice care le populau. Dar şi aceste cunoaşteri
erau reduse, dovadă a afirmaţiei lui Herodot referitor la ţinuturi: „nimeni nu ştie cine locuieşte <acolo>”, „se pare ca dincolo de
Istru este un pustiu nemărginit „ pustiu numit de Strabon „ pustiul geţilor” .
Lipsa lor de cunoştinţe geografice va duce la crearea unor mari confuzii ulterioare pentru istorici referitor la acel spaţiu numit
„Scitia” de către greci.
Deoarece nu aveau un nume pentru a defini vastul spaţiu la nord de Dunăre, precum şi ţinuturile de la est de Prut, mergând până
în regiunile nord pontice, şi ajungând până la Marea Caspică, l-au botezat cu termenul de Scitia. Ori, în acest imens teritoriu,
existau populaţii umane diferite ca neam, ca obiceiuri şi tradiţii, dar şi ca şi rasă. Ulterior, cercetătorii vor repeta greşeala greacă,
specificând că locuitorii sciţi erau de origine iraniană, populaţie existentă şi la acea vreme dar care habita în spaţiul actualei ţări
Iran, şi nu în nordul Euroasiei. Prin prisma prezentelor descoperiri făcute în Ucraina şi Rusia, s-a dovedit însă contrariul acestei
ipoteze.
De altfel, element important pentru înţelegerea fenomenelor istorice, trebuie amintit că zona Dobrogei era numită de către greci
Scitia Minor (Scitia Mica), cea ce ne confirmă faptul că orice civilizaţie existentă la nord de Dunăre şi până la Marea Caspică era
asimilată ca populaţie scitică. Opinia generală a istoricilor este însă că aceşti misterioşi sciţi erau o uniune de triburi care habitau
în spaţiul nord pontic, învecinându-se cu dacii la limita râului Nistru, iar la estul Marii Negre cu proto-armenii (Ucraina de azi şi
partea sud vestică a Rusiei).
Mult menţionatele descoperiri scitice făcute pe teritoriul ţării noastre nu sunt chiar „scitice” avându-se în vedere faptul că, la
acea vreme, ca şi în ziua de azi, pe lângă relaţiile politice, existau şi legături comerciale, culturale, multe tradiţii fiind preluate şi
adoptate de triburile care se învecinau.
O confirmare a acestui fapt o găsim la poetul liric al Tebei, Pindar, care a trăit între anii 518 şi 438 î.Hr. şi care, în lucrarea sa,
Olimpicele, pomeneşte despre existenta unui trib al taurilor, care locuia în preajma Istrului, într-o zona numită „ţara istriană”.
Pindar face aceeaşi afirmaţie ca şi ulterior Herodot că tribul taurilor era de neam scitic. Astfel înţelegem că inclusiv parte a geto-
dacilor vor fi pomeniţi sub această denumire generală de popor scitic, iar parte a ţinuturilor lor ca făcând parte din Scitia. De
altfel, Hellenicos, cronicar al secolului al V-lea î.Hr., îl considera pe Zamolxis când scit, când grec, în funcţie de contextul
prezentării şi de interes de neam.
Prima menţiune despre geţi o face insă marele dramaturg grec Sofocle (497 – 405 î. Hr.) în opera sa „ Triptolem”: „Si Charnabon,
care în timpurile de faţă domneşte peste geţi”. Din păcate pentru acest conducător, nu s-a reţinut că e posibil ca acest rege al
geţilor să fi condus o uniune de triburi getice între anii 470 – 460 î. Hr.
Primul istoric grec care va încerca să ne transmită prin timp informaţii despre „Scitia”, triburile care o populau şi conflictele în
care s-au angrenat a fost Herodot. Istoricul grec s-a născut la Halicarnas. în Asia Mica, în jurul anului 484 î. Hr. şi a murit în anul
425 în colonia Thurioi din sudul Italiei. Opera sa „Istoriile”, care număra 9 cărţi, este rezultatul unor vaste cercetări şi studii de
documente, după cum o spune el însuşi.
Având ca temă conflictul iscat între sciţi şi persani, istoricul pe lângă prezentarea evenimentelor, a triburilor existente, face şi o
descriere geografică a marelui spaţiu scitic. La loc de cinste este însă prezentat fluviul Dunărea: „ Istrul, care este cel mai mare
dintre toate fluviile pe care le cunoaştem, curge mereu cu acelaşi debit, vara şi iarna. E cel dintâi fluviu din Scitia (subl.n.) venind
dinspre apus; el ajunge fluviul cel mai mare, deoarece primeşte apele mai multor râuri. Printre acelea care îl fac să fie mare, sunt
cinci mari cursuri de apă care curg prin Scitia; unul numit de sciţi Porata, iar de eleni Pyretos, apoi Tiarantos, Araros, Naparis şi
Ordessos. Cel dintâi amintit între aceste râuri e mare şi, curgând el spre răsărit, îşi uneşte apele cu Istrul. Al doilea, căruia i se
spune Tiarantos, curge mai spre apus, fiind mai mic. Araros, Naparis şi Ordessos curg între aceste două râuri, vărsându-se şi ele în
Istru. Acestea sunt râurile care izvorăsc din Scitia şi care îi sporesc apele. Râul Maris izvorăşte în ţara agatarşilor şi se varsă şi el în
Istru.” (Herodot, IV. 48).
Istoricii au încercat să găsească echivalentul acestor râuri în geografia actuală a ţării, identificând Pyretos-ul cu Prutul şi Tiarantos
cu Siretul. Numai că mica problema este că, între cele doua râuri, nu mai există alte trei râuri chiar mai mici.
La o atenţie mai mare acordată textului lui Herodot, vom realiza că, într-adevăr, Pyretos este Prutul care curge în răsăritul ţării,
râu cunoscut şi de sciţii nord-pontici ca şi hotar între ei şi geto-daci, sub numele de Porata. Râul numit de Herodot, Tiarantos, şi
care curge la apus este de fapt Tisa. Între aceste două râuri mari, putem identifica şi celelalte trei râuri: Araros – Argeşul,
Ordessos – Oltul şi Naparis – Jiul.
Însuşi hidronimele corespund cu aproximaţie, ţinând cont că au suferit şi o deformare prin scrierea şi înţelesul grec: Pyretus –
Prut; Ti (arantos) – Ti (sa); Araros – Argeş; Ordessos – Olt, mai puţin , Naparis – Jiu.
În expunerea lui, referitor la fluviul Istru, Herodot face, practic, descrierea a ceea ce ulterior grecii vor numi Scitia Minor, respectiv
teritoriul actual al Munteniei şi al Dobrogei (<Istrul>E cel dinţai fluviu din Scitia (subl.n.), lucru specificat şi în cap. VI. 49 : „ Istrul
izvorăşte din ţinuturile celţilor – care sunt locuitorii cei mai dinspre apus ai Europei – după cineti, el străbate toată Europa şi
pătrunde în Scitia printr-o latură a ei” .
În acelaşi timp, insă, are informaţii şi despre teritoriul aflat mai la nord de Scitia Minor, numind-o „ţara agatârşilor” şi râul care o
străbate, Maris, respectiv Mureş, cu apele sale Târnava Mare şi Târnava Mică.
Vorbind însă despre „ceilalţi sciţi”, sciţii asiatici care habitau stepele nord pontice şi aflaţi în conflict cu persanii, delimitează clar
diferenţa între aceştia şi „sciţii” din Scitia Minor: „ Sciţii nomazi, care locuiau în Asia ( IV.11), …. nu aveau nici cetăţi, nici ziduri
întărite; ci toţi îşi duc casele cu ei şi sunt arcaşi calări, trăind, nu din agricultura, ci de pe urma dobitoacelor ce le au. Iar locuinţele
lor sunt în căruţe. Şi atunci, cum să nu fie de nebiruit aceşti oameni şi cum să te poţi apropia de dânşii? (IV)” (Herodot – Istorii).
Aceşti sciţi trăiau în Asia de Sus (Herodot), teritoriul ocupat de ei numindu-se Scitia Veche (Herodot).
Marele poet elen Eschil, prin afirmaţia lui din tragedia „Prometeu descătuşat” :”Sciţii cei cu păşuni frumoase, mâncători de brânza
din lapte de iapă” ne trimite la ipoteza că aceşti sciţi, prezentaţi de către istoricii greci, erau un popor proto-mongol sau proto-
tătar, obiceiurile prezentate mai sus fiind aceleaşi cu modul de viaţă al mongolilor şi tătarilor, îndeobşte al popoarelor nomade
din Asia între secolele X-XVI d. Hr.
Pentru a-mi argumenta mai bine aceasta afirmaţie voi aminti că modul de prindere al animalelor de către sciţii asiatici : „ arunca
în jurul gâtului animalului un laţ; cu ajutorul unui băţ pe care îl ia şi-l răsuceşte în acel laţ, îl strânge până ce sugrumă vita.”
(Herodot, IV.60) este identic cu cel utilizat şi în ziua de azi de păstorii mongoli, instrumentul format din laţ (fâşii de piele împletite)
şi băţ (din bambus), numindu-se tomakan.
Motivul conflictului scito – persan este ocuparea de către primii, in virtutea statutului lor de nomazi, pe o perioada de 28 de ani, a
unei provincii satelit a imperiului persan.
În anul 522 î. Hr. rege al Imperiului Persan ajunge Darius I cel Mare (n.550 – d.486 î. Hr.) în timpul căruia imperiul va cunoaşte
apogeul puterii şi maxima expansiune teritorială, devenind cel mai puternic stat din Orientul Mijlociu.
Ca răspuns la intruziunea scită, Darius va demara, în anul 514 î. Hr,, organizarea unei marii campanii miliţare. Regele persan va
aduna o armată impresionantă de 700.000 de soldaţi şi un număr de 600 de corăbii, din care vor face parte şi aliaţii săi greci:
ionieni, eolienii şi helespontinii. Darius îşi va trimite impresionanta flotă condusă de greci ca un avanpost spre Dobrogea. Grecii
vor pătrunde pe unul din braţele Dunării ajungând, după două zile, undeva între Tulcea şi Isaccea, unde vor construi un pod peste
Dunăre. Cavaleria şi pedestraşii lui Darius vor trece Bosforul înaintând spre Dobrogea pe itinerarul: Bizanţ, Apollonia,
Dionysopolis, Tomis, Histria până la Tulcea.
În drumul lor prin Tracia, impresionanta armată persană s-a impus în faţa triburilor locale: scirmiazi şi nipseeni, aceştia
supunându-se fără ripostă lui Darius. Dar, odată intraţi pe teritoriul Dobrogei, persanii se vor lovi de geţi. „Înainte de-a ajunge la
Istru, birui mai întâi pe geţi, care se cred nemuritori. Căci tracii, locuitorii din Salmydessos şi cei care ocupă ţinutul aşezat mai sus
de oraşele Apollonia şi Mesambria — pe nume scirmiazi şi nipseeni — s-au predat lui Darius fără lupta. Geţii, însa, fiindcă s-au
purtat nechibzuit, au fost îndată robiţi, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci.”
Din păcate, Herodot, a cărui subiect principal era confruntarea dintre persani şi sciţi, nu insista mai mult asupra conflictului geto –
persan. În schimb, Iordanes, episcop de origine gotică, născut în jurul anului 480 d. Hr., pe baza unor informaţii culese din
documente, pierdute în ziua de azi, face, în lucrarea sa intitulata De origine octibusque Getarum (Getica), următoarea menţiune
legată de acest conflict: „Apoi Darius, regele Persiei şi fiul lui Histaspe, a cerut în căsătorie pe fiica lui Antirus, regele goţilor
<geţilor> , rugându-l deopotrivă şi ameninţându-l, daca nu i se îndeplineşte dorinţa. Dispreţuind înrudirea, goţii <geţii> i-au
refuzat cererea. Respins, acesta s-a înfuriat de necaz şi a trimis împotriva lor o armată de 700.000 de soldaţi înarmaţi, căutând să
răzbune, printr-un rău public, ruşinea sa. Şi cu corăbii făcute pod şi legate între ele, de la Calcedon până la Bizanţ, a atacat Tracia
şi Moesia. Apoi, construind tot în acelaşi mod, un pod peste Dunăre, după ce a fost neîntrerupt atacat timp de două luni, a
pierdut la Tapae 8000 de luptători şi, temându-se ca nu cumva podul peste Dunare să fie ocupat de adversarii săi, s-a întors în
goană forţată în Tracia, neavând încredere că solul Mysiei va fi în siguranţa pentru a mai întârzia cel puţin pe el. “
În ciuda faptul că Iordanes transpune fapte şi personalitatea gete în profitul vechimii goţilor, în mod voit, şi face unele confuzii
(Tapae), informaţia lui despre conflictul geto persan este, foarte posibil, reală. Iordanes ne transmite motivaţia faptului real al
conflictului dintre geţi şi persani. Grecii şi persanii veniţi pe mare pentru construirea podului peste Dunăre au înfruntat mai mult
ca sigur opoziţia băştinaşilor geţi. Este mai mult ca sigur că această confruntare să se fi datorat şi incursiunilor făcute de greci şi
persani pentru aprovizionare cu produse alimentare necesare forţei militare şi de constructori dislocaţi în zona. Intrarea lui Darius
în Dobrogea va acutiza situaţia, astfel incât se pare că se va încerca un compromis printr-o mezalianţa între regele get Antirus şi
Darius, prin căsătoria fiicei regelui get cu regele persan. Semnificativ este faptul că, atât Herodot, cât şi ulterior Iordanes, elogiază
gestul geţilor de luptă împotriva imensei maşini de război persane, care era alcătuită din 700.000 de soldaţi. O asemenea decizie
nu putea fi luată decât de o forţă militară şi economică, cu o organizare corespunzătoare care-şi putea permite să ducă un astfel
de război. Şi totuşi geţii au făcut-o, chiar daca au fost înfrânţi şi obligaţi să se alăture armatei persane.
Referitor la această superioritate militară şi de organizare tribală, Herodot scrie „ lângă Pontul Euxin <Marea Neagra>, către care
şi-a îndreptat Darius expediţia sa, locuiesc, în afară de sciţi, cele mai înapoiate neamuri din câte există în vreo ţară. Căci din toate
neamurile de dincoace de Pont, nu putem aminti pe nici unul care să fi dat dovadă de înţelepciune şi nu cunoaştem nici un
învăţat, cu excepţia neamului scit <get din Scitia Minora – Dobrogea> a lui Anacharsis. Neamul scit, între toate neamurile pe care
le cunoaştem, a descoperit, cu nespusă cuminţenie, cel mai însemnat lucru pentru viaţa bine orânduita a oamenilor.” (IV. 46). Din
păcate, nici despre acest personaj get, învăţatul Anacharsis, Herodot nu ne mai dă alte informaţii decât constatarea că geţii erau
bine organizaţi şi paşnici, faţă de celelalte triburi „înapoiate”. Să nu uitam însă că, pentru greci, orice popor necunoscut era
catalogat ca şi „barbar”.
Dar să urmărim în continuare aventura pornită de către regele Darius. După pacificarea geţilor, trupele lui s-au îndreptat,
urmărind coasta Mării Negre, spre stepele nord pontice ajungând până la Marea Azov (Lacul Meotis) şi de acolo, pe malurile
râului Don (Tanais).
În faţa imensei ameninţări, sciţii vor adopta tactica „mongolă/tătară” retrăgându-se cât mai adânc în ţinuturile lor, dar în acelaşi
timp, lansând contraatacuri de hărţuire a armatei persane.
Vorbind despre acest ţinut al Scitiei Vechi, care se întindea de la Nistru şi până la Don, Herodot mai aminteşte şi vecinii sciţilor,
vecini care vor fi, de asemenea, implicaţi în acest conflict de mare dimensiune. „ De la Istru în sus, spre lăuntrul continentului,
Scitia este mărginita mai întâi de agatârşi, iar după acea, de neuri, apoi de androfagi şi, în cele din urma, de melanhleni.” (IV.100).
Herodot pomeneşte pentru a doua oară despre agatârşi, tranşându-le de această dată şi hotarul estic, râul Nistru. Conform
istoricului grec, „ ţara agatârşilor” se întindea de la Tisa, în zona Mureşului şi până la Nistru şi la nord de Scitia Minor, respectiv
Transilvania şi Moldova. Cine erau ei, ne-o spune tot Herodot: „ Agatârşii sunt lipsiţi de energie şi foarte gingaşi. Ei poartă, cei mai
mulţi, podoabe de aur. Au în devălmăşie, nevestele, ca să fie fraţi cu toţii şi, înrudindu-se, să nu mai existe între ei nici pizmuire,
nici vrăjmăşie. Cât priveşte celelalte obiceiuri, se apropie de traci” . Să nu uitam din nou că, pentru greci, orice popor necunoscut
era catalogat ca şi „barbar”, iar obiceiurile lor imorale.
Opiniile celor mai multor istorici şi cercetători converg spre părerea generală că agatârşii erau tot un trib geto-dacic, habitat în
spaţiul transilvănean şi moldav. Arheologic, agatârşii au fost identificaţi în grupul de morminte de pe Mureşul Superior, datate în
perioada 550-450 î. Hr. După unii cercetători, termenul de Agathirsoi (Agatârșii) înseamnă “conducătorii cu toiege” (thirsus =
toiag). Menţiunea făcuta de Herodot legat de podoabele de aur pe care le purtau, ne indică una din ocupaţiile de bază ale
agatârşilor, extragerea metalelor preţioase şi nepreţioase din Munţii Apuseni şi prelucrarea lor. Tot istoricul grec aminteşte de
faptul că agatârşii deţineau vii renumite, posibil în zona Mureşului şi a Târnavelor, dar şi a zonei Cotnariului din Moldova.
Precizarea făcuta de către Herodot legat de imoralitatea agatârşilor legat de femei, în mod cinic, este faptul că bărbaţii aveau mai
multe soţii, lucru de neconceput pentru monogamia grecilor.
Poetul grec, Menandru (343 – 292 î. Hr. ) va atinge însă acest lucru mult mai descriptiv, cu o undă de ironie fină: „ Aşa suntem noi,
tracii toţi, şi mai ales geţii – mă mândresc că mă trag din neamul acestora din urmă: nu suntem din cale afara de cumpătaţi. Nici
unul dintre noi nu ia o singură femeie, ci zece, unsprezece sau douăsprezece, şi unii chiar şi mai multe. Când se întâmpla să moară
cineva, care n-a avut decât patru sau cinci neveste, oamenii din partea locului spun: Bietul de el, n-a fost însurat, n-a cunoscut
iubirea.”
În ciuda faptului că Herodot afirma că agatârşii erau din neamul tracic, la fel ca şi geţii, mulţi dintre actualii istorici consideră că
aceştia erau un popor de origine iraniană, nefăcând nici diferenţa dintre sciţii din Scitia Minor care erau, de fapt, triburi geto-
dacice şi sciţii din Scitia Veche, care nici ei nu aveau nici o legătura cu popoarele iraniene.
Ştim foarte bine că, ulterior, geţii vor fi cunoscuţi în istorie sub numele de daci, istoricii creând termenul de geto-daci pentru a
defini triburile şi populaţiile de origine geto-dacică. Identic este şi fenomenul legat de agatârşi, pe care Herodot îi prezintă sub
numele de agatârşi, ulterior în documentele istorice vor fi menţionaţi cu termenul de costoboci, uniune de triburi care habitau
exact pe aceleaşi regiuni prezentate de istoricul grec.
Dar să revenim la conflictul dintre sciţi şi persani în care se vor vedea implicaţi şi agatârşii.
„ Sciţii şi-au dat seama că ei singuri nu pot respinge în luptă deschisă oştirea lui Darius şi au trimis soli la vecini. Regii vecinilor se
adunară şi ţinură sfat pentru a vedea ce trebuie făcut, deoarece se temeau de atacul unei armate numeroase. Regii care s-au
strâns laolaltă erau cei ai taurilor, ai agatârşilor, ai neurilor, ai androfagilor, ai melanhlenilor, ai budinilor şi ai sarmaţilor.
(Herodot, IV 102)
Participanţi la această adunare, trimişii regelui scit Idanthyrsos aveau să-şi expună motivele necesităţii încheierii unei alianţe:
„ Voi nu priviţi deloc nepăsători, – ziceau ei – stând deoparte, cum suntem nimiciţi, ci, uniţi în simţiri, să mergem împotriva
năvălitorului. Dacă nu veţi face aşa, va trebui ca noi, copleşiţi, ori să ne părăsim ţara, ori, rămânând pe loc, să primim condiţiile ce
ni le va impune duşmanul. Intr-adevăr, cum am putea să ieşim la capăt, daca voi nu vreţi să ne veniţi în ajutor ? Purtându-va aşa,
soarta nu va fi mai uşoară, întrucât regele perşilor nu merge cu nimic mai mult împotriva noastră decât împotriva voastră. După
ce ne va nimici, n-are să fie mulţumit doar cu atât – fără să se atingă de voi. Iată o dovadă hotărâtoare în sprijinul celor ce vă
spun. Dacă regele perşilor venea doar împotriva noastră, dorind el să răzbune robia în care i-am ţinut neamul înainte vreme,
atunci el trebuia să lase în pace pe ceilalţi şi să meargă numai împotriva ţării noastre. Aşa stând lucrurile, ar fi arătat tuturora că
face război sciţilor şi nu altora. De fapt, însă, o dată ce a pus piciorul pe acest continent, a subjugat rând pe rând, toate neamurile
care-i stăteau în cale. El are acum în puterea sa pe traci şi pe geţi, vecinii noştri.” (Herodot, IV 118)
Dacă unii dintre regii participanţi la întrunire vor înclina spre ajutorarea sciţilor, în schimb „ regele agatârşilor , neurilor,
androfagilor, al melanhlenilor şi al taurilor au răspuns cu următoarele lor cuvinte: <<Daca n-aţi fi săvârşit voi cei dintâi nedreptate
şi n-aţi fi pornit cu război împotriva perşilor, am fi îndeplinit ceea ce ne cereţi; cererea voastră s-ar fi părut dreaptă şi am fi lucrat
mână în mână cu voi. Dar năvălind în ţara lor – fără ca noi să vă fi sprijinit -, aţi fost stăpânitori atâta vreme cât v-a îngăduit zeul.
Când tot el îi stârneşte acum pe aceia împotriva voastră, ei vă plătesc după merit. În ceea ce ne priveşte, noi atunci n-am vătămat
pe oamenii aceia şi nici acum nu vom încerca să le facem noi, cei dinţai, vreun rău. Daca însă, Darius atacă şi ţara noastră, pornind
să ne facă război, atunci ne vom măsura şi noi puterile cu el, ca să-l respingem. Dar până ce nu vedem că ne atacă, rămânem la
noi. Căci socotim că perşii nu se îndreaptă împotriva noastră, ci împotriva celor care s-au făcut vinovaţi de nedreptate. „ (Herodot,
IV 119).
Răspunsul dat de câtre agatârşi şi aliaţii lor, în această cauză, dă dovada de o excepţionala logică şi raţionament privind cauza şi
efectul acţiunilor iresponsabile ale sciţilor. Numai un popor ajuns la un grad înalt de civilizaţie, educaţie morală şi civică poate
formula un asemenea răspuns categoric şi argumentat.
În faţa unui asemenea răspuns, sciţii şi-au dat seama că nu puteau angaja singuri o luptă decisivă împotriva persanilor. În această
situaţie şi-au încărcat avuţiile, femeile şi copiii în căruţe şi le-au trimis cât mai departe spre miazăzi.
Din acest moment, sciţii încep un război tipic de hărţuire a armatei persane, otrăvind în calea lor fântânile, dând pradă focului
semănaturile şi iarba, trimiţând turmele de animale spre ţinuturile din miazăzi. Regele Darius va realiza că, în faţa unui asemenea
război de uzură, nu va putea face faţă cu o armată atât de numeroasă, mai ales datorită lipsei alimentelor şi a hranei pentru cai. O
lovitură în plus va avea de la faptul că sciţii vor începe o serie de tratative cu grecii ionieni care păzeau podul de peste Dunăre şi
care erau şi posesorii de corăbii pe care le utilizau persanii pentru aprovizionare.
Regele Darius va lua în final hotărârea să se retragă din Scitia, îndreptându-si armata către Persia. „Astfel scăpară perşii. Iar sciţii,
căutându-i, le-au pierdut urma pentru a doua oară” (Herodot, IV,142)
În această confruntare, se mai cuvine să menţionam încă un episod legat de agatârşi. În timpul luptelor de hărţuire duse de sciţi,
aceştia vor încerca să-i implice, prin şiretenie, pe agatârşi în conflict, încercând să-i atragă pe persani pe teritoriile acestora.
Agatârşi, însă, vor riposta foarte prompt trimiţând un sol „ care să-i oprească de a pune piciorul pe pământul lor şi i-au prevenit că
,dacă vor încerca să năvălească acolo, mai intui vor avea de înfruntat o straşnică luptă cu ei. După ce le-au spus din capul locului
acestea, agatârşii şi-au adus oastea la hotare, hotăraţi să-i respingă pe năvălitori… Iar sciţii n-au mai intrat în ţara agatârşilor”.
(Herodot, VI, 125)
Refuzul ajutorului acordat de către agatârşi sciţilor se datorează mai mult ca sigur şi posibilelor conflicte anterioare avute cu
aceştia şi a cunoaşterii modului lor de comportament viclean. De altfel, Herodot menţionează că, încă din vechile vremuri,
agatârşii afişau o atitudine ostilă faţă de sciţi, ca popor sedentar de munte, faţă de incursiunile unui popor nomad de stepă.
Regele sciţilor Ariapeithes avea să fie ucis, în urma unui vicleşug, de către Spargapeithes, regele agatârşilor. Din păcate, istoricul
grec nu ne indică timpul în care s-a petrecut conflictul dintre cei doi regi.
Remarcabil este însă faptul că, în opera sa, Herodot ne dă informaţii şi despre alte triburi geto-dacice, care, chiar daca făceau
parte din marea familie a tracilor, se deosebeau de aceştia. Vorbind despre Istru, aminteşte pe tauri, aşezaţi la gurile Dunării,
terizi şi crobizi, situaţi pe malurile Istrului, trausi, stăpânitori ai ţinuturilor din nordul Dunării.
Cu toate că afirmă hotărât că: „Tracii spun că ţinutul de dincolo de Istru e ocupat de albine şi din cauza lor nu se poate pătrunde
mai departe. Cei care povestesc aşa ceva, după părerea mea, spun lucruri de necrezut. Căci se ştie că vietăţile acestea îndură greu
frigul; iar eu sunt de părere că ţinuturile de sub constelaţia Ursei nu pot fi locuite din cauza frigului. Iată, prin urmare, ce se spune
despre această ţară, ale cărei coaste le-au supus perşilor Megabazos <general persan al lui Darius >” (V,10), conform obiceiului
lui, revine şi se autocorectează, dându-ne detalii despre un alt trib care trăia la nord de Dunăre.
Cât priveşte partea dinspre miazănoapte <nord> a acestei ţări, nimeni n-ar putea spune cu exactitate ce oameni o locuiesc, căci
ţinutul de dincolo de Istru se arată a fi pustiu şi de o întindere nesfârşită. Singurii oameni despre care am putut afla, trăiesc
dincolo de Istru, şi sunt un neam cu numele de sigini. Ei se folosesc de haine ca şi ale mezilor. Caii lor – zice-se – au pe tot corpul
un păr des şi lung de cinci degete. Aceştia sunt mici şi cu bot scurt, nefiind în stare să poarte oameni. Înhămaţi însă la car, aleargă
cât se poate de repede. De aceea, băştinaşii călătoresc în care. Acest neam e răspândit până în regiunea eneţilor care locuiesc
ranga Adriatică. Ei susţin că sunt colonişti mezi (moesi=mysi) . Cum s-au aşezat aici mezii nu pot să-mi dau seama, dar, într-un
timp foarte îndelungat totul, este cu putinţa…. (V,9).
Este interesant faptul că, după studiul textului lui Herodot, marea majoritate a istoricilor s-au aplecat doar asupra geţilor,
considerându-i doar pe aceştia ca făcând parte din marea familie numită tot de ei geto-dacică, ignorând în totalitate celelalte
triburi trăitoare la sud şi nord de Dunăre, la gurile Dunării sau mai în nord, dincolo de Carpaţi, în Transilvania şi Moldova, care
erau şi ei traci şi nu sciţi, aşa cum se teoretizează prin ipoteza scito-iraniană.
Astfel s-au omis mari populaţii geto-dacice precum: bogaţii agatârşii, taurii, terizii, crobizii, trausii şi, mai ales, cei numiţi sigini.
Vom reaminti eroarea făcută de Herodot, care şi lui însuşi i se pare nelalocul ei, confundându-i pe mezi – popor care între anii 612
– 549 î. Hr. aveau să întemeieze un imperiu în nordul Iranului – cu moesii. Totul se datorează deformării informaţiei, a numelui
tribului ce trăia în nordul şi sudul Dunării, moesii, tradus de istoric ca şi mezi. Tot el, însă, în capitolul V.27, se va corecta numindu-
i pe aceştia mysii; moesii numiţi şi mysi, erau un trib geto-dacic care a ocupat vaste teritorii la sud ş nord de Dunăre până la
invazia romană şi ocuparea Balcanilor de către aceştia. În ciuda acestui fapt, numele comunităţii misilor avea să fie binecunoscut
şi în vremea răscoalei Asăneştilor din anul 1185 d. Hr., când cronicarul Nicetas Choniates afirmă că aceştia acum se numesc vlahi.
(!).
Omul politic şi istoricul grec Tucidice (460-396 î. Hr) îi va numi pe aceşti mysi/moesi pur şi simplu geţi atunci când va pomeni în
lucrarea sa “Istoria războiului peloponisiac” despre evenimentele petrecute sub conducerea regelui odris, Sitalces, între anii 431 –
424 î. Hr.
Înscăunat ca rege al tracilor odrisi, în anul 431 î. Hr., Sitalces va duce o politică de unire a triburilor trace atât prin diplomaţie cât şi
prin forţă. Statul odris era situat între Munţii Rodopi şi Munţii Balcanici până la Marea Neagră. Sitalces va reuşi să-şi pună
influenţa conducătoare asupra geţilor aflaţi imediat “dacă treci Munţii Haemus (Munţii Balcanici)” <geţii dintre Haemus şi Dunăre
> şi asupra “celorlalte populaţii stabilite dincoace de Istru, mai ales în vecinătatea Pontului Euxin”. Pentru a-i localiza mai bine,
istoricul grec aminteşte că : “geţii şi populaţiile din acest ţinut se învecinează <la est> cu sciţii, au aceleaşi arme şi sunt toţi arcaşi
calări”.
Regatul odris a lui Sitalces şi geţii ( Rhodopen=Munţii Rodopi, Balkan Gebirge=Munţii Balcani, Donau=Dunăre=Istru,
Griehenland=Grecia))
Sitalces, angajat în extinderea statului său, avea să omită însă că nu toţi tracii erau de acord să-i fie supuşi. „În timpul asediului de
la Delion <noiembrie 324 î. Hr> a murit şi Sitalces, regele odrisilor, făcând război împotriva tribalilor <trib tracic la sud de Plevna>
şi fiind învins în lupta. Seuthes, fiul lui Sparadocos, nepotul său, ajunsese regele odrisilor şi al restului Traciei pe care o stăpânea
acela” (Tucidide).
În timpul regalităţii lui Seuthes, geţii sunt pomeniţi pentru ultima oară ca aliaţi ai armatei odrise. Participând, se pare, în calitate
de mercenari, se vor confrunta cu puterea militara a atenienilor. Din relatarea lui Polyaenus rezultă că geto-dacii sud-dunăreni au
avut un rol important în obţinerea victoriei: “Pe când atenienii pustiiau ţărmul mării, prin părţile Chersonesului, Seuthes angaja
două mii de geţi uşor înarmaţi şi le porunci în taină să năvălească – ca şi cum ar fi duşmani – să pârjolească ţara şi să atace pe cei
de la ziduri. Văzând atenienii aceste lucruri ei – judecând după cele întâmplate – îi crezură pe geţi duşmanii tracilor; deci prinseră
inimă şi coborâră din corăbii şi se apropiară de ziduri. Seuthes ieşi dinlăuntrul zidurilor şi-i întâmpină pe atenieni, deoarece geţii
urmau să se alăture trupelor sale.
Când aceştia ajunseră în spatele atenienilor, îi atacară pe duşmani din spate; şi luându-i dintr-o parte tracii, dintr-alta geţii, îi
nimiciră pe toţi” (Polyaenus, Stratagemata, VII, 38).
Însă imediat după moartea lui Seuthes, statul odris va decade şi se va împărţi în mai multe stătuleţe conduse de regi locali rivali.
Se pare că Herodot a anticipat acest lucru: „neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după acel al inzilor. Daca ar avea un
singur cârmuitor sau daca tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după
socotinţa mea. Dar acest lucru este cu neputinţa şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceştia slabi.” (V,3).

Geţi şi Macedonieni ( 341 – 292 î. Hr.)

Anul 341 î. Hr.
Cea ce nu reuşise regele odris, Sitalces, între anii 431-424 î. Hr. şi urmaşii lui, respectiv ocuparea Macedoniei, va reuşi în schimb
regele Macedoniei, Filip al II-lea (359-336 î. Hr.), în anul 341 î. Hr., prin ocuparea a ceea ce mai rămăsese din regatul Odris.
Dar, prin ocuparea regatului odris, graniţele Macedoniei vor ajunge până la teritoriile geţilor, ceea ce va duce la iminenţa
declanşării unui conflict. „În acea vreme, precum spune istoricul Dio, Filip, suferind de lipsa de bani, s-a hotărât să devasteze cu
armata sa Odyssitana, cetate a Moesiei care, din cauza vecinătăţii, era atunci supusă goţilor <geţilor>. Dar preoţii goţilor <geţilor>
, aceia care erau numiţi pioşi, deschizând îndată porţile cetăţii, şi ieşind în întâmpinarea duşmanilor cu chitare şi îmbrăcaţi în alb,
au început să se roage cu cântări şi imnuri către zei să-i alunge pe macedoneni din patria lor. Macedo¬nenii, văzându-i cu câta
credinţă îi întâmpina, s-au zăpăcit şi, dacă este îngăduit a se spune, deşi înarmaţi, s-au speriat de preoţii neînarmaţi. De aceea,
descompunându-şi fără zăbava linia de luptă pe care şi-o organizaseră, nu numai că au renunţat la devastarea oraşului, dar şi pe
cei pe care-i aveau afară luaţi prizonieri după legile războiului, i-au dat înapoi şi, după ce au încheiat alianţa cu ei, s-au întors
acasă la ale lor “. (Iordanes – Geţi ca)
Tratatul de pace a fost încheiat din partea geţilor de câtre regele Cothelas, numit în alte izvoare şi sub numele de Gudila,
conducător al unei uniuni de triburi gete din Dobrogea şi până la portul Odessos. Tratatul va fi garantat şi printr-o alianţa
matrimonială, fiica regelui get, Meda (Medopa) de Odesa va deveni una din şotiile regelui macedonean Filip al II-lea. „Apoi Filip,
tatăl lui Alexandru cel Mare, intrând în legături de prietenie cu goţii <geţii> , a luat în casatori pe Medopa, fiica regelui Gudila,
pentru ca, asigurat prin astfel de rudenie, să întărească şi mai mult regatul macedonenilor. „ (Iordanes – Geţi ca) . Cothelas este
menţionat prima data în istorie de către gramaticul grec Satyros, originar din Callatis şi care a trăit la Oxyrrhynchos în Egipt în a
doua jumătate a secolului al III-lea: „(Filip) a mai primit (ca zestre) şi regatul moloşilor, luând în căsătorie pe Olimpiada – de la
care a avut pe Alexandru şi Cleopatra. Iar când a cucerit Tracia, veni la el Cothelas, regele tracilor, aducându-i pe fiica sa Meda şi
daruri multe. A luat-o în căsătorie şi pe aceasta, ducând-o sub acelaşi acoperiş cu Olimpiada.”
Anul 339 î. Hr.
În baza descoperirilor arheologice şi a mărturiilor scrise, putem constata că triburile getice din acele timpuri ajunseseră să
dispună de un potenţial economic şi militar suficient pentru a riposta cu succes tuturor tendinţelor de expansiune ale vecinilor lor
războinici. În anul 339, triburile scitice nomade asiatice conduse de Atheas vor încerca să invadeze din nou ţinuturile geţilor.
Conştientizând incapacitatea lor militară de a-i birui pe geţi, Atheas va căuta o alianţă cu regele macedonean Filip al II-lea în
încercarea de a-i prinde la mijloc “într-un cleşte” pe geţi. Realizarea unor astfel de alianţe temporare a fost vizibil facilitată de
faptul că puterea macedoneană tindea în vremea aceea să se extindă spre litoralul vest-pontic şi spre gurile Dunării.
Geţi conduşi de un misterios “Rex Histrianorum“ (Trogus Pompeius, Historiae Philippacae, IX, 2, 1-2) se vor opune însă sciţilor. Pus
în mare dificultate de către “histrieni”, Atheas va solicitat sprijinul lui Filip al II-lea, căruia i-a promis, potrivit relatării lui Trogus
Pompeius, “să-l lase urmaş la domnie în Sciţia” (Trogus Pompeius, Historiae Philippacae, IX, 2, 1-2). Filip i-a satisfăcut cu
promptitudine rugămintea, dar, între timp, regele “histrienilor” a murit şi Atheas, redresându-şi situaţia, a trimis înapoi
detaşamentul macedonean, căruia nu i-a plătit “nici măcar cheltuielile drumului” (Trogus Pompeius, IX, 2, 5). Deoarece Atheas a
refuzat să-şi respecte promisiunile sau să achite despăgubirile cerute de Filip, acesta a întrerupt asediul Byzantionului – în care se
afla angajat – şi a pornit cu oştirea împotriva sciţilor, cărora le-a provocat o înfrângere zdrobitoare, însuşi regele acestora, Atheas,
căzând pe câmpul de luptă.
Anul 335 î. Hr.
În urma asasinării regelui Filip al II-lea, conducerea Macedoniei este preluată de către fiul acestuia, Alexandros III Philippon
Makedonon, supranumit ulterior Alexandru Macedon sau Alexandru cel Mare (n. 356, rege între 336 şi 323). Multe triburi trace
supuse regatului Macedoniei au văzut în aceasta un bun prilej de a se elibera de sub ocupaţie şi s-au răzvrătit.
Această situaţie l-a determinat pe Alexandru ca în primăvara anului 335 î.e.n. să pornească în fruntea unui corp expediţionar, care
număra 30.000 de luptători, împotriva alianţei tribalilor, ilirilor şi geţilor de la nord de Haemus.
Lăsând la stânga cetatea Philippi şi masivul Orbelon, oastea macedoneană a trecut râul Nestos (Mesta) şi a pătruns, după zece zile
de marş, în Munţii Balcani. Aici a avut loc primă luptă cu tracii, care ocupaseră trecătoarea. Tactica aliaţilor traci şi geţi a fost
foarte ingenioasă. “Ei aduseră căruţe şi, punându-le înaintea lor, le foloseau drept metereze, ca să se lupte de pe ele, dacă ar fi
fost atacaţi, în acelaşi timp se gândeau să prăvălească căruţele asupra falangei macedonenilor din locul cel mai abrupt al
muntelui. Ei îşi închipuiau că, cu cât vor întâlni şi vor izbi căruţele o falangă mai compactă, cu atât o vor împrăştia mai bine prin
violenţa ciocnirii” (Arrian, Anabasis, I, 1, 7).
Replica tactică a regelui macedonean a fost la fel de ingenioasă: “Alexandru stătu la sfat cum să treacă muntele cât mai fără
primejdii. După ce a hotărât că primejdia trebuie totuşi înfruntată deoarece nu exista trecere prin altă parte, porunci hopliţilor ca,
atunci când vor fi slobozite la vale căruţele <de către traci>, cei cărora lăţimea drumului le îngăduia să rupă rândurile să se
risipească, ca să poată trece căruţele printre ei. Cei stânjeniţi de strâmtoare, să se strângă şi să se culce la pământ şi să-şi aşeze
scuturile unul lângă altul, cu toată grija, în aşa fel încât căruţele care vor veni cu putere să treacă peste ele – după cum e firesc –
fără a-i vătăma. Faptele se petrecură întocmai după cum poruncise şi plănuise Alexandru” (Arrian, Anabasis, I, 1, 8-9).
În lupta care a urmat, oastea macedoneană a respins adversarii, dar tentativa acestora de a destrăma falanga pentru a putea să o
nimicească constituie o dovadă că triburile trace intuiseră exact în ce consta tăria formaţiei inovate de Filip al II-lea şi căutau
soluţii pentru a o anihila.
În continuare, oastea macedoneană s-a îndreptat, prin munţi, spre teritoriul locuit de tribalii. Informat din vreme, regele acestora,
Syrmos, a ordonat evacuarea populaţiei – femei şi copii – spre malurile Istrului, unde a fost adăpostită într-unul din ostroavele
marelui fluviu. După o tentativă de rezistenţă la râul Lyginos (probabil Roşită), luptătorii lui Syrmos s-au retras , la rândul lor, spre
Dunăre.
Trei zile mai târziu a ajuns la fluviu şi oastea macedoneană. Acolo ea era aşteptată de “corăbii de război sosite de la Byzantion
prin Pontul Euxin şi pe fluviu<Dunărea>” (Arrian, Anabasis, I, 3, 3). Aceste corăbii serveau la aprovizionarea oastei care acţiona pe
uscat şi la împrospătarea ei cu noi efective, dar puteau fi utilizate pentru asigurarea trecerii armatei macedonene peste fluviu –
ceea ce ne duce la strategia lui Alexandru de a-i pacifica pe geţi, popor pe care îl considera ca fiind cel mai războinic din zonă.
Alexandru a încercat să efectueze “o debarcare forţată” pe ostrov, trecând acolo arcaşi şi hopliţi cu navele pe care le avea la
dispoziţie. Dar, datorită rezistenţei tribalilor adăpostiţi în ostrov, malurilor abrupte ale acestuia şi curentului puternic care antrena
navele în aval, tentativa a eşuat
Aflând de apropierea oştirii lui Alexandru, geto-dacii conduşi de regele Moskon, au concentrat pe malul opus al Dunării o
puternică oaste formată din peste 10.000 de pedestraşi şi circa 4.000 de călăreţi, cu care “voiau să-l împiedice dacă ar fi încercat
să treacă la dânşii” (Arrian, Anabasis, I, 3, 5).
Modificându-şi planul iniţial, Alexandru Macedon a renunţat la ideea debarcării pe ostrov şi a decis, în schimb, să pornească o
acţiune pe malul stâng al fluviului, împotriva geţilor.
Cu corăbiile pe care le avea la dispoziţie, cu monoxile găsite din zonă – “căci acestea, se aflau din belşug, deoarece locuitorii de pe
malurile Istrului le folosesc pentru pescuit în Istru sau când merg unii la alţii pe fluviu, iar mulţi fac cu ele piraterie” (Arrian,
Anabasis, I, 3, 6), şi cu mijloace improvizate (burdufuri umplute cu paie), Alexandru a trecut Dunărea în cursul nopţii însoţit de
circa 1.500 de călăreţi şi vreo 4.000 de pedestraşi. Profitând de întuneric, macedonenii au înaintat prin holdele bogate „culcând
grâul cu lăncile înclinate, până au ajuns la amantul necultivat” urmând malul fluviului, astfel că au apărut “mai neobservaţi”
(Arrian, Anabasis, I, 4, 1) în apropierea castei geto-dace. Realizarea surprinderii de către macedoneni a jucat un rol important în
deznodământul confruntării care a avut loc, căci geţii “rămăseseră uimiţi de îndrăzneala cu care <oastea lui Alexandru> într-o
singură noapte trecuse atât de uşor cel mai mare dintre fluvii, Istrul, fără să facă pod la locul de trecere” (Arrian, Anabasis, I, 4, 3).
Deşi macedonenii au realizat surprinderea la forţarea fluviului, acest fapt nu a determinat dezorganizarea sau paralizarea
rezistenţei geţilor şi nu a fost de natură să-i facă pe aceştia să renunţe la luptă.
Alexandru Macedon a adoptat un dispozitiv diferit de cel utilizat în confruntările anterioare cu tracii şi tribalii. Ţinând seama de
inferioritatea numerică a trupelor proprii şi pentru a le proteja faţă de acţiunile de hărţuire ale adversarului, el a ordonat falangei,
a cărei comandă a fost încredinţată lui Nicanor, să adopte “o formaţie pătrată” (Arrian, Anabasis, I, 4, 2), spre a înfrunta atacurile
geţilor din orice parte ar fi venit. Cavaleria, sub comanda personală a regelui, a fost dispusă la aripa stângă a falangei, cu misiunea
principală de a fi introdusă în luptă în momentul decisiv pentru a ataca în flancul şi spatele oastei geto-dace şi totodată, pentru a
contracara o eventuală tentativă de încercuire efectuată de aceasta.
Geto-dacii au primit, iniţial, lupta în câmp deschis cu cavaleria adversă, dar sosirea falangei i-a obligat să se retragă spre o aşezare
fortificată/cetate ce se afla “la o depărtare de o parasangă de Istru <cca.5,5 km> ” (Arrian, Anabasis, I, 4, 4).
Retragerea s-a efectuat în ordine, fiind acoperită de trupe de protecţie. Constatând că falanga macedoneană, urmărindu-i de-a
lungul fluviului, înainta în grabă – “ca nu cumva pedestraşii să fie încercuiţi de geţii care stăteau la pândă” (Arrian, Anabasis, I, 4,
4) -, oastea geto-dacă a părăsit fortificaţia fără luptă; femeile şi copiii au fost urcaţi pe cai şi transportaţi departe de linia Dunării,
“prin locuri singuratice” (Arrian, Anabasis, I, 4, 4). Motivele acestei retrageri sunt arătate clar de cronicar: “oraşul nu era bine
întărit” (Arrian, Anabasis, I, 4, 4), iar localnicii, apreciind realist situaţia, preferaseră să se pună la adăpost în altă parte, fără a se
mai lăsa supuşi unui asediu neavantajos.
Strategia dovedita de către geţi în dramatica încleştare cu oastea lui Alexandru Macedon a produs o puternică impresie în lumea
antică şi a fost consemnată în jurnalul generalului macedonean Ptolemaios, participant la evenimente, printre momentele
memorabile ale epocii. Marea înfruntare de pe linia Dunării din anul 335 î.e.n. a dus la spulberarea planurilor macedonene de
expansiune şi ocupare a ţinuturilor geţilor.
Arta militară a geţilor permitea acestora să se implice într-o confruntare militară de mare anvergură şi cu un adversar
experimentat, cu diferite forme şi procedee de luptă ingenioase în funcţie de situaţiile intervenite pe câmpul de bătălie.
Tactica aplicată de luptătorii geţi, întinderea de capcane, hărţuirea adversarului, evacuarea populaţiei neluptătoare şi a avutului,
retragerea luptătorilor în locuri dinainte stabilite s.a. , a etalat unele din trăsăturile esenţiale ale artei militare ale populaţiei
băştinaşe, care vor deveni tradiţionale pentru triburile geto-dacice şi ulterior valahilor/românilor.
După ce a distrus aşezarea “până la temelie” (Arrian, Anabasis, I, 4, 5), oastea macedoneană a trecut din nou fluviul, instalându-se
pentru câtva timp în tabără. Aici a primit Alexandru solii de pace şi supunerea din partea tribalilor învinşi, a triburilor trace şi illyre
din zonele învecinate. Geţii nu au participat la această supunere faţă de regele macedonean.
Care sunt concluziile pe care le putem trage în urma acestei confruntări dintre geţi şi macedoneni?
Uniunea triburilor geţilor era condusă de către „regele Moskon”, triburi având un grad de civilizaţie foarte dezvoltat şi o
organizare militară în măsura să se înfrunte cu maşina de război a macedonenilor lui Alexandru cel Mare, cel care va fi în stare să
genereze unul dintre cele mai mari imperii din antichitate. Numele basileului Moskon apare inscripţionat pe mai multe monede
descoperite pe teritoriul ţării.
Teritoriile la nord de Dunăre, considerate de către Herodot ca fiind „pustii”, nu erau chiar aşa de pustii, dovadă a faptului că erau
lucrate şi cultivate la un nivel înalt de agricultură ceea ce permitea obţinerea unor recolte de grâu mult superioare celor obţinute
de către macedoneni sau greci, „holdele de grâu erau îmbelşugate…. <pedestraşii înaintau > culcând grâul cu lăncile înclinate…”.
Prin neprezentarea lor la negocieri de supunere faţă de regele macedonean, geţii îşi vor păstra independenţa şi integritatea faţă
de nou născutul imperiu a lui Alexandru cel Mare, creând şi în viitor probleme macedonenilor.
Anul 335 î. Hr.
Datare ipotetică a existenţei unui conducător al unei uniuni de triburi geto-dacice pe nume Sarmis/Armis Basileus în Transilvania.
Numele acestuia este inscripţionat pe monede descoperite în zona Turzii şi Grădiştea Muncelului. Se remarcă asemănarea
numelui viitoarei capitale a dacilor Sarmisegetusa cu numele acestui rege dac Sarmis sau Armis.
Anul 326 î.Hr.
În scopul ocupării şi extinderii supremaţiei asupra populaţiilor scitice din jurul Mării Aral (Lacul Meotic), Alexandru Macedon,
trimite pe unul din generalii lui, Zopyrion, cu o puternică forţă militară să ocupe oraşul grec Olbia din nordul Mării Negre,
localitate amplasata la gurile Bugului. Zopyrion asediază oraşul fără rezultat, olbiopolitanii reuşesc să nu permită macedonenilor
cucerirea cetăţii. Urmare acestui fapt, armata de 30.000 de oameni, epuizată, se vede obligată să facă drum întors spre
Macedonia. Acest drum avea să fie pentru ei ultimul, geţii atacă această armată demoralizată în retragere şi o decimează.
Zopyrion însuşi moare în această confruntare. Puţini supravieţuitori reuşesc să ajungă în Macedonia şi să relateze dezastrul suferit
. ( Arrian – Anabasis )
Anii 315-314 î. Hr.
O descriere mai amănunţita despre primele confruntări dintre Lisimach şi uniunile de triburi trace şi gete le avem de la Diodor din
Sicilia (80 – 21 î. Hr) istoric roman de origine greacă, care, timp de trei decenii, a calatori adunând date şi informaţii care-l vor
duce la scrierea unei istorii în 40 de cărţi – Biblioteca Istorică.
Lisimach (cca.360 – 281 î. Hr.) a fost unul din generalii de vază a lui Alexandru Macedon, numit în funcţia de satrap (guvernator) al
Traciei macedonene între anii 321 – 306 î. Hr. Această provincie cucerită de Alexandru Macedon era situată între Munţii Rhodopi
şi Munţii Haemus (Munţii Balcanici / Stara Planina).
Odată cu numirea lui în funcţie, Lisimach începe o serie de pregătiri militare pentru cucerirea teritoriilor aflate la nord de Munţii
Haemus, teritoriu pe care-l stăpâneau triburi tracice şi getice conduse de regele Seuthes. Primele confruntări din anul 315 î. Hr se
încheie fără niciun rezultat, trupele macedonene fiind obligate să se retragă în Tracia macedoneană.
Profitând de această semi-înfrângere a lui Lisimach, în anul 314 î. Hr., cetăţile greceşti de pe malul Marii Negre, care se aflau sub
hegemonia macedonenilor, se răscoala. Pentru a-şi asigura reuşita, grecii se vor alia cu geţii şi tracii.
Aflând despre această alianţă, Lisimach va trece Munţii Haemus şi va intra în Tracia îndreptându-se către localitatea Odessos
(Varna). Ajuns în faţa cetăţii, o va asedia şi o va ocupa. De aici va ataca pe rând cetăţile greceşti şi le va readuce sub stăpânirea sa.
În ajutorul grecilor vor veni geţii şi tracii „cu oşti numeroase, pentru a-i ajuta pe aliaţii lor potrivit înţelegerii. Lisimach i-a
întâmpinat şi, lovindu-i cu totul pe neaşteptate şi uluindu-i, i-a silit pe traci să se predea. Iar pe sciţi <geţi > i birui în linie de
bătaie, măcelărind pe mulţi. Pe acei care scăpaseră cu viaţă, îi urmări dincolo de hotarele ţării lor„ (Diodor din Sicilia).
După această bătălie, Lisimach a început asediul cetăţii Callatis, ultima aşezare grecească rămasă necucerită. În ajutorul
calatienilor va sări însă un alt general al lui Alexandru Macedon, dar rival a lui Lisimach, Antigonus I Monophthalmus „Chiorul”
(cca. 382 – 301 î. Hr. ) care va trimite atât trupe pe uscat, cât şi pe mare.
Lăsând asediul în grija unui general, Lisimach va părăsi Dobrogea şi va căuta să se reîntoarcă în grabă în provincia Tracia pentru a-l
putea înfrunta pe Antigonus. „Şi pregătindu-se el să treacă munţii Haemus, se întâlni cu Seuthes, regele tracilor, care îl sprijinea
acum pe Antigonos. Seuthes păzea trecătorile cu un număr mare de osteni. Dând o bătălie ce a durat multă vreme, Lisimah
pierdu mulţi oameni, chiar dintre oştenii lui, dar măcelari un mare număr de duşmani şi trecu cu de-a sila printre rândurile
barbarilor. „ (Diodor din Sicilia)
Se pare că tot în această perioadă, se va isca un conflict între regele get Zalmodegicos şi conducătorii cetăţii Histria. În urma unor
confruntări militare, Zalmodegicos va captura în jur de 60 de ostatici, precum şi o mare parte a veniturilor cetăţii. „ Întrucât
Diodoros al lui Thrascycles, Procritos al lui Pherecles şi Clearchos al Aristomachos, trimişi soli la Zalmodegicos în privinţa
ostaticilor, au călătorit prin ţara duşmana şi – înfruntând primejdii de tot felul şi dând dovadă de cea mai deplină râvnă – au adus
apoi ostaticii (fiind aceştia la număr peste şaizeci), convingandu-l totodată pe Zalmodegicos să restituie cetăţii veniturile, ….
(Inscripţie de la Histrita)
Pacea dintre părţi se va încheia prin acceptul plăţii permanente a unui tribut de către greci către Zalmodegicos, în schimbul căreia
regele get le va garanta pacea şi liniştea.
Din păcate, textul nu conţine nume de localităţi pentru a putea identifica unde anume exista această uniune de triburi gete aflată
sub conducerea lui Zalmodegicos. Opiniile istoricilor sunt împărţite, unii înclinând spre a-l localiza în sudul Moldovei, iar alţii în
stânga Dunării, în Muntenia.

Anul 300 î. Hr.

„Atunci Lysimach, dintre vecini, s-a războit mai intui cu odrisii şi apoi a pornit cu armata împotriva lui Dromichaites şi a geţilor.
Dar avu de înfruntat nişte barbari foarte pricepuţi în războaie şi care îl întreceau cu mult prin numărul lor. El însuşi ajunse într-o
primejdie cât se poate de mare şi scăpă cu fuga. Fiul sau, Agathocles, care-l sprijinea atunci în luptă pentru prima oară, fu luat
prizonier de către geţi. Lysimach a fost biruit şi în alte lupte. Şi deoarece socotea că nu este puţin lucru să-şi aibă fiul prins în
război, el încheie o pace cu Dromichaites şi din stăpânirea sa cedă geţilor ţinuturile de dincolo de Istru. Mai mult de nevoie îi dădu
în căsătorie pe fiica sa. Unii spun că nu Agathocles a fost prins, ci însuşi Lysimah; că l-a salvat Agathocles, care ar fi căutat să
ajungă la o înţelegere cu Dromichaites, pentru răscumpărarea lui”. (Pausanias – Descrierea Greciei) .
Înscăunat la anul 306 î. Hr. ca rege al Traciei, Lisimach va încerca să-şi stabilească graniţa pe Dunăre. Dar aici se va lovi de
puternica ripostă a geţilor conduşi de regele Dromichaites. Încercarea de a ocupa unele cetăţi şi aşezări gete de pe malurile
Dunării se vor solda fără rezultat pentru macedoneni.
În vederea pedepsirii acestui afront, Lisimach va aduna o armată pe care o va pune sub conducerea fiului sau Agathocles, cu
scopul ocupării teritoriilor getice de la nord de Dunăre. Sfârşitul acestei expediţii este însă dezastruos pentru macedoneni, armata
este decimată şi puţinii supravieţuitori printre care şi Agatocles sunt luaţi prizonieri. Ţinut în captivitate, Agatocles este eliberat,
se pare, trei ani mai târziu, în anul 297 î. Hr., probabil în urma unor înţelegeri diplomatice între cei doi regi şi se înapoiază la
curtea tatălui său încărcat de daruri. Dromichaites speră ca prin acest gest să recapete teritoriul ocupat de Lisimah şi odată cu el
pacea. „Tracii <geţii>, care îl făcură prizonier pe fiul regelui, pe Agathocles, l-au trimis cu daruri înapoi la tatăl său, pregătindu-si
astfel o scăpare împotriva întâmplărilor neprevăzute ale soartei. În acelaşi timp, ei nădăjduiau să-şi recapete prin această
binefacere pământul pe care îl ocupase Lysimach. Ei nu sperau deloc să poată câştiga războiul, devreme ce aproape toţi regii cei
puternici s-au înţeles între ei şi se ajutau unul pe celalalt.” (Diodor din Sicilia).
Se pare însă că dorinţa de pace a regelui Dromichaites nu a fost înţeleasa de către Lisimach, astfel că el recidivează în anul 292 î.
Hr. când organizează o nouă campanie contra geţilor.
Marea armată macedoneană, la fel ca pe timpul lui Alexandru Macedon, trece Dunărea şi pătrunde în teritoriul getic. Din acest
moment, geţii aplică tactica „pământului pârjolit”, evacuând populaţia şi grânele, incendiind păşunile şi otrăvind fântânile.
Armata macedoneană, într-o ţară a nimănui, suferă de foame şi de sete, fiind supusă atacurilor fulgerătoare de hărţuire ale
geţilor, fără putinţă de retragere. „ Armata lui Lysimach era chinuită de foame. Prietenii îl sfătuiau pe rege să scape cum va putea
şi să-şi mute gândul că oastea lui l-ar putea salva. Lysimach le răspunse însă că nu era drept să-şi părăsească ostaşii şi prietenii,
asigurându-si lui o scăpare ruşinoasă …” (Diodor din Sicilia) .
În faţa unei armate chinuite de foame, măcelărita sistematic şi demoralizată, geţii vor angaja bătălia decisivă în urma căreia
Lsimach şi însoţitorii lui vor fi luaţi prizonieri.
„Dromichaites, regele tracilor <geţilor>, după ce primi cu multă prietenie pe regele Lysimach, numindu-l şi tată, îl conduse
împreuna cu copiii săi într-o cetate numita Helis.
Ajungând oştirea lui Lysimach în puterea tracilor <geţilor>, aceştia se strânseră la un loc – alergând în număr mare – şi strigară să
le fie dat pe mână regele prizonier, ca să-l pedepsească. Căci – spuneau ei – poporul, care luase parte la primejdii, trebuie să aibă
dreptul de a chibzui asupra felului cum să fie trataţi cei prinşi. Dromichaites fu împotriva pedepsirii regelui şi-i lămuri pe oşteni că
este bine să-l cruţe pe bărbatul acesta. Dacă l-ar omorî pe Lysimach – spunea el, – alţi regi au să-i ia domnia şi se prea poate ca
regii aceştia să fie mult mai de temut decât înaintaşul lor. Dar cruţându-l pe Lysimach, acesta – cum se şi cuvine – are să se arate
recunoscător tracilor, care i-au dăruit viaţa. Iar locurile întărite <cetăţile> , aflate mai înainte vreme în stăpânirea tracilor, ei le vor
dobândi înapoi fără nicio primejdie.
Cu încuviinţarea mulţimii, Dromichaites căută printre prizonieri pe prietenii lui Lysimach şi totodată pe sclavii care obişnuiau ca
să-l slujească şi-i aduse în faţa regelui prizonier. Săvârşi apoi jertfa şi îl pofti pe Lysimach la ospăţ – împreuna cu prietenii săi şi pe
tracii cei mai de vază. <Dromichaites> pregăti mese <deosebite>. Pentru cei din jurul lui Lysimach, întinse un covor regal, luat în
luptă, iar pentru sine şi prietenii săi aşternu doar paie.
De asemenea fură pregătite două ospeţe: pentru cei macedoneni, Dromichaites rândui tot felul de mâncăruri alese, servite pe
masă de argint, iar tracilor <geţilor> le dădu să mănânce zarzavaturi şi carne, dar pregătite cu măsură, aşezate pe nişte tăbliţe de
lemn, care ţineau loc de masă. În cele din urmă, puse să le toarne macedonenilor vin în cupe de argint şi aur, pe câtă vreme el şi
tracii lui beau vinul din pahare de corn şi lemn, aşa cum obişnuiesc geţii. Pe când băutura era în toi, Dromichaites umplu <cu vin>
cornul cel mare, îi spuse lui Lysimach „tată” şi îl întrebă care din cele doua ospeţe i se pare mai vrednic de un rege: al
macedonenilor sau al tracilor. Lysimach îi răspunse că al macedonenilor (…).
Atunci – zise Dromichaites – de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de
străluciri, şi te-a cuprins dorinţa să vii la nişte barbari, care au o viaţă de sălbatici, locuiesc într-o ţară bântuită de geruri şi n-au
parte de roade îngrijite ? De ce te-ai silit, împotriva firii, să-ţi aduci oştenii pe nişte meleaguri în care orice oaste străina nu poate
afla scăpare sub cerul liber? Luând din nou cuvântul, Lysimach spuse regelui că nu ştia ce război poartă, dar că pe viitor va fi
prietenul şi aliatul tracilor; iar – cât despre recunoştinţa datorată – nu va rămâne vreodată mai prejos decât binefăcătorii săi.
Dromichaites primi cu un simţ de prietenie spusele lui Lysimach. El căpăta înapoi de la acesta toate întăriturile <cetăţile> ocupate
de oamenii lui Lysimach. Apoi îi puse pe cap o diademă şi îi îngădui să se întoarcă acasă.” (Diodor din Sicilia – Biblioteca Istorica)
Descrierea făcută de Diodor asupra evenimentelor petrecute este monumentală, nemaifiind necesare adăugiri sau completări.
Ca şi o concluzie putem afirma că geţii erau, la acea vreme, o putere organizatorică şi armată foarte puternică, capabilă să
înfrângă o maşină de război precum a macedonenilor care cuceriseră la acea vreme întreaga lume cunoscută.
Dar ce este mai important este modul de comportament al regelui Dromichaites care căuta, prin orice mijloace, să-şi asigure
pacea, dar în acelaşi timp, să dea de înţeles duşmanilor lui că şi-o poate asigura şi prin forţă armată. Morala regelui get privind
modul simplu în care-şi duceau viaţa, faţă de fastul macedonenilor este făcută în mod ironic la adresa acestora.
Dromichaites este un adevărat descendent al înţeleptului Anacharsis, care îşi invită ascultătorii şi învăţăceii la ducerea unei vieţi
modeste şi cumpătate, convingându-si supuşii să mănânce „zarzavaturi şi carne, …. pregătite cu măsura” şi nu în exces. Chiar şi
modul de servire al mâncării şi băuturii la geţi este tipic celui românesc, practicat de ţăranii noşti şi în ziua de azi. Prinşi cu
activităţile gospodăreşti zilnice, ţăranii noştri, în general din zonele de munte, prefera să mănânce pe acele „tăbliţe de lemn”,
numite azi „doguri” sau „funduri” pe care îşi taie „pita, slana şi ceapa”, iar pentru băut preferă vase de lemn.
Referitor la acea masa comemorativă şi a urmărilor ei, se spune că regele Lisimach ar fi exclamat cu tristeţe: „Pentru cât de mică
plăcere, am ajuns rob din rege ce eram ! ”

Daci şi geţi ( 292 – 109/6 î. Hr.)

Sfârşitul secolului III î. Hr. va aduce asupra popoarelor geto-dacice invazia triburilor celtice şi a bastarnilor, grup de populaţie
germanic, invazii care vor determina realizarea unor uniuni puternice de triburi geto-dacice, create în special în scopul de a se
apăra împotriva invadatorilor : piephigi, în zona centrală a Munteniei, în jurul Argeşului, siensii în zona Vrancei, buridavensii în
Oltenia, ratacensi/racatensii în Maramures şi pe Târnave şi predavensii în regiunea Crişurilor.
Invazia acestora era determinată în primul rând de bogăţia naturală a ţinuturilor carpato-pontice. Polibiu (200 – 118 î. Hr.),
scriitor grec, ne oferă o imagine plastică a acelor timpuri: “ În privinţa celor necesare vieţii, ţinuturile pontice ne dau vite şi sclavi,
în număr foarte mare şi de o calitate mărturisita de toţi ca excelentă. Dintre articolele de lux, ne procură din belşug miere, ceară,
peşte sărat. În schimb, primesc din prisosul regiunilor noastre ulei şi tot felul de vinuri. Cu grâu facem un schimb reciproc. Uneori,
la nevoie, ne dau ei <geţii> . Alteori iau dânşii de la noi”
Atingător de aceste invazii de triburi germanice avem şi prima informaţie referitoare la daci.
Bastarnii erau un popor germanic, originar din centrul Europei. În jurul anului 200 î. Hr., aceştia s-au deplasat la nord de gurile
Dunării, conform menţiunii făcute de către geograful Demetrios din Callatis. În decursul timpului, aceştia se vor extinde şi pe
actualul teritoriu al Republicii Moldova, de unde îşi vor începe atacurile peste Prut, cu ţinta Moldova şi Transilvania.
Intenţia lor de a pătrunde în Transilvania a provocat reacţia triburilor locale de daci. Istoricul roman, de origine celtă, Gnaeus
Pompeius Trogus (sec. I î. Hr.) avea să menţioneze aceste evenimente, confirmând totodată şi legătura dintre geţi şi dacii: “Şi dacii
sunt o mlădiţă a geţilor. În vremea regelui Oroles, se luptară fără succes împotriva bastarnilor şi de aceea, ca pedeapsă pentru
slăbiciunea arătată, au fost siliţi, din porunca regelui, ca atunci când voiau să doarmă, să pună capul în locul picioarelor şi să facă
şotiilor lor serviciile pe care mai înainte acestea obişnuiau să le facă lor. Această pedeapsă a fost înlăturată numai după ce, prin
vitejia lor, au şters ruşinea pe care şi-au atras-o în războiul de mai înainte” (Trogus Pompeius).
în opinia majoritară a istoricilor, regele Oroles era un conducător al unei puternice uniuni de triburi din sud-estul Transilvaniei şi
posibil şi vestul Modovei, pe linia Carpaţilor Orientali. În încercarea sa de a se opune invaziei bastarnilor, acesta va fi înfrânt.
Pentru a-şi redisciplina supuşii, i-a obligat pe aceştia la o serie de umilinţe morale care vor fi determinante ulterior, reuşind să-i
înfrângă pe bastarni şi să-i alunge de pe teritoriile lor.
Din păcate, istoricul roman nu datează aceste evenimente, astfel încât, istoricii şi cercetătorii nu pot face decât presupuneri
despre perioada în care s-a petrecut acest eveniment. În general se admite că aceste războaie daco – bastarne s-au desfăşurat
într-o perioadă cuprinsă între sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului I î. Hr. ( cca. 110 – 90 î. Hr. ?)
În urmă cu 20 de ani, la Racos (Braşov) au fost descoperite trei sanctuare dacice circulare, care se află pe locul doi ca mărime,
după cele de la Sarmisegetusa. Aceste sanctuare, deosebit de valoroase din punct de vedere arheologic, atestă faptul că, în
această zonă, a Ţării Bârsei, exista un puternic regat dacic, înainte de Burebista. Pe lângă cele trei sanctuare circulare, s-a mai
descoperit unul, cu baze de coloane din tuf vulcanic. Cetatea de la Racoş era împărţită în două sectoare: partea NV, care avea un
rol religios, şi cea de SE, cu rol militar, de apărare. Aşezările de la Racoş sânt cu 200 sau 300 de ani mai vechi decât cele din Munţii
Orăştiei. Se pare că încă din secolele V – IV î.e.n. aici exista un regat puternic, bine clădit şi apărat. În sanctuarul dacic de la Racoş
s-au găsit cuie dacice de fier în formă de cap de lebădă care nu ruginesc niciodată. Testate cu raze X, s-a descoperit că, intr-
adevăr, cuiele au peste 2000 de ani, iar în componenţa lor intră fier pur (99,97 % ), magnetită, oxid de fier şi alumino-silicaţi. În
lume mai sunt două exemple de astfel de fier inoxidabil: stâlpul de fier de la Delhi şi discul din Mongolia, cercetate de NASA. S-au
mai găsit şi nişte calupuri de fier dacic de peste 40 de kg, cu toate că, la acea vreme, romanii nu puteau să topească în cuptoarele
lor bucăţi mai mari de 25 kg.
În Ţara Bârsei au mai fost descoperite şi alte aşezări geto-dacice, la Pietrele lui Solomon, Răcădau, Râşnov, Zărneşti, Feldioara,
Teliu, Rupea ş.a. La Pietrele lui Solomon au fost găsite urmele unei fortificaţii, mai exact baza unui turn dacic, precum şi
rămăşitele unui val de apărare.
 „Cetăţuia” punct
strategic de unde supravegheau dacii, Ţara Bârsei
Despre alţi conducători de triburi sau uniuni de triburi getice din secolul II î. Hr. ne aminteşte o inscripţie descoperită la Histria.
Cetăţile greceşti de pe malul Mării Negre după eliberarea de sub dominaţia macedoneană au căutat sprijinul conducătorilor geţi
din Dobrogea, acceptând chiar un statut de suzeranitate, obligându-se să plătească un tribut anual în schimbul apărării. Cetatea
Histria aflată în sfera de influenţă a regelui get Remaxos avea să se confrunte cu o agresiune din partea „tracilor” regelui Zoltes.
Cine erau aceşti doi conducători. După opinia generală a istoricilor, se pare că Remaxos era conducătorul unei puternice uniuni de
triburi din Dobrogea, dincolo de Dunăre, în Câmpia Munteană; la rândul lui, Zoltes era un conducător al unui trib sau uniune de
triburi getice aflate la sud de Dunăre şi Dobrogea. Bunăstarea cetăţii şi bogăţia recoltelor aveau să-l determine pe Zoltes, asociat
şi cu „tâlhari”, să efectueze o serie de expediţii de jaf. În această situaţie, grecii, pentru a-şi proteja avuţiile, hotărăsc numirea
unui sol care să negocieze pacea cu Zoltes în schimbul unei sume de bani.
‚Sfatul şi Poporul a găsit cu cale; preşedinte al Adunării fiind Dionysios a lui Bianor, Apollonios a lui Celobrotos a spus: Întrucât
Agathocles a lui Antiphilos, coborâtor dintr-un părinte binefăcător al obştii, se poartă faţă de cetate şi de cetăţeni ca un om
vrednic şi de semăna, dovedindu-şi în chipul cel mai deplin, cu vorba şi fapta, râvna faţă de popor, în orice împrejurare grea
pentru cetate, precum şi în toate dregătoriile, însărcinările şi slujbele; şi mai întâi, într-o vreme când cetatea este bântuită de
tulburări, iar tracii <geţii>, în număr mare, atacau oraşul şi teritoriul, când grânele stăteau să dea în pârg iar cetăţenii se
frământau foarte, a fost ales căpetenie a arcaşilor, şi strângând oşteni cu plată, Agathocles a ştiut să păzească ţarinile, dând
putinţă fiecăruia să-şi strângă grânele fără vătămare; iar când tracii <geţii> din jurul lui Zoltes au pătruns cu oaste mare în Scytia
<Scitia Minor=Dobrogea>, către oraşele greceşti de sub oblăduirea regelui Rhemaxos, (tot el) ales sol, a pornit în ţară străina,
străbătând pământurile mai multor noroade şi, înfruntând primejdiile de tot felul, a convins pe barbari nu numai sa cruţe cetatea,
dar şi să (….) adunate înainte de tâlhari (….) ce se aflau la ordinul lui Zoltes (….) sa mântuiască toate (…) şi împreuna cu ei s-a
grăbit (…) cetatea să plătească cinci <talanţi de aur > pentru ca să cadă la înţelegere cu cetatea în privinţa hranei. (Inscripţia de la
Histria)
Solul numit de către greci, Agathocles, avea să ajungă la un compromis cu Zoltes şi complicii lui „tâlharii”, în schimbul unei sume
destul de mare de bani (5 talanţi de aur). Nu avem de ştire dacă aceşti bani au ajuns la Zoltes, sau nu, dar cert este însă faptul că
conducătorul get avea să organizeze o nouă campanie de jaf îndreptata contra cetăţii şi ţinuturile Histriei.
Când după aceasta, aceiaşi <barbari> au năpădit ţinutul şi au prins să asedieze Bizone şi să pustiească teritoriul, grânele noastre
fiind (şi de data aceasta) gata să dea în pârg, ales sol şi pornind spre locul unde se afla oastea, rânduit de cetăţeni să răscumpere
după putinţa teritoriul şi recolta, i-a convins pe Zoltes şi pe traci <geţi>, cu preţ de 600 de galbeni, să nu pătrundă în teritoriu, nici
să se apropie de oraş, ceea ce a îngăduit cetăţenilor să rămână stăpân
i pe toate grânele de pe ogoare.
Şi iarăşi, ales sol în Tracia şi la căpetenia acestora Zoltes, a reînnoit învoielile şi înţelegerile încheiate cu ei; şi simţind că se strâng
laolaltă tâlharii mulţi, a adus faptul la cunoştinţa lui Zoltes, dând de ştire şi cetăţenilor după întoarcerea sa acasă: din care pricină
uneltirea a rămas fără urmări. (Inscripţia de la Histria)
Grecii vor reveni din nou la masa de tratative cu Zoltes, reuşind să-l convingă pe acesta în schimbul a 600 de galbeni, să nu le
calce hotarele. Din nou, nu avem ştire despre faptul dacă acesta a primit banii sau nu, sau dacă nu a fost doar amăgit de greci,
cunoscându-se bine versatilitatea acestora spre înşelăciune. Nemulţumit, Zoltes va intra din nou în ţinuturile Histriei. În această
situaţie, grecii apelează la regele Remaxos, care trecuse Dunărea în Dobrogea în vederea ridicării tributului de la aceştia, cerându-
i acestuia un număr de 100 de călăreţi pentru apărarea cetăţii. Ciudat este faptul că Remaxos nu le va acorda ajutorul promis,
inscripţia nu pomeneşte motivul, dar este mai mult ca sigur neplata tributului către el.
Zoltes va reveni însă din nou în forţă: „ Iar mai târziu, calcând tracii jurămintele şi învoiala şi tot dând năvală (pe pământurile
cetăţii), ales de popor comandant <Agathocles> cu puteri depline al teritoriului şi strângând oşteni voluntari, dintre cetăţeni şi
barbarii adăpostiţi în cetate, a păzit ogoarele şi turmele şi grânele până la trecerea (spre noi) a regelui Remaxos. Iar după ce
regele a trecut pe malul din faţă, nelăsând în urmă-i străji de teamă şi trimiţând numai vestitori ca să cearăa tributul, ales sol şi
pornind la drum pe apă, l-a convins pe regele Remaxos să dea spre pază cetăţii călăreţi o sută; iar când tracii au căzut în număr
mare asupra străjerilor, iar aceştia de frica au fugit pe celălalt mal, lăsând teritoriul (cetăţii) fără pază, <au> trimis sol la feciorul
regelui, Phradmon, l-a convins pe acesta să dea cetăţii călăreţi şase sute, care, întrecând oastea vrăjmaşilor, au înfrânt pe
căpetenia acestora Zoltes….” (Inscripţia de la Histria)
Urmare a marilor pierderi suferite în urma invaziei lui Zoltes, grecii vor apela la fiul lui Remaxos, Phradmon, care va interveni cu
un număr de 600 de călăreţi care îl vor înfrunta pe Zoltes şi „tâlharii” lui, îl vor învinge şi-l vor alunga la sud de Dobrogea.
Tot în secolul al II-lea se aminteşte de existenţa unui rege dac Rubobostes şi a unui fenomen deosebit ’’ incrementa Dacorum per
Rubobostes regem ’’adică < creşterea puterii dacilor sub regele Rubobostes >. (Gnaeus Pompeius Trogus ).
Cine este acest rege dac rămâne un mister, cronicile vremii nu ne oferă alte informaţii sau acestea au fost pierdute.
Este mai mult ca sigur că, în timpul acestui rege dac transilvănean, să se fi realizat unirea triburilor dacice sub o singură
conducere, înainte de anul 168 î. Hr., ca răspuns la invazia şi dorinţa de dominaţie a celţilor.
O altă menţiune misterioasă, datată tot în secolul doi, pomeneşte despre vizita în „ţara dacilor” a unui dregător chinez, Tcang
K’ian, supus al regelui Wou-ti (140-87), în căutare de viţă de vie nobilă.
*
La cumpăna dintre secolele III si II î. Hr. , asupra Peninsulei Balcanice se va abate una din cele mai mari ameninţări ale istoriei de
până atunci: romanii. În timpul celui de-al doilea război punic (218 – 201 î. Hr.), legiunile romane vor pătrunde în Iliria şi o vor
ocupa, creând aici un puternic avanpost militar de unde îşi vor începe atacurile asupra populaţiilor tracice învecinate. După
bătălia de la Pydna, din anul 169 î. Hr., regatul macedonean este împărţit în patru părţi, dar clientelare Republicii Romane. În
scurt timp însă, stătuleţele artificial create de romani sunt desfiinţate de către aceştia, Macedonia fiind transformată în provincie
romană în anul 146 î. Hr.
Intruziunea romanilor nu va fi însă văzuta cu ochi buni de către triburile ilire, tracice şi celtice existente în zonă, fapt ce va duce la
veşnice conflicte armate între părţile în cauză. În anul 109/6 î. Hr. se vor vedea implicaţi în aceste lupte, fără voie, şi daco-geţii.
Urmărind trupele în retragere ale celţilor, romanii vor trece dincolo de Dunăre, atacând, printre altele, şi comunităţile daco-getice
din zona. În această situaţie, daco-geţii se vor alia cu celţii şi tracii de peste Dunăre şi vor pătrunde în teritoriile controlate de
romani. În faţa unei asemenea ameninţări, M. Minucius Rufus, guvernatorul Macedoniei, va fi nevoit să i-a urgent măsuri de
apărare şi, ulterior, atac, pentru înfrângerea şi respingerea daco-geţilor peste Dunăre. Evenimentul în sine este primul conflict
armat dintre daci şi viitorii lor duşmani, romanii.
Din păcate, nu avem cunoştinţă despre numele conducătorilor daco-geţi a triburilor/uniunilor de triburi intrate în conflict cu
romanii.
Singura menţiune despre existenţa unui rege dac/get este cea de pe buza unui vas pentru păstrarea proviziilor, Thiamarcos
(BASILEO THIAMARCOS EPOIEI), inscripţie scrisă cu caractere greceşti, descoperită la Buridava (Ocniţa, Vâlcea). După opinia
istoricilor, acest rege, conducător al tribului buridavensilor, ar fi trăit în secolul I î. Hr.
Demn de remarcat este faptul că vasul s-a descoperit într-o subterană a cetăţii Buridava, cetate construită sub formă de
potcoavă, având un sistem de apărare alcătuit din valuri de pământ, palisade de lemn şi ziduri de piatră fasonată. Edificiul central
numit “palat”, situat pe un deal la cca. 600 m altitudine, avea multe încăperi subterane săpate în stâncă, de altfel singurele care s-
au păstrat, deoarece restul clădirii din lemn a căzut, se pare, pradă unui incendiu violent. Cetatea dispunea de o serie de ateliere
de prelucrare a fierului, a pietrei, a bronzului şi a argintului, în încăperile subterane descoperindu-se un bogat material arheologic
constând în ceramică, podoabe, unelte, arme şi monezi.
Existenţa acestei localităţi – cetate a fost menţionata şi de către geograful grec Ptolemeu (87 – 165 d. Hr.).

Epoca lui Burebista ( 82 – 44 î. Hr.)

Situaţia din ţinuturile carpato-pontice, la începutul secolului I î. Hr. era explosivă, dacii confruntându-se cu încercările, interne şi
externe, de impunere a dominaţiei triburilor celtice şi germanice, ceea ce va duce la veşnice confruntări armate între aceştia şi
băştinaşi. La acea vreme, dacii şi geţii erau fărâmiţaţi, în triburi sau mici uniuni de triburi, nereuşind să facă posibilă o opoziţie
puternică contra triburilor invadatoare. Necesitatea unei asemenea uniuni o va gândi şi pune în aplicare “cel dintâi şi cel mai
puternic dintre regii care au domnit vreodată peste Tracia” , Burebista.
„Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, Burebista, bărbat get, l-a înălţat atât de mult prin exerciţii,
abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din
populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani. Căci, trecând plin de îndrăzneală Dunărea, şi jefuind Thracia — până
în Macedonia şi Illyria —, a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu illirii [i-a nimicit pe de-a întregul pe boii aflaţi sub
conducerea lui Critasiros şi pe taurisci.” (Strabon – Geographia)
În anul 82 î. Hr., Burebista preia  la tatăl său conducerea unei puternice uniuni de triburi dacice habitante în zona Munţilor
Orăştiei şi împrejurimi. Remarcabil om politic şi fin diplomat, Burebista este, în acelaşi timp, şi un înzestrat conducător militar, cu
veleităţi de bun organizator.
Secondat de marele preot Deceneu, colaborator şi sfetnic de taină, Burebista are curajul şi tăria de a lua în mâini destinul
neamului său. „Spre a ţine în ascultare poporul, el şi-a luat ca ajutor pe Deceneu, un magician care rătăcise multă vreme prin
Egipt, învăţând acolo unele semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. Ba încă de un timp fusese
socotit şi zeu, aşa cum am arătat când am vorbit despre Zamolxis. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i-o dădeau [geţii], este şi
faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin.” (Strabon – Geographia)
Conform lui Strabon, Burebista, se va folosi de puterea religiei, asemeni lui Moise, „comunicând” cu Zamolxis şi transmiţând
poruncile acestuia, supuşilor săi.
„ Regele lucra în înţelegere cu el [este vorba de Zamolxis] fiindcă vedea că oamenii ajunseseră [datorită lui] mult mai ascultători
decât înainte. Căci supuşii lui credeau că [regele] dă poruncile sfătuit de zei. Obiceiul acesta a continuat până în zilele noastre,
pentru că mereu se găsea cineva gata să-l sfătuiască pe rege — şi acelui om geţii îi spuneau zeu. Muntele [unde se afla peştera] a
fost socotit sfânt şi s-a numit aşa. I se zicea Cogaionon şi la fel a fost şi numele râului care curgea pe lângă el.” (Strabon –
Geographia)
În decurs de 20 de ani, reuşeşte, prin convingere paşnică sau pe cale militară (cetatea Tyras a fost arsă din temelii), să unească
majoritatea triburilor geto-dacice din spaţiul carpato-pontic, punând bazele unui puternic regat cu centrul în Transilvania.
Siguranţa politică ii permite o puternică dezvoltare economică, care va duce la construirea unor oraşe şi cetăţi noi, precum şi a
unor sanctuare. Din această perioadă începe să se construiască un vast sistem de cetăţi şi fortificaţii în Munţii Orăştiei. Pe o
suprafaţă de peste 200 kmp, se vor construi cetăţile de la Grădiştea Muncelului, Vârful lui Hulpe Prisaca, Feţele Albe, Costeşti,
Piatra Roşie şi Blidaru. Acestea erau dublate de o centură exterioară, formată din cetăţile de la Căpâlna, Tilişca, Piatra Craiului şi
Băniţa. De aici şi remarca cronicarului Florus că „dacii stau aninaţi de munţi”. Tot în această perioadă se vor reface marile
sanctuare dacice de la Sarmisegetusa şi Racoş (jud. Braşov)

Sanctuarul de la Sarmisegetusa
Această siguranţă politică îi va fi conferită însă de puterea armelor. Strabon afirmă că Burebista era capabil să mobilizeze o
armată de 200.000 de oameni, cifră foarte mare pentru acele timpuri.
Se pare că primul conflict militar în care s-a implicat Burebista a fost cel provocat de către romani în Dobrogea. Între anii 73-72 î.
Hr., regele Mithridates al Pontului îşi va extinde autoritatea asupra cetăţilor greceşti de pe malul Mării Negre. Guvernatorul
Macedoniei, Marcus Terentius Varro Lucullus, va interveni, învingându-l pe acesta şi obligând cetăţile greceşti să recunoască
autoritatea romană. Intervenţia făcuta de către Lucullus pe teritoriul Dobrogean nu este văzuta însă cu ochi buni de către triburile
getice şi aceştia ripostează, atacând legiunile romane, obligându-le să se retragă la sud de Dunăre.
Totuşi, romanii îşi vor impune autoritatea asupra cetăţilor greceşti, obligându-i pe aceştia să se răscoale în anul 61 î. Hr. Ca
răspuns la această nesupunere, Guvernatorul Antonius Hybrida organizează o expediţie de pedepsire a acestora. Grecii vor căuta
ajutor la triburile învecinate, astfel încât, o alianţă greco-bastarno-getică înfrânge oştile romane, silindu-le să se replieze la sud de
Dunăre. Stindardele legiunilor romane înfrânte vor fi duse şi expuse la cetatea getică Genucla.
Odată terminată unificarea triburilor geto-dacice (60-59 î. Hr.), Burebista îşi va începe campania îndreptată împotriva triburilor
celtice, a boilor, anarţilor şi a tauriscilor, triburi cu care se învecina Dacia (teritoriul sudic al Slovaciei de azi), şi care-şi făcuseră un
obicei din a invada ţinuturile geto-dacilor în scop de jaf şi luare de prizonieri. Strabon pomeneşte despre marea confruntare
dintre Burebista şi conducătorul boilor (trib germanic), Critasiros, aliat cu tauriscii. În urma luptelor duse, armata acestora este
„nimicită de-a întregul”. Aceeaşi soartă o vor avea şi triburile celtice care vor fi infante şi alungate de pe teritoriul transilvănean.
Având asigurată siguranţa graniţelor, Burebista îşi va continua politica de expansiune a regatului său. Astfel că, în anul 55 î. Hr., va
interveni în diferendul greco-roman şi va cuceri oraşul Olbia, aflat la gurile râului Bug, apoi Tyras, Histrita, Tomis şi Mesembria,
alungându-i pe romani şi impunându-si autoritatea asupra întregului ţinut al Dobrogei, până la Munţii Haemus. Regatul lui
Burebista devine unul dintre cele mai mari din acele timpuri, devenind şi o forţă militară puternică ce le va da de gândit şi
romanilor.
Motivul neintervenţiei romanilor în Dobrogea, respectiv în Dacia, era pur şi simplu faptul că, la acea vreme, erau implicaţi într-un
război civil, dus între Iulius Cezar (100 – 44 î. Hr.) şi Cneus Pompeius Magnus (106 – 48 î. Hr.).
Conştient de puterea romanilor, Burebista va interveni în conflictul celor doi oameni politici în anul 48 î. Hr., când, îi va promite lui
Pompei ajutor militar în schimbul recunoaşterii de către acesta a vastelor hotare ale Daciei. Despre această înţelegere avem ştire,
prin inscripţia descoperită la Dionysopolis (Balcic, Bulgaria), în care grecii îl glorifică pe trimisul lui Burebista, Acornion: „ Iar mai
de curând, devenind regele Burebista cel dintâi şi mai mare dintre regii din Thracia şi stăpânind toată ţara de dincolo de fluviu
<Dunărea> şi pe cea de dincoace, a ajuns < Acornion > şi la acesta în cea dintâi şi cea mai mare prietenie <cu regele Burebista> şi
a obţinut cele mai bune foloase pentru patria sa < cetatea greacă Dionysopolis >, vorbindu-i totdeauna şi dându-i sfaturi în cele
mai importante treburi şi atrăgând bunăvoinţa regelui <Burebista> pentru mântuirea oraşului <Dionysopolis> …. Şi fiind el trimis
ca sol de către regele Burebista la imperatorul roman Cnaeus Pompeius, fiul lui Cnaeus, şi întâlnindu-l pe acesta în Macedonia,
lângă Heraclea Lyncestis, a dus la capăt nu numai treburile regelui <Burebista >, câştigând buna dispoziţie a romanilor faţă de
rege, dar şi pentru patria sa <cetatea Dionysopolis> a negociat cu foarte frumoase rezultate. ….”
Încercarea de a şi-l câştiga aliat pe Pompei nu dă roade, însă, acesta fiind înfrânt de către Cezar în bătălia de la Pharsalos, în anul
48 î. Hr., după care se va refugia în Egipt, unde va sfârşi asasinat din ordinul lui Cezar.
Informat cu privire la încercarea lui Burebista de a şi-l transforma în aliat pe Pompei, va ajunge şi la urechile noului „Dictator” al
Romei, Iulius Cezar. Acesta va plănui o campanie îndreptata împotriva lui Burebista, concentrând, în anul 44 î. Hr., o mare armată
pe malul estic al Mării Adriatice.
Dar confruntarea dintre cei doi nu va avea loc. În mod ciudat, amândoi vor pieri asasinaţi, în anul 44 î. Hr., de către proprii lor
concetăţeni.
„ Cât despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui.
Urmaşii acestuia la domnie s-au dezbinat, fărâmiţând puterea în mai multe părţi. De curând, când Caesar Augustus a trimis o
armată împotriva lor, puterea era împărţită în cinci părţi. Atunci însă stăpânirea se împărţise în patru. Astfel de împărţiri sunt
vremelnice şi se schimbă când într-un fel, când într-altul.” (Strabon – Geographia)
Nu avem nicio informaţie privitor la asasinarea regelui dac decât cea a lui Strabon. Care au fost motivele răscoalei supuşilor lui
Burebista, nu putem şti. Afirmaţia lui Strabon legat de împărţirea regatului în cinci, sau patru, cum se contrazice el însuşi, este
infirmată de către Iordanes: „După moartea lui Deceneu, l-au socotit demn de aceeaşi veneraţie pe Comosicus, fiindcă era la fel
de învăţat. Pentru pregatirea lui era socotit şi rege şi prim preot şi judecator în justitia supremă. Plecând şi acesta din cele
omeneşti, a ocupat scaunul de rege al goţilor, Coryllus, care a domnit peste poporul său în Dacia timp de 40 de ani. (Iordanes –
Getica) .

Regii Daci si Romanii (44-1 i.Chr.)

“După moartea lui Deceneu, <dacii> l-au socotit demn de aceeaşi veneraţie pe Comosicus, fiindcă era la fel de învăţat. Pentru
pregătirea lui era socotit şi rege şi prim preot şi judecător în justiţia supremă. Plecând şi acesta din cele omeneşti, a ocupat
scaunul de rege al goţilor Coryllus, care a domnit peste poporul său în Dacia timp de 40 de ani.” (Iordanes – Getica)
Din păcate, nu cunoaştem implicarea pe care a avut-o Deceneu în asasinarea lui Burebista, daca a făcut parte sau nu din cercul
complotiştilor care au pus la cale uciderea marelui rege. Cert este că Deceneu i-a urmat lui Burebista la conducerea regatului, dar
nu pentru mult timp. În urma morţii lui, regatul este preluat de către Comosicus (cca. 44 î. Hr. – 29 î. Hr.). Este mai mult ca sigur
că noul rege al dacilor a fost pregătit ca şi urmaş de către Deceneu, fiind instruit de către acesta în misteriile lui Zalmoxe, ca mare
preot şi pregătit în cunoaşterea problemelor administrative şi legislative cei reveneau în calitate de rege al dacilor.
Urmaşul lui la conducerea regatului va fi Coryllus (cca. 29 î. Hr. – 11 d.Chr.), greşit identificat de către istorici cu Scorillo, tatăl lui
Decebal, care a trăit mult mai târziu, şi a fost rege al dacilor între anii 67 – 81 d. Hr. Despre acest misterios Coryllus nu avem
multe informaţii – cea preluată de la Iordanes ne confirmă însă că, sub conducerea sa, de foarte lungă durată, 40 de ani, dacii au
avut o perioadă de pace, nefiind implicaţi în războaie locale sau regionale.
În lucrarea sa, Strabon pomeneşte despre scindarea regatului lui Burebista în mai multe părţi. Unul dintre posibilii opozanţi a lui
Burebista, şi participant la asasinat, ar fi fost, se pare, şi Coson / Koson (cca. 44 – 28 î. Hr.), conducător al unei uniuni de triburi
dacice din sud – estul Transilvaniei. Legat de acest rege enigmatic al dacilor nu cunoaştem prea multe, numele lui fiind adesea
confundat cu Cotiso, conducător dac din Muntenia de Vest. Atingător de acest rege dac sunt miile de monede de aur descoperite
în întreg spaţiul carpato-pontic, inscripţionate cu numele lui; monede topite, din ignoranţă, pentru valoarea în sine a aurului,
furate şi comercializate, ascunse în bănci sau în seifurile colecţionarilor, asemeni brăţărilor dacice.

Cosoni de aur
Cotiso (cca. 31 î. Hr. – 10 î. Hr. ) a fost un alt conducător al unui stătuleţ dacic, desprins din regatul lui Burebista, care avea în
stăpânire parte din Muntenia de est (Oltenia) şi Banatul Severinului; Horatiu îl numeşte rege al dacilor, iar Suetonius îl numeşte
rege al geţilor.
Istoricul roman Publius Annius Florus (cca. 70-140 d.Hr.), care a trăit în timpul împăraţilor Traian şi Hadrian, ne informează despre
personalitatea regelui Cotiso şi a „bunelor” obiceiuri ale dacilor în acele timpuri: „ Dacii stau atârnaţi în munţi (Daci montibus
inhaerent) . De acolo, sub conducerea regelui Cotiso ( inde Cotisonis regis ), obişnuiau să coboare şi să pustiiască ţinuturile vecine,
ori de cate ori Dunărea îngheţa de ger, îşi unea malurile. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie de care
era foarte greu să te apropii. Astfel, a trimis pe Lentulus şi i-a alungat pe malul dincolo < al Dunării > ; dincoace au fost aşezate
garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi (sic tunc Dacia non victa, sed summota atque dilata
est)”
Regele Cotiso, ameninţat de puterea romană, va organiza între anii 34-33, o serie de expediţii militare la sud de Dunăre. Trecând
Dunărea pe gheaţă, dacii vor ataca fortificaţiile romane din Macedonia. În această situaţie, Gaius Octavianus (63 î. Hr. – 14 d. Hr),
viitorul împărat al Imperiului Roman, trimite legiunile romane împotriva dacilor, legiuni conduse de consulul Publius Lentulus.
Romanii vor reuşi să-i alunge pe daci din Macedonia, stabilind noi garnizoane pe malul Dunării. Florus menţionează că dacii nu au
fost înfrânţi, ci doar respinşi peste Dunăre.
La sfârşitul anului 33 î. Hr., Gaius Octavianus intră în conflict cu Marcus Antonius ( 87 î. Hr. – 30 î. Hr.) Octavia sotia lui Antonius
era fiica lui Gaius. Antonius divorteaza sa se casat cu Cleopatra si sa-l faca pe fiul ei mostenitor.. Fiecare dintre cei doi conducători
vor încerca să şi-l atragă de partea lor pe Cotiso, conştienţi de puterea şi influenţa acestuia în Macedonia, Moesia şi Pannonia.
Pentru a obţine o alianţă cu regele dac, Octavianus va face o oferta, fabuloasă, din punctul de vedere al moravurilor romane legat
de barbari, o căsătorie între el şi fiica lui Cotiso, şi, ca bonus, fiica lui Iulia, ca şotie a regelui dac: „M. Antonius scrie că [August] a
făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso regele geţilor, şi că tot atunci a cerut, în schimb, în căsătorie, chiar
pentru el, pe fiica regelui.” (Suetonius).
Cotiso va deveni însă aliatul lui Marcus Antonius, implicându-se în conflictul roman.
Un alt aliat a lui Marcus Antonius va fi Dicomes, rege al dacilor care stăpânea câmpia Munteniei, sud-estul Transilvaniei şi sudul
Moldovei, şi care :” îi făgăduise <lui Antoniu> că-l va ajuta cu armată numeroasă”. (Plutarh – Vieti Paralele)
În cursul anului 31 î. Hr., Marcus Antonius, care îşi stabilise cartierul general în Pelopones, pierde treptat legătura cu provinciile
din Orient din cauza blocadei puse la cale de către Octavian Augustus şi generalul acestuia, Marcus Vispasianus Agrripa. Marcus
Antonius şi Cleopatra aveau două variante la dispoziţie: o primă variantă însemna abandonarea flotei de pe mare şi căutarea unui
refugiu în Macedonia, unde existau aliaţi ai lui Marcus Antonius, printre care Cotiso şi Dicomes ; a doua variantă era strângerea
vaselor de război rămase şi încercarea unui atac pe mare, acţiune urmată de adunarea unei alte armate în Egipt.
Marcus Antonius a ales a doua variantă, sperând în obţinerea unui rezultat favorabil. În aceste condiţii, a avut loc bătălia navală
de la Actium pe data de 2 septembrie, anul 31 î. Hr, bătălie care avea să fie pierdută de către Antonius şi aliata lui, Cleopatra.
Urmare a pierderii bătăliei, Marcus Antonius şi Cleopatra se vor sinucide iar Orientul Mijlociu şi Egiptul vor intra în stăpânirea lui
Octavian August, care, în anul 27 î. Hr., se va înscăuna Împărat al Imperiului Roman.
După înfrângerea lui Marcus Antonius, Gaius Octavian va lua măsuri de pedepsire a dacilor, trimiţând legiunile romane, sub
conducerea lui Marcus Licinius Crassus, împotriva acestora.
Nu avem date despre luptele ulterioare dintre romani şi daci, dar cert este faptul că aceştia din urmă au fost înfrânţi. Poetul latin
Horatiu (65 – 8 î. Hr.) avea să menţioneze, în versurile lui, evenimentele vremii:
“Puţin a lipsit ca Roma, sfâşiată de lupte interne, să fie nimicită de către daci şi etiopieni <egipteni>: aceştia sunt de temut prin
flota lor, iar aceia <dacii> se pricep mai bine decât toţi la aruncarea săgeţilor.”
“Oricine îmi iese în cale mă întreabă: ,,Hei! bunule, ,Tu trebuie să ştii, pentru că eşti în relaţii mai stinse cu zeii, ce-ai mai auzit
despre daci?”
“Armata dacului Cotiso a pierit”
Se pare că la data conflictului dintre Octavian şi Antonius, dacii erau consideraţi de către romani o ameninţare foarte mare,
singura putere militară capabilă să se amestece în treburile interne ale imperiului. Atingător de această ameninţare, Lucan,
nepotul marelui filozof Seneca, avea să se lamenteze: “Zei cereşti. Ţineţi deoarece de mine această nebunie şi anume că, printr-
un dezastru care i-ar pune în mişcare pe daci şi pe geţi, Roma să cadă, iar eu să rămân liniştit.”
Fapt ce-l motivează astfel pe Octavian în decizia lui de a-i pacifica pe daci. Înfrângerea dacilor nu este totală; romanii reuşesc să-i
învingă pe aceştia în zonele balcanice pe care le ocupaseră sau le controlau, fiind alungaţi la nord de Dunăre. Legiunile romane,
chiar daca au intrat pe teritoriul dacic de la nord de Dunăre, nu vor staţiona, nu îşi vor construi forturi sau garnizoane,
mulţumindu-se doar la demonstraţii de forţă, după care se vor retrage pe malul sudic al fluviului.
Cu ocazia acestor conflicte, avem şi prima menţiune despre gladiatorii geto-daci.
Urmare a înfrângerii, prizonierii daci vor fi duşi la Roma, unde vor fi siliţi să lupte în arenele romane.
“Dacii aceştia trimiseseră mai înainte vreme soli la Cezar dar nu căpătară nimic din câte ceruseră şi trecură de partea lui Antoniu,
fără a-i fi însă de mult folos, căci erau dezbinaţi. În această împrejurare, unii au ajuns prizonieri şi au fost puşi apoi să se lupte cu
suebii.
Deci aceste [animale] au fost aduse [la jocuri] iar dacii şi suebii – în grupuri – au luptat între dânşii. Aceştia din urmă sunt celţi, iar
ceilalţi sciţi, într-o oarecare măsura. Aceşti suebi, ca să vorbim mai precis, locuiesc dincolo de Rin (căci şi mulţi alţii îşi atribuie
numele de suebi). (Cassius Dio – Istoria Romana)
Horaţiu , specifica că “armata dacului Cotiso a pierit” fără a menţiona altceva legat de soarta regelui dac. Este mai mult ca sigur că
regii daci ai timpului, Cotiso şi Dicomes, să fi rămas în continuare conducători ai neamului lor, deoarece conflictul dintre daci şi
romani se va acutiza.
Între anii 29 – 28, geto-dacii aflaţi pe ambele părţi ale Dunării, vor declanşa o nouă campanie de război împotriva romanilor, aliaţi
de data aceasta cu bastarnii, armatele lor pătrunzând adânc în Peninsula Balcanică.
“ Ceilalţi [adică dacii] locuiesc pe ambele maluri ale Istrului. Dar cei care sunt dincoace de fluviu – lângă ţara tribalilor – ţin cu
plata birurilor de Moesia şi se numesc moesi, afara de cei aşezaţi foarte aproape de tribali. Cei de dincolo, poartă numele de daci,
fie că sunt geţi, fie că sunt traci din neamul dacilor care locuiau odinioară în Rodope.
Chiar în vremea în care aveau loc aceste evenimente, Marcus Crassus a fost trimis în Macedonia şi Grecia şi porni un război
împotriva dacilor şi bastarnilor. Am arătat mai sus cine sunt primii şi din ce pricină s-au războit ei şi romanii.
Cât despre bastarni, pe bună dreptate sunt socotiţi sciţi. Trecând atunci Istrul, ei au supus Moesia, care se afla în faţa lor; apoi i-au
supus pe tribali, vecinii Moesiei, şi pe dardani, care locuiesc în regiunea tribalilor. În vreme ce săvârşeau ei acestea, nu s-au lovit
de romani.
Dar, după ce trecură munţii Haemus şi năvăliră în Tracia denteleţilor, aliaţi ai Romei, Crassus porni împotriva lor, întrucâtva
pentru a-i veni în ajutor lui Sitas, regele denteleţilor, care era orb, dar, mai ales, fiindcă se temea pentru Macedonia. Îngrozindu-i
doar cu sosirea sa, el îi alungă din ţară, fără luptă.
După aceasta, pe când se retrăgeau în ţara lor, i-a urmărit. Şi astfel aduse sub stăpânirea romanilor ţinutul numit Segetica. El se
năpusti şi asupra Moesiei, pe care o devastă. La atacul unei poziţii întărite, avangarda lui a suferit o înfrângere. Moesii crezură că
oamenii aceia sunt singuri şi porniră la atac. Dar Crassus veni în ajutorul avangărzii cu restul armatei şi-l zdrobii pe vrăjmaş iar
[cetatea] o împresură şi o cuceri.
În vreme ce săvârşea acestea, bastarnii s-au oprit din fugă şi au rămas pe malurile râului Cedros, aşteptând să vadă ce se va
petrece. Şi fiindcă, biruindu-i pe moesi, Crassus mergea şi împotriva lor, bastarnii îi trimiseră soli şi-i cerură să nu-i urmărească,
deoarece ei nu făcuseră niciun rău romanilor.
Crassus îi ţinu pe loc sub cuvânt că le va da răspunsul a doua zi. De altfel, i-a primit şi i-a îmbătat, încât le-a aflat toate planurile.
Intr-adevăr, tot neamul sciţilor se lasă dus fără măsură, de vin, dar repede se şi satură.
Între timp, Crassus merse în timpul nopţii lângă o pădure şi aşeză în faţa ei iscoade. Lăsase armata lui să se odihnească. Apoi
bastarnii crezură că iscoadele sunt singure şi se năpustiră asupra lor. I-au urmărit pe aceia în retragerea lor până în desişul
pădurii. Pe mulţi, Crassus i-a ucis acolo, iar pe mulţi i-a omorât pe când fugeau.
Căci ei se împiedicaseră de propriile lor căruţe din spate. În afară de asta, vrând să-şi scape copiii şi femeile, au fost zdrobiţi.
Crassus însuşi ucise pe regele lor Deldon. El ar fi aşezat prada luată de la acesta în templul lui Jupiter
Pe când înfăptuia acestea, îi chemă în ajutor Rholes, care se afla în luptă cu Dapyx, regele unor geţi, Crassus porni să-i ajute. El
aruncă cavaleria vrăjmaşilor peste pedestrimea lor. Înspăimântându-i şi pe călăreţi în felul acesta, nu mai dădu nicio luptă, ci făcu
un mare măcel în rândurile unora şi ale altora, care fugeau.
Apoi îl împresură şi pe Dapyx – refugiat într-o fortăreaţa. Unul din cei aflaţi în fortăreaţă îi salută de pe zid în limba greacă, intră în
vorbă cu el şi hotărî să-i predea fortăreaţa. Prinşi în felul acesta, barbarii porniră unii împotriva altora. Dapyx şi mulţi alţii îşi găsiră
moartea. Crassus prinse de viu pe fratele acestuia, însă nu numai că nu i-a făcut niciun rău, ba chiar i-a dat drumul.
După ce a săvârşit acestea, Crassus s-a îndreptat apoi spre peştera numită Keiris. Aceasta era atât de încăpătoare şi, totodată,
atât de trainică, încât se povesteşte că titanii, când au fost biruiţi de zei, s-au refugiat acolo. În locul acesta, băştinaşii – veniţi în
mare număr – aduseseră cu ei printre altele lucrurile cele mai de preţ şi toate turmele lor.
Crassus căuta şi astupa toate intrările întortocheate şi greu de aflat (ale peşterii) de aceea îi înfrânse pe aceştia prin foame.
Biruitor, el nu cruţă nici pe ceilalţi geţi, deşi între Dapyx şi ei nu era nicio legătură.
(Crassus) a pornit apoi împotriva Genuclei, cea mai puternică întăritura a statului lui Zyraxes căci auzise că se află acolo steagurile
luate de bastarni de la Caius Antoniu lângă cetatea istrienilor. Asediind Genucla – în acelaşi timp de pe uscat şi de pe Istru,
deoarece era durată lângă apă – în scurtă vreme o cuceri, dar cu multă osteneală, deşi Zyraxes nu era de faţă.
Căci el, îndată ce aflase de atacul lui Crassus, s-a îmbarcat şi a pornit la sciţi cu mulţi bani, pentru a le cere ajutor, dar nu a mai
apucat să se întoarcă. Iată cele săvârşite de Crassus la geţi. Printre locotenenţii săi, supuse din nou o parte a moesilor, care, biruiţi
înainte vreme, se răsculaseră. “ (Cassius Dio –Istoria Romana).
Campania consulului roman Marcus Licinius Crassus s-a desfăşurat în Macedonia, Moesia şi Dobrogea, fără ca acesta să ajungă în
Câmpia Munteană. Crassus va interveni în Dobrogea în conflictul dintre cei doi regi Roles şi Dapyx, luând partea celui dintâi. Cu
ocazia acestei intervenţii, romanii îşi vor recupera steagurile pierdute în urmă cu 30 de ani (anul 61 î. Hr. ) de către legiunile lui
Caius Antonius Hybrida, păstrate la cetatea Genucla a regelui dac Zyraxes. Recuperarea lor a fost destul de uşoara ,cetatea fiind
apărată doar de o garnizoană.
*
Pe fondul expansiunii Imperiului Roman spre nordul Europei, şi a pătrunderii acestora în Pannonia, între anii 16-11 î. Hr., triburile
dacice şi celtice existente în zonă vor fi implicate în lupte de supravieţuire. În ajutorul lor vor interveni dacii transilvăneni, care vor
pătrunde în Pannonia şi vor ataca (12/11 i. Hr.) legiunile romane staţionate în zonă. Generalul Marcus Antipa va stopa atacurile
acestora şi va intra cu legiunile în Transilvania, unde, undeva pe cursul râului Mureş, va câştiga o bătălie împotriva armatei dace.
Fiul adoptiv a lui Octavian August, generalul Tiberius Claudius Nero (42 î. Hr. – 37 d. Hr.), şi viitor împărat roman între anii 14 d.
Hr. – 37 d. Hr., va declanşa între anii 12 – 9 î. Hr., o vastă campanie de cucerire a Pannoniei, pe care o va alipi provinciei romane
Illyricum. Cu această ocazie, Tiberius va încerca şi anihilarea dacilor apuli (dacii din ţinuturile stăpânite odinioară de Cotiso) dar
fără rezultat.
Triburile dacice aliate cu tauriscii şi anarţii vor ataca, însă, constant fortăreţele şi garnizoanele romane construite în zona.
Urmare a unor neînţelegeri avute cu împăratul Octavian Augustus, Tiberius, se va autoexila în insula Rodos între anii 6 î. Hr. şi 2 d.
Hr. „ Întors în insulă [Tiberiu] a părăsit până într-atâta grijile statului, încât n-a mai completat niciodată decuriile de cavaleri, n-a
schimbat tribunii militari sau pe comandanţii de cavalerie şi nici pe guvernatorii provinciilor; a lăsat câţiva ani Spania şi Siria fără
legaţi consulari, a îngăduit ca Armenia să fie ocupată de parţi, Moesia de daci şi sarmaţi iar Galia să fie devastată de germani: o
mare ruşine pentru imperiu şi o primejdie tot atât de mare. “(Suetoniu).
Astfel că sfârşitul de secol şi mileniu îi găseşte pe daco-geţi pe poziţia de recucerire a dominaţiei asupra ţinuturilor balcanice de la
sud de Dunăre şi la vest de Tisa.

Dacii şi Imperiul Roman ( 1 – 86 d. Hr.)

Revenirea la Roma a lui Tiberius Claudius Nero şi numirea lui de comandant al forţelor romane în anul 4 d. Hr. va duce la o
reconsiderare a ameninţării dacilor şi a luării unor măsuri de pacificare a lor.
Chiar în anul numirii lui ca şi comandant, Tiberius va trimite legiuni romane conduse de consulul Sextus Aelius Catus în Dacia.
Cronicarii afirmă că, în urma victoriei asupra dacilor, romanii au strămutat în jur de 50.000 de băştinaşi din Câmpia Munteană
peste Dunăre.
În scopul asigurării siguranţei graniţei imperiului de la nord de Dunăre, romanii vor institui, în anul 6 d. Hr., un comandament
militar al Moesiei, pentru a putea avea posibilitatea unei interveniţii mai rapide în Dacia.
Conştienţi de expansiunea romanilor, dacii, dar şi alte triburi şi popoare din ţinuturile carpato-balcanice vor declanşa, în anul 6 d.
Hr., o mare răscoala antiromană în Pannonia şi Dalmaţia. Împotriva răsculaţilor va pleca Tiberius în fruntea a 15 legiuni romane
care vor lupta timp de 3 ani, până în anul 9 d. Hr. când vor reuşi să-şi termine campania de reinstaurare a dominaţiei romane
asupra celor doua ţinuturi.
La doar câţiva ani de la pacificarea Pannoniei, între anii 11 şi 12, guvernatorul Cornelius Lentulus şi comandantul districtului
militar moesic, Sextus Aetilius Catu, declanşează o puternică campanie militară împotriva geto-dacilor nord-dunăreni, ca răspuns
la veşnicele atacuri ale acestora la sud de Dunăre.
Contraatacul dacilor va fi oprit prompt. Dacii din ţinuturile Moldovei de Jos atacă nordul Dobrogei şi cuceresc cetatea Aegysys
(Tulcea). Ca urmare, întreaga navigaţie comercială şi militară de la gurile Dunării este blocată, aflată la discreţia dacilor. Romanii,
conduşi de Publius Vitelius, aliaţi cu odrişii regelui Rhoemetalces, reuşesc, cu mari sacrificii, să recucerească cetatea şi să-i alunge
pe geto-daci la vest de Dunăre.
Aceste atacuri ale dacilor în Dobrogea nu vor înceta. Poetul Ovidius (43 î. Hr. – 18 d. Hr. ), exilat la Tomis între anii 8-18 d. Hr., va
consemna numeroase atacuri ale dacilor asupra garnizoanelor romane din cetăţile Aegysus şi Troesmis. Dacii atacau mai ales
iarna, când treceau Dunărea pe gheaţă, provocând o stare de instabilitate şi nesiguranţă în rândul administraţiei şi armatei
romane.
Un astfel de atac a avut loc în anul 15 d. Hr. asupra cetăţii Troesmis (Iglita), urmare ceruia comandantul Moesiei, Lucius
Pomponius Flaccus, va intra cu legiunile romane în Dobrogea şi îi va înfrunta pe daci. După lupte nedecise, cu mari pierderi în
rândul legionarilor romani, aceştia reuşesc să îi alunge pe daci, reinstituind pacea în ţinut.
Pentru a contracara permanentele invazii ale dacilor la sud de Dunăre, romanii vor încerca să colonizeze în jurul anului 20 d. Hr.,
în Câmpia Olteniei, triburi sarmatice de iazygi, triburi care, însă, vor intra în conflict cu băştinaşii.
În anul 46 d. Hr., Împăratul Tiberius Claudius Caesar Augustus Germanicus (n.10 î. Hr. – d. 54 d.Chr, împărat între 41-54 d. Hr.),
nepotul lui Tiberius Claudius Nero, avea să reorganizeze provinciile romane. Urmare a ameninţării dace şi a triburilor trace,
teritoriul balcanic de la sud de Dunăre avea să fie împărţit în două provincii, Moesia şi Tracia. Cu această ocazie, ţinutul Dobrogei
şi cetăţile greceşti de pe malul Marii Negre sunt alipite provinciei nou create Moesia; demarându-se în acelaşi timp şi construcţia
unui sistem defensiv de fortificaţii pe Dunăre.
În timpul mandatului său de guvernator al Moesiei, 57 – 67, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, va duce o campanie prin forţa de
extindere a graniţelor Imperiului roman. Acesta va face o expediţie împotriva sarmaţilor, ajungând în nordul Mării Negre. Cu
această ocazie, coloniile greceşti: Tyras, de la gurile Nistrului, Olbia de la gura Bugului şi Chersones, dincolo de Don, trec sub
dominaţie romană, Marea Neagra fiind pe punctul de a deveni noua “Mare Nostrum <Romana> ” precum era Marea Mediterană.
Cronicarii timpului fac afirmaţia că Aelianus ar fi strămutat din nordul Dunării în Provincia Moesia: “mai mult de 100 000 de
transdanubieni, cu femeile, copiii, principii ori regii lor, dincoace de fluviu, spre a plăti tribut ” Chiar dacă cifra ni se pare suspect
de mare, nu putem constata decât bogăţia populaţională a ţinuturilor, dacă se putea efectua o astfel de masivă transmutare. Cert
este că Aelianus, prin mutarea lui, nu a dus la deşertizarea din punct de vedere uman al ţinuturilor de dincolo de Dunăre,
deoarece în scurt timp îi regăsim din nou pe băştinaşi în conflict cu romanii.
Chiar dacă istoricii timpului menţionează că Aelianus a dus o politică de pace, încercând să-şi aproprie regii şi conducătorii de la
nord de Dunăre şi Marea Neagra; prin politica lui de extindere a dominaţiei imperiului roman şi de obligare a plăţii unor tributuri
consistente, avea să îşi atragă duşmănia dacilor, în primul rând.
În toamna anului 69, în timpul luptelor civile din Italia, când trupele romane din Moesia plecaseră să-l ajute pe Titus Flavius
Vespasianus (n.9. – d. 79, împărat roman, 69 – 79) împotriva lui Aulus Vitellius Germanicus (n.15 – d.69 , împărat, aprilie-
decembrie 69) , dacii trec Dunărea şi ataca fortăreţele şi garnizoanele care rămăseseră fără pază. Armata romană venită în
ajutorul acestora este decimată de către dacii aliaţi cu sarmaţii, însuşi comandantul ei, Fonteius Agrippa fiind ucis.
Cel mai mare istoric roman, Tacitus ( 55 – 120 d. Hr.), menţionează faptele în “Annalele” sale: “S-au mişcat şi dacii, un neam care
nu era niciodată de bună credinţă, iară atunci şi fără frică, deoarece fusese luată armata din Moesia. Ei observară liniştiţi primele
evenimente; dar când aflară că Italia arde în focul războiului şi că toţi se duşmănesc între ei, luară cu asalt taberele de iarnă ale
cohortelor şi cavaleriei auxiliare şi se făcură stăpâni pe ambele maluri ale Dunării. Tocmai se pregăteau să distrugă tabăra
legiunilor, când Mucianus le-a opus legiunea a VI-a; el aflase de victoria de la Cremona şi se temea că mulţimea barbarilor din
afara să nu apese din două părţi, dacă dacii şi germanii ar fi năvălit din laturi deosebite.”
Se pare că, iniţial, o parte din uniunile de triburi geto-dacice nu ar fi dorit să se implice în această campanie îndreptata împotriva
romanilor, unii dintre conducătorii lor fiind precauţi şi conştienţi de puterea romană. “ Scorylo, conducătorul dacilor, ştiind
căpoporul roman era dezbinat din pricina războaielor civile şi socotind că nu-i nimerit să-i atace, deoarece datorită unui război cu
un duşman din afară s-ar putea restabili înţelegerea între cetăţeni, a pus în faţa concetăţenilor săi doi câini şi pe când se luptau
între ei cu îndârjire, le-a arătat un lup. Imediat câinii s-au aruncat asupra acestuia, uitând de cearta lor. Prin această pildă i-a oprit
pe barbari de la un atac care ar fi adus foloase romanilor.” (Frontinus – Stratagemele)
Noul comandant militar al Moesiei, generalul Rubrius Gallus, reuşeşte, în urma a numeroase lupte purtate, cu mari pierderi, să-i
respingă pe daci şi sarmaţi peste Dunăre. Dacii, conform lui Tacitus, vor “ ajunge vestiţi prin înfrângerile noastre şi ale lor”
Proaspăt înscăunat, Vespasian se va dovedi o personalitate lucidă dar energică în acelaşi timp. Împăratul va reorganiza finanţele şi
armata, luând măsuri de întărire a frontierei Dunării inferioare şi va crea o flotă în Marea Neagră. Conştient de puterea dacilor, nu
va mai căuta să poarte război împotriva acestora ci va consolida rând pe rând graniţele cu aceştia pe trei laturi (sud – Moesia, est
–Pannonia şi vest – Dobrogea şi ţinuturile din nordul Mării Negre) prinzându-i pe daci ca într-un cleşte.
Prezentând poziţionarea geografică a popoarelor din nordul şi nord estul Europei, Tacitus ne transmite şi atmosfera incendiară
indusă de către romani în acele vremuri: “Germania în totalitatea ei este separată de gali, reţi şi panoni prin fluviile Rin şi Dunăre,
de sarmaţi şi de daci prin teama pe care o au unii faţă de alţii sau prin munţi, tot restul este înconjurat de ocean, care
îmbrăţişează ţărmuri sinuoase întinse şi insule imense, cu triburi şi regi cunoscuţi numai de câtva timp şi pe care i-a descoperit
războiul.”
Am amintit mai sus despre regele dac Scorylo, care se pare că a fost tatăl lui Decebal. Nu putem decât aproxima perioada în care
el a condus Regatul Dac, undeva între anii 67 – 81. După moartea lui, conducerea dacilor a fost preluată de către Duras –
Diurpaneus, posibil frate al acestuia. Noul rege dac nu va mai duce aceeaşi politică prevăzătoare a lui Scorylo şi, în anul 85, va
trece Dunărea în fruntea unei numeroase armate şi va pustii fortificaţiile şi aşezările romane.
Titus Flavius Caesar Domitianus Augustus ( 51 – 96) , împăratul romanilor între anii 81 şi 96, va trimite împotriva dacilor o armată
condusă de către Oppius Sabinus. Dacii au angajat lupta cu trupele romane şi le-au înfrânt. Oppius Sabinus luat captiv a fost
decapitat.
Înfrângerea legiunilor romane de către Duras Diurpaneus şi execuţia lui Sabinus a luat amploare, antrenând un val de panică.
Cetăţenii romani ajungând să se teamă de o invazie dacă în imperiu.
Domiţian, nu tocmai bine văzut de către concetăţenii lui datorita faptului că “ războiul contra germanilor şi a dacilor a fost dus de
locţiitorii săi într-un mod atât de nenorocit pentru stat precum şi el, la Roma, decima senatul şi poporul, iar la hotare, armata, rău
condusă, era distrusă de duşmani prin măceluri necontenite” (Orosius – Istorii împotriva păgânilor în şapte cărţi), a luat totuşi
hotărârea de a invada Dacia.
“ Împins de primejdia alor săi, Domiţian a pornit în grabă cu toate forţele sale spre lllyricum şi, numindu-l pe Fuscus comandant
suprem peste aproape întreaga armată imperială şi peste bărbaţii cei mai aleşi, a strâns corăbiile, le-a făcut pod peste Dunăre şi a
trecut împotriva armatei lui Diurpaneus.
Atunci goţii <dacii> n-au pregetat să pună mâna pe arme. Chiar la prima ciocnire i-au învins pe romani şi, generalul Fuscus fiind
ucis, au jefuit tot ce au găsit în taberele romane, în victorie ca şi cum învingeau datorită norocului şefilor, i-au numit pe aceştia nu
simpli oameni, ci semizei, adică ansi” (Iordanes – Getica).
“ Căci cât de mari au fost luptele lui Diurpaneus, regele dacilor, cu generalul Fuscus, şi cât de mari dezastrele romanilor, le-aş
enumera, într-o înşirare lungă, dacă Cornelius Tacitus, care a tratat în mod organic şi cu foarte mare exactitate aceste
evenimente….” (Orosius – Istorii împotriva păgânilor în şapte cărţi)
După istorici şi cronicari, confruntarea dintre Domiţian şi Duras Diurpaneus a fost una de lungă durată, presărată cu multe lupte şi
bătălii, pierdute de către romani, cu mari pierderi din partea romanilor şi finalizată printr-un dezastru militar total, inclusiv
moartea a însuşi generalului – comandant al legiunilor romane, Cornelius Fuscus şi luarea a unui însemnat număr de prizonieri de
către daci.
Dezastrul suferit de trupele romane avea să creeze o nouă panică în lumea romană, Tacitus constatând cu amar şi disperare,
gravitatea situaţiei, afirma că nu mai era nevoie de o luptă pentru respingerea barbarilor ci de a se da “ o luptă pentru apărarea
graniţelor şi a existenţei noastre “
Dar precaut, Duras Diurpaneus nu va ataca Imperiul Roman, alegând pacea cu aceştia.
Pentru a putea administra mai bine din punct de vedere militar provinciile de la sud de Dunăre şi a putea supraveghea mai bine
mişcările dacilor, Domiţian va împărţi provincia Moesia în două: Moesia Superior şi Moesia Inferior.
Conştient de noua ameninţare romană, Duras Diurpaneus renunţă la tronul dacilor şi-l înscăunează în anul 87 pe Decebal. Această
schimbare îi va da însă idei lui Domiţian care spera într-un adversar mai puţin pregătit decât Duras – Diurpaneus. Dar, din păcate,
pentru împăratul roman, noul adversar va fi mai dibace decât precedentul.
*
„ Cu mai bine de un secol înainte ca Decebal să ajungă la putere în Dacia, romanii priveau cu îngrijorare amenințarea apărută în
ținuturile sălbatice de peste Dunăre. Străvechea Dacie se afla într-o regiune unde mult mai stabilele popoare germanice și celtice
întâlneau triburile de călăreți nomazi de la vest de Marea Neagra, triburi precum sarmații și roxolanii. Poporul Daciei era numeros
și impregnat de o cultură războinică. Și Roma constituia o societate militaristă, așa încât senatorii săi erau capabili să înteleagă
pericolul pe care Dacia îl reprezenta pentru doua dintre provinciile Imperiului – Moesia și Dalmația.
Dacii fuseseră de multă vreme cunoscuți de către civilizațiile mediteraneene. Grecii îi numeau geți și se luptaseră sau făcuseră
negoț cu ei încă din secolul VII î.Hr. Deși uneori dacii sunt considerați ca făcând parte din populația tracică, cultura lor a
împrumutat multe de la celți și greci, posedând de asemenea apecte originale, proprii acestui neam. Contactul permanent cu
diferite neamuri a contribuit mult la vitalitatea culturii dacice dar totodată a însemnat că războiul pentru daci, era atât de obișnuit
încât aproape că devenise endemic. Căci, atunci când nu era atacată de vecini, Dacia era sfâșiată de conflicte interne.
Cu toate acestea, cu siguranță că dacii nu meritau calificativul de barbari, pe care romanii îl foloseau cu atâta ușurință pentru a
descrie popoarele necucerite, din afara Imperiului. Dacii dețineau sofisticate cunoștiințe de arhitectură și de prelucrare a
metalelor, iar negustorii lor erau suficienți de abilli pentru a trata de la egal la egal cu cei greci.
… De asemenea , romanii îl portretizează pe Decebal ca pe un lider războinic, brav și priceput, dar trec cu vederea calitățile sale
administrative și diplomatice. Dacă, așa cum mărturiile recente sugerează, Decebal a încercat să-și coordoneze inițiativele militare
cu cele ale parților, mari rivali ai Romei din Răsărit, atunci putem spune ca profunzimea viziunii sale și capacitatea de a întelege
politica marilor puteri depășea cu mult optica îngustă a unui șef de trib oarecare.
… Războinicii daci înfățișați pe columnă au plete și bărbi. Spre deosebire de liderii lor, ei nu poartă armuri grele și se bazează doar
pe scuturile lor ovale, ca mijloc de apărare. Totuși, ei sunt mai bine echipați decât luptătorii germani, având ițari și tunici și uneori
pelerine cu franjuri. Infanteriști daci aveau o mulțime de arme. Una dintre preferatele lor era un fel de coasă, numită falx. Pe
columna traiană dacii sunt înfățișați mânuind-o cu o singură mână dar alte reprezentări arată că falx era o arma mai grea și mai
teribilă, necesitand folosirea ambelor brațe. Erau folosite și săbii și sulițe obișnuite, dar și topoare și ghioage de lemn. Așa cum
era de așteptat din parte unui popor aflat în permanent contact cu arcașii călare din jurul Mării Negre, dacii erau de asemenea și
pricepuți arcași.
… Prin raidurile sale îndreptate împotriva Imperiului și prin cererile sale de răscumparare și tribut, Decebal a deschis calea pentru
mulți dintre viitorii oponenți ai Romei.
Și în această privință, el va dovedi că a fost un om care și-a depășit epoca.” (Philip Matyszak – Dușmanii Romei, de la Hannibal la
Attila)

Regele Decebal ( 87 – 106 d. Hr.)

Regatul Dac sub Decebal
Dion Chrysostomos, Dion din Prusa sau Dio Cocceianus (cca. 40 – cca. 120 d. Hr.), filozof, scriitor şi istoric roman, este primul
istoric antic care a trăit printre geto – daci o perioadă mai lungă de timp. Fiind un opozant deschis al împăratului Domiţian, a fost
alungat de la Roma, astfel încât, între anii 87 – 97, el va rătăci în ţinuturile Traciei, Misiei şi Dobrogei, ţară a geţilor. Dion va ajunge
în ţara geţilor, tocmai în vremea marilor pregătiri militare ale acestora în vederea înfruntării legiunilor romane. Istoricul descrie
foarte plastic, dar şi ironic faţă de prezenţa lui, periplul lui într-o ţară veşnic ameninţată de războaie.
“Se întâmplă că am făcut acum o călătorie lungă, drept la Istru, şi în ţara geţilor am ajuns la nişte oameni întreprinzători, care nu
aveau răgazul să asculte cuvântări ci erau agitaţi şi tulburaţi. Acolo, la ei, puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, toate locurile
fiind pline de cai, arme şi oameni înarmaţi, veneam să văd oameni luptând, unii pentru stăpânire şi putere, iar alţii pentru
libertate şi pace. Se întâmplă că am făcut o călătorie lungă, drept la Istros şi în ţara geţilor sau a mysilor, aşa cum îi numeste
Homeros, fie cum e denumit astăzi poporul.
Am mers acolo nu ca neguţător de mărfuri, nici să adun purtători de bagaje în serviciul unei tabere militare sau îngrijitori de boi,
nici nu am dus vreo solie pentru aliaţi sau vreo alta cu nume frumos, (…) dezbrăcat, fără coif şi scut, neavând lance şi nici vreo altă
armă.
Aşa încât m-am mirat cum de mă rabdară, când m-au văzut, căci nu eram un om care să ştie să călărească, nici arcaş priceput (nici
ostaş cu arme grele), nici aruncător de lănci sau pietre, dintre soldaţii uşor înarmaţi şi fără scut. Nu puteam nici să tai lemne din
pădure sau să sap un şanţ, nici să cosesc fân într-o poiană duşmană, deoarece mereu m-aş fi întors speriat. (Nu puteam nici) să
construiesc un cort sau lucrări de întăritură, aşa cum desigur (fac) unii oameni de serviciu ai armatei care urmează lagărele.
Fiind nefolositor la toate acestea, am ajuns la nişte oameni întreprinzători, care nu aveau răgazul să asculte cuvântări, ci erau
agitaţi şi tulburaţi ca nişte cai de curse la potou, înainte de plecare, nerăbdători să treacă vremea, cai pe care râvna şi înfocarea îi
fac să lovească pământul cu copitele.
În mijlocul acestor oameni deosebiţi, eu singur mă înfăţişam grozav de nepăsător, un spectator foarte paşnic al războiului,
neputincios la trup, înaintat în vârstă, om care nu purta sceptrul de aur, nici pănglicuţele sfinte ale vreunui zeu, care venise pe
drumul unde îl mâna nevoia, în tabăra ostăşească, (…) ci doritor de a vedea oamenii luptând, [unii] pentru stăpânire şi putere, iar
alţii pentru libertate şi patrie”.
Despre lumea daco – getă, Dion Chrysostomos a scris o lucrare numită “Getica “, din pacate, pierdută, şi din care ne-au parvenit
doar câteva pasaje. Ulterior, Lucius Cassius Dio, Dio Cassius (cca. 150 – 235), consulul roman cu veleităţi de istoric, va prelua de la
Chrysostomos parte din informaţiile acetuia privitor la daci şi le va folosi în scrierea operei sale în 80 de volume “Istoria Romană”.
“Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal.
Duras, care domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de bună voie domnie pentru că era foarte priceput la planurile de război şi
iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un
bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din această pricină, multă vreme a fost
un duşman de temut pentru romani.
Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun ei înşişi, cum le zic şi romanii, măcar că ştiu prea bine că unii dintre
greci îi numesc geţi, fie pe drept, fie pe nedrept. Căci eu îmi dau bine seama că geţii locuiesc dincolo de Haemus, de-a lungul
Istrului.
Domiţian a pornit cu oaste împotriva lor, <vara anului 87 > dar puţin îi păsa de război; el zăbovi într-un oraş din Moesia şi se dădu
pradă desfrâului, cum îi era obiceiul. Într-adevar, nu numai că nu era în stare să îndure osteneli şi era fără curaj, dar se arăta cu
totul lipsit de frâu şi de ruşine faţă de femei şi beieţii tineri. Trimetea la război în locul său pe alţi conducători de oşti ş,i de cele
mai multe ori, nu izbândea.
Decebal, regele dacilor, a trimis soli lui Domiţian, şi-i făgăduia pacea. Drept care, Domiţian îl porni pe Fuscus cu armată multă.
Când a aflat de aceasta, Decebal i-a trimis din nou solie, în bătaie de joc, spunând că va încheia pace dacă Domiţian are să vrea ca
fiecare roman să-i dea lui Decebal, anual, câte doi oboli. Iar dacă nu va primi această propunere, Decebal spunea că va duce mai
departe războiul şi că romanii vor avea de îndurat mari nenorociri” (Dio Cassius – Istoria Romană) .
Dio Cassius descrie evenimentele petrecute în Dacia la mai bine de 100 de ani după cele întâmplate, preluând şi prelucrând
informaţii şi date de la cronicarii anteriori. Datorită acestui fapt, va interpreta unele informaţii după interesul personal, pentru
preaslăvirea puterii romane, deformând unele realităţi.
Războiul dus între Domiţian şi Duras – Diurpaneus, atacul pus la cale de romani prin persoana lui Cornelius Fuscus, este atribuit în
mod greşit, perioadei lui Decebal. Atât cronicarii cât şi istoricii actuali, prezintă înfrângerea lui Cornelius Fuscus de către dacii
aflaţi sub conducerea lui Duras – Diurpaneus. Este mai mult ca sigur că Decebal a participat în calitate de comandant al oştilor
dace la înfrangerea legiunilor romane, posibil ca şi confruntarea finală dintre oştile lui Fuscus şi oştile romane să fi fost conduse
de acesta.

Cert este faptul că, după luptele cu romanii, Duras – Diurpaneus, se retrage de la conducerea regatului dac, în fruntea acestuia
fiind numit Decebal ( 87 – 106 d. Hr.)
Înfrângerea legiunilor lui Fuscus nu va fi acceptată de către Domiţian, astfel că, în anul 88 d. Hr., acesta îşi trimite din nou legiunile
romane în Dacia, sub conducerea generalului Lucius Tettius Iulianus.
“În vremea războiului dacic s-au întâmplat următoarele evenimente vrednice de a fi pomenite. Iulianus, rânduit de împărat cu
conducerea războiului, printre alte măsuri bune, luă şi pe aceea de a-i obliga pe soldaţi să scrie pe scuturi numele lor şi ale
centurionilor, pentru a se deosebi mai lesne cei ce se vor arăta viteji de cei cu purtare mişelească. Şi dând lupta cu duşmanii la
Tapae, măcelari pe cei mai mulţi dintre ei. Între duşmani se afla şi Vezinas care venea, ca demnitate, îndată după Decebal ; pentru
că nu putea scăpa cu fuga, el se trânti la pământ, ca şi cum ar fi murit; şi astfel rămase nebăgat în seamă, iar în timpul nopţii a
fugit. Decebal se temu ca romanii victorioşi să nu pornească spre capitala lui. De aceea, tăie copacii din preajma lor la o oarecare
înălţime şi puse arme pe trunchiuri, pentru ca duşmanii să creadă că sunt soldaţi şi să se retragă înspăimântaţi. Ceea ce s-a şi
întâmplat.” (Dio Cassius – Istoria Romană) .
Retragerea romană va fi cauzată şi de o altă şiretenie a lui Decebal. Conştient de puterea armatei romane, acesta încheiase
anterior o serie de tratate de pace şi ajutoarare cu triburile cvazilor şi marcomanilor din Câmpia Pannonică, asftfel că aceştia vor
interveni în noul conflictul daco – roman, atacând ţinuturile romane de dincolo de Dunăre. Pe fondul eliminării ameninţării,
Domiţian va lua decizia, în anul 89, de a iniţia o campanie de pacificare a acestora. Fiind însă înfrânt de aceştia, pentru a nu fi
prins în “cleşte” de o alianţă a triburilor panonice şi daci, Domiţian va solicita o pace de compromis cu Decebal.

“Domiţian vru să se răzbune pe cvazi şi marcomani, fiindcă nu-l ajutasera împotriva dacilor. Veni în Pannonia, ca să se lupte cu ei
şi ucise solii de pace, pe care ei îi trimiseseră pentru a doua oară. Învins şi pus pe fugă de marcomani, Domiţian a pornit grabnic o
solie la Decebal, regele dacilor, îndemnându-l să încheie un tratat, pe care el, Domiţian, îi refuzase mai înainte, deşi regele i-l
ceruse adesea. Decebal primi propunerea de pace (căci era la mare strâmtoare), dar nu a vrut să vina el însuşi să stea de vorbă cu
Domiţian, ci l-a trimis pe Diegis împreună cu câţiva bărbaţi, ca să-i predea armele şi câţiva prizonieri, sub cuvânt că i-ar avea
numai pe aceştia. După sosirea acestuia, Domiţian puse lui Diegis o diademă pe cap – ca şi cum ar fi fost cu adevărat învingător şi
omul în stare să dea un rege dacilor -, iar soldaţilor lui le împărţi onoruri şi bani. Ca un biruitor, trimise la Roma, între altele, nişte
aşa-zişi soli ai lui Decebal şi o pretinsă scrisoare de-a lui, despre care se spune că ar fi plăsmuit-o el. Domiţian îşi împodobi
triumful cu multe lucruri ce nu fuseseră luate ca pradă. (Dimpotrivă, el cheltuise foarte mulţi bani pentru încheierea păcii, căci
fără întârziere dădu lui Decebal nu numai însemnate sume de bani, dar şi meşteri pricepuţi la felurite lucrări folositoare în timp de
pace şi de război şi făgădui să-i dea mereu multe). Aceste lucruri el le-a scos din mobilierul împăratesc. Căci el folosea totdeauna
asemenea lucruri ca pradă de război, ca unul care aduse împăraţia însuşi în stare de robie. “ (Dio Cassius – Istoria Romană).
Este interesant de amintit faptul că Dio Cassius menţionează în acest text despre solul lui Decebal, Diegis, frate al regelui dac.
Strategia lui Domiţian se pare că era aceea de a şi-l apropria pe Diegis, desemnându-l pur şi simplu ca viitor rege al dacilor în locul
lui Decebal, încercând prin aceasta să creeze premizele unui conflict dintre cei doi daci.
Hispanicul Marţial (40 – 102/104 d. Hr.), în “Epigramele “, merge mai departe, elogiind, în mod artificial poetic, spre slava
împăratului, bucuria lui Diegis de a-l cunoaşte pe Domiţian: “ Diegis, locuitor de pe ţărmul care acum ne aparţine, a venit să te
vadă, o, Germanicus, tocmai de pe apele Istrului, care se află sub stăpânirea ta. Bucuros şi uimit când a văzut pe stăpânul lumii, se
zice că ar fi spus celor ce-l însoţeau: Soarta mea este mai bună decât a fratelui meu, fiindcă mie îmi este îngăduit să privesc atât
de aproape Zeul pe care el îl cinsteste atât de departe”.
Diegis nu va pica însă în capcana întinsă de către Domiţian.
Diplomat iscusit, de o şiretenie legendară, Decebal va fi cel care va impune însă termenii tratatului de pace. Va accepta să devină
rege clientelar al Romei, primind în schimb subsidii băneşti anuale (este vorba de acea mare “strâmtoare” pe care o avea regele
dac) şi ajutor tehnic. Nu va restitui însă prizonierii de război şi nici insignele romane capturate de către daci în luptele purtate cu
aceştia.
Ajutorul tehnic implica alocarea de către romani a unor specialişti în construcţii de drumuri şi fortificaţii de apărare, Decebal
derulând pe o durată de circa 12 ani un vast program de construcţii militare şi civile.
Fapt care-l va face pe Titus Statilius Criton, viitorul medic a lui Traian, să scrie: “ regii geţilor, inspirând superstiţie şi concordie
(deisidaimonian kai homonoian), prin înşelătorie şi şarlatanie (apatei kai goeteiai), aspirau deja la lucruri mari“.
Pregătirile militare ale dacilor nu erau însă mai prejos de cele ale romanilor care aveau să-si consolideze capacitatea de luptă din
zona Danubiană, prin construirea unor fortificaţii militare şi amenajarea unor drumuri de interes strategic la sud de Dunăre, la
Cazane.
Urmare a dispreţului (contemtus – Pliniu) pe care îl afişau dacii faţă de Imperiul roman şi a umilirii acestora, prin plata unui tribut
acordat “barbarilor”, urmare a defectuosul tratat încheiat în anul 89 (Criton), noul împărat înscăunat în anul 98 d. Hr., Marcus
Ulpius Nerva Traianus (n. 18 sept. 53 – d. 9 aug. 117), va iniţia un program de măsuri privind o invazie în Dacia, vizitând în acest
sens, în iarna anului 98 – 99, frontiera danubiană.

Primul război dacic a lui Traian (101 – 102)

Data începerii primului război dacic este 25 martie 101, când fraţii Arvali, colegiu de 12 preoţi romani, reuniţi într-o adunare
extraordinară, vor solicita lui Jupiter Optimus Maximus ajutorul în noua campanie romană.
“După ce zăbovi un timp la Roma, Traian porni cu oaste împotriva dacilor. Cugeta la cele savârşite de aceştia şi era copleşit când
se gîndea la sumele de bani pe care romanii trebuiau să le plătească în fiecare an. Vedea apoi că puterea şi îngâmfarea dacilor
sporesc necontenit.
Când află de expediţia lui, Decebal fu cuprins de spaimă, căci înţelegea bine că mai înainte biruise nu pe romani, ci pe Domiţian,
iar de data aceasta va trebui să lupte cu romanii şi cu împăratul Traian.
Acesta era un om cu totul deosebit, mai ales prin dreptatea şi bărbăţia sa, precum şi prin simplitatea moravurilor sale. Avea un
trup vânjos (începuse să domnească la vârsta de patruzeci şi doi de ani) ş înfrunta toate greutăţile cot la cot cu ceilalţi, iar cu
sufletul era la înălţime, deoarece nici nu se lăsa purtat de îndrăzneala tinereţii, dar nici împiedicat de batrâneţe. De aceea Decebal
se temea de [Traian] pe bună dreptate. (Dio Cassius – Istoria Romană)
Ajuns la Dunăre, Traian trece fluviul pe un pod de vase la Lederata, vis-a-vis de oraşul Viminacium, din Moesia Superioară,
urmând traseul Arcidava (Varadia), Berzobis (Birzava) spre Aizis (Pogonis) spre a ajunge la Tibiscum (Jupa). Aici se realizează
joncţiunea cu forţele romane plecate de la Drobeta şi Dierna prin defileul Cerna – Timiş spre Tibiscum.
Legiunile romane reunite pătrund pe defileul Bistrei spre depresiunea Haţegului. Dacii se retrag consolidându-şi forţele în
despresiunea Haţegului, la Tapae, loc unde se va da bătălia.
‚Când Traian a pornit împotriva dacilor şi se apropia de Tapae, locul unde barbarii îşi aveau tabăra, i se aduse o ciupercă mare, pe
care era scris cu litere latine că atât ceilalţi aliaţi, cât şi burii, sfătuiesc pe Traian să se întoarcă şi să facă pace.
Dar Traian dădu lupta cu ei, şi văzu pe mulţi dintre ai săi ucişi şi ucise mulţi duşmani. Deoarece îi lipseau bandajele, se zice că nu
şi-a cruţat nici propriile sale veşminte, ci le-a tăiat fâşii. Apoi a poruncit să se ridice un altar soldaţilor căzuţi în luptă şi să li se
aducă în fiecare an jerfă pentru morţi. “ (Dio Cassius – Istoria Romană)
Bătălia de la Tapae, din toamna anului 101, se va dovedi deosebit de sângeroasă, căzând pe câmpul de lupta mii de soldaţi atât de
partea romanilor, cât şi de partea dacilor, fără niciun rezultat decisiv pentru nicio parte implicată în conflict.
În această situaţie, Decebal, pentru a-şi putea reorganiza apărarea şi a putea contraataca, va solicita pacea. În acelasi timp,
Traian, conştient de pericolul campării pe timp de iarnă într-un teritoriu duşman, va accepta şi se va retrage spre Dunăre.
“Decebal a trimis soli chiar înainte de înfrângere, nu dintre comaţi – ca mai înainte – ci pe cei mai buni dintre pileaţ.
Aceştia azvârliră armele, se aruncară la pământ şi stăruiră pe lângă Traian îndeosebi să încuviinţeze lui Decebal să vină în faţa lui şi
să stea de vorbă deoarece este gata să îndeplinească toate cele cerute iar daca nu, cel puţin să trimită Traian pe cineva care să se
înţeleagă cu el. Au fost trimişi Sura şi Claudius Livianus, prefectul pretoriului.
Dar nu s-a realizat nimic, deoarece Decebal nu a cutezat <nu a dorit , subl.n., la fel ca şi în războiul cu Domiţian > să se întâlnească
cu aceştia, ci a trimis şi atunci pe alţii. Traian a ocupat munţii întăriţi şi a găsit acolo armele, maşinile de război cucerite [de la
romani], precum şi steagul luat de la Fuscus. Decebal a trimis lui Traian soli dintre pileaţi. Aceştia sunt, la ei, oamenii cei mai
onoraţi. Trimisese comaţi mai înainte. Aceştia se bucură de mai puţină trecere la ei. Venind aceia [pileaţii] la Traian, aruncară la
pământ armele, îşi legară mâinile la spate şi, în felul captivilor, l-au rugat pe Traian să stea de vorbă cu Decebal. (Dio Cassius –
Istoria Romană)
Aşa zisa victorie a lui Traian avea să fie sărbatorită cu mare fast însă la Roma, ca prima mare victorie a romanilor asupra dacilor,
după peste 140 de ani de la primele confruntări ale acestora cu regele dac Cotiso. “Traian îşi sărbători triumful şi fu numit «
Dacicul ». Dădu lupte de gladiatori în teatru (căci îi făceau plăcere) şi readuse pe scenă actori de pantomimă (era îndrăgostit de
unul dintre aceştia, Pylades); deşi iubea faptele de arme, nu se îngrijea mai puţin de celelalte şi de împărţirea dreptăţii. El prezida
judecăţile, când în Forul lui August, când sub porticul numit al Liviei, adesea şi în alte părţi.” (Dio Cassius – Istoria Romană) .
Decebal însă nu va sarbatori, excelent strateg, va pregăti un puternic contraatac împotriva romanilor, deschizând un al doilea
front în Bărăgan şi Dobrogea. Un corp de armată dacă aliată cu burii şi cu roxolanii lui Susagas trec, în iarna anilor 101 – 102,
Dunărea, pe gheaţă, şi intră în Moesia Inferior, atacând garnizoanele şi fortificaţiile militare din zonă. Slab păzite, acestea sunt
uşor cucerite, devastate şi arse de către coaliţia geto-buro-roxolană.
Traian va interveni, alegând calea apei, pe Dunăre, pentru a se deplasa în zona de conflict, ajungând până la Oescus (Ghighen,
Bulgaria). Aici, forţele militare romane se vor angaja în luptă cu coaliţia, reuşind să-i respingă peste fluviu, după o serie de lupte
doesebit de sângeroase.
Romanii, în urmărirea lor, pătrund în Dobrogea, unde, la Adamclisi, se va da una din cele mai cumplite bătălii din războaiele daco
– romane. Victoria romanilor va fi obţinută, însă, ca urmare a trădării aliaţilor lui Decebal, dintre care şi unii conducători daci:
“Întrucât mulţi daci trecuseră de partea lui Traian… Spunea < Decebal> că dacă-l vor părăsi pe dânsul, şi ei or fi în primejdie; că
mai uşor şi mai sigur îşi vor păstra libertatea, ajutându-l în luptă, înainte ca el să fi suferit vreo nenorocire. Însă, privind nepăsători
cum sunt nimiciţi dacii, mai pe urmă vor ajunge ei înşişi robi, căci vor ramâne fără aliaţi.” (Dio Cassius – Istoria Romană)
Aflat singur în faţa ameninţării romane, Decebal va recurge la un gest de compromis : “Prin forţă, Decebal n-a izbutit. Dar era cât
pe ce să-l ucidă pe Traian prin vicleşug, întinzându-i o cursă. Trimise în Moesia câţiva dezertori <foşti soldaţi romani , subl.n.>, ca
să încerce să-l omoare, întrucât se putea ajunge uşor la el. Atunci, din cauza nevoilor războiului, primea fără excepţie pe oricine
voia să-i vorbească. Oamenii aceia nu au putut însă să-şi aducă la îndeplinire planul, fiindcă unul din ei a fost bănuit şi prins. Supus
la cazne, a dat în vileag întreaga urzeală.” (Dio Cassius – Istoria Romană)
Deschiderea frontului de către dacii din Moesia şi încercarea de asasinat a lui Decebal asupra lui Traian, aveau să declanşeze în
vara anului 102 d. Hr. o nouă campanie militară romană îndreptată spre centrul regatului Daciei, Transilvania de Vest.
Generalii Lusius Quietus şi Manius Laberius Maximus pătrund în defileul Haţegului pe două trasee diferite, cucerind rând pe rând
aşezările şi fortificaţiile dacice şi dându-le pradă focului, “ocupând cu mari primejdii colină după colină, şi se apropia(u) de
capitala dacilor.” (Dio Cassius – Istoria Romană). Riposta dacilor, rămaşi fără aliaţi, va fi cea de suprem sacrificiu pentru apărarea
Sarmisegetusei, capitala regatului dac. Copleşiţi numeric de agresivitatea legiunilor romane, dacii se vor retrage până la hotarele
Sarmisegetusei, Decebal ajungând să ia în considerare predarea necondiţionată sau solicitarea unei păci de compromis.
Determinant pentru hotărârea lui a fost şi faptul că Maniu Laberius Maximus avea să ia ca prizonieră pe sora lui. Pentru a evita
vărsarea de sânge inutilă în acea situaţie critică pentru existenţa statului dac, Decebal va solicita, lui Traian, pacea.
“Pentru aceste motive, dar mai ales pentru că Decebal era gata să primească orice condiţii ce i s-ar fi impus, nu fiindcă ar fi avut
de gând să le respecte, ci ca să mai prindă putere după pierderile suferite atunci.
În acest timp, Decebal a trimis soli pe cei mai buni pileaţi şi se ruga de împărat, prin mijlocirea lor ; nimic mai mult decât că este
gata să încheie pace în condiţiile impuse. Anume, să dea înapoi armele, maşinile de război şi pe constructorii acestor maşini, să
predea pe dezertori, să distrugă întăriturile şi să se retragă din teritoriul cucerit, ba încă să-i socotească duşmani sau prieteni ai săi
pe cei ai romanilor.
Să nu mai primească nici un fugar, nici să nu mai ia în slujba lui vreun ostaş din Imperiul roman (căci Decebal atrăgea la sine prin
momeli pe foarte mulţi oameni viteji). De nevoie el primi aceste condiţii. Merse la Traian, căzu la pământ spre a i se închina şi
azvârli armele.” (Dio Cassius – Istoria Romană).
Istovit de vicisitudinile războiul dac, dar mai ales rămas fără finanţele necesare purtării războiului, Traian acceptă pacea, cu
condiţia acceptării de către Decebal a condiţiilor impuse. Cu această ocazie, se realizează prima întâlnire faţă în faţă dintre cei doi
conducători. Cu toate că Dio Cassius menţionează că regele dac s-ar fi închinat în genunchi împăratului roman, scena LXXV-a de
pe Columna lui Traian îl prezintă pe Decebal, demn, cerându-i împăratului, prin braţul ridicat în semn de rugă, pacea pentru
supuşii lui.
Victoria lui Traian asupra dacilor va fi sărbătorită cu mult fast, împăratul fiind salutat pentru a patra oară ca imperator ş primind
supranumele de Dacicus.
Decebal se va vedea nevoit să predea mare parte din arme, maşinile de război, specialiştii militari şi dezertorii romani, să darâme
o serie din fortificaţiile lui, să cedeze mari teritorii din regatului lui, şi, mai ales, să nu aibă alţi prieteni sau duşmani decât cei ai
romanilor.
Protectoratul roman avea să se extindă asupra unei părţi a Tării Haţegului, sudul Banatului, parte a Olteniei, zone din Muntenia
Dunăreana şi sudul Moldovei.
Traian şi-a sărbătorit cu mult fast, la Roma, victoria zdobitoare, în viziunea cetăţenilor romani, asupra dacilor. Emisiunile
monetare ulterioare războiului dacic îl vor reprezenta pe Traian într-un car triumfal, având la picioarele lui Dacia, în genunchi,
care îi oferă împăratului un scut. Prin această propagandă însă Traian îşi pregătea cetăţenii şi supuşii pentru acceptarea şi
finanţarea unui nou război contra dacilor.
“El nu renunţase deloc la cucerirea Daciei şi celebrarea victoriilor din primul conflict trebuia să pregătească din punct de vedere
propagandistic desăvârşirea lor, adică lichidarea statului dac. Dar şi Decebal cunoştea intenţiile reale ale lui Traian şi se prepara, la
rândul său, pentru ultima confruntare. Era chiar hotărât s-o ia înaintea lui Traian“ (Eugen Cizek – Epoca lui Traian).
Al doilea război dacic al lui Traian (105 – 106)
Nu la mult timp după terminarea primului război dacic, Traian avea să reia pregătirile militare în fortăreţele şi garnizoanele de le
sud de Dunăre şi în Pannonia. În vederea asigurării comunicaţiilor dintre cele două maluri ale Dunarii, Traian ordonă construirea
unui pod permanent de piatră . Locul ales este Drobeta, localitate care controla mai multe drumuri de acces spre centrul regatului
dac, zona în care Dunărea avea o laţime medie de cca.1100 m şi o adâncime la mijloc de circa 30 m. Arhitectul însărcinat cu
realizarea lucrarii, Apollodor din Damasc, avea să construiască un pod în lungime de 1135 m, susţinut pe 20 de pile din piatră
legată cu ciment roman. Suprastructura podului avea să fie realizată din lemn.
Decebal, la rândul său, s-a pregătit activ de rezistenţă, luând toate măsurile care îi stăteau în putinţă. Astfel, dacii au trecut febril
la reconstruirea cetăţilor demantelate la încheierea păcii şi au început să atragă meşteri şi fugari din imperiu. Totodată, regele dac
a luat iniţiativa purtării unor tratative cu vecinii în scopul reînchegării alianţelor militare ce se vădiseră atât de importante în
războiul anterior. Mai mult, sub conducerea lui Decebal, dacii au declanşat atacuri asupra iazygilor, aliaţii romanilor, alungându-i
de pe o parte a teritoriilor învecinate cu statul său, în scopul de a-şi asigura flancul vestic în cazul noilor confruntări cu imperiul.
Măsurile de organizare şi apărare a lui Decebal nu vor trece neobservate de către romani, astfel ca aceştia îi adresează un
ultimatum regelui dac, cerându-i să oprească preparativele de război şi implicit predarea armelor.
Decebal însă va riposta atacând garnizoanele romane de pe teritoriile cedate acestora la sfârşitul primului război. Pentru a-şi
putea prelungi pregătirile de război, Decebal va atrage în capcană pe Cneius Pompeius Longins, general roman de vază, luându-l
prizonier.
“Atunci Decebal chemă la dânsul pe Longinus, comandantul unei legiuni a cărui dârzenie o simţise în luptele purtate cu el şi, după
ce-l convinse să vină, cu gând să-l facă să i se supună, îl prinse şi-l întrebă de faţă cu alţii despre planurile lui Traian. Pentru că
[Longinus] nu voia să marturisească nimic, îl ţinu sub pază, dar nelegat.
Decebal trimise apoi un sol la Traian şi ceru acestuia – în schimbul eliberării lui Longinus – să-i cedeze ţara până la Istru şi să-i
plătească banii care i-a cheltuit cu războiul. [Traian] răspunse cu vorbe îndoielnice prin care voia să arate că nici nu-l preţuieşte
prea mult pe Longinus, dar nici prea puţin; că nici nu dorea să-l piardă, dar nici să-l scape cu sacrificii prea mari.
Decebal mai stătea în cumpană, neştiind ce să facă. Dar între timp Longinus îşi făcu rost de otravă, cu ajutorul unui libert de-al său
şi făgădui lui Decebal că are să-l împace cu Traian, pentru ca regele să nu bănuiască de loc ce are în gând şi să nu i se pună o pază
aspră; Longinus scrise o scrisoare plină de rugăminţi şi o dădu libertului s-o duca lui Traian, spre a putea să rămână nestânjenit.
După ce libertul plecă, Longinus bău otrava în timpul nopţii şi muri. După această întâmplare, Decebal ceru lui Traian pe libert
făgăduind să-i dea în schimb trupul lui Longinus şi zece prizonieri. Şi trimise îndată un centurion prins împreună cu Longinus, spre
a aduce la îndeplinire cele cerute.
Traian află de la acesta tot ceea ce se petrecuse cu Longinus. Dar nu-i trimise înapoi lui Decebal nici pe aceia, şi nu-i dădu nici pe
libert, socotind că viaţa libertului este mai de preţ pentru demnitatea imperiului decât înmormântarea lui Longinus” (Dio Cassius
– Istoria Romană).
Capturarea lui Longinus şi moartea acestuia vor fi în defavoarea lui Decebal.
Senatul < va> decreta că Decebal este din nou vrăjmaş, iar Traian însuşi, fără să lase conducerea altor generali, porni din nou cu
război împotriva aceluia” (Dio Cassius – Istoria Romană).
“Traian trecu Istrul pe acest pod şi-a purtat război mai mult cu chibzuială decât cu înfocare, biruindu-i pe daci după îndelungi şi
grele strădanii. El însuşi dădu multe dovezi de pricepere la comandă, iar oştenii trecură împreună cu dânsul prin multe primejdii şi
dădură dovadă de vrednicie (Dio Cassius – Istoria Romană).
Traian desfăşurase legiunile romane încă din primăvara anului 105 de-a lungul Dunării şi acestea vor trece fluviul, sub conducerea
lui Traian, spre sfârşitul verii, ocupând Oltenia şi Muntenia până spre munţii Carpaţi. Invazia romană se va desfăşura prudent şi
foarte lent, Traian temându-se de deznădejdia dacilor dar şi de geniul militar a lui Decebal. Împăratul roman nu va pătrunde în
Transilvania, legiunile lui fiind supuse veşnicelor atacuri ale dacilor, preferând să ierneze în aceste ţinuturi mai deshise şi sigure,
pentru a evita picarea într-o eventuală capcană.
În primăvara anului 106, Traian îşi va reporni campania împotriva dacilor, împărţindu-şi legiunile în cinci armate. Patru armate vor
înainta spre centrul regatului dac, pe cursul văilor Cerna – Timiş – Bistra, Jiu şi Olt, iar a cincea armată va pătrunde de la Issacea,
pe valea Siretului, spre sudul şi nordul Moldovei, cu scopul de a nu permite dacilor moldavi şi aliaţilor de peste Prut să poată veni
în ajutorul lui Decebal.
Prinş în cleşte şi lipsiţi de sprijinul aliaţilor, dar şi puşi în faţa trădării unor conaţionali de-ai lor, dacii se vor vedea nevoiţi să lupte
cu disperare pentru fiecare palmă de pământ, aşezare şi cetate. Rând pe rând, cetăţile şi fortificaţiile vor fi cucerite şi arse de
către romani, aceştia ajungând la zidurile capitalei lui Decebal, Sarmisegetusa.
Conştienţi de dârzenia dar şi de şiretenia dacilor, romanii vor construi vis-a-vis de cetate o puternică fortificaţie – agger – pentru a
nu fi surprinşi de contraatacurile acestora. Apărătorii cetăţii vor respinge primele asalturi romane, chiar dacă aceştia vor folosi şi
complicate maşini de luptă.
Probabil urmare a unui act de trădare, romanii vor afla de traseul conductelor de apă potabilă care alimentau cetatea. Romanii
vor tăia aceste conducte, lăsând pe apărători fără sursa de apă. În această situaţie, urmare, se pare, şi a unui contraactac nereuşit
asupra fortificaţiei romane, mare parte din daci, în frunte cu Decebal, vor căuta cale de scăpare, dând foc cetăţii şi încercând să se
replieze spre nord, pentru a-şi organiza o nouă linie de apărare. Romanii nu vor cuceri decât o cetate în flăcări, care va arde până
la temelii.
Decebal, în fruntea unor forţe destul de considerabile, se va retrage spre nord estul Transivlaniei, încercând să-şi reorganizeze o
nouă armată, cu sprijinul, probabil, al roxolanilor şi bastarnilor, foştii săi aliaţi.
Columna ne prezintă, în scenele ei, luptele ulterioare dintre Decebal şi legiunile romane.
Însă, din nou, trădarea va fi cea care va duce la moartea lui Decebal şi sfârşitul Regatului Dac. Foştii aliaţi ai lui Decebal, roxolanii
şi bastarnii, se pare, se vor supune romanilor, iar mare parte a conducătorilor daci vor trece de partea acestora, Decebal aflându-
se în situaţia de a fi părăsit de luptătorii săi.
Unii istorici sunt de părerea că în această situaţie, Decebal al fi încercat să se deplaseze spre estul Transilvaniei, spre Ţara Bârsei,
unde s-ar mai fi putut sprijini pe unele grupări dacice, în zonă existând un vast sistem de apărare. Însă, un detaşament roman
condus de către Tiberius Claudius Maximus, îl ajunge din urmă în zona Harghitei actuale. Însoţit doar de o mână de oameni, fideli
lui, înconjurat de romani, Decebal, pentru a nu cădea viu în mâna acestora, şi a-i servi ca trofeu lui Traian, se sinucide.
“Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie şi toată ţara sunt în mâinile duşmanului şi că el însuşi este în primejdie să fie luat
prizonier, îşi curmă zilele. Capul său fu dus la Roma” (Dio Cassius – Istoria Romană).
Romanii vor mai avea însă de înfruntat, un timp destul de îndelungat, grupări armate ale dacilor şi aliaţilor lor, bastarnii şi sarmaţii
din nordul şi estul Transilvaniei, fiind nevoiţi să se angajeze în lupte crâncene cu aceştia. Însuşi Traian îşi va aşeza tabăra la
Porolissum (Moigrad, Salaj), pentru a putea mai bine coordona aceste operaţiuni. Romanii nu vor îndrăzni însă să-şi extindă
cucerirea spre nord, stabilindu-se astfel o graniţă “limes”, de-a lungul malurilor râurilor Someş şi Criş, între ei şi triburile dacice
libere.
La 11 august 106, însă, războiul daco – roman era considerat în mod oficial, încheiat, iar Dacia proclamată provincie romană.
După moartea lui Decebal “fură descoperite şi comorile lui Decebal, deşi se aflau ascunse sub râul Sargeţia din apropierea
capitalei sale. Căci [Decebal] abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi
de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase – mai ales dintre cele care suportau umezeala, aşezase peste ele pietre şi
îngrămădise pământ, iar după aceea, aduse râul din nou în albia lui.
Tot cu oamenii aceia [Decebal] pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veşminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi
măcelări, ca să nu dea nimic pe faţă. Dar Bicilis, un tovarăş al său care cunoştea cele întâmplale, fu luat prizonier şi dădu în vileag
toate acestea (Dio Cassius – Istoria Romană).
Uriaşele prăzi luate din Dacia, ca şi tezaurul dacic descoperit de romani în urma trădării lui Bicilis, după cum afirmă scriitorul
Ioannes Lydos pe baza textelor lui Criton, medicul lui Traian, au fost fabuloase, ridicându-se la 5 milioane de libre de aur
(1.625.000 kg) şi 10 milioane de libre de argint (3.270.000 kg). Chiar dacă istoricul francez Carcopino consideră că aceste cifre
erau exagerate, reducându-le cu 10 (165.000 kg aur şi 331.000 kg de argint), cantitatea este totuşi imensă. Marele Imperiu
Roman cunoaşte un salt economic foarte mare, guvernanţii lui putând să se angajeze la o serie de lucrări monumentale care se
văd şi la ora actuală în Italia ; toate acestea pe aurul geto – dacilor.
“După întoarcerea la Roma, veniră la Traian nenumarate solii din partea altor barbari şi de la inzi. El dădu spectacole timp de o
sută şi douăzeci şi trei de zile, în cursul cărora au fost ucise cam unsprezece mii de animale sălbatice şi domestice. Au luptat zece
mii de gladiatori. De asemenea, în această vreme, Traian construieşte drumuri de piatră prin mlaştinile pomptiene, cu clădiri pe
margini şi cu poduri măreţe. Topeşte toată moneda deteriorată.
Întemeiază biblioteci şi ridică în for o columnă foarte mare, atât [spre a-i sluji] ca mormânt, cât şi ca o dovadă de măreţie a
lucrărilor din for. Căci tot locul acela fusese muntos, iar el îl săpă atât cât se înălţa columna şi, în felul acesta, făcu o piaţă netedă.
Între multe alte onoruri votate de senat pentru el, a fost şi epitetul de Optimus, adică « Cel mai bun ». El mergea întotdeauna pe
jos, împreună cu întreaga lui oştire, îşi ţinea soldaţii în bună rânduială la orice marş şi-i aşeza, când într-un fel, când într-altul. Iar
râurile le trecea pe jos, ca şi aceia “ (Dio Cassius – Istoria Romană).
’’În afara faptului de a fi distrus o veche civilizaţie şi puternică organizaţie statală care de milenii apără poarta Europei, Traian a
scos din vechile – tainiţe – ale Daciei aceste uriaşe cantităţi de aur şi argint pentru a le pune în circulaţie pe piaţa lumii. Aceste
metale preţioase, au fost motorul, care de-a lungul veacurilor, au pus în mişcare popoarele pentru a crea, la început în cadrul
Imperiului Roman, aceste realizări de o nepreţuită valoare, apoi preluate spre zonele nordice ale Europei sau în alte zone unde au
contribuit şi mai contribuie încă într-o mare măsură la realizarea noilor civilizaţii ale acestor popoare’’ (Radu Stan Carpianu –
Enigma Insulei).

Columna lui Traian

Pomenind despre Traian, peste aproape 250 de ani de la ocuparea Daciei, Împăratul Flavius Claudius Iulianus, cunoscut sub
numele de Iulian Apostatul (361 – 363), în lucrarea sa, Cezarii, pune pe seama lui Traian urmatorul discurs: “ Eu, Jupiter şi zeilor,
după ce am luat conducerea imperiului amorţit şi descompus din cauza tiraniei care dăinuise mult la noi în ţară, şi din cauza
silniciei geţilor, singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit neamul geţilor, care
au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii ce au trait cândva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi
pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxis. Crezând că nu mor, dar că îşi schimbă locuinta, ei sunt mai porniţi pe
lupte decât ar fi inclinaţi să întreprindă o călătorie. Am făcut această expediţie în cinci ani“.
Sanctuarul Dacic de la Grădiştea Muncelului şi capitala dacilor, Sarmisegetusa
Prima menţiune despre existenţa unei capitale a dacilor cu numele de Zarmisegetusa este făcută de către geograful Ptolemeu
(cca. 87 î. Hr. – 165 d. Hr.), posibil în timpul războaielor daco – romane. Informaţia este preluată de către Dio Cassius (150 – 235
d. Hr.) care, în capitolele atingătoare de istoria dacilor, pomeneşte despre capitala Daciei în descrierea privind primul război dacic
a lui Traian, când acesta a lăsat o garnizoană în imediata apropriere a Sarmisegetusei, şi apoi, fără nominalizare, în momentul în
care Decebal luase hotărârea de a se sinucide: “Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie şi toată ţara sunt în mâinile
duşmanului şi că el însuşi este în primejdie să fie luat prizonier, îşi curmă zilele” (Dio Cassius – Istoria Romană).
Descrierea asaltului şi a bătăliei pentru Sarmizegetusa este făcută foarte sugestiv de către istoricul Eugen Cizek în lucrarea sa
“Epoca lui Traian” .” Astfel a început un dificil asediu. Bătălia pentru Sarmizegetusa, desfăşurată la începutul verii anului 106,
apare în scenele CXII – CXXVI de pe Columnă. Falnica cetate, dacă respinge un prim asalt roman, iar asediatorii atacă necontenit,
folosind complicate maşini de luptă. Astfel ei construiesc un agger, fortificaţie paralelă cu cetatea dacă. Concomitent, romanii
tăiaseră apărătorilor conductele care îi aprovizionau cu apă: într-adevăr, cetăţile dacice nu dispuneau de surse proprii de apă.
Scenele a CXX şi a CXXI-a de pe Columnă prezintă o secvenţă de un dramatism zguduitor. Doi pileaţi daci împart între luptători
ultimele rezerve, cele din urmă picături de apă. Războinicii chinuiţi de sete întind braţele istoviţi, deznădăjduiţi. O parte dintre
comaţi imploră iertarea lui Traian, căruia i se predau în scena a CXXIII – a, în vreme ce alţi daci scăpară din încercuire, cum relevă
scena a CXXII-a. Era preludiul căderii cetăţii. Romanii lansează un nou asalt asupra Sarmisegetusei şi pătrund în cetatea incendiată
chiar de daci, cum arată scena a CXXIV-a de pe Columnă; iar invingatorii îl salută imperator pe Traian pentru a cincea oară în
scena a CXXV-a. Oraşul este complet distrus, căci dispar nu numai fortificaţiile şi aşezarea civilă, ci şi incinta sacră. Capitala dacilor
căzuse“.
Ciudat este faptul că autorul textului face o afirmaţie nesusţinută din punct de vedere arheologic dar şi logic: într-adevăr, cetăţile
dacice nu dispuneau de surse proprii de apă (?). Care este motivaţia unei asemenea afirmaţii, avându-se în vedere că o capitală
care adăpostea un număr însemnat de cetăţeni, precum şi o mare garnizoană militară, afrenta apărării ei, nu putea exista fără
resurse de apă permanente.
În general viziunea istoricilor optează spre localizarea capitalei dace în zona munţilor Orăştiei, în Grădiştea Muscelului, într-un
perimetru apărat de cetăţi “atârnate” de creste de munţi, zonă într-adevăr mai puţin bogată în rezerve de apă.
Dar afirmaţia lui Dio Cassius că romanii au tăiat conductele de apă, ne relevă faptul că oraşul avea asigurată alimentarea cu apă
dintro sursă sigură şi permanentă care asigura necesarul de apă locuitorilor şi apărătorilor cetăţii.
Dacii nu şi-ar fi construit cetatea de scaun într-o zona în care să fie lipsiţi de apă atât de necesară traiului de zi cu zi. Ceea ce
înseamnă că localizarea Sarmisegetuzei la Grădiştea Muncelului este în fapt greşită.
Pe ce ne bazăm această afirmaţie ?

În momentul în care romanii au ajuns în preajma Sarmisegetuzei, Dio Cassius menţionează că legiunile au “început să urce pe
înălţimi, ocupând cu mari primejdii, colină după colină, şi se apropiau de capitala dacilor.” Ori, zona de la Grădiştea Muncelului nu
este în zona colinară ci în zona muntoasă.
“Drumeţul care urcă pe firul apei Grădiştei, după ce lasă în urmă cetăţile dacice …… de la Costesti, Cetăţuia, Blidaru, se întâlneşte
cu muntele Grădiştea Muncelului. Valea se strâmtează treptat. Firul apei coteşte, pe neaşteptate, spre răsărit, printre înălţimile
ameţitoare. Pe înălţimea din mijloc se află ruinele Sarmisegetuzei. Ajungi la ea cu greu. Zidurile te împresoară, iar treptele
nefinisate îţi dau o senzaţie stranie de nedescris. ….. Cetatea Sarmisegetuzei se află în vârful muntelui Grădiştea Muncelului din
munţii Orăştiei. Situată la o altitudine de peste 1200 m, pe un varf de munte înconjurat de alti munţi şi mai înalţi, cetatea ţi se
înfăţişează cu ziduri groase din două rânduri, unul interior şi altul exterior, de pietre uriaşe, legate între ele prin bârne aşezate în
jgheaburi de forma cozii de rândunică, iar spaţiul umplut cu pământ: zid de o construcţie specifică dacică – murus dacicus. ….
Cetatea este presărată cu o serie de sanctuare patrulatere, sau circulare, de tradiţie megalitică, ce reprezintă urmele unei culture
incipiente, mărturie a unor mistere vechi de 3000 de ani “ (Paul Ştefănescu – Enigme ale istoriei romane).
Şi în prezent valea Grădiştei este o vale îngustă, cu un drum care se îngustează pe timp ce urci spre cetăţile dacice. Este mai mult
ca sigur că în acele timpuri drumul să nu fi fost decât o potecă care putea fi bătută doar cu pasul sau cu calul.
Romanii, în general evitau zonele montane, cu văi înguste, deorece sistemul lor ofensiv necesita mari spaţii deschise unde îşi
puteau desfăşura forţa de atac. Valea Grădiştei şi drumul spre Sanctuarul de la Grădiştea, putea fi apărat datorită condiţiilor
naturale, cu o mână de oameni, asezaţi în poziţii strategice care puteau dezlănţui un atac nimicitor cu bolovani şi săgeţi asupra
oricarui invadator. Îngustimea văii permitea şi închiderea ei din spate, ce ar fi putut permite prinderea într-o ambuscadă fără
şanse de supravieţuire a romanilor.
Perimetrul sanctuarului dacic şi a cetăţilor de apărare nu pot fi considerate ca şi capitală a Regatului Dac, deorece izolarea lor
geografică, singura cale de acces aproape impracticabilă, situarea cetăţilor la mare înălţime în spaţii limitate ca întindere nu
permiteau existenţa unui număr mare de localnici şi soldaţi. Trebuie să ţinem cont că o aglomeraţie populaţională avea nevoie de
hrană şi resurse de apă mari, ori acestea, în condiţiile perimetrului de la Grădiştea Muncelului, erau oarecum imposibil de
asigurat, iar zona montană abruptă nu poate asigura condiţii optime pentru activităţi de agricultură sau creşterea intensivă a
animalelor la nivelul unei populaţii extinse.
Chiar primii istorici şi arheologi care au început explorarea perimetrului cetăţii şi sanctuarului de la Grădiştea Muncelului, A.D.
Teodorescu, C. Daicoviciu, I. Glodariu şi I. H. Crişan, aveau să o considere ca şi o cetate de refugiu, adăpost pentru populaţia civilă
în caz de război, nefiind locuită permanent. Arheologii nu i-au acordat iniţial acel statut de “sediu princiar“, şi mai ales de capitală
a Regatului Dac. Cum aveau să se shimbe părerile lor vom vedea în rândurile de mai jos.
Unde putea fi însă situată adevărata capitală a Regatului Dac?
Privind harta lui Ptolemeu vom constata că acesta o identifică din punct de vedere geografic mult la sud est faţă de perimetrul de
la Grădiştea Muscelului.

Încercând să identiticăm localizarea propusă de Ptolemeu pe o hartă actuală, poziţia înscrisă de geograf ca Zarmisegetusa Regia,
se suprapune, oarecum, cu localitatea Reşiţa şi nici pe departe cu perimetrul Grădiştea Muscelului.
Pentru a încerca identificarea poziţionării capitalei lui Decebal, vom urmari traseele legiunilor romane în primul război dacic.
Romanii vor trece Dunărea pe un pod de vase la Lederata vis-a-vis de oraşul Viminacium, din Moesia superioară, urmând traseul
Arcidava (Varadia), Berzobis (Birzava) spre Aizis (Pogonis) spre a ajunge la Tibiscum (Jupa). Aici se realizează joncţiunea cu forţele
romane plecate de la Drobeta şi Dierna (Orsova) prin defileul Cerna – Timiş spre Tibiscum. De aici vor înainta spre Oţelul Roşu
spre Porţile de Fier ale Transilvaniei, unde îi vor înfrânge pe daci în bătălia de la Tapae. În urma victoriei, legiunile romane vor
pătrunde în bazinul Haţegului şi vor cuceri “colină după colină” până la zidurile Sarmisegetusei.
De-a lungul timpului, o serie de istorici, arheologi şă cercetatori vor considera ca reşedinţa regatului dac trebuie căutată în
această zonă a depresiunii Haţegului şi nu la Grădiştea Muncelului. Mai recent, profesorul Gligor Hasa readuce în memoria
noastră personajele şi evenimentele care au dus la o posibilă identificare a capitalei dacilor în zona numită “Subcetate”, în
comuna Sântămărie-Orlea lângă oraşul Haţeg.
Între anii 1922 – 1938, colonelul Constantin Zagorit primise misiunea să facă un releveu topografic al zonei Haţegului. Bun
cunoscător al reliefului şi bun observator al modificărilor artificiale ale terenului, colonelul avea să descopere la Subcetate urmele
unei vechi cetăţi; cetate aşezată pe un deal la intrarea în defileul Streiului care ducea spre Alba Iulia.
Convins că se află în faţa ruinelor Sarmisegetusei, Zagorit, va identifica cinci porţi ale cetăţii, precum şi dealul fortificat prin valuri
de pământ ars întărit cu palisade şi şanţuri de apărare.
Constantin Zagorit îşi va publica cercetările într-o revistă şi ulterior într-o carte apărută la Ploieşti în anul 1937. Apariţia cărtii va
genera o polemică între tânărul asistent Constantin Daicoviciu şi profesorul său A.D.Teodorescu, primul susţinând teoria
existenţei capitalei regatului dac la Grădiştea Muscelului, pe când cel de-al doilea era mai mult înclinat spre descoperirile făcute
de Zagorit.
Nu la mult timp, A.D.Teodorescu, va muri în condiţii suspecte, muşcat de o viperă cu corn în timpul săpăturilor de la cetatea
Costeşti, iar colonelul Zagorit va fi redus la tacere de către Constantin Daicoviciu, ajuns rector al Universităţii din Cluj şi director al
Muzeului de Istorie a Transilvaniei.
Care sunt însă argumentele acestei localizări a capitalei Sarmisegetusa la Subcetate:
– dacii supuşi de-alungul timpului invaziilor de tot felul de neamuri, nu-şi construiau niciodată cetăţi sau aşezări în câmp deschis,
ci la înălţime, pentru a-şi putea permite o mai bună supraveghere a zonei şi apărare. Cetatea de la Subcetate este aşezată pe un
deal având cote între 300 şi 600 m;

– zona de la “Subcetate” aleasă pentru constuirea capitalei este aşezată la confluenţa unor importante cursuri de apă şi drumuri
care asigurau accesul spre Dunăre şi Banat dar şi spre inima Transilvaniei;
– Construirea cetăţii a ţinut cont şi de un argument strategic, aşezarea ei putând închide accesul prin defileul Streiului spre
centrul Transilvaniei, având totodata o mare perspectivă peste bazinul Haţegului;
– La poalele cetăţii curge apa Streiului, apă pomenită de către istoricul Dio Cassius: “Capitala dacilor se spal în râul Sargetia”. De
altfel, aşezarea se află la confluenţa Streiului cu Râul Mare şi Galbena, ape care puteau asigura necesarul de apă a capitalei;
– în această zonă s-au descoperit de către iobagii care cărau pietriş şi de către pescarii vlahi veniţi de pe Mureşădoua mari comori
menţionate de către Martin Hochmeister şi Gheorghe Şincai: 42.000 de cosoni în anul 1543 şi 500.000 de cosoni în anul 1552 (!).
Traseul legiunilor romane spre capitala Regatului Dac (Sarmizegetusa menţionată pe hartă este Ulpia Traiana).
Conştienţi de poziţionarea Sarmisegetusei Regia de la Subcetate, romanii vor construi, nu la mare departare de aceasta, colonia
Sarmisegetusa Ulpia Traiana, cu rol însă de a închide în totalitate accesul în bazinul Haţegului, fortificaţia fiind amplasată chiar la
ieşirea din defileul Porţilor de Fier. Construcţia coloniei va începe în anul 108 sub administraţia noului guvernator al Daciei
Romane, Decimus Terentius Scarianus.
*
Care era însă rolul Sanctuarului Dacic de la Grădiştea Muncelului şi al cetăţilor perimetral dispuse, şi, mai ales, cum numeau dacii
această zonă ?
Capitala Regatului Dac şi centrul administrativ al întregii Dacii se afla în depresiunea Haţegului, ulterior numită Ţara Haţegului.
Sarmisegetusa <de la Subcetate> era capitala politică şi administrativă a regatului, dar în acelaşi timp, şi centrul economic şi
comercial, de unde, şi spre care, duceau drumurile din întregul regat .
Perimetrul numit în mod eronat Sarmizegetusa, din Grădiştea Muncelului, era capitala religioasă a Regatului Dac, era polul puterii
preoţeşti a lui Zalmoxis, dar şi al regelui dac. Zona sanctarului era sacră pentru daci, numai unii aleşi, iniţiaţi, aveau voie să
patrunda şi să se roage în incinta lui. Să ne amintim că despre aceasta Strabon povesteşte că: „ Regele lucra în întelegere cu el
[este vorba de Zamolxis] fiindcă vedea că oamenii ajunseseră [datorită lui] mult mai ascultători decât înainte. Căci supuşii lui
credeau că [regele] dă poruncile sfătuit de zei. Obiceiul acesta a continuat până în zilele noastre, pentru că mereu se găsea cineva
gata să-l sfătuiască pe rege — şi acelui om geţii îi spuneau zeu.”
Sanctuarul era locul asceţilor, care vieţuiau fie ca sihaştri, fie ca monahi izolaţi de lume. Rolul lor era de a servi lui Zalmoxe şi de a
transmite poruncile acestuia regelui şi tuturor supuşilor daci. Acesti monahi sau sihaştri sunt bine cunoscuţi în izvoarele
antichităţii sub numele de ktistai şi pleistoi, calugari şi preoţi consideraţi sfinţi şi care trăiau în simplitate şi adevărr.
Cetăţile construite perimetral erau cetăţi fortăreţe organizate ca şi nişte veritabile garnizoane militare cu rolul de a apăra şi nu
permite nimănui neinvitat accesul la zona sacră a dacilor.
Toată această zona retrasă aflată la capătul văii râului Grădiştea devenea pe timp de război locul de refugiu al populaţiei civile,
unde dacii îşi adăposteau copiii şi nevestele de furia invadatorilor.
Cert este că în timpul primului şi celui de-al doilea război daco-roman, romanii nu au ajuns în acele ţinuturi. Este posibil ca doar la
mulţi ani după cucerirea Daciei să fi aflat despre zona sacră a dacilor. Nu sunt dovezi că aceasta a fost distrusă de către romani,
sau că a fost complet părăsită de băştinaşi, dar este sigur că ea, la un moment dat, a fost dată uitată, voit , în memoria dacilor.

Dacia sub ocupaţie romană (106 – 271 d. Hr.)

“Geţii, un neam barbar şi puternic – care s-a ridicat împotriva romanilor şi i-a umilit până la plătirea tributului, mai târziu, când
aveau rege pe Decebal – a fost până într-atâta zdrobit de către Traian, încât tot neamul ajunsese la vreo patruzeci de bărbaţi “
(Criton-Getice).
“<După ce l-a învins > pe Decebal, conducătorul geţilor, puternicul Traian a adus romanilor cinci milioane de livre de aur, o
cantitate dublă de argint, în afară de cupe şi lucruri <scumpe>, depăşind orice preţuire, apoi turme şi arme şi peste cinci sute de
mii de bărbaţi cât se poate de potriviţi pentru luptă, împreună cu armele sale” (Criton – Getica).
“În felul acesta Dacia ajunse sub ascultarea romanilor şi Traian stabili în ea oraşe de colonişti (Dio Cassius-Istoria Romană).
 Hartă a
Provinciei Dacia extinsă care cuprinde şi zonele aflate sub supravegherea romanilor.
Urmând exemplul cronicarilor greci şi latini, istoricii care prezintă istoria dacilor după ocuparea lor de către romani şi se întrec în a
preamări realizarile acestora în nou câştigata provincie uitându-i însă pe daci. Ni se prezintă astfel, cu exces de amănunte,
realizările administraţiei romane nou instaurate, construcţiile şi oraşele nou înfiinţate, popularea ţării cu veterani de război şi
romanizarea forţată a băştinaşilor.
Se uită totuşi că Dacia cucerită de romani îngloba doar Oltenia, Banatul şi partea sudică şi centrală a Transilvaniei, celelalte
ţinuturi rămânând în afara graniţelor provinciei Dacia.
După moartea lui Decebal, mare parte a populaţiei va lua drumul bejeniei căutându-şi scăpare în zonele din nordul Transilvaniei,
la est de Carpaţii Orientali, în Moldova şi în Câmpia Munteană, pustiul getic atât de “periculos” considerat de către romani, fapt
bine reprezentat şi pe Columna lui Traian.
Însă mare parte din populaţie va rămâne sub ocupaţie romană, acceptând regulile stabilite de administraţia şi armata imperială.
Afirmaţiile lui Criton, medicul lui Traian, că ţara a fost secătuită de bărbaţi, rămânând doar vreo 40, este în contradicţie cu propria
lui afirmaţie când spune că Traian a adus romanilor 500.000 de bărbaţi apţi de luptă, respectiv conta pe ajutorul conducătorilor
daci-tarabostes care i se supuneau în orice luptă pe care ar fi angajat-o.
“Se pretinde însă că romanii ar fi ucis pe toţi dacii acei ce nu emigraseră din ţară. Dar după ce dânşii se supusese, fiind învinşi,
pentru ce ar mai fi ucis romanii pe acei ce le recunoşteau supremaţia ? Lăsând la o parte umanitatea, care împedeca de a lovi pe
acel ce se roagă, constatăm că o asemenea purtare ar fi contrară politicei urmate de romani în toate ţările, politică ce le-au
îndrumat dominaţiunea lumei, anume de a fi aspri cu cei împotrivitori şi blânzi cu acei ce se supuneau lor, princare ei hotăriau
adese ori chiar pe potrivnici a prefera prietenia duşmăniei lor. Apoi era în interesul Romanilor de a stârpi cu totul poporaţia
dacă ? Care este valoarea unei cuceriri, pământul şi silistele goale sau poporaţia ce se misca pe ele ? Am vazut mai sus pe
generalii romani, năvălind în Dacia şi transplantând de acolo sute de mii de oameni în Moesia, spre a spori numărul birnicilor lor
<plătitori de impozite >, şi în Dacia vroim ca romanii să fi alergat ca fiarele însetate de sânge după locuitorii Daciei, ce veneau în
genunchi cu femei şi copii, plângând şi cerând îndurarea învingătorilor? Poporul român era fără îndoială crud; dar cruzimea lui era
răsboinică şi avea tot deauna un scop şi o ţintă; nu era setea aceea nesăţioasă de sânge a unor triburi africane de astăzi, care ucid
numai pentru plăcerea de a ucide. ….
Apoi Dio Cassius, acel istoric pe cât de judicios pe atât de bine informat, ne spune apriat <limpede > că Decebal vroia să ceara
pace “” văzând pe cei mai mulţi daci că trec la Traian “” . Fără îndoială că aceşti daci ce trecuseră la romani în timpul celui de al
doilea războiu, erau mai cu deosebire geţii din Valahia, care la început căută să opună oarecare împotrivire, mai apoi însă
urmează pe iazigi şi vin împreună cu ei să-şi plece capetele împăratului roman. Ei bine ! pe toţi aceşti trădători ai cauzei naţionale
a dacilor, pe toate aceste eminente ajutoare ce veneau lui Traian chiar în ţara duşmană, să-i fi ucis romanii fără cruţare? Credem
că o asemenea părere este curat vorbind absurdă. “ ( Alexandru D. Xenopol – Istoria Românilor din Dacia Traiana).
Niciun izvor nu menţionează despre mutări masive de populaţii dacice din provincia Dacia în provincia Moesia de la sud de
Dunăre după cucerirea ei. Traian a preferat să-i pacifice pe daci, utilizând principiul toleranţei impuse însă cu sabia. Avea nevoie
de băştinaşi pentru a-şi construi oraşele şi pentru a-şi dezvolta o vastă reţea de drumuri.
Totodata marile legiuni mutate în noua provincie pentru apărarea ei şi administraţia romană aveau nevoie de hrană, hrană care
nu putea fi asigurată din alte părţi decât de la ţăranii daci, şi nu de la Roma.
O altă teorie larg dezbătută de către istorici este aceaa de colonizare a Daciei, făcută cu veterani de război aduşi în provincie, ca şi
factori determinanţi în viitoarea romanizare forţată a băştinaşilor. Teorie infirmată de altfel de însuşi înscrisurile romanilor.
“Împăratul Caesar Nerva Traianus Augustus Germanicus Dacicus, mare pontif, având cea de-a XIII putere tribuniciană, salutat de
şase ori imperator, având cinci consulate, părinte al patriei, călăreţilor şi pedestraşilor care au făcut serviciul în cele trei alae şi 16
cohortes care se numesc:
– ala de cetăţeni romani şi
– ala II Flavia de arcaşi commangeni, şi
– ala II de pannoni “veterana” şi
– cohorta I de britoni cu efectiv de o mie de oameni, supranumită Ulpia torquata din cetăţeni romani şi
– cohorta I de iturei şi
– cohorta de traci cetăţeni romani şi
– cohorta I Augusta de iturei şi
– cohorta de vindelici, cetăţeni romani, cea pioasă şi fidelă şi
– cohorta I de pannoni “veterana” şi
– cohorta I de munteni şi
– cohorta II de gali “Pannonica” şi
– cohorta II de hispani şi
– cohorta II de britani cu efectiv de o mie de oameni, cetăţeni romani, cea pioasă şi fidelă şi
– chorta II de gali “Macedonica” şi
– cohorta III campestră de cetăţeni romani şi
– cohorta III de ciprioţi cetăţeni romani şi
– cohorta V de gali şi
– cohorta de reţi,
şi care se află acum în Dacia sub ordinele lui Decimus Terentius Scaurianus, celor lăsaţi la vatrea cu cinste după douăzeci şi cinci
de ani de serviciu militar sau chiar mulţi de către Iulius Sabinus, ale căror nume sunt scrise mai jos, lor înşile, copiilor şi urmaşilor
lor le-a dat <împăratul> cetăţenie şi legitimarea căsătoriei cu soţiile pe care le-ar fi avut atunci când li s-a dat cetăţenia sau, dacă
nu sunt încă căsătoriţi cu acelea pe care le-ar lua mai apoi, dar pentru una singură.
În ajunul idelor lui Octombrie <14 octombrie 109 > , pe când erau consuli Caius Iulius Proculus şi Caius Aburnius Valens.
Fostului pedestraş Marcus Herrennius Polymita, fiul lui Marcus, originar din Beroe, care a servit în cohors I Montanorum, sub
ordinele prefectului Corneliu Felicior, precum şi fiilor săi Ianuarius şi Marcellus şi fiicei sale Lucana.
Copiat şi autentificat după tabla de bronz care este fixată la Roma în zid în spatele tempului Divului Augustus, la statuia Minervei”
Pe baza acestei diplome, mulţi dintre istoricii actuali aveau să creeze o nouă istorie fabuloasă a ţinuturilor dacice, prin colonizare
forţată şi căsătorii fericite între veteranii de război şi femeile dace, ducâd până la romanizarea întregii populaţii dacice, chiar şi
dincolo de hotarele provinciei Dacia.
Numai că, din păcate, dacă analizăm textul cu atenţie, vom constata o serie de inadvertenţe care demolează din start teoria
romanizării prin veterani.
Cine erau aceşti veterani atât de lăudaţi?
Romanii, în urma cuceririi şi pacificării diferitelor ţări înglobate apoi în marele imperiu roman, obligau pe băştinaşii acestora să
lupte în legiunile romane. Astfel că, între veteranii lăsaţi la vatră, întâlnim cetăţeni romani de diverse neamuri şi naţionalităţi:
iazigi sarmaţi şi celţi din pannonia, commageni din Antiohia, celţi britanici, traci, celţi vindelici, raeti (trib celtic din Elveţia actuală),
galli (popor franc), greci ciprioţi şi hispanici. Mulţi dintre aceştia nici măcar nu cunoşteau limba latină fiind conduşi de către lideri
care învăţaseră limba latină pentru a putea respecta ordinele generalilor romani.
Un alt argument privitor la nerealismul considerarii colonizarii Daciei cu veterani este însăşi faptul că diploma precizează că aceşti
soldaţi au fost lăsaţi la vatră după douăzeci şi cinci de ani de serviciu militar dar nu specifică dacă într-adevar au fost
împroprietăriţi cu pământ în Dacia. Căsătoria cu băştinaşele dace este infirmată prin precizarea că mulţi dintre soldaţii romani
erau căsătoriţi la acea vreme, având copiii mari. Celor necăsătoriţi permiţându-li-se să se căsătorească, dar nu obligatoriu în
Dacia, ci, mai mult ca sigur, în ţara din care proveneau.
Un alt aspect important este vârsta la care aceşti soldaţi au fost lăsaţi la vatră, după douăzeci li cinci de ani; la data terminării
serviciului militar, mulţi dintre ei având respectabila vârsta, la acea vreme, cuprinsă între 45 şi 50 de ani. Vârsta la care se ştie că
virtuţile legat de potenţă ale bărbaţilor sunt în scădere, mai ales şi după un epuizant serviciu militar.
Şi, în ultimul rând, nu credem că femeile dacilor înfrânţi ar fi acceptat cu seninătate căsătoria cu soldaţii forţei ocupante, mai ales
în primii ani după pierderea războiului. Este posbil ca femeile care au colaborat cu romanii, încercând să-şi asigure o viaţă mai
bună, ar fi acceptat aceste căsătorii de compromis, dar este la fel de sigur că ele erau automat excluse din conservatoarea
comunitate dacică, mai ales din cea rurală.
O altă încercare de a demonstra procesul de “romanizare” a băştinaşilor este susţinută prin aducerea de coloni din Italia, care
aveau să fie împroprietăriţi cu terenuri agricole sau aveau să-şi concentreze activitatea pe exploatarea resurselor minerale ale
Daciei. Ori, această ipoteză este infirmată chiar de către unii din istoricii romani.
Alexandru D. Xenopol, în lucrarea sa, “Istoria Românilor din Dacia Traiana” dezbate pe larg această problemă, demonstrând
imposibilitatea luării acestei măsuri din partea împăraţilor romani: „ După câte se pare, Traian nu adusese coloniile sale din ţara
de baştină a poporului roman, Italia; căci centrul împărăţiei ajunsese în mare lipsă întocmai de element roman, încât lucru destul
de extraordinar, poate nicăiri nu erau aşa de puţini adevăraţi romani ca în capitala însăşi a împărăţiei. Capitolinus, unul din
alcătuitorii istoriei imperiale, care trăieşte pe vremurile lui Diocleţian şi Constantin cel Mare, spune despre Antonin că << fiind
Spaniile cu totul deşarte de oameni, ar fi îngrijit de ele cu bună voinţă, prin o colonizare din Italia, contra perceptelor lui Traian >>,
unde se vede că Traian îşi pusese ca maximă în afaceri de colonizare, a nu scoate elementul roman din Italia. „ (!)
Singura soluţie pe care o aveau în cazul „aşa zisei repopulări a Daciei” era aducerea de coloni din alte provincii romane ale
imperiului.
Prin cercetarea inscripţiilor funerare găsite în număr mare în Provincia romană Dacia vom găsi însă colonişti din Asia (Isidora
Doama Asiae, Aelius Syrus, Addebar Semei) şi mai ales din Grecia ( Eutychus, M.Antonius Onesas, M.Aurelius Theodotos, Spedias
Hermias, Okeanos Socratis, Apalaustus, Theodata ş.a.). Interesant mai este faptul că în unele inscripţii funerare se menţionează
femei de origine greacă căsătorite cu cetăţeni romani şi nu cu daci! Se pare că romanii evitau căsătoriile cu femeile dace
considerându-le barbare, mult inferioare lor.
De asemenea, pe tabliţele cerate descoperite la Roşia Montană, majoritatea antreprenorilor minieri trecuţi sunt de origine
grecească: Artemidorus Apoloni, Offas Menofili, Memmius Asclepi, Beusantis Bradua, Socratio Socrationis, ceea ce duce automat
la certitudinea că toţi aceşti coloni care ar fi fost aduşi în “număr mare”, după cum afirma cronicarii timpului, ulterior erau cu
totul de alte naţionalităţi decât cea romană şi, prin urmare, limba care o foloseau în mod curent nu era limba latină, limba latină
folosind-o doar în scopuri comerciale sau administrative.
“Cercetarea inscripţiilor ne arată, spuselelui Eutropius, că Traian ar fi adus colonişti în Dacia din toată întinderea împărăţiei
romane ca adevărate, întrucât putem regăsi în ea elemente din Asia minora, din Iliria şi din Galia, trei regiuni atât de îndepărtate
din acea împărăţie. …. Vom cerceta mai jos altă împrejurare, anume dacă această grămadă de colonişti, trimisi aice din toate
părţile împărăţiei, conţinea nişte elemente cu totul disparate, neunite între ele prin nicio legătură, şi dacă, mai ales, au prins
chiagul acela care face din adunături de oameni, popoare, şi din grămezi de indivizi, societăţi” (?!)( Alexandru D. Xenopol – Istoria
Românilor din Dacia Traiana).
Este absolut imposibil ca această masă de coloni adusă în Dacia, al cărui număr, mai mult ca sigur, a fost foarte mic, nu a putut să
asigure procesul de romanizare al dacilor ţinându-se mai ales cont că erau de naţii diferite, vorbind o limba maternă diferită de
cea latină pe care sigur şi-ar fi impus-o în cadrul unei căsătorii mixte.
Grecii au trăit sub dominaţie romană timp de 1599 de ani (146 i.Ch. – 1453 d.Chr.) şi aceştia nu s-au romanizat ci chiar şi-au impus
cultura şi obiceiurile asupra romanilor, ajungând cu timpul ca limba vorbită în Imperiul Roman de Răsărit să fie greaca şi nu latina.
Tot aşa, nici dacii nu s-au romanizat sau grecizat în timpul ocupaţiei romane.
Care este atunci motivul insistenţei istoricilor români de a “legifera” această “romanizare” a dacilor, imposibil realizabilă în Dacia
în cei 165 de ani de dominaţie romană, ţinând cont că cea mai puternică influenţă asupra provinciei romane Dacia o aveau Dacii
liberi care îi înconjurau, îi influenţau şi, de cele mai multe ori, dictau Imperiului Roman politica lor?
O altă doctrină susţinută de către unii dintre istorici este legată de acţiunea civilizatoare a romanilor asupra dacilor şi a pârghiilor
comerciale şi economice, dar şi culturale create de aceştia, care au dus la o organizare “statala” între anii 106 – 271 a unei
provincii romane “utopice” cu numele de Dacia Felix, asa cum ne este ea prezentată în mod omagial în istoriile noastre.
Romanii sunt elogiaţi pentru sistemul lor de administraţie perfect, pentru construirea de municipii, oraşe, castre, fortăreţe,
drumuri şi poduri, pentru implicarea lor în exploatarea zăcămintelor minerale (fier, marmură, sare, argint şi, în special, aur),
pentru dezvoltarea comerţului şi a agriculturii fără a se ţine cont că toate acestea erau în profitul Imperiului Roman şi câştigurile
obţinute luau drumul Romei. Dacia devenise o nouă “Californie” pentru imperiul roman dar şi pentru aventurieri, negustori,
speculanti şi cămătari, chiar şi din rândul armatei şi administraţiei romane, care jefuiau în mod sistematic bogăţiile provinciei, fără
scrupule.
În virtutea învingătorului, romanii vor crea în Provincia Dacia un sistem de caste la nivel de viaţă administrativă şi socială cu
drepturi specifice.
Castele erau sistematizate ierarhic în funcţie de drepturile avute şi invers proporţional cu obligaţiile financiare pe care le aveau
faţă de Imperiul Roman:
1. Cetăţenii romani din serviciul administrativ sau militar, care aveau toate drepturile civile şi juridice asemeni cetăţenilor Romei;
2. Veteranii care efectuaseră 25 de ani de serviciu militar, cu drepturi limitate sau totale dacă deveneau cetăţeni romani;
3. Colonii, cu drepturi limitate;
4. Locuitorii Municipiilor cu drepturi limitate;
5. Locuitorii Oraşelor cu drepturi limitate, dar mai mici decât locuitorii Municipiilor;
6. Dacii, cu drepturi foarte restrânse sau chiar deloc;
7. Sclavii, fără drepturi.
Important de amintit este faptul că nu toţi locuitorii Municipiilor şi a Oraşelor beneficiau de aceste drepturi limitate ci doar cei de
sorginte “romană”, băştinaşii daci trăitori în sau lângă municipii sau oraşe nu aveau aceleaşi drepturi cu cei numiţi “civitas “.
În afara marginalizării lor din sistemul social şi administrativ, dacii mai erau supuşi sistemului fiscal imperial foarte riguros, în care
erau obligaţi să plătească: impozitul pe pământ care varia în funcţie de natura terenului (teren arabil, păşunat sau pădure), a
impozitului pe cap de locuitor (capitaţia), taxe pe marfa comercializată şi a prestării pe lângă aceste dări la efectuarea anumitor
servicii şi munci (vectigalia) precum şi la obligativitatea înrolării în armata romană.
Puşi în faţa unui asemenea sistem represiv, dacii se vor răscula în mod constant şi periodic, pe durata întregii ocupaţii romane de
165 de ani, beneficiind de ajutorul şi sprijinul confraţilor lor din Dacia.

Ră scoalele şi ră zboaiele dacilor contra romanilor (106 – 271)

Dacii şi administraţia lui Publius Aelius Traianus Hadrianus (117 – 138)
Chiar dacă administraţia lui Traian construia noi oraşe şi târguri şi deschidea drumuri comerciale pe tot cuprinsul provinciei
romane, încercând să şi-i aproprie astfel pe băştinaşi, aceştia încă sperau în libertate. Constienţi însă de pericolul care înconjura
graniţele provinciei, romanii aveau să construiască la limitele acestuia puternice fortificaţii care erau apoi întărite cu legiuni
numeroase de soldaţi. Romanii trăiau însă cu o stare de permanentă alarma de frica unei invazii din exterior a dacilor liberi (dacii
mari, maramureşeni, costobocii din nordul Transilvaniei şi a Moldovei şi carpii din centrul şi sudul Modovei)
Momentul prielnic a fost ales de către aceştia în anul 117, la moartea neaşteptată a lui Traian şi la izbucnirea unor lupte interne
legate de sucesiune între candidaţii la conducerea imperiului. Atacul dacilor liberi aliaţi cu roxolanii şi iazigii se va face pe trei
direcţii: din est dinspre Pannonia, prin Banat vor ataca iazigii sarmaţi, din est prin Moldova, roxolanii, iar dacii, din nordul
Transilvaniei şi al Moldovei. În acelasi timp în provincia Dacia izbucneşte o mare răscoală a dacilor îndreptată contra romanilor.
Sincronizarea perfectă duce la înfrângerea pe moment a legiunilor romane obligându-le să se retragă spre sudul Transilvaniei. În
aceste lupte este ucis însuşi guvernatorul provinciei, Gaius Iulius Quandratus Bassus (70 – 117).
Războiul dus de daci şi aliaţii lor va cuprinde întreaga provincie. De frica lor, noul împărat, Publius Aelius Traianus Hadrianus (n. 24
ian.76 – d. 10 iul.138), fiul adoptiv a lui Traian, împărat între anii 117 – 138, va ordona, în anul 118, arderea suprastructurii
podului de la Drobeta, pentru ca “barbarii “ (Dio Cassius-Istoria Romană) să nu poată trece în Moesia.
Pus în faţa unei asemenea ameninţări, Hadrian va oscila între a păstra sub administrarea imperiului roman provincia Dacia, ori a o
abandona, retrăgându-şi trupele şi administraţia la sud de Dunăre. Criticat însă pentru această idee de către comandanţii săi,
Hadrian se va răzgândi.
Pentru înfrângerea răsculaţilor şi a invadatorilor, Hadrian va lua măsuri cu totul execepţionale, dislocând în Dacia un număr mare
de legiuni romane. În fruntea legiunilor va purta lupte crâncene cu răsculaţii daci, dacii liberi şi aliaţii lor. Dar victoria lui Hadrian şi
păstrarea provinciei, nu a fost finalizată pe cale armată ci pe cale diplomatică. Hadrian, poreclit “Greculeţul” visa la realizarea
unui imperiu stabil, unit prin cultura elină. Avea să ducă tratative cu dacii liberi, acordându-le acestora stipendii (subvenţii în bani)
în schimbul retragerii acestora din Dacia, iar iazigilor şi roxolanilor le-a acordat unele avantaje comericale, în primul rând accesul
la sarea exploatată în Transilvania.
Imediat după înfrângerea dacilor dîn provincie, pentru o mai bună supraveghere a acestora, Hadrian va reorganiza, în anul 119,
provincia Dacia, împărţind-o în două: Dacia Superior cu reşedinţa la Apulum (Alba Iulia) şi Dacia inferior cu reşedinţa la Romula
(Resca, jud.Olt).
În ciuda reorganizării făcute, revoltele dacilor izbucnesc în diferite zone ale provinciei, ceea ce va duce în anul 123 la o nouă
reorganizare a provinciei. Hadrian va crea trei unităţi administrative şi militare: Dacia Porolissensis, cu sediul la Porolissum
(Moigrad, jud. Salaj), Dacia Apulensis, cu sediul la Alba Iulia şi Dacia Malvensis, cu sediul la Romula.
Pentru pacificarea băştinaşilor a luat serie de măsuri administrative de colaborare cu reprezentanţii obştilor meşteşugăreşti şi
obşteşti, dar şi comerciale, permiţând băştinaşilor liberul schimb cu dacii liberi.
O altă măsură de atragere a populaţiei băştinaşe a fost facilitarea recrutării tinerilor băştinaşi în trupele auxiliare şi obţinerea de
către aceştia a unor avantaje de ordin bănesc şi a unor drepturi specifice voluntarilor.
Între anii 120 – 125, o unitate tactică militară formată din 1000 de daci, numită Cohors Primae Aelia Dacorum va fi deplasată de
către Hadrian în Insulele Britanice, la graniţa dintre Anglia şi Scoţia, pentru a lupta împotriva scoţilor, iutilor şi picţilor, popoare
războinice celtice. Aici vor construi fortăreaţa Banna utilizând tehnici de construcţie mai ingenioase decât restul forturilor. Peste
aproape 100 de ani, în anul 219, dacii sunt menţionaţi din nou ca apărători ai ţinutului. Într-o inscripţie aflată în zidul unui
sanctuar se menţionează despre un conducător dac pe nume Menander cu rang de tribun, grad care îi permitea să adopte legile
Romei cu drept de veto în senatul roman. Remarcabil este faptul că pe piatra de mormânt a tribunului este stilizată sica, sabia
curbată a dacilor. Pe lângă această piatră au mai fost descoperite şi alte pietre inscripţionate lăsate de soldaţii daci. Pe una din
pietrele de mormânt este amintită existenţa a doi copii fraţi născuţi probabil în ţinuturile anglilor: “ Spiritul celui plecat, Decebal
(…) care a trăit (…) zile şi a fratelui său Blaes, care a trăit 10 ani (…). Cine au fost cei doi copii şi ce soartă au avut. Demn de
menţionat este însă faptul că, la 113 ani (!) de la moartea regelui Decebal, numele lui avea să fie purtat în continuare de urmaşii
lui.
Dacii şi administraţia lui Titus Aurelius Fulvus Boionius Arrius Antoninus Pius (138 – 161)

În ciuda tuturor măsurilor de încercare de creere a unei stabilităţi paşnice în provincia Dacia, promovată de către Hadrian, imediat
după moartea lui, dacii îşi vor reîncepe războiul de eliberare, fiind semnalate răscoale şi atacuri ale dacilor liberi în anii 138, 140,
143, 156, 159.
Retorul Aelius Aristides (117 – cca. 187) în discursul datat în anul 144, pomeneşte despre aceste răscoale şi revolte ale dacilor:
„ Războaiele, odata întâmplate, nu mai sunt luate în seamă <de oameni> , ci mulţimea asculta povestirea lor ca şi cum ar fi fost
nişte legende. Iar dacă au izbucnit cumva pe meleagurile cele mai depărtate – precum este firesc într-o împărăţie mare şi
nemăsurătă – pricinuită de nebunia geţilor … , aceste războaie trec cu totul neluate în seamă, repede – ca nişte legende – şi la fel
şi cele spuse despre ele”.
În ciuda modului arogant în care este scris discursul şi a încercării de minimalizare a evenimentelor, răscoalele dacice din anii 138,
140 si 143 vor crea o stare de totală insecuritate în provincia Dacia, împăratul Antonius Pius fiind obligat să dispună măsuri de
întărire a legiunilor romane prin aducerea în provincie de trupe noi auxiliare care să intervină pentru înăbuşirea răscoalelor.
Între anii 156 şi 157 are loc un masiv atac al dacilor liberi la hotarele de nord ale proviciei. Legatul Daciei Superior, Marcus Statius
Priscus (132 – 162) reuşeşte să înfrângă şi să-i alunge pe daci. Urmare a acestui atac, romanii iau măsuri de întărire a limesului
prin construirea unui val de pământ şi piatră, întărit din loc in loc cu castre şi fortificaţii, pe linia râurilor Someş şi Criş.
Dar ameninţarea cea mai periculoasă o vor avea romanii în interiorul provinciei, când, între anii 157 – 158, va izbcni o mare
răscoală a dacilor în Dacia Porolissensis. Dacii liberi, capii şi costobocii, vor interveni din nou alăturându-se acestora. Romanii vor
fi obligaţi la un efort execepţional de concentrare a unor noi forţe auxiliare pentru înfrângerea acestora. În urma victoriei,
Antonius Pius îşi va lua titlul de Dacicus Maximus, chiar dacă nu a părăsit niciodata Roma, pentru a-i înfrânge pe aceştia.
Urmare a victoriei purtate, Antonius Piso va lua măsuri de restrângere a drepturilor dacilor acordate de pe timpul lui Hadrian şi va
reîntări castrele şi fortificaţiile romane la graniţele provinciei şi va muta trei legiuni de elită în zonă.
Dacii şi administraţia lui Marcus Aurelius Antoninus Augustus (161 – 180)
Profitând de războiul romanilor cu parţii, a declanşării epidemiei de ciumă în Italia, triburile germane şi sarmaţiene, în anul 166,
se vor ridica împotriva dominaţiei imperiale şi trecând graniţa de la Rin – Dunăre vor intra în Italia, unde vor ataca aşezările şi
cetăţile romane.
În acelaşi an, în provincia Dacia, reîncep răscoalele băştinaşilor îndreptate împotriva administraţiei romane. În ciuda faptului că
erau angrenaţi în luptele cu parţii dar şi cu triburile germanice şi sarmate, romanii vor deplasa în Dacia noi trupe: legiunea a-V-a
Macedonica şi detaşamente din legiunile a-X-a Fretensis, a-XI-a Claudia şi a-I-a Italica, intuind deosebita gravitate a situaţiei. Dacii
răsculaţi vor ataca castrele şi garnizoanele romane din provincie, punând în pericol chiar şi capitala romană, Sarmisegetusa Ulpia
Traiana. Pe fondul imensei presiuni antiromane la care era supus Imperiul Roman, atât în Africa, Asia şi Europa de nord şi centru,
dacii liberi, costobocii şi carpii, aliaţi cu quazii, iasigii şi roxolanii, vor ataca în anul 167, simultan, Dacia Traiana, Raetia, Noricum şi
Pannonia. “Federaţia barbară”, cum a fost numită de romani, va devasta apoi coastele Mării Negre, ajugând până în Macedonia,
Moesia şi Tracia unde vor asedia, cucerii şi arde castre şi fortificaţii romane. Carpii, costobocii şi roxolanii vor pătrunde şi mai mult
în teritoriul roman ajungând până în Grecia, la Tesalonic, şi Atena, trecând prin foc şi sabie aşezările şi oraşele romane şi greceşti,
antrenând şi populaţii băştinaşe din zonă, care au ars şi distrus proprietăţile romanilor şi grecilor bogaţi.
Despre acest război al dacilor carpi şi costoboci aliaţi cu roxolanii împotriva ocupatiei romane avem o serie de informaţii păstrate
pe pietre tombale în Dobrogea. Odată cu trecerea Dunării, costobocii au atacat şi ars districtul Histriei apoi au dărâmat zidurile
cetăţii Callatis. Două inscripţii funerare descoperite la Tropaeum Traiani, pomensc despre oamenii ucisi în aceste lupte:
decurionul roman Lucius Fufidius Iulianus şi un băştinaş dac Daizus, fiul lui Comozous.
O altă inscripţie funerară găsită la Scupi în Moesia Superior este dedicată decurionului Timonius Dassus, din cohorta II Aurelia
Dardanorum, care a căzut în lupta împotriva Costobocilor.
Istoricul şi geograful grec Pausanias, contemporan fiind cu atacul costobocilor, pomeneşte în opera lui despre aceştia: “ <Neamul>
costobocilor, cu apucăturile lor tâlhăreşti, a năvălit pe timpul meu în Grecia, ajungând până la Elateia. Acolo, un bărbat <cu
numele> Mnesibulos a strâns în juru-i o ceată de oameni, şi, după ce a omorât pe mulţi dintre barbari, a căzut şi el în luptă“.
Costobocii aveau să ajungă până în împrejurimile oraşului Atena unde vor jefui celebrul altar de la Eleusis. Urmare a acestui jaf,
oratorul Aelius Aristides, va face o declaraţie publică la Smyrna, în anul 171 în luna mai, deplângând pierderile aduse zonei sacre a
grecilor. Trei inscripţii locale laudă pe unul din preoţii iniţiaţi în “misteriile de la Eleusis” dedicate zeiţelor Demetra şi Persefonei,
pentru salvarea ritualului secret. Pe una din aceste inscripţii exista menţiunea referitoare la atacul costobocilor “crime ale
Sarmaţilor” care a fost interpretat în mod diferit de cercetători.
Numele de sarmaţi ar fi servit ca şi acoperire pentru nişte hoţi “ladrones” care ar fi provenit din zona Dunării de Jos, costobocii au
fost aliaţi cu sarmaţii în timpul invaziei lor în Grecia, sau varianta în care costobocii erau de fapt un trib sarmatic.
Numele de sarmaţi a fost atribuit de vechii istorici greci, Herodot şi Hipocrate, populaţiilor aflate la răsărit de râul Don. Romanii
aveau să preia acest nume acordându-l populaţiilor nordice aflate la limita hotarului Daciei Romane. Termenul de “sarmat” va
definii populaţiile şi triburile de iazigi, roxolani, alani şi bineînţeles costoboci. De foarte multe ori în decursul istoriei ulterioare
ocupării Daciei de către romani, triburile dace libere nordice vor fi numite cu termenul de sarmaţi, de către cronicari latini şi
bizantini, care în general nu făceau mare diferenţă între ei, considerându-i pe toţi “barbari”, asemeni grecilor pe vremea lui
Herodot.
Sarmaţii la care fac referire inscripţiile de la Eleusis, se refera în mod sigur la “barbarii” costoboci şi roxolani.
Grecii, conform lui Pausanius, vor încerca să se apere împotriva furiei “alianţei barbare” dar nu vor reuşi. Astfel încât Lucius
Vehilius Gratus Iulianus va reuşi să mobilizeze o armată auxiliară formată din veterani care vor duce lupte grele pentru a-i obliga
pe costoboci şi roxolani să se retragă la nord de Dunăre în Dobrogea.
O dovadă a invaziei costobocilor în provincia romană Dacia este descoperirea unei mâini de bronz, fragment al unei statui
dedicate lui Jupiter Dolichenus, găsită la Myszkow în Ucraina de Vest, artefact însuşit de către un costoboc, din una din cetăţile
romane din Dacia.
Pentru restabilirea situaţiei, Marcus Aurelius a procedat la instituirea unui comandament militar unic pentru Moesia şi Dacia,
încredinţat generalului Marcus Claudius Fronto. Preluând conducerea trupelor romane, Marcus Claudius Fronto este însă înfrânt
într-o bătălie de proporţii, el însuşi căzând pe câmpul de luptă, în anul 170. Urmaşul lui A. Iulius Piso Berenicionus, mai norocos,
reuşeşte în cursul anilor 170 – 171, să-i înfrângă pe federaţii barbari într-o serie de lupte, dar fără să se dea o bătălie decisivăa,
favorabilă vreunei părţi.
În această situaţie, din cauza gravităţii situaţiei, Marcus Antonius intră, în anul 174, în Dacia, în fruntea unor legiuni de elită
reuşind cu greu să-i pacifice pe băştinaşi. Pentru a-şi asigura mai bine o rapidă intervenţie în caz de revoltă a băştinaşilor sau a
unei intervenţii de dincolo de graniţele provinciei, Marcus Antonius aduce de la Troesmis din Dobrogea la Potaisa (Turda),
Legiunea a V-a Macedonica. Pentru a mări şi mai mult autoritatea militară în provincie, comandanţii legiunilor a-XII-a Gemina şi a-
V-a Macedonica devin adevăraţii conducători ai provinciei în locul procurorilor civili. Pentru evitarea unei noi invazii a „federaţiei
barbare”, împăratul ordona crearea unui comandament unic al celor trei Dacii şi al celor două Moesii, concentrând un mare
număr de forţe militare în aceste provincii.
Se pare că, odată cu luptele duse de către Marcus Antonius de înfrângere a costobocilor, va fi luată prizonieră şi familia regelui
costoboc, Pieporus. Despre acest eveniment avem cunoştinţă prin inscripţia funerară găsită la Roma, prin care nepoţii Natoporus
şi Drigisa, omagiază pe bunica lor dacă Zia/Ziais, fiica lui Tiatus şi soţia lui Pieporus, Regele Costobocilor.

“D. M. Ziai Tiati fil. Dacae uxori Piepori regis Coisstobocensis Natoporus et Drilgisa
aviae cariss. b. m. fecer.”

După circa 70 de ani de la înfrângerea dacilor şi moartea lui Decebal, numele dacice încă erau neinfluenţate de aşa-zisa
romanizare. Nume de o puternicăa rezonanţă dar cu inflexiuni fine şi exotice în acelaşi timp, pentru romani: Zia, Tiati, Pieporus,
Natoporus şi Drigisa.
Luptele dintre costoboci şi dacii din provincia romană cu romanii vor înceta în faţa unei mari ameninţări la care vor fi supuse
ambele părţi: vandalii .
Vandalii erau triburi de origine germanică, având două ramuri: Astingi şi Lacringi. Ambele proveneau din zona Mării Baltice, de
unde vor migra spre sudul Europei, atacând graniţele Imperiului Roman.
Desfăşurarea războaielor marcomanice şi a triburilor implicate în aceste evenimente
Vremurile de glorie ale dacilor liberi au durat aproape 300 de ani, vreme în care au făcut legea la frontiera romană, jefuind
cumplit mai ales provinciile sud-dunărene. Cu toate acestea afluxul de triburi germanice dar şi intervenţia romană susţinută au
dus la decăderea puterii acestor triburi. Costobocii au fost învinşi în 172 d Hr însă decăderea lor a venit abia după ce Cornelius
Clemens a sfătuit triburile vandalilor, lacringilor şi hasdincilor să se aşeze pe teritoriile lor, tocmai pentru a scăpa de furia lor
războinică. În acelaşi timp i-a plătit pe costoboci să-i atace pe germanici. Practic, cu măiestrie, i-a întors pe barbari unii împotriva
celorlalţi pentru a-i slăbi şi ţine ocupaţi. Costobocii au biruit în faţa triburilor germanice, fiind războinici de temut. În acel moment,
romanii le-au promis recompense mari, dacă le devin aliaţi. În faţa tezaurelor romane, costobocii au renunţat la vechea duşmănie
şi au devenit aliaţi ai Romei. De cealaltă parte, carpii şi-au încheiat istoria glorioasă după anul 300 d Hr. Intraţi în sfera de
influenţă a goţilor şi-au pierdut treptat importanţa. Invazia hunilor a fost o lovitură puternică inclusiv pentru carpi. Mai mult decât
atât Sextus Aurelius Victor spune că după 361 o parte a triburilor slăbite ale carpilor au fost mutate la sud de Dunăre. Cei rămaşi
au continuat să existe intrând în marea sinteză etnică şi culturală din cadrul Sântana de Mureş Cerneahov alături de goţi şi
sarmaţi.
Primii atacaţi de către aceştia au fost costobocii. Vandalii astingi conduşi de regii lor Raus şi Raptus îşi vor oferi serviciile şi alianţ
lor romanilor în schimbul unor subvenţii şi terenuri. Guvernatorul celor trei provincii dace, Sextus Cornelius Clemens, avea să le
refuze oferta în anul 171, încurajându-i însă pe aceştia să-i atace pe “deranjanţii” costoboci şi să le ocupe terenurile. Între vandalii
astingi şi costoboci va izbucni un conflict de lungă durată, astingii având de multe ori câştig de cauză, reuşind să ocupe unele părţi
din teritoriile regatului costoboc. În acest conflict dintre costoboci şi astingi vor interveni şi vandalii lacringi, aceştia situându-se,
când de o parte, când de cealaltă, a părţilor aflate iniţial în conflict.
Costobocii vor reuşi îmsă să-i înfrângă pe vandalii astingi şi lacringi, alungându-i din regatul lor. Aceştia vor primi statut de aliaţi ai
romanilor cu impunerea participării lor în războaiele purtate de imperiu, fiind găzduiţi în provinciile Pannonia şi Macedonia.
Dacii şi administraţia lui Marcus Aurelius Commodus Antoninus (180 – 192)

Despre Commodus, biograful lui Marcus Aurelius, în Historia Augusta, spunea: Marcus Aurelius se poate spune că ar fi fost fericit,
dacă n-ar fi lăsat copii.
Commodus a fost declarat împărat roman imediat după moartea tatălui său, Marcus Aurelius, la 17 martie 180, la vârsta de
optsprezece ani şi jumătate. Marcus Aurelius se afla la Vindobona (Viena) inspectând legiunile romane angajate în războiul cu
marcomanii.
Întrevăzând slăbirea puterii alianţei marcomanice, se deplasase la Vindobona (Viena) pentru a hotărî creerea unor noi provincii
romane : „Marcomania” la vest de Pannonia şi „Sarmaţia” în Pannonia (ocupată de iazigi, buri şi dacii liberi) şi parte a nord-vestul
Transilvaniei (zonă a regatului dacilor liberi).
însă împăratul nu-şi va putea duce la îndeplinire dorinţa de expansiune a imperiului roman, el decedând în tabăra de la
Vindobona la 17 martie 180, la vârsta de 59 de ani.
Commodus, numit împărat prin puterea legiunile romane, va alege însă altă cale. Dorinţa lui nu era să lupte pentru triumful
imperiului roman ci să se întoarcă la Roma, pentru a participa în persoană la luptele cu gladiatori şi a fi adulat de concetăţenii săi
pentru rezultatele obţinute în arenă.
Dar acest lucru nu-l putea obţine decât prin întreruperea războiului cu „barbarii”. Imediat după înscăunarea sa va opri războiul
dus contra marcomanilor, deşi aceştia erau la capătul puterilor, nemai fiind în stare să mai continue războiul dus contra
romanilor.
Pentru a-şi împlini dorinţele, Commodus, va trata pacea cu marcomani, cvazii şi iazigii, în condiţii nefavorabile imperiului roman,
obligându-se să le plătească acestora subvenţii, faptul în sine fiind comentat de concetăţenii săi ca fiind o „răscruce între epoca
când Roma ţinea aceste popoare în stare clientelară şi aceea când le va cumpăra pacea cu bani grei” (Historia Augusta).
Pentru a obţine pacea şi în jurul frontierelor provinciei Dacia, Commodus va duce aceaşi politică, angajându-se faţă de costoboci
cu plata unor subvenţii consistente, pentru a nu se amesteca în treburile interne ale provinciei şi a nu ataca alte provincii ale
Imperiului Roman.
Commodus, o minte bolnavă, situat la graniţa dintre grandoare şi nebunie, asemeni lui Nero şi Caligula, nu avea însă să-şi
respecte angajamentele financiare faţă de dacii liberi. Astfel că aceştia, între anii 180 şi 184, vor ataca permanent provinciile
romane, provocând haos şi instabilitate administrativă şi militară. Atacul extern al dacilor liberi avea să se sincronizeze şi cu
desele răscoalele ale dacilor din provincia romană Dacia.
Generalii romani, Clodius Albinus şi Pescennius Niger, se vor vedea nevoiţţi să intervină în aceastp situaţie chiar dacp împăratul
lor “ trăia astfel <în desfrâu>, legaţii săi au învins pe mauri şi pe daci (victi daci), liniştiră cele două Panonii. În Britania, în
Germania şi în Dacia îi impuseră stăpânirea, pe când aceste provincii voiau să se elibereze” (Historia Augusta, Commodus, 13, 5).
Commodus va sfârşi asasinat de însăşi amanta, printr-o încercare de otrăvire, nereuşită, urmată de strangularea lui în baie, de
către un gladiator.
Dacii şi administraţia lui Lucius Septimius Severus (193 – 211)
Severus devine împărat al Romei într-o perioadă foarte tulbure, mare parte creată de lipsa de implicare în politica şi administraţia
imperiului a fostului împărat Commodus. La momentul morţii lui Commodus, cinci dintre foştii lui supuşi îşi vor disputa şansele de
accedere la tron. Anul 193 va fi numit în istoriografia romană ca „anul celor cinci împărati” Disputa tronului se va da între Pertinax
(ucis de propria gardă pretoriană în anul 193), Didius Iulianus (ucis în 193 din ordinul Senatului roman), Pescennius Niger (ucis în
anul 194 din ordinul lui Severus) , Clodius Albinus şi Septimius Severus.
Severus îşi va elimina ultimul contracandidat, Clodius Albinus, în urma bătăliei de la Lugdunum (Lyon, Franta) din anul 197. În
fruntea unei armate de circa 75.000 de soldaţi, trupe formate din legiunile Ilirica, Moesia şi Dacia, îl va înfrânge în luptă pe
Albinus şi-l va ucide, rămânând singurul candidat la tronul imperiului roman.
Despre daci în perioada domniei lui, din păcate, nu avem informaţii. Cert este că pentru a-şi consolida stăpânirea, şi puterea
politică lui Severus va fi una de ordin militar. Severus va întări legiunile romane cu un număr mare de soldaţi. În timpul domniei
lui, armata romană va ajunge la 350.000 de luptători activi, din care 120.000 erau plasaţi la Dunărea de Jos, zonă considerată ca
fiind cea mai inflamabilă din întreg cuprinsul imperiului roman.
Dacii şi administraţia lui Marcus Aurelius Severus Antoninus Augustus zis Caracalla (211 – 217)
Caracalla a continuat politica tatălui său, Septimius Severus, de extindere a autorităţii imperiale, având ca sprijin, în principal,
armata. Guvernarea lui Carracalla se caracterizează printr-o politică dură, crudă, injustă, dusă până la demenţă.
În anul 211, emite Edictul Constituţia Antoniniana prin care garantează tuturor locuitorilor imperiului cetăţenia romană, dar, în
fapt, edictul era sub formă mascată, o înregistrare şi cetăţenilor pentru a se putea colecta de la aceştia impozitele. Acest act va
duce ş în provincia Dacia la declanşarea unor abuzuri ale administraţiei faţă de băştinaşi, prin mărirea impozitelor şi obligării
acestora la muncă forţată în beneficiul împăratului. Politica lui Caracalla era: “Nimeni în afară de mine nu trebuie să posede bani,
pentru ca eu să-i pot da soldaţilor”.
Pe fondul unui început de mişcări de revoltă, între anii 213 si 214, Caracalla vizitează provincia Dacia Romana. Prezenţa sa este
atestată de numeroase inscripţii găsite în Transilvania (ex.Porolissum, Moigrad).
Politica de exploatare a băştinaşilor din Dacia, dar şi de înarmare a garnizoanelor de graniţă, văzută ca şi o ameniţare de către
populaţiiile de dincolo de aceste graniţe, vor duce în anul 214, la un atac masiv al costobocilor şi carpilor aliaţi cu bastarnii,
vandalii şi roxolanii, ce vor pătrunde în mai multe din provinciile imperiului roman.
Caracalla va riposta în felul lui duplicitar, aţâţând pe marcomani împotriva vandalilor. Pe regele cvazilor, îl cheamă la tratative în
vederea realizării unei alianţe, dar împăratul îl reţine, îl judecă sub acuzarea de trădare şi-l condamnă la moarte. Caracalla va duce
tratative cu dacii liberi la Porolissum, obligându-se la o serie de angajamente şi solicitând ostatici de la aceştia, dar nu va respecta
nimic din cele propuse.
Războiul cu dacii liberi se va prelungi până după asasinarea lui Caracala, survenită în anul 217.
Dacii şi administraţia lui Marcus Opellius Macrinus (217 – 218)
La data preluării mandatului de împărat, Macrinus se va confrunta cu o situaţie dezastruoasă pentru Imperiul Roman. Conflictele
cu dacii liberi, declanşate încă de pe vremea lui Caracalla se vor acutiza. Sprijiniţi şi de aliaţii roxoloani, iazigi şi bastrani, dacii liberi
vor pătrunde în provincia Dacia, înfrângând rezistenţa romană şi ocupând-o. Nereuşind să-i înfrângă pe dacii liberi, Macrinus duce
tratative cu aceştia, obligându-se la plata unui tribut şi la restituirea ostaticilor luaţi de către Caracalla, în schimbul părăsirii de
către aceştia a provinciei Dacia.
Dacii şi administraţiile lui Varius Avitus Bassus Elagabalus (218 – 222) şi Marcus Aurelius Severus Alexandrus (222-235)
Nu avem prea multe informaţii despre dacii provinciei romane şi dacii liberi în timpul conducerii împăraţilor Elagabalus şi Severus.
Se pare însp cp aceştia vor urma aceeaşi politică incoerentă ca a lui Commodus şi Caracalla, bazându-se pe puterea armatei,
pentru plata acesteia mărind taxele şi impozitele, fenomen ce va duce la revolte în tot imperiul roman.
În timpul lui Alexandru Severus, colonia Sarmisegetusa Ulpia Traiana este ridicată la rang de Metropolis şi era locul unde se ţinea
Consiliul celor trei Dacii (Concilium Daciarum Trium), consiliu format din delegaţii oraşelor şi a districtelor rurale.
Sfârşitul domniei lui Severus va duce din nou la escaladarea războiului cu dacii liberi
Dacii şi administraţia lui Gaius Iulius Verus Maximinus, zis Tracul (235 – 238)
Ammianus Marcellinus (cca. 332-395), general roman de origine greacă şi istoric în acelaşi timp, ni-l prezintă în lucrarea sa „Istoria
Romană” pe Maximinus ca fiind de origine dacică: „ Maximinus, fost cândva locţiitor de prefect la Roma, s-a născut dintr-un neam
de jos la Sopianae, oraş din provincia Valeria. Tatăl său era arhivar în cancelaria garnizoanei şi se trăgea din urmaşii carpilor, pe
care Diocletian, văzându-i stârniţi din locurile lor vechi, îi strămutase în Pannonia”
În Historia Augusta se completează informaţia despre el: „ Acesta, originar dintr-un sat din Tracia, învecinat cu barbarii, s-a născut
din părinţi bărbaţi şi ei, dintre care, se spune că unul era din ţara goţior < geţilor>, iar celălalt se trăgea din alani. <…> Sub
împăratul Macrinus … el a părăsit armata şi cumpărând proprietăţi în Tracia, în satul în care se născuse, a făcut tot timpul comerţ
cu goţii <geţii>. A fost iubit cu totul deosebit de către geţi, ca un cetăţean de-al lor. Alanii care veneau la malul Dunării îşi
manifestau prietenia faţă de el şi la rândul lor se întorceau şi ei cu daruri.”
În ciuda afirmaţiei istoricilor timpurilor încă de la începutul domniei sale, Maximinus Tracul va trebui să ia măsuri pentru a face
faţă invaziei dacilor liberi aliaţi cu sarmaţi iazigi. Din păcate nu avem informaţii despre aceste lupte, purtate între anii 236 – 237,
dar cert este că acesta avea să-i înfrângă pe „barbari”, dovadă fiind titlurile care i se vor acorda: Dacicus Maximus şi Sarmaţicus
Maximus.
Dacii şi administraţia lui Marcus Antonius Gordianus Pius (238 – 244)
Abia înscăunat, Gordian al III-lea avea să se confrunte cu una din cele mai devastatoare invazii ale dacilor carpi aliaţi cu goţii în
provinciile romane Dacia şi Moesia.
În anul 238, carpii pătrund în Câmpia Română de unde lansează atacuri spre Transivania. O altă armată aliată cu goţii pătrunde în
Dobrogea şi apoi în Moesia. Intensitatea atacurilor şi distrugerile provocate îi obligă pe romani să riposteze. Nu este sigur că
pacea s-a obţinut doar pe calea armelor, cert este că dacii şi goţii se vor retrage în schimbul promisiunii primirii unor subsidii
băneşti mari.
Această promisiune nu va fi onorată în totalitate doarece, la scurt timp, carpii vor trimite o solie de re-negociere a condiţiilor păcii
în Moesia, la guvernatorul Tullius Menophilus.
Diplomatul şi istoricul Petrus Patricius (cca. 500 – 565), în lucrarea lui, Istorii, prezintă cu lux de amănunte aceste evenimente,
insistând mai ales asupra modul arogant cu care au fost întâmpinaţi carpii de către Tullius Menophilus.
“ Carpii îi invidiau pe goţi pentru că primeau în fiecare an un tribut de la romani. Ei au trimis o solie la Tullius Menophilus şi i-au
cerut cu îngâmfare bani. Acesta era comandant în Moesia şi în fiecare zi îşi instruia armata. Aflând de îngâmfarea lor, nu i- primit
decât după mai multe zile, dându-le prilejul să vadă cum îşi făceau soldaţii instrucţia. Şi pentru a le frânge îndrăzneala din inimi cu
tărăgăneli, el s-a suit pe o tribună, a aşezat în jurul lui pe mai marii oştirii şi apoi a primit pe carpi, dar nu asculta cuvintele lor, ci în
vreme ce solii îşi arătau păsurile, el sta de vorba cu alţii, ca unul care avea ceva mai bun de facut. Carpii şi-au pierdut cumpătul şi
n-au spus altceva decât atât:“ De ce primesc goţii de la voi atât de mulţi bani, iar noi nu primim ?“ . El spusese: “ Împăratul
stăpâneşte multe bogăţii şi se îndură de cei care vin la el cu rugăminţi.“ Ei adăugară: “Să ne socotească şi pe noi în numărul celor
care vin la el cu rugăminţi şi să ne dea şi noua la fel, deoarece noi suntem mai vrednici decât goţii.“. Menophilus începu a râde şi
spuse: “Despre lucrurile acestea sunt dator să-l înştiinţez pe împărat. Întoarceţi-vă după patru luni în acest loc şi veţi primi
răspunsul“. Apoi s-a dus şi-şi instruia din nou soldaţii. Carpii au venit după patru luni. El s-a purtat cu ei la fel ca mai înainte şi le-a
dat o nouă amânare de trei luni. Apoi iarăşi i-a primit, dar în altă tabără, însă în acelaşi chip, şi le-a împărtăşit răspunsul: “
Împăratul nu va da nimic decât în urma unei invoieli. Dacă aveţi nevoie de mărinimia lui, duceţi-vă la el, aruncaţi-vă la picioarele
lui şi rugaţi-vă. Poate se va arăta mărinimos cu voi.“. Dar ei s-au retras înfuriaţi şi timp de trei ani cât a condus Menophilus
provincia au rămas liniştiţi.”
Nu ştim care au fost motivele pentru care carpii nu au intrat din nou în luptă împotriva imperiului roman, la afrontul făcut de
aroganţa guvernatorului Moesiei. Este posibil ca anumite probleme interne, survenite în regatul carp, să nu fi permis un răspuns
armat, dar din păcate, nu avem informaţii despre acea vreme. Dar peste trei ani, în anul 242, carpii aliaţi cu goţii vor pătrunde din
nou în Imperiul Roman, devastând Moesia şi Tracia.
Dacii şi administraţia lui Marcus Iulius Philippus, zis Filip Arabul (244 – 249)
Atacurile sporadice ale carpilor şi goţilor în Moesia de după anul 242 vor culmina cu o puternică invazie desfăşurată între anii 245
şi 247. Forţa aliaţilor nu poate fi oprită de guvernatorul Moesiei Inferior astfel încât generalul Messalinus Severianus este trimis
de împăratul Filip Arabul, în ajutorul acestuia. Luptele se întind pe o durată de doi ani, fără ca romanii să reuşească să-i înfrângă şi
să-i oblige să se retragă. Mai mult de atât, carpii şi goţii ajung până în Tracia şi Macedonia.
În anul 247, Filip intervine în persoană în fruntea legiunilor imperiale deplasându-şi armata la Dunăre. “Socotind că în felul acesta
îşi va vedea întărită domnia, Filip a pornit cu oaste împotriva carpilor, care acum pustiau meleagurile de lângă Istru. Şi, având loc
o bătălie, barbarii n-au îndurat atacul, ci au fugit într-o cetate, unde au fost împrejuraţi. Văzând că aceia dintre ei care se
împrăştiaseră în toate părţile se strâng laolaltă, au prins inimă. Ei năvăliră afară din cetate şi pe negândite se năpustiră asupra
oştirii romane. Dar neputând ţine pieptul atacului maurilor, ei propuseră o înţelegere pe care Filip a primit-o uşor. Apoi, acesta s-a
retras.” (Zosimos , Istoria contemporană)
Romanii nu vor reuşi să-i înfrângă pe carpi şi vor accepta pacea retrăgându-se la sud de Dunăre. Carpii vor rămâne în poziţia de
stăpânitori ai Câmpiei Române.
În anul 248 goţii conduşi de regii Argaithus şi Guntherichus, aliaţi cu carpii şi taifalii, vor pătrunde în Dobrogea, unde greu vor fi
învinşi de generalul Caius Messius Ouintus Decius, viitorul împărat. În timpul acestei invazii din Dobrogea, va fi distrusă cetatea
Histriei.
Urmare a acestor conflicte, romanii îşi vor vedea retras hotarul de la nord de Dunăre, pe linia fluviului, refortificând localităţile
Sucidava, Romula, Drobeta ş.a.
Chiar dacă nu i-a invins pe carpi şi pe goţi, lui Filip Arabul i se vor acorda titlurile de Carpicus Maximus şi Germanicus Maximus.
Dacii şi administraţia lui Gaius Messius Quintus Decius Traianus (249 – 251)
Luptele romanilor cu carpii şi goţii vor continua şi pe timpul împăratului Decius Traianus, urmare a refuzului romanilor de a le plăti
acestora tribut.
În anul 249 se va forma o masivă alianţă a carpilor şi goţilor cu vandalii, bastarnii şi taifalii. Alianţa va ataca în acelaşi timp
provincia Dacia şi Moesia.
Coloanele carpilor şi ale aliaţilor lor vor pătrunde în Dacia Romană, atacând şi distrugând oraşele şi fortăreţele romane. Parte din
carpi se va îndrepta spre Sarmisegetusa Ulpia Traiana, care va fi supusă lor, de unde apoi vor trece î Pannonia unde vor ataca
legiunile romane staţionate în zonă. Alt corp de armată se va deplasa spre sud, trecând Dunărea şi invadând Moesia Superior şi
Macedonia. Această armată va recuceri mare parte din cetăţile şi fortăreţele romane de pe malul drept al Dunării.
Coloanele goţilor şi ale aliaţilor lor vor trece din Câmpia Română în Dobrogea şi în Moesia cu intenţia de a ajunge în Tracia.
Ajunşi în faţa cetăţii Nicopolis, alianţa „barbarilor” se va confrunta cu romanii în prima bătălie undeva pe cursul râului Athyrys.
Aflând despre aproprierea armatelor lui Decius, goţii şi aliaţii lor vor renunţa la ideea de a asalta cetatea Nicopolis şi se vor
îndrepta spre Philippopolis (Plovdiv, Bulgaria).
Decius a pornit în marş pe urmele lor, reuşind să-i ajungă. Şiretul conducător got Kniva nu a lăsat răgaz romanilor şi s-a aruncat cu
toate forţele asupra acestora, prin suprindere, jefuind-o de provizii şi arme. Prin acest atac a reuşit să-i pună pe fugă chiar şi pe
împărat şi ofiţerii săi. Urmare a acestei victorii, goţii şi aliaţii lor au început asediul cetăţii Philippopolis care în cele din urmă, fără
a spera vreun ajutor din afară, a căzut în mâna invadatorilor. Pierderile suferite de ambele părţi au fost însă imense. Goţii şi aliaţii
lor au masacrat toată populaţia existentă în cetate şi împrejurimile ei.
Între timp, Decius, profitând de asediul cetăţii Philippopolis, s-a îndreptat spre Dunăre, în încercarea de a-i surprinde pe goţi la
întoarcere şi a-i distruge.
Decius va fi nevoit să se angajeze în luptă cu formaţiile carpice rămase în ariergardă şi care păzeau malurile Dunării.
După lupte îndelungate romanii reuşesc să preia controlul şi să securizeze graniţa imperiului pe linia Dunării. Este posibil, cu
această ocazie, să fi fost alungaţi şi carpii din Câmpia Română, deoarece Decius îşi ia titlurile de Dacicus Maximus şi Restitutor
Daciarum.
Întărindu-şi armata şi reuşind să-i alunge pe carpi dincolo de Dunăre, Decius se va grăbi să iasă în întâmpinarea lui Kniva, care se
retrăgea spre Dunăre. Cele două armate se vor întâlni în faţa localităţii Abrittus (Razgrad, Bulgaria) în luna iulie a anului 251.
Locul de bătălie ales era un teren mlăştinos în dezavantaj pentru ambele armate. “Primele două linii ale goţilor au căzut încă de la
începutul bătăliei. În acelaşi timp, fiul <Herennius Etruscus> împăratului <Decius> a fost lovit de o săgeată şi a murit, sub ochii
tatălui său. Ultima linie a năvălitorilor intrase în mlaştină, iar romanii, încrezători în forţele lor, au încercat să depăşească
obstacolul natural, căzând într-o cursă fără scăpare. Goţii au luptat cu vitejie, folosind cu abilitate suliţele lungi şi uşoare, cu care îi
loveau de la distanţă pe romani. Mulţi dintre aceştia se înecau în mlaştină, adandonând armele, se zbăteau să iasă din
învălmaşeală, suprinşi de loviturile iscusite şi neaşteptate. Decis să răzbune moartea fiului său, Decius s-a avântat imprudent în
primele rânduri şi legiunile în dezordine nu l-au putut urma. El a fost răpus şi călcat în picioare, încât nici trupul nu i-a mai fost
găsit după luptă, lăsând amintirea unui adevărat roman, înţelept şi devotat slujitor al statului pe timp de pace, năprasnic şi
neînduplecat în bătălii, dând în toate împrejurările pildă de adevărate virtuţi romane.” (I.C.Dragan – Mileniul Imperial al Daciei) .
Decius Traianus este primul împărat roman care este ucis într-o bătălie cu barbarii.
Cel supranumit “Cicero al creştinilor” Lucius Caecilius Firmianus Lactantius (cca. 240 – ca. 320) şi care a scris la puţin timp după
desfăşurarea bătăliei despre evenimentele petrecute în acei ani pomeneşte î lucrarea sa “ De mortibus persecutorum – Despre
felul cum au murit persecutorii” despre sfârşitul împăratului: “„Căci plecând împotriva carpilor <împăratul Decius> care ocupaseră
atunci Dacia şi Moesia, a fost îndată înconjurat de către barbari şi nimicit împreună cu o mare parte a armatei sale şi nu i s-a putut
face nici măcar cinstea unei înmormântări, ci dezbrăcat şi gol, asa cum se cuvenea unui duşman a lui Dumnezeu, a zăcut pe
pamânt, servind drept hrană fiarelor şi păsărilor” .
Lactantius precizează că bătălia s-a dat împotriva carpilor, ceea ce ne confirmă faptul că razboiul alianţei carpo-gote cu romanii
era în general pornit de către carpi, şi că aceştia erau în număr mare în armata lui Kniva care se aventurase în Moesia.
Să mai remarcăm şi blestemul făcut de Lactantius la adresa lui Decius. Lactantius era creştin şi nu putea uita prigonirea creştinilor
făcută de către împăratul roman, urmare a decretului său anti-creştin din luna februarie 20 a anului 250
Dacii şi administraţia lui Gaius Vibius Trebonianus Gallus (251 – 253)
Moartea lui Decius şi înfrângerea romanilor suferită la Abrittus, îl vor obliga pe noul împărat să negocieze pacea cu alianţa carpilor
şi a goţilor, oferindu-se să le plătească acestora tribut şi subvenţii anuale, în schimbul păcii şi a neamestecului „barbarilor” în
treburile imperiului.
Se pare însă că din cauza crizei economice în care se afundase imperiul, plata acestor subvenţii nu se va face, astfel încât în anul
253 carpii aliaţi cu goţii vor invada, pentru a câta oară, Moesia. Pe fondul unei crize politice, urmare a pretenţiei la succesiunea
tronului a lui Marcus Aemilius Aemilianus (cca.207-253), atacul carpo-gotic reuşeşte să-i suprindă pe romani. Totuşi, Aemilius
Aemilianus, care în acea vreme era guvernator al delor două Moesii şi al Pannoniei, va ataca şi reuşi să înfrângă trupele alianţei
„barbare”. Aemilianus va fi pentru scurt timp, trei luni, împărat al Imperiului roman, după care va sfârşi fiind ucis de proprii lui
soldaţi.
Dacii şi administraţia lui Publius Licinius Valerianus (253 – 259)
Se pare că, pe fondul înmulţirii revoltelor şi răscoalelor din provincia romană Dacia, capitala Sarmisegetusa Ulpia Traiana intră
într-un profund declin. Anii 255/258 sunt ultimii ani menţionaţi în documente aferent la existenţa capitalei romane.
Pe fondul acutizării crizei economice a imperiului roman, a emancipării crizei politice şi a nesiguranţei graniţelor imperiului,
supuse tot mai mult invaziilor externe, romanii nu-şi vor putea onora promisiunile financiare făcute faţă de carpi şi goţi. Astfel că
aceştia, în anii 257 şi 258, atacă sudul Dunării pe uscat şi pe mare, goţii ajungând până la Bosfor şi pe coastele Asiei Mici. În acelaşi
timp, supuşi şi atacului persan în Mesopotamia, legiunile romane sunt tot mai hărţuite şi angajate în permanente lupte de
apărare.
În această situaţie, Valerian va fi obligat să împartă conducerea legiunilor pe regiuni, fiul său Gallienus şi Aurelian în Franta,
Ingenuus în Pannonia, Regalianus în Iliria iar împăratul însuşi în Orient pentru a i se opune regelui perşilor, Sapur.
Gallienus, fiul lui Valerian, va reuşi după un timp să-i înfrângă pe carpi şi să-i alunge peste Dunăre, ocazie cu care se va intitula
Dacicus Maximus.
Valerian va fi înfrânt de regele persan Sapur, în anul 259 şi luat prizonier, Gallienus urmându-i ca şi împărat al unui Imperiu
Roman în derivă.
Ingenuus, Aureolus şi Regalianus (259 – 268)
După luarea în prizonierat a lui Valerian, fiul acestuia, co-împărat încă dîn anul 253, va prelua conducerea Imperiului Roman, într-
o perioadă în care foarte mulţi generali romani încercau să uzurpe autoritatea imperială şi să se autonumească împăraţi pe
provinciile pe care le guvernau.
Unul dintre aceştia, pe nume Ingenuus, dac născut în Dacia Romană, avea să fie însărcinat pe vremea lui Valerian cu educaţia
fiului său, Cezar Cornelius Licinius Valerianus. Numit ulterior comandant al legiunilor staţionate în Pannonia, la aflarea veştii că
Valerian fusese luat prizonier de către Shapur I, Ingenuus este proclamat de către legiunile din Moesia împărat, în anul 259.
La aflarea acestei veşti, Gallienus care se afla în Galia, a pornit în fruntea trupelor într-un marş rapid spre Pannonia. Bătălia dintre
cei doi se va da la Mursa, în anul 260, unde generalul lui Gallienus, Aureolus, îl va înfrânge pe acesta printr-o şarjă de cavalerie
foarte mobilă.
Ingenuus a fost ucis în această luptă sau, după alţi istorici, şi-ar fi luat viaţa înecându-se într-un râu din apropriere.
După înfrângerea lui Ingenuus, Gallienus se va răzbuna cu deosebită cruzime pe soldaţii şi ofiţerii acestuia, dar şi pe populaţia
dacă băştinaşă din Pannonia şi Moesia.
„În timpul consulatului lui Tuscus şi Bassus … Ingenuus, care conducea pe atunci provinciile Pannonia, a fost proclamat împărat de
către legiunile din Moesia, dându-şi asentimentul şi cele din Pannonia. Se părea că soldaţii n-au ingrijit mai bine de stat decât
atunci când sarmaţii erau ameninţători, a fost facut împărat unul care cu vitejia sa ar fi putut să însănătoşească statul sleit de
puteri… Gallienus însă … în cele din urmă, dându-se lupta, l-a invins pe Ingenuus şi după moartea acestuia s-a purtat cu mare
cruzime faţă de locuitorii Moesiei, atât militari cât şi civili.” (Historia Augusta).
După moartea lui Ingenuus, va fi proclamat ca împărat al Imperiului Roman, un alt dac, Publius Cornelius Regalianus în anul 260.
„În sfârşit Regilianus, care îndeplinea funcţia de comandant militar în Ilyria, a fost făcut împărat. Autorii acestei fapte au fost
locuitorii din Moesia, care fuseseră învinşi împreună cu Ingenuus şi faţă de rudele cărora Gallienus se purtase cu cruzime. Acesta
totuşi a purtat cu vitejie multe lupte împotriva sarmaţilor. …. Nu se poate nega că el totdeauna a fost un bărbat priceput în
treburile militare şi suspect a lui Gallienus încă de mai înainte, deoarece se părea că e demn de domnie. Se spune că el era de
neam dacic, fiind chiar rudă cu însuşi Decebal„ (Historia Augusta).
Este mai mult ca sigur că Ingenuus şi Regalianus au complotat amândoi împotriva lui Valerianus şi fiul său Gallienus. Numirea lui
Ingenuus ca împărat de către legiunile din Moesia, în timp ce el era comandant al legiunilor staţionate în Pannonia este mai mult
ca dovadă a complotului celor doi. Urmare a măsurilor de cruntă pedeapsă luate de către Gallienus împotriva ofiţerilor şi
băştinaşilor din Moesia, revolta acestora dîn urma îl vor duce pe Regalianus pe scaunul Imperiului Roman. Cronicarii Historiei
Augusta precizează că nu soldaţii l-au numit împărat pe Regalianus ci populaţia băştinaşa, lucru ce echivalează cu izbucnirea unei
adevărate răscoale anti-romane.
Cronicarii Historiei Augusta menţionează cu predilecţie despre calităţile excepţionale de conducători ale celor doi daci, ofiţerii lor
şi băştinaşii întrevăzând în aceasta posibilitatea de rezolvare a crizei politice şi economice, dar şi a unei eventuale independenţe
faţă de imperiul roman.
Publius Cornelius Regalianus mai este prezentat şi cu numele de Publius Cassius Regilianus (în Historia Augusta), sau Trebellianus
(Eutropiu).
Despre originea sa, Triginta Tyranni (Historia Augusta – Cei treizeci de tirani) ne spune că a fost dac, strănepot de-a lui Decebal.
Căsătorit cu o doamnă romană de rang înalt, Suplicia Dryantilla avea în mod cert, cel puţin rang senatorial. După numirea lui în
calitate de împărat, îşi va ridica soţia la rangul de Augusta, pentru a-şi întări poziţia prin aceasta.
Gallienus va încerca să-l invinga, înfruntându-l la o luptă al cărui loc nu este însă precizat, însă nu a reuşit. Un rol important îl va
avea şi soţia lui Regalianus, Dryantilla, care făcea parte dintr-o familie importantă aristocratică şi ţinea legături strânse cu Senatul
Roman. Doar aşa se explică de ce totuşi Gallienus va accepta, în mod tacit, autonomia declarată de Regalianus
În schimb, Regalianus se va confrunta cu o altă ameniţare. Aşezându-şi capitala, se pare, la Carnuntum, în Pannonia, va fi veşnic
supus atacurilor sarmaţilor iazigi.
Regalianus va riposta, şi aliat fiind cu roxolanii, va reuşi, după multe lupte, să-i înfrângă pe aceştia şi să-i împingă la nord, peste
hotarele provinciei Pannonia. „Acesta < Regalianus> totuşi a purtat cu vitejie multe lupte împotriva sarmaţilor.” (Historia Augusta)
În jurul anului 268, Regalianus este înfrânt pe câmpul de luptă de Gallenius, dar nu decisiv. Ceea ce nu a reuşit să facă pe câmpul
de luptă, va încerca Gallienus prin complot. „A fost omorat de roxolani cu consimţământul soldaţilor şi fiindu-le şi provincialilor
frică ca nu cumva Gallienus să facă din nou un măcel” (Historia Augusta).
Mai mult ca sigur că Gallienus vedea în Regalianus o mare ameninţare, mai ales că era apărat de propriul neam. Sigur, Gallienus
avea să-i cumpere pe roxolani şi să-i câştige de partea sa pe comandanţii lui Regalianus, care aveau să-l asasineze pe conducătorul
lor.
Conducerea „regatului dac” îşi continuă existenţa însă în Moesia Superior şi Pannonia, sub conducerea soţiei lui Regalianus,
Suplicia Dryantilla (268 – 270).
Şi această perioadă este tocmai perioada în care dacii din provincia romană şi dacii liberi începuseră să ducă tratative cu romanii
pentru evacuarea provinciei Dacia de către cei din urmă.
Nu ştim, din păcate, dacă Suplicia Dryantilla a fost implicată într-un fel în aceste tratative.
Monede cu imaginea lui Regalianus şi a soţiei lui Dryantilla Augusta

*
Gallienus se va confrunta şi cu atacurile alianţei carpo – gote. Între anii 263 – 267, aceştia vor ataca atât pe uscat cât şi pe mare,
invadând Moesia Inferior şi Superior, ajungând până pe malul sud-vestic al Mării Negre.
Gallienus va părăsi teatrul de război din Galia şi îşi va conduce legiunile către ţinuturile Munţilor Haemus, în Moesia. Generalul lui
Gallienus va duce tratative cu alianţa carpo – dacă, într-o situaţie când ambele părtţi îşi doreau pacea. Tratativele se vor încheia
cu un câştig de ambele părţi, luptele vor înceta, iar Gallienus îşi va adăuga la nume titlul de Dacicus Maximus.
Va sfârşi însă ucis, la fel ca şi Regalianus, de o conjuraţie a propriilor lui ofiţeri.
În timpul domniei scurte a lui Marcus Aurelius Valerius Claudius Augustus (268 – 270) , în anul 269, goţii şi aliaţii lor vor invada din
nou Moesia. Dar de data aceasta pe cale maritimă. Circa 2.500 de “corăbii” vor transporta o uriaşă armată de circa 320.000 de
soldaţi (Historia Augusta), vor traversa Marea Neagră până la Marcianopolis, capitala Moesiei, unde se va da prima luptă cu
romanii. Trupele romane vor bate în retragere spre Moesia Superior. Goţii vor pătrunde în Marea Egee de unde îşi vor lansa
atacurile asupra Cretei şi Greciei Sudice dar şi spre nordul Peninsulei Balcanice. Ajunşi la Naissus, goţii vor fi înfrânţi de către
Claudius II, datorită, mai ales, a aportului cavaleriei romane conduse de către Aurelian, viitorul împărat.
În urma victoriei, Claudiu va fi numit Gothicus (învingătorul goţilor). Din păcate, nu avem nicio informaţie dacă federaţia carpilor a
participat la această uriaşă invazie. Este posibil, ţinându-se cont că i-am întâlnit în permanenţă, de-a lungul timpului, în calitate de
aliaţi ai goţilor.
După moartea lui Claudiu, din cauza unui atac de varicelă, survenită în anul 270, Lucius Domitius Aurelianus va fi proclamat noul
împărat al imperiului roman.
Manius Acilius Aureolus
Manius Acilius Aureolus s-a născut în Provincia Dacia, conform afirmaţiei istoricului bizantin Ioan Zonaras (sec.XI): “Aureolus era
din ţara getică, numită mai târziu Dacia, şi de neam obscur, fiind mai întâi păstor…”. Nu ştim când s-a născut dar este posibil să fi
fost între anii 220 – 230. Intrat de tânăr în armata romană, avea să ajungă în timpul împăratului Gallienus (253 – 268),
comandantul cavaleriei romane, fiind unul dintre cei mai străluciţi şi inovatori comandanţi de oşti ai timpului.
Cavaleria lui Aureolus va fi cea care va decide rezultatul bătăliei dintre Gallienus şi rebelul auto-proclamat împărat Ingenuus în
bătălia de la Mursa (Osijek, Croatia). Corpul de cavalerie creat de Aureolus punea bază pe mobilitate şi rapiditate în acţiuni.
Ingenuus a fost ucis în luptă sau, dupa alţi autori, şi-ar fi luat viaţa pentru a nu fi capturat de către Aureolus.
În anul 261, în timpul campaniei împotriva fraţilor Macrianus, Aureolus va avea comanda supremă a armatei romane trimise să-i
înfrângă pe cei doi uzurpatori. Generalul dac avea să-i înfrângă pe cei doi fraţi undeva în Balcani, fiind chiar în postura de a fi
depăşit numeric de către armatele acestora, care, se pare, că ar fi fost ajutaţi şi de Regalianus. Fraţii Macrianus vor scăpa cu viaţă
însă vor fi ucişi de proprii soldaţi, urmare a unui complot pus la cale poate de Gallienus.

În timpul conflictelor lui Gallienus cu Postumus, alt general uzurpator care se intitulase împărat al Galiei, Aureolus va sta de
partea lui Galienus. Din anul 265, Galienus va fi nevoit să se implice în razboaie contra stopării invaziilor goţilor şi herulilor.
Aureolus va rămâne comandant al Italiei. Nu se cunosc motivele pentru care Aureolus va deveni duşmanul lui Galienus, unii autori
spunând că acestuia, fiind dac, nu-i convenea politica promovată de împărat în Dacia, în timpul lui Gallienus începându-se
retragerea armatei romane. Sau, pur şi simplu, Aureolus îşi dorea purpura imperială. În acest sens, se va alia cu Postumus
împotriva împăratului de drept. De parte lui vor trece şi alţi comandanţi: Aurelius Heraclianus, Claudius şi Aurelian, viitori împăraţi
ai imperiului. Sprijinit de aceştia, Aureolus se va proclama împărat în anul 268. Galienus se va întoarce în Italia, în fruntea
legiunilor sale şi va începe asediul cetăţii Medioanum (Milano), capitala noului împărat. Dar Galienus nu va reuşi să ocupe oraşul,
fiind asasinat de proprii lui generali, în urma unui complot. Dar şi Aurelolus va fi trădat, fiind asasinat de către proprii lui
comandanţi, Claudius, numit Gothicus (268 – 270), fiind încoronat ca şi împărat al Imperiului roman.
Retragerea romană din Dacia (268 – 271)
Referitor la evenimentul retragerii romanilor din Dacia, istoricii noştri ne prezintă evenimentele puţin deformat, tratând aceste
fapte din punctul de vedere al romanilor şi nu al dacilor (?).
„Retragerea aureliană a fost un eveniment major, de natură politică, administrativă şi militară, cu importante consecinţe
economico-sociale şi demografice, fără a însemna însă sfârşitul vieţii romane. Romanitatea nord-danubiană s-a resimţit prin actul
retragerii, care a provocat în Dacia destrămarea structurilor organizatorice romane imperiale. O epocă romană târzie, o
romanitate fără Imperiu se perpetuează chiar şi în Transilvania, pentru a nu mai vorbi de teritoriile care revin în posesia
Imperiului Roman în sec. IV. Faţă de etapa anterioară, cea a secolelor II—III, evoluţia istorică a diferitelor zone carpato-danubiene
este acum mai fragmentară: Dobrogea este în continuare pământ roman, apoi bizantin, sudul fostei provincii Dacia va fi
reînglobat Imperiului în vremea lui Constantin cel Mare, în timp ce Transilvania rămâne definitiv în afara Imperiului Roman.”
(Şerban Papacostea – Istoria Românilor)
O altă teorie, mult susţinută, este faptul că retragerea romanilor s-a făcut în timpul lui Aurelian (270 – 275) şi anume în anul 271,
acest lucru fiind dezbătut pe larg iar figura lui Aurelian transformată într-un erou legendar.
Dar se pare că istoria nu este chiar aşa cum şi-au imaginat-o cercetătorii şi istoricii români şi străini.
Din păcate, ne lipsesc foarte multe documente pentru a putea argumenta mai bine fenomenul retragerii militare romane, cauzele
care au dus la această decizie, modul în care s-a făcut şi efectele care au survenit asupra civilizaţiilor dacice şi romane.
Să ne punem întrebarea care este motivul pentru care nu avem infromaţii despre viaţa băştinaşilor din Provincia Romană Dacia
care au stat sub ocupaţie timp de 165 de ani, ştiind faptul că romanii aveau obiceiul de a-şi nota evenimentele majore. Unde au
dispărut documentele militare care trebuiau să ne aducă dovada veşnicelor răscoale şi revolte ale băştinaşilor împotriva
administraţiei romane, unde au dispărut registrele de evidenţă a băştinaşilor plătitori de impozite către statul roman, unde au
dispărut scrisorile de cancelarie întocmite la Roma şi adresate guvernatorilor provinciei dace, aferent la evenimentele petrecute
în provincie şi la măsurile dictate de împăraţi ?
Acestea s-au pierdut, s-au făcut pierdute, s-au distrus din neştiinţă sau cu ştiinţă sau sunt ascunse în cine ştie ce arhive şi
biblioteci despre care nici macar nu ştim, din interesul negării existenţei şi continuităţii poporului roman.
Din puţinătatea documentelor şi a dovezilor existente, vom încerca să vă prezentăm situaţia de fapt a Provinciei Romane Dacia,
supranumită şi „Dacia Felix – Dacia Fericită (?)” în raport cu imperiul roman şi cu vecinii lor, dacii liberi, în tulburii ani 265 – 270.
După moartea lui Decebal şi ocuparea treptată a Daciei, marea majoritate a populaţiei civile va rămâne sub ocupaţie romană,
continuându-şi viaţa de zi cu zi. Bineînţeles că unii dintre aceştia, în special cei tineri, vor alege calea bejeniei, refugiindu-se în
nord, la dacii mari şi la costoboci sau la carpi.
Intrarea Imperiului Roman într-un declin politic şi economic, începând încă de pe timpul lui Hadrian (117 – 138), vor obliga
administraţia romană să-şi mărească cuantumul taxelor şi impozitelor în provinciile ocupate.
Ocupaţia romană pentru daci însemna privarea de libertate, fiind obligaţi să se conformeze noilor reguli ale stăpânirii. Este cert că
aceştia nu acceptau în sine această situaţie, drept dovadă că revoltele şi răscoalele dacilor dîn provincie vor izbucni imediat după
ocuparea romană.
Necesarul de bani pentru întreţinerea armatei imperiale şi asigurarea siguranţei graniţelor va fi apăsător pentru băştinaşii daci,
care se vor vedea puşi în faţa unor măriri permanente de taxe şi impozite, care vor duce şi acestea la escaladarea conflictelor
interne cu administraţia şi legiunile romane.
Provincia Dacia erau înconjurată pe trei părţi de dacii liberi, la vest de dacii pannonici, la nord, de daci mari şi costoboci, iar la est
de carpi. Aceştia nu vor accepta niciodată ca parte din regatul dac a lui Decebal să rămână încorporată în imperiul roman, dovadă
fiind veşniciele lor atacuri împotriva romanilor.
Puşi în faţa ostilităţii duşmănoase a dacilor dîn provincie, a invaziilor costoboce şi carpe în provincie, dar şi a ameninţării invaziilor
goţilor, sarmaţilor iazigi, vandalilor, roxolanilor, bastarnilor, de multe ori aliaţi cu carpii sau costobocii, romanii încep să realizeze
că Provincia Dacia nu mai poate fi apărată, ajungând la soluţia că graniţa naturală a fluviului Dunărea poate asigura securitatea
imperiului.
Retragerea romană din Dacia nu s-a făcut în cursul anului 271, cum doresc să ne prezinte istoricii, ea a fost un fenomen de mai
lungă durată.
Romanii trebuiau să-şi retragă în primul rând administraţia pentru a-i proteja de furia ulterioară a băştinaşilor, ori, o retragere a
civililor nu seamană cu o retragere militară, fiind de mai lungă durată. O retragere bruscă a funcţionarilor putea provoca haos în
provincie, atât din punct adiministrativ cât şi economic. Să nu uităm că romanii aveau mari interese în industria de exploatare a
sării, a minereurilor feroase şi neferoase, dar mai ales al aurului şi argintului. Aceste zone de exploatare neputând fi închise şi
părăsite peste noapte.
Totodată, retagerea haotică, părăşirea dintr-o dată a provinciei, ar fi creat o invazie a triburilor sarmatice şi germanice pentru
ocuparea ţinuturilor, ceea ce ar fi dus la mutarea graniţei migratorilor direct la Dunăre, ceea ce nu era de dorit de către romani.
Este mai mult ca sigur că această retragere să se fi pregătit cu mult timp înainte, ducându-se tratative cu dacii liberi, cei care vor
prelua teritoriul imediat după totala retragere romană.
Începutul retragerii romanilor din Dacia se va declanşa încă din vremea lui Gallienus (259 – 268). Domnia lui a fost greu încercată
de uzurpatori, generali care s-au autointitulat împăraţi pe diferite provincii. Cunoaştem situaţia din Moesia şi Pannonia sub
conducerea lui Ingenuus şi Regalianus, ultimul reuşind să devină aproape autonom de Imperiul Roman. Pe lângă aceasta, se
adăugau veşnicele invazii ale carpilor, goţilor, sarmaţilor iazigi, roxolanilor ş.a. Este mai mult ca sigur că dacii liberi au intrat în
provincia Dacia, începând să reocupe ţinuturile, în special cele aflate la nord şi est, în zonele montane.
Această stare şi evenimentele anilor 265 – 268 sunt precizate cu amănunte de mulţi dintre scriitorii şi istoricii latini sau greci,
aceştia prezentând o retragere forţată, obligată a romanilor din provincia Dacia.
„ < Gallienus > împreună cu fiul său Saloninus, căruia-i dăduse titlul de Caesar, el [Gallienus] aduse statul roman aproape de
marginea prăpastiei, astfel încât goţii care înaintaseră nestingheriţi prin Tracia au ocupat Macedonia, Achaia şi ţinuturile
învecinate cu Asia: […] şi fiind pierdute teritoriile de dincolo de Dunăre pe care le câştigase Traian „ (Sextus Aurelius Victor –
Despre Împăraţi).
„Şi Gallienus a fost proclamat Caesar de către senat la Roma […]. Dacia pe care Traian o alipise imperiului dincolo de Dunăre, a
fost pierdută. Grecia, Macedonia, Pontul, Asia au fost devastate de goţi. Pannonia a fost pustiită de către sarmaţi şi cvazi.”
(Eutropius – Breviarum ab Urbe Condita).
„Traian i-a învins pe dacii lui Decebal şi a transformat în provincie romană teritoriul Daciei de dincolo de Dunăre; aceasta are de
jur împrejur un milion de paşi, dar în timpul împăratului Gallienus ea a fost pierdută …… „ ( Rufius Festus – Scurtă istorie a
poporului român) .
„După aceasta, pe dacii din ţinuturile de dincolo de Dunăre, care au o întindere de un milion de paşi, i-a prefăcut în provincie
Traian, în timpul domniei sale, după ce regele lor Decebal a fost omorât. Gallienus însă le-a pierdut în timpul domniei sale …
„ (Iordanes – Faptele romanilor).
Această retragere va continua şi finaliza în timpul împăratului Aurelian (270 – 275).
„Grecia, Macedonia, Pontul, Asia sunt inundate şi distruse de năvala goţilor iar Dacia de peste Dunăre este răpită pentru
totdeauna; cvazii şi marcomanii pustiiesc Pannoniile „ (Paolo Orosius – Historiam adversus paganos libri septem).
„Deoarece toată Ilyria şi Moesia erau devastate, şi nu mai spera să o mai poată păstra, el [Aurelian] a golit provincia Dacia, pe
care o crease Traian dincolo de Dunăre. Romanii pe care i-a scos de pe ogoarele şi din oraşele Daciei i-a aşezat în partea de mijloc
a Moesiei. Şi astfel provincia Dacia este acum în dreapta Dunării, pe când înainte fusese în stânga ei „ (Eutropius – Breviarum ab
Urbe Condita)
„ […] iar Aurelian, după ce i-a mutat de acolo pe romani, a creat două Dacii în regiunea Moesiei şi Dardaniei „ (Rufus Festus –
Scurtă istorie a poporului român).
„Văzând că Illyria a fost devastată , iar Moesia pierdută şi nemaisperând să mai poată păstra Dacia transdunăreană, provincia care
o crease Traian, el a părăsit-o şi a retras armata şi pe provinciali. Populaţiile pe care le-a scos dintr-însa le-a aşezat în Moesia şi a
numit-o „Dacia sa”, provincia care acum desparte cele două Moesii „ (Historia Augusta).
„ […] împăratul Aurelian, rechemând de acolo legiunile, le-a aşezat în Moesia şi acolo, într-o parte a acesteia, a întemeiat Dacia
Mediterranea şi Dacia Ripensis, la care a adăugat Dardania „ (Iordanes – Faptele Romanilor).
Dioceza Daciei: Dacia Ripensis şi Dacia Mediterranea
Analizând textele care prezintă retragerea romană din Dacia vom constata că „legenda” retragerii întregii populaţii din Dacia nu
stă în picioare.
Afirmaţia istoricului roman Eutropius (sec.IV) este preluată de către istorici doar parţial: „ el [Aurelian] a golit provincia Dacia…”
fără continuarea care, de fapt, specifică pe cine a scos Aurelian din Dacia: „Romanii <subl.n. > pe care i-a scos de pe ogoarele şi
din oraşele Daciei i-a aşezat în partea de mijloc a Moesiei.” Informaţia este susţinută şi de alt istoric roman, Rufus Festus (sec.IV),
care ne transmite aceeaşi concluzie: „ […] iar Aurelian, după ce i-a mutat de acolo pe romani < subl.n> , a creat două Dacii în
regiunea Moesiei şi Dardaniei „
În lucrarea Historia Augusta, cronicarii menţionează că Aurelian a retras din provincia Dacia: „armata şi pe provinciali”. Aceşti
provinciali nefiind decât funcţionarii imperiali romani care trebuiau puşi la adăpost de furia băştinaşilor.
Iordanes (sec.VI), în baza unor documente mai vechi la care avusese acces, confirmă şi el faptul că : „ împăratul Aurelian,
rechemând de acolo legiunile, le-a aşezat în Moesia şi acolo, într-o parte a acesteia, a întemeiat Dacia Mediterranea şi Dacia
Ripensis, la care a adăugat Dardania „
Niciun text nu pomeneşte despre o mutare în masă a dacilor la sud de Dunăre. O astfel de mişcare populaţională de mari
proporţii este imposibil să nu fi fost menţionată în scriptele cancelariei romane sau în lucrările istoricilor.
Părăsirea Daciei de către romani era văzută de către daci ca şi o cale spre libertate şi independenţă, aceştia nesimţind nicio
ameninţare din partea neamului lor de dincolo de graniţă, dacii liberi, şi nici chiar faţă de celelalte popoare migratoare care-i
înconjurau.
„Este adevarat că în provinciile imperiale de margine, populaţia n-a vazut în prezenţa barbară o nenorocire. Sunt suficiente
izvoare antice în care se arată că, în multe cazuri, populaţia de rând a preferat stăpânirea barbară administraţiei romane.
Medievişti de mare faimă au dovedit, în ultima vreme, că năvălirile barbarilor n-au însemnat un dezastru, nu au provocat spaima
şi oroarea imaginate de istoricii romantici. Dările impuse de regii barbari populaţiei cucerite de ei sunt mult mai mici în
comparaţie cu impozitele percepute de fiscul roman. În afară de aceasta, abuzurile săvârşite de funcţionarii imperiali, care nu
puteau fi riguros controlaţi, au fost izvorul multor nemulţumiri. De aceea, oamenii de rând care nu cunoaşteau şi nu se bucurau
de binefacerile civilizaţiei romane, preferau autoritatea barbară.” ( Iosif Constantin Drăgan – Mileniul Imperial al Daciei).
Dar dacii din provincie nu vor avea de suportat o nouă ocupare străina, federaţia dacilor liberi care va prelua controlul provinciei,
nu va veni în calitate de invadatori, ci în calitate de fraţi apropiaţi.
Istoricul crestin Paolo Orosius (375 – 418) confirmă acest lucru: „Dacia de peste Dunăre este răpită pentru totdeauna”. Această
răpire nu a putut fi făcutp decât doar de către dacii liberi.
Pentru a nu ştirbi prea mult prestigiul Imperiului Roman, împăratul Aurelian creează la sud de Dunăre provinciile Dacia Ripensis şi
Dacia Mediterranea care menţin, cel puţin teoretic, aparenţa integrităţii imperiului. În aceste provincii nou înfiinţate vor fi mutaţi
funcţionarii romani, parte din legiuni, dar probabil şi acei daci care, în decursul timpului, au colaborat cu romanii şi au preferat
surghiunul, decât moartea.
O altă teorie susţinută de către unii istorici este intrarea goţilor în Dacia, după părăsirea acesteia de către romani. Nu există nicio
dovadă arheologică sau documentară care să confirme prezenţa goţilor în Transilvania înainte de anii 300. Goţii aliaţi cu carpii nu
ş-ar fi permis să-şi încalce înţelegerile cu aceştia, şi, în acest caz, nu ar fi putut avea pretenţia asupra luării în stăpânire a Daciei
Romane.
Este mai mult ca sigur că părăsirea Daciei de către romani să fi fost obiect al tratativelor dintre federaţia carpilor şi împăratul
Aurelian. Carpii şi alte triburi ale dacilor liberi vor prelua fosta provincie romană, refăcând marea Dacie de pe vremea lui Decebal.
Un alt obiect al tratativelor a fost, probabil, şi obligativitatea carpilor de a nu-i ataca pe romani, aceştia putându-şi păstra graniţa
la Dunăre în condiţii de deplină securitate, obligativitate pe care romanii ar fi susţinut-o prin plata unor subvenţii către aceştia.
Lipsa documentelor ne permite doar să presupunem despre existenţa unei înţelegeri a carpilor cu romanii, în virtutea faptelor şi a
evenimentelor ce vor urma după retragerea romană din Dacia.
Încercând să explice motivele pentru care Aurelian a hotărât abandonarea Provinciei Dacia, unii cercetători englezi şi germani (E.
Gibbon, A. Watson, C. Korner), pun în balanţă şi faptul că acesta era de origine dacă.
Lucius Domitius Aurelianus s-a născut la 9 septembrie 214 sau 215 la Sirminum (Sremska Mitrovica, provincia Voivodina în
Serbia), sau, după alţi istorici, la Serdica (Sofia, Bulgaria). Tatăl său a fost un dac luat prizonier de către romani, dus în Moesia şi
probabil vândut ca rob. Ajuns slujitor al unui senator pe nume Aurelius, al cărui nume îl va prelua, îşi va creşte fiul în spiritul
ordinii şi disciplinei. Aurelian se va căsători cu Ulpia Severina, despre care istoricii afirmă că era tot de origine dacă, şi cu care va
avea o fiică.
Urmând calea armelor, fire disciplinată şi foarte energică, bun oganizator militar, dar aspru comandant, Aurelian va avansa de la
soldat la comandant de legiuni, general şi împărat.
Caracterul lui ne este dezvăluit într-o scrisore adresată unui prieten: „ Dacă vrei să fi într-adevar tribun, sau mai bine, dacă vrei să
traieşti, ţine în frâu pe soldaţi. Nimeni să nu fure un pui străin; nimeni să nu se atingă de o oaie străină; nimeni să nu pretindă de
la cineva ulei, sare sau lemne; fiecine să se mulţumească cu porţia sa de hrană. Prada să o aibă de la duşman; să nu stârnească
lacrimile locuitorilor provinciei. Armele lui de apărare să fie întotdeauna curate, armele de atac ascuţite, încălţămintea în stare
bună. Haine noi să le înlocuiască cu cele vechi. Solda să şi-o păstreze în chimir, nu la cârciumă…. „
După moartea împăratului Claudiu al II-lea, în anul 279, Aurelian va fi numit de către legiuni împărat al Romei. A guvernat ca un
suveran absolut, fără Senat, caruia nu i-a mai permis să emită monedă. Personalitate inteligentă şi energicp, dar şi dictatorială, s-a
autointitulat Dominus et Deus (Împărat şi Zeu, în acelaşi timp), va lua decizia abandonării Daciei fără să fie contestat sau
împiedicat de Senat sau ceilalţi generali comandanţi.
Care a fost motivaţia lui Aurelianus, ca şi dac, de a oferi libertatea dacilor din provincie. A existat oare o legătură între Ingenuus,
dacul care avea să se răzvrătească împotriva autorităţii împăratului roman Gallienus, Regalianus care va conduce provinciile
Moesia şi Pannonia, fiind ales ca împărat de conaţionalii lui, şi Aurelianus cel care îi va elibera, practic, pe daci. Nu putem ştii,
documentele vremii nu ne aduc nicio informaţie în acest sens. Şi poate dacă ar fi existat vreo legătură, aceasta ar fi fost într-atât
de secretă încât nu ar fi ajuns la urechea romanilor şi nici a istoricilor.
Şi totuşi Aurelian va avea conflicte cu carpii. În anul 273, la doi ani de la abandonarea provinciei Dacia , carpii vor ataca Imperiul
Roman, invadând Moesia Inferior. Care a fost motivul acestui atac nu-l cunoaştem. Posibil, neonorarea obligaţiilor băneşti
promise acestora, posibil cei care au atacat făceau parte dintr-o altă uniune de triburi carpice care nu fusesera primite la masa
tratativelor din anul 271. Cert este că Aurelian îi va înfrânge pe aceştia şi-i va obliga să se retragă la sud de Dunăre. În urma
acestei victorii, Aurelianus va fi numit Carpicus Maximus.
La doar doi ani de la atacul carpilor, în anul 275, Aurelian va intra în conflict cu triburile dacice din Pannonia, provincie care va
rămâne până în anul 408 sub ocupaţie romană. Înfrângându-i şi pe aceştia împăratul îşi va acorda titlul de Dacicus Maximus.
Aurelian va sfârşi însă asasinat la Bizanţ de către propria-i gardă pretoriană, în urma unui complot declanşat de secretarul său în
anul 275.
ÎMPĂRATUL GAIUS GALERIUS VALERIUS MAXIMIANUS AUGUSTUS zis şi ARMENTARIUS (Văcarul)
ca. 250 – mai 311)
Supranumit: Armentarius – Văcarul
Născut: Gamzigrad (Serbia) / Serdica (Sofia, Bulgaria)
Mama: Romula, de origine dacă
Tata: nume necunoscut, de origine dacă, ocupaţia păstor
Cezar: 21 mai 293 – 1 mai 305
Împărat: 1 mai 305 – 5 mai 311
Căsătorit: (1)nume necunoscut ( ? – 293)
(2)Valeria ( 293 – 311), fiica lui Diocleţian
(3) concubina (?)
Copii: Maximilla (1), soţie a lui Maxentius
Candidianus (3) , născut în 296
Nepoţi: Gaius Valerius Galerius Maximinus Daia, nepot de soră, împărat între 308 – 313
Romulus, fiul Maximillei
Decedat: 5 mai 311
Înmormântat: Felix Romuliana, Gamzigrad (Serbia)
Influenţa dacilor în jocurile politice ale imperiului roman avea să se întrevada începând din a doua parte a secolul al III-lea, când
comandanţi de legiuni romane, de origine dacă, precum Ingenuus, Aureolus şi Regalianus, vor deveni împăraţi ai Imperiului
Roman, chiar dacă pentru un scurt timp.
Într-o criză profundă politică şi economic-financiară a Imperiului Roman, în anul 284, Caius Aurelius Valerius Diocleţianus (284 –
305) , un dalmat în vârstă de circa 40 de ani va fi numit de către armată, Imperator, în urma morţii misterioase a lui Marcus
Aurelius Numerianus ( 283 – 284). În timp ce Diocleţian era aclamat că şi împărat roman al Orientului, Occidentul se afla în mâna
lui Carinus, fratele lui Numerianus. Confruntarea dîntre cei doi se va decide în favoarea lui Carinus, care însă va sfârşi asasinat de
proprii lui soldaţi. Diocleţian devine singurul stăpânitor al Imperiului Roman.
Continuând politică lui Aurelian, care s-a intitulat Domines et Deus, Domiţian va institui Dominatul, un sistem de guvernare bazat
pe puterea absolută a împăratului. Urmare a acestei decizii, senatul şi, mai ales, armata, care aveau puterea să numeasca
împăraţii, nu vor mai avea nicio putere politică în faţa împăratului. Astfel, se punea capăt crizei politice privind succesiunea la
tronul imperiului roman.
Diocleţian va fi primul împărat care va conştientiza că nu va putea conduce singur imperiul roman, ţinând cont de fantastica lui
extindere. Astfel că, în anul 293, hotărăşte să adopte un nou sistem de conducere a imperiului. Sistemul de guvernare gândit de
el, numit tetrarhie, împarte responsabilităţile între doi împăraţi, numiţi Augusti şi doi Caezari.
Astfel, imperiul roman condus de el se va diviza în două zone: imperiul roman vestic, sub administraţia Augustului Marcus
Aurelius Valerius Maximianus Herculius (293 – 305), iar imperiul roman estic. sub administraţia Augustului Diocleţian. Fiecare
dîntre Augusti va avea că subordonaţi câte un Cezar , Marcus Flavius Valerius Constantius Herculius Augustus (293 – 306), în vest,
şi Gaius Galerius Valerius Maximianus (293 – 305) în est, care administrau provinciile în numele imperiului. Diocleţian însă va avea
toată puterea, că şi împărat, chiar şi asupra Augustului Maximian, el fiind considerat Cosmocrator (Conducător al Lumii).

Armentarius
Galerius Valerius Maximianus s-a născut în anul 250 (cca.) în ţinutul Gamzigrad, localitate în aprorierea actualului oraş sârb
Zaječar, nu departe de Dunăre şi Vidin. Unii istorici propun că loc al naşterii oraşul Sardica, Sofia de azi, propunere în parte
nesusţinută arhelologic şi documentar.
Tatăl său era dac, descendent al dacilor mutaţi în atâtea rânduri de către romani din Dacia în Moesia Superioara; din păcate, însă,
nu-i cunoaştem numele.
Unii autori consideră că tatăl lui Galerius este trac, supoziţie care însă nu stă în picioare, trăind în Moesia putea să fie moeso-dac,
eventual.
Mama lui, pe nume Romula, era originară din Dacia, trecând, după unii autori, Dunărea, în anul 245, în timpul invaziilor carpilor în
Moesia. Şi originea mamei lui Galerius este mult discutată, fiind considerată roxolană sau iliră, de către unii istorici actuali, din
diferite interese obscure, cu toate că istoricii timpului afirmă în mod concret că ea se trăgea din Dacia.
Copil fiind, îşi va ajuta tatăl păstor, ocupaţie care îi va atrage celebrul supranume “Armentarius”, respectiv “Văcarul”.
Galerius a fost căsătorit, se pare, din tinereţe, cu o femeie al cărui nume nu-l cunoaştem şi cu care a avut-o că fiică pe Maximilla,
viitoarea soţie a lui Maxentius, împărat “uzurpator “. Fiul Maximillei, nepot a lui Galerius, va fi numit Romulus, din dorinţa
expresă şi ascunsă a lui Galerius, de nou întemeietor al Imperiului Roman.
Galerius a avut o soră mai mare, care avea să fie mama lui Maximinus Daia, viitorul împărat al Imperiului Roman.
Din căsătoria dîntre el şi Valeria, fiica lui Diocleţian, nu vor rezulta urmaşi, Valeria neputând avea copii. Galerius va avea însă o
concubină din care va rezulta un fiu, Candidianus, născut în anul 296, care va fi ulterior înfiat de Valeria.
Înrolat de tânăr în armata romană, sub împăraţii Aurelian (270 –275) şi Probus (276 – 282), Galerius reuşeşte prin curajul şi vitejia
lui, într-un timp foarte scurt, să urce treptele ierarhiei militare romane.
Proclamat împărat la 17 noiembrie 284, C.Valerius Diocles, cunoscut sub numele de Diocleţian, remarcă calităţile militare ale lui
Galerius şi-l numeşte comandant al gărzii personale. Această funcţie a lui Galerius, prefect pretorian, praefectus praetorio, va fi
extinsă că şi atribuţii militare şi administrative, prin încredinţarea de către Diocleţian în anul 286 a administrării noii provincii
Scytia Minor (Dobrogea) cu capitala la Tomis, în urma desprinderii ei din provincia Moesia Inferior. Reorganizarea provinciei
Moesia Inferior prin numirea unui comandament militar în Dobrogea s-a făcut în scopul consolidării graniţelor şi a ţinutului,
poartă deschisă a invaziilor “barbarilor “ carpi şi goţi în Imperiul Roman, la sud de Dunăre.
În perioada anilor 286 – 293, Galerius şi Diocleţian se vor vedea nevoiţi să se opună şi atacurilor sarmaţilor iazigi din Banat şi
Pannonia, pentru a putea ţine limesul Dunărean în siguranţă.
Diocleţian şi Galerius vor fi ostili creştinilor luând o serie de măsuri de a le îngrădi drepturile şi, în cel mai rău caz, de a-i elimina
prin punerea în detenţie sau uciderea lor. În anul 290, sunt menţionaţi primii martiri creştini în Dobrogea, Astion şi Epictet,
originari din Asia Mică. Cei doi credincioşi întru Isus vor fi torturaţi şi decapitaţi în final în cetatea Halmyris (Cetatea Zaporojenilor)
din ordinul comandantului militar Latronianus. Cu această ocazie este amintit şi Evangelicus, primul episcop de Tomis.
După instituirea sistemului tetrarhiei în anul 293, Galerius, numit cezar, în calitate de secund a lui Diocleţian, îşi va stabili capitala
la Tesalonic, pentru o mai bună administrare a Peninsulei Balcanice, zonă care se răspândea.
Prin proclamarea lui că Cezar, Galerius va fi declarat în acelaşi timp şi fiu adoptiv şi succesor a lui Diocleţian, primind şi titlul de
Jovius. Galerius se va despărţi de soţia lui cu care avea o fiică pe nume Maximilla, şi se va recăsători cu Valeria, fiica lui Diocleţian
şi a Priscăi.
Lucius Caecilius Firmanus Lactantius (240 – 325), profesorul de retorică al lui Diocleţian, avea să-l remarce de la bun început,
nutrind în acelaşi timp o puternică aversiune faţă de persoana dacului: ’’ Celălalt Maximianus <Galerius> pe care Diocleţian şi-l
alesese că ginere, era mai rău nu numai dacât aceştia doi <Diocleţian şi Maximianus Herculis > pe care i-au cunoscut vremurile
noastre, dar chiar decât toţi câţi au fost vreodată. Această fiară avea o sălbăticie şi o cruzime înnăscută, cu totul străină de
sângele roman: aceasta nu e de mirare, deoarece mama să, originară din regiunile de dincolo de Dunăre, cu prilejul invaziei
carpilor (anul 245) trecuse fluviul şi se refugiase în noua Dacie.’’
Lactantius avea să-i facă şi un portret al felului cum arată, chiar dacă exagera prin încercarea de a-l prezenta în mod hidos, similar
unui monstru: “ înalt de stat, uriaş în cărnuri şi revărsat şi umflat până la o grosime înspăimântătoare, astfel încât şi cu vorbele şi
cu faptele şi cu înfăţişarea îi băga pe toţi în sperieţi şi tremurici. Chiar şi socrul <Diocleţian> se temea de el în ultimul hal“. Alte
informaţii despre fizionomia lui Galerius le avem de la alţi cronicari ai timpului, nu chiar atât de pătimaşi că şi Lactantius, Ioannes
Malalas: “ <Galerius era > înalt şi puternic, cu părul încărunţit şi ţepos, cu o barbă mare, tenul întunecat, nasul şi ochii mari; era
un bun vorbitor”, Eutropius:” om cu obiceiuri cinstite şi fără egal în arta militară (subl.n.)”.
Imaginea Dacului de pe Arcul de Triumf a lui Constantin cel Mare de la Roma, “dacul înalt de stat, cu înfăţişarea care îi băga în
sperieţi şi tremurici pe cei din jurul lui, puternic, cu părul încărunţit şi ţepos, cu o barbă mare, bun vorbitor şi fără egal în arta
militară”
Războaiele lui Armentarius

În anul 293, ţăranii din Egipt, nemulţumiţi de creşterea impozitelor şi de abuzurile administraţiei romane, se răscoală împotriva
acestora. Diocleţian îl trimite pe Galerius să reprime răscoala. în fruntea unui corp expediţionar compus din 18 detaşamente
formate din legiunile dunărene, traversează Asia Mică şi Palestina, ajungând în Egipt în cursul lunii decembrie.
Asediul Alexandriei va dura aproape un an de zile, însuşi Diocleţian se va deplasa în Egipt. După căderea Alexandriei şi ocuparea
oraşului, conducătorul răsculaţilor, Achilleus, cel care s-a declarat împărat sub numele de Domitius Domitianus va fi prins şi
executat. Urmare a victoriilor obţinute împotriva răsculaţilor, Galerius va primi titlurile de Thebaicus şi Aegypticus.
Pentru a stabiliza mai bine situaţia explozivă din Egipt, Domiţian va rămâne până în anul 297 acolo, luând aspre măsuri împotriva
egiptenilor pentru a contracara posibilitatea izbucnirii unei noi răscoale.
Galerius însă la sfârşitul anului 295 sau începutul anului 296, va fi trimis de către împărat în Moesia Inferior şi Scytia (Dobrogea),
zone puternic afectate de atacurile triburilor carpilor aliaţi cu goţii. Luptele dîntre Galerius şi carpi, din zona Dunării de Jos, aveau
să dureze cu intermisiuni până la începutul anului 297. Carpii au trecut Dunărea pe un pod de gheaţă şi au atacat iniţial în direcţia
Tropaeum Traianii. Aici sunt însă opriţi şi învinşi de către Galerius. În urma acestei victorii, vor fi capturaţi multi carpi şi goţi, pe
care Galerius nu-i va executa, ci-i va coloniza – pe carpi- în Pannonia, formând o nouă provincie pe care o va denumi Valeria, în
cinstea fiicei lui Diocleţian, iar pe goţi şi bastarni, în Tracia. Galerius îşi va lua titlurile de Carpicus Maximus şi Gothicus Maximus.
Dovezi ale colonizării carpilor în Pannonia sunt descoperirile arheologice făcute la Alsoheteny-Iovia unde s-au găsit 19 morminte
de incineraţie carpică, iar la Sagvar s-a descoperit o cetăţuie dacică.
Luptele duse de către Galerius împotriva “barbarilor” de la Dunăre, aveau să-l impresioneze pe Lactanţiu, cel care nu-l prea
simpatiza, de altfel, acesta scriind despre situaţia acelor vremuri: “Au trecut cincisprezece ani <290 – 305> de când a fost
surghiunit în Illyricum, adică pe malul Dunării < în calitate de cezar al Balcanilor> , şi de când se lupta cu neamurile barbare <carpi,
goţi, sarmaţi iazigi, ş.a.> în timp ce alţii < Maximianus Herculius şi Constantius Chlorus > au domnit în tihnă în regiuni mai liniştite
şi mai puţin încercate.”
În primăvara anului 297, Narses, regele persanilor, va pătrunde în Mesopotamia romană. Deoarece Diocleţian era încă ocupat cu
reformele din Egipt, Galerius va fi trimis în fruntea legiunilor romane să-l înfrângă pe Narses. Galerius îşi va subestima adversarul,
angajându-se în luptă cu acesta cu un număr redus de soldaţi. Cezarul va fi înfrânt de persani iar Mesopotamia va cădea în mâna
lui Narses. Galerius se va retrage în Egipt, unde Diocleţian îi va reproşa înfrângerea suferită, evenimant larg descris de scriitorii
creştini, opozanţi ai Cezarului.
Galerius va reveni în provinciile dunărene pentru a recruta noi soldaţi şi a forma noi legiuni. În afară de soldaţii recrutaţi din Iliria
şi Moesia, mare parte a lor vor fi şi din Dacia, posibil în calitate de mercenari, sau daci de la sud de Dunăre (limitanei Daciae).
Prezenţa dacilor în campania lui Galerius în Persia este menţionată pe arcul de triumf de la Tesalonic, daci având stindardul lor
celebru, capul şi coama de lup fluturând în vânt.
În fruntea acestor legiuni, Galeris va ataca Persia dinspre Armenia, reuşind să-l atragă de partea lui şi pe regele acestei ţări,
Tiridate al III-lea.
Prima confruntare se va da pe teritoriul Armeniei, romanii profitând de terenul accidentat, şi vor putea folosi în condiţii optime
infanteria în faţa cavaleriei persane, care nu se puteau desfăşura în condiţiile de teren.
Legiunile romane vor pătrunde spre teritoriul persan prin trecătoarea Zingana, campanând în preajma oraşului Satala (Sadak,
Turcia), unde se afla garnizoana legiunii XV Apollinaris. În acelaşi timp, Narses avea să înainteze şi el spre graniţa armeană,
aşezându-şi armata în oraşul Oskha.
Cronicarul armean P’awstos Buzand pomeneşte în cronica lui că Galerius ar fi efectuat acţiuni de spionaj în tabăra adversă pentru
a putea vedea pe viu capacitatea militară a persanilor. Galerius, însoţit de doi nobili armeni, Arsavir şi Andovk, s-au deghizat în
vânzători de varză şi au pătruns în oraşul care îi găzduia pe persani, faptă neobişnuita pentru un împărat roman!
După ce Galerius s-a reîntors din recunoaştere, a decis mobilizarea rapidă a tuturor legiunilor şi a atacat prin surprindere armata
persană care nu bănuia posibilitatea unui atac roman. Bătălia de la Satala (vara anului 298) avea să demonstreze superioritatea
infanteriei romane, completată cu mobilitatea cavaleriei armene asupra strategiei orientale statice a armatei persane.
Romanii vor cuceri tabăra persanilor luând în prizonierat soţia şi haremul lui Narses, împreuna cu tezaurul coroanei persane,
conducătorul persan reuşind în ultimul moment să fugă. Principii armeni Arsavir şi Andovk vor fi numiţi de către Galerius
conducători ai regiunii cucerite.
În urmărirea lui Narses, Galerius va pătrunde adânc în Mesopotamia, cucerind rând pe rând aşezările şi cetăţile persane. Narses
va căuta însă să negocieze pacea. Astfel că Diocleţian îi va face o primire triumfală lui Galeriu, la Nisibis, loc unde cei doi împăraţi
vor dicta condiţiile de pace lui Narses. Imperiul roman va anexa teritoriile de dincolo de Tigru, care vor fi transformate în
provincii, romanii extinzându-şi astfel hotarele, iar armenii vor fi recunoscuţi că stat independent de către Narses.
În urma victoriilor obţinute, Galerius va obţine titlurile de Persicus Maximus, Armeniacus Maximus, Medicus Maximus şi
Adiabenicus Maximus.
Reuşind să-i învingă pe persani şi să restabilească pacea în Orientul Mijlociu, Diocleţian şi Galerius îşi vor îndrepta atenţia spre
graniţa Dunării. Începând din anul 299, triburile sarmaţilor iazigi din Pannonia şi cu carpii, vor ataca teritoriile romane aflate la sud
de Dunăre, transformând ţinuturile într-un veritabil teatru de război,
Galerius, în fruntea legiunilor sale, va veni în întâmpinarea lor, refortificând garnizoanele militare de pe linia Dunării şi intervenind
cu forţă armată împotriva atacurilor triburilor pannonice şi carpice.
Aceste războaie vor dura, cu mici întreruperi, o perioadă de timp foarte îndelungată, împăraţii romanii fiind nevoiţi să intervină cu
forţă militară pentru a-i opri pe invadatori. În anul 301, în urma luptelor purtate împotriva triburilor carpilor şi a goţilor, Galerius
va primi titlurile de Germanicus Maximus ÎI şi Carpicus Maximus ÎI . În anul imediat următor, 302, cel care va coordona lupta
împotriva carpilor şi goţilor va fi Constantius Chlorus, tatăl viitorului împărat Constantin cel Mare, care îşi va adăuga la nume şi el
titlurile Germanicus Maximus III şi Carpicus Maximus III.
În următorii doi ani, 303 şi 304, Galerius este nevoit să-şi apere graniţele Moesiei, carpii şi goţii transformând din nou aceste
ţinuturi în câmpuri de luptă. În urma victoriei asupra lor, Galerius îşi va lua titlurile de Germanicus Maximus IV şi VI şi Carpicus
Maximus IV şi V.
Care au fost motivaţiile acestor atacuri ale carpilor, iazigilor şi goţilor. Prezenţa la Dunăre a armatelor romane şi permanentul
amestec pe faţă în fosta Dacie, a împăraţilor romani nu era pe placul acestora. Iazigii, împreuna cu populaţia dacică din Pannonia,
fiind încă sub ocupare romană, luptau pentru a-şi obţine independenţa. Carpii şi goţi încercau, în acelaşi timp, inducerea unei stări
de nesiguranţă în imperiu, solicitând, în schimbul ofertei de pace, mari sume de bani, că subvenţii sau tribut.
Galerius va forţa anexarea unei regiuni la nord de Dunăre pentru a-şi putea consolida zona de graniţa. În anul 306 , vor fi
reactivate fortificaţiile de la Drobeta, Sucidava şi Romula, prin aceste fortificatei şi prin crearea unui teritoriu neutru, romanii
încercau crearea unui tampon de siguranţă între Imperiul Roman, Dacia şi invaziile “barbarilor din nord”, carpii aliaţi cu goţii.
Între anii 303 şi 304 se declanşează un sir continuu de persecuţii îndreptat împotriva creştinilor. Lactantius afirma că aceste
persecuţii se datorau în special lui Galerius şi mamei lui Romula, preoteasă păgână, adoratoare a zeilor munţilor, şi că Diocleţian
ar fi fost influenţat de către aceştia, lucru neadevărat, aceste acte îndreptate contra creştinilor rămânând înscrise în istorie că şi
“Persecuţia lui Diocleţian”. Motivaţia lui Lactantius că Galerius l-ar fi influenţat pe Diocleţian în privinţa persecuţiei era obiceiul pe
care îl avea Romula de a oferi mâncare în fiecare zi în cinstea zeilor ei, compatrioţilor ei, iar creştinii ar fi refuzat să o primească.
Acest refuz ar fi întărâtat-o pe Romula, şi şi-ar fi exprimat ura faţă de creştini lui Galerius, cerându-i pedepsirea acestora. Întreaga
lucrare a lui Lactantius, “Despre moartea persecutorilor“, se axează pe denigrarea împăraţilor romani şi mai ales a lui Galerius,
scopul lui urmărit fiind să scoată în evidenţă sfârşitul tragic al acestora, urmare a pedepsei lui Dumnezeu. Lactantius afirma chiar
că Galerius ar fi dat foc palatului, prin slujitori de taină, motivând apoi că acest lucru ar fi fost făcut de către creştini. Lactantius
preia legenda lui Nero, extinzând-o asupra lui Galerius, fără să ţină cont că acesta, în calitate de cezar, nu avea nevoie de nicio
motivaţie pentru a-i suprima pe creştini.
În încercarea de a reforma viaţa religioasă prin reactivarea cultelor vechi romane, cultul lui Jupiter fiind obligatoriu pentru toţi
cetăţenii romani, împăratul Diocleţian emite 4 edicte anticreştine. Un alt motiv, nepomenit în general de scriitorii creştini, este
faptul că ei nu recunoşteau autoritatea împăratului, supunându-se doar lui Dumnezeu şi Iisus Christos. Acest afront adus
“divinităţii” împăraţilor avea să fie sancţionat de către aceştia prin transformarea creştinilor în robi şi vinderea lor, închiderea în
ocne şi, că ultimă supremă pedeapsă, torturarea şi uciderea lor.
Nu putem să nu admitem că însuşi Galerius era un duşman declarat al creştinilor, dovada că în această perioadă în ţinuturile
aflate sub administraţia lui vor fi martirizaţi un număr mare de creştini – 60 de creştini vor fi ucişi în zona Tomisului, iar alţii în
cetăţile aflate pe malul drept al Dunării: Noviodunum, Dinogetia, Axiopolis, Durostorum, ş.a.
La Hinog, Cernavodă, unde se află ruinele cetăţii Axiopolis, o inscripţie menţionează despre existenţa martiriilor Chiril, Chindeas şi
Tasios (Dasios), iar la Niculiţel (jud.Tulcea) s-a descoperit cavoul cu trupurile martirilor creştini: Zotikos, Attalos, Kamasis şi
Phillippos.
În anul 305, la 1 mai, la Nicomedia, Auguştii Diocleţian şi Maximianus Herculius vor abdica, conform înţelegerii iniţiale, după 20 de
ani de domnie. Conform algoritmului tetrarhiei, cezarii vor fi numit de către Diocleţian Auguşti, respectiv Constantius Chlorus şi
Galerius.
În privinţa Cezarilor, sunt văzuţi ca şi urmaşi de către Diocleţian şi Maximianus Herculius, Constantin, fiul lui Contantius Chlorus şi
Maxentiu fiul lui Herculius şi ginerele lui Galerius, în acelaşi timp. Dar pentru a-şi impune autoritatea în viitoarea tetrarhie,
Galerius va dejuca planurile celor doi, impunându-i ca Cezari pe Maximinus Daia, nepotul lui, şi pe Flavius Severus, un vechi
prieten de arme, dac şi el de origine. Motivaţia de refuz a lui Maxentiu era faptul că acesta era arogant, trufaş, om periculos şi rău
de inimă care nu-i acorda nici măcar respectul de ginere.
Lactantius, povestind despre această alegere, în mod părtinitor bineînţeles, afirma despre Flavius Severus că acesta era un beţiv şi
un scandalagiu notoriu, iar Maximinus Daia un novice, “adus de curând dintre vite şi păduri “ (Lactantius). Punerea în scena a
prezentării noii componenţe a tetrarhiei în faţa legiunilor, dovedeşte că Lactantius avea veleităţi de regizor de teatru. Galerius
numeşte ca şi cezari pe Daia şi Severus, provocând surpriza soldaţilor care se aşteptau să fie numit Constantin, singurul personaj
pozitiv a lui Lactantius din lucrare, prin prisma viitorului aşa-zis împărat-creştin.
Imperiul va fi împărţit din punct de vedere administrativ între cei patru conducători: Constantius primea Britannia, Gallia, Spania
şi nordul Marocului, Severus, Italia, Pannonia şi restul Africii vestice, Galerius, Balcanii şi Asia Mică până la fluviul Taurus, iar lui
Maximinus Daia, provinciile Asiei sudice şi Egiptul.
Pentru a evita iscarea unui complot sau a unei revolte, Galerius îl va obliga pe Constantin să romana în partea răsăriteana a
imperiului, sub ochii lui, chiar dacă Chlorus va insista să-şi duca fiul în Britannia. Totuşi Galerius îi va permite lui Constantin să
plece la tatăl sau în momentul când acesta se va îmbolnăvi foarte grav.
Acestă conducere şi organizare nu va ţine mult timp, Constantius Chlorus moare la 25 iulie 306, iar armata romană din Britannia îl
numeşte pe Constantin ca nou împărat (August). Galerius acceptă acest lucru, dar cu unele rezerve. În acest sens îl numeşte
egalul lui, ca August, pe Flavius Severus, iar pe Constantin, doar Cezar.
Aceasta împărţire a imperiului va fi însă dată peste cap de către Maxentius, fiul lui Maximianus Herculius şi ginerele lui Galerius.
Maxentius care trăia ca simplu particular în Italia, va profita de nemulţumirile iscate la Roma ca urmare a măsurilor luate de
Galerius privind efectuarea unui recensământ al populaţiei pentru a se putea stabili cuantumul impozitelor (capitatio), obligând la
plata impozitelor toţi locuitorii oraşelor, inclusiv cei ai Romei.
Lactantius, din nou, în exces de zel, condamnă măsurile economice austere luate de către Galerius: “El a îndrăznit să procedeze cu
romanii şi cu supuşii lor la fel cum au procedat strămoşii noşti cu cei învinşi, conform legilor războiului, deoarece părinţii lui au
fost supuşi recensământului pe care Traian, după ce i-a învins pe dacii care reluaseră luptele cu încăpăţânare, l-a introdus ca
pedeapsă <plata impozitelor>” (Lactantius – De mortibus persecutorum).
Care au fost însă aceste măsuri ?
În încercarea de a stopa criza economică care bântuia în imperiu şi a asigurării securităţii graniţelor imperiului, Statul avea nevoie
de bani pentru plata soldaţilor şi asigurarea necesarului lor de hrană, îmbrăcăminte şi echipament militar, dar şi pentru realizarea
şi întreţinerea de fortificaţii necesare apărării frontierelor. Galerius va hotărî impozitarea tuturor averilor cetăţenilor romani şi în
special a celor din apus, cu preponderenţă Italia care, timp de zeci de ani, au fost favorizaţi prin neplata impozitelor. Funcţionarii
trimişi de Galerius vor inventaria fiecare proprietate indiferent că era a oamenilor simpli sau a aristocraţilor romani, stabilind
cuantumul impozitului. Deoarece nu avea încredere în funcţionari, fiind bine cunoscută corupţia acestora, va trimite rânduri
succesive de funcţionari care să-i verifice pe cei anteriori. Toate aceste măsuri vor fi prezentate de către Lactantius sub formă cât
se poate de teatral tragică, autorul insistând asupra pedepselor care erau aplicate celor care refuzau plata impozitului.
O alta măsura luată de către Galerius, care va nemulţumi pe romanii peninsulari, va fi încercarea lui de a muta polul puterii şi
conducerea imperiului la Tesalonic, în defavoarea Romei, care încetase să mai aibă vreun rol politic. Neavând încredere în romanii
vestici, fiind mereu ameninţat de posibile comploturi, Galerius va numi în poziţiile cheie de conducere ale armatei şi în
administraţie doar locuitori ai ţinuturilor nord balcanice : moeşi, traci şi iliri, şi mai ales daci. “ Căci aproape toţi însoţitorii din
suita sa proveneau din neamul acelor <dacii> care, atunci când s-au sărbătorit douăzeci de ani de domnie, au fost alungaţi de pe
pământurile lor de către goţi şi s-au predat lui Maximinianus <Galerius> , spre nenorocirea tuturor; şi astfel, fugind de robia
barbarilor, au ajuns stăpânii romanilor. Având în jurul lui astfel de însoţitori şi de aparitori, el şi-a bătut joc de tot Orientul.
Maxentius se va proclama ca singur împărat al Imperiului Roman, cu capitala la Roma, în octombrie 306. La aflarea acestei decizii,
tatăl sau, Maximianus Herculius, cel care abdicase forţat de către Diocleţian, din tetrarhie, avea să i se alăture.
Augustul Valerius Severus va începe asediul Romei însă, la scurt timp, va fi ucis în urma unui complot în anul 307. Maximianus
Herculius, îndemnat de Maxentius, va pleca în Gallia încercând să ralieze o alianţa cu Constatin, împotriva lui Galerius. Ca o
întărire a acestei alianţe, îi va oferi lui Constantin demnitatea de Augustus şi mâna Faustei, fiica lui şi sora lui Maxentiu.
În cursul anului 207, Galerius va ataca Roma cu o numeroasă armată alcătuita din legiuni din provinciile dunărene, însă fără mare
succes, fiind nevoit să se retragă rapid în Balcani, pentru a face faţă noilor tulburări iscate de triburile carpilor. Scriitorii creştini
povestesc că, pe drumul de întoarcere, armata lui Galerius a jefuit şi devastat ţinuturile italice, aducând mare jale în zona.
Galerius va renunţa la intenţia de ocupare a Romei, implicându-se din nou în reprimarea atacurilor carpilor, ocazie care îi va
aduce cel de-al VI-lea titlu de Carpicus Maximus. În acelaşi timp, urmare a încercării lui Maximianus Herculius de a-i lua locul fiului
său Maxentiu, încercare nereuşita, acesta, pentru a scăpa de pedeapsă, fuge în Galia, cerându-i azil lui Constantin.
Maxentius romane în anul 308, singurul stăpân peste Roma şi dioceza Italiei, conducând-o asemeni unui dictator, în timpul lui
instituindu-se o veritabilă teroare militară, însoţită de numeroase abuzuri fiscale, îndreptate împotriva aristocraţiei romane.
În aceasta situaţie de criză a imperiului, fostul Împărat Diocleţian convoacă o întâlnire la Carnuntum, în toamna anului 308, la 11
noiembrie, la care vor participa doar Galerius şi Maximianus Herculius. Sub puternica influenţă a lui Galerius, Diocleţian îi va
recere lui Maximianus Herculius retragerea din viata politică şi se va desemna o noua tetrarhie avându-i ca Auguşti pe Galerius şi
noul protejat al acestuia, Flavius Galerius Valerius Licinianus Licinius, de origine dacă, iar Constantin şi Maximinus Daia ca şi
Cezari. Deposedat de titlul de August, Constantin va accepta cu greu această soluţie, chiar dacă Galerius, în mod foarte
diplomatic. îl va ridica pe el şi pe nepotul lui, Daia, la noul rang înfiinţat ad-hoc, “Filii Augustorum – fii ai Auguştilor”. Lactantius
afirmă că intenţia lui Maximianus Herculius la aceasta întrunire ar fi fost, de fapt, să-l ucidă pe Galerius pentru a putea să preia de
unul singur conducerea Imperiului.
Aceasta soluţie este acceptată iniţial de Maximianus Herculius, însă nu pentru mult timp, deoarece acesta va fi proclamat August,
în anul 310, de către o parte din legiunile din Galia. Imperiul se divizează, din punct de vedere militar şi administrativ, în mai
multe facţiuni, unele dintre ele în conflict deschis: Galerius şi Maximinus Daia în Orient, Constantin, Licinius şi Maximianus
Herculius în Occident şi Maxentius în Italia.
Între Constantin şi socrul sau, Maximianus Herculius, va izbucni un conflict deschis. Plecat în urmărirea lui, Constantin îşi va găsi în
apropierea Marsiliei, socrul spânzurat. Părerea autorilor despre această moarte dubioasă a lui Maximianus este diferită, unii
vorbesc despre o sinucidere, alţii spun că a fost constrâns să se sinucidă, dar părerea generala a istoricilor este că Maximinianus a
pierit în urma unui atentat pus la cale de către însuşi Constantin.
Abordând această perioadă tulbure şi în plină criză a Imperiului Roman, istoricul Alexandru Busuioceanu (1896 – 1961) scrie:’’
(. . .) perioada de maximă gravitate este la sfârşitul sec. al III-lea şi începutul celui de al IV-lea, când Roma, pierzându-şi
autoritatea, Imperiul este pe punctul de a se dezagrega prin proclamaţiile militare şi prin ascensiunea anarhică a provinciilor.
Rolul Dacilor este primordial în acea mare criză care zguduie temeliile Imperiului. Istoricii dau de regulă puţină atenţie, sau nici
una faptului că timp de 4 decenii – de la venirea lui Maximian Herculius că împărat asociat lui Diocleţian (286) până la moartea lui
Liciniu (324) – patru împăraţi, daci sau carpi de origine, se succed fără întrerupere la cârma Imperiului şi constituie o adevărată
dinastie, cea dintâi dinastie danubiană în Imperiul Roman : Maximian Herculius, Maximian Galerius, Maximian Daia şi Liciniu, la
care trebuie adăugaţi şi Maxenţiu – împărat uzurpator (fiul lui Maximian Herculius), precum şi alţi doi daci că Cezari : Severus şi
Licinianus. Toţi sunt de origine umilă, ciobani sau ţărani cu excepţia lui Maxenţiu – duşmani neîmpăcaţi ai oligarhiei din Roma.
Ajunşi la purpură prin voinţa Legiunilor, unii dintre ei neînţelegând să pună piciorul în Italia decât că duşmani, aceşti daci
reprezintă în istoria Romei un fenomen absolut unic şi revoluţionar : sunt împăraţii antimonici înseşi a Imperiului.(. . .)
Între aceşti împăraţi, cel care prezintă personalitatea cea mai puternică şi tenace, Galerius, pare să fi avut toată conştiinţa
vechiului dac, inamic ereditar al Romei. Se cunosc prin mărturii contemporane ale lui Lactanţiu (comentate de H. Gregoire în
Byzantion, dar trecute cu vederea de istoricii români) motivele personale şi impulsul ireductibil care îl împingeau pe acel dac la
violenţă, împotriva Imperiului căzut în mâinile lui. Fiu din mamă transdanubiană – adoratoare a divinităţii munţilor – şi dedicat el
însuşi acestui cult, care nu poate fi altul decât al lui Zamolxis, Galeriu e tipul rebelului ieşit din acei munţi, unde viaţa ciobănească
păstrase întotdeauna ideea libertăţii barbare, inamică oricărui Imperiu. Ajuns Cezar şi apoi împărat fostul cioban, fidel credinţelor
lui strămoşeşti, originii lui sociale şi instinctului poporului său, îşi întoarce legiunile împotriva Italiei, cu hotărârea – afirma
Lactanţiu de a şterge până şi amintirea Romei.’’
În anul 310, Galerius se va îmbolnăvi foarte grav. Învederatul lui duşman, creştinul Lactantius, care în lucrarea “Despre morţile
persecutorilor” ţine să demonstreze că toţi cei care i-au prigonit pe creştini şi religia lor, au avut parte de o moarte cumplită dar
binemeritată, ne prezintă cu lux de amânunte boala şi suferinţele lui Galerius, cauzate, se pare, de un cancer al colonului: “ Îi
apăru în partea de jos a organelor genitale un abces malign şi se extinse tot mai mult. Medicii taie, îngrijesc ulceraţia, însă rana
deja cicatrizată iarăşi se deschide şi, rupându-se un vas sanguin, începe să şiroiască sânge, aducându-l până în pragul morţii (…)
Devine livid la faţă, puterile îl paradesc şi abia atunci poate fi stăvilit şuvoiul de sânge. Plaga începe să nu mai răspundă la efectul
medicamentelor; cancerul invadează locul din aproape în aproape şi cu cât este retezat mai adânc de jur împrejur, cu atât se
ateste, cu cât este supus la tratament, pe atât se agravează. (…) Înăuntru încep să apăra viermi. Duhoarea se răspândeşte nu doar
prin palat, ci invadează întregul oraş. Nu-i de mirare, când căile de ieşire ale excrementelor şi ale urinei s-au împletit unele cu
altele. Este devorat de paraziţi şi trupul său se desface de putreziciune, în toiul unor dureri insuportabile. (…) Datorita răspândirii
morbului, părţi din trup îşi pierduseră forma. Partea de sus, până la ulceraţie, se uscase şi de slăbiciune pielea vineţie a
nenorocitului se adâncise mult între oase; partea de jos căpătând proporţii hidoase, se umflase peste măsura nemailăsând
picioarelor vreun contur firesc. Iar acestea durară fără întrerupere până când, în sfârşit, domolit de suferinţa, împăratul a fost
nevoit să-l mărturisească pe Dumnezeu.”
Galerius va încerca să-şi sărbătoreasca cei douăzeci de ani de domnie, în anul 311, plănuind, mai ales datorita bolii, să abdice, cu
intenţia declarată de a-l ridica la rangul de Cezar pe fiul său nelegitim, Candidianus.
Aflat la Nicomedia, pe patul de moarte, Galerius emite la 30 aprilie 311, un edict prin care porunceşte terminarea persecuţiei
împotriva creştinilor. Este primul edict dat de către un împărat roman de acceptare a creştinilor şi a religiei lor, şi de toleranţă
religioasă :
„ Între celelalte [hotărâri] pe care le-am luat întotdeauna în interesul şi spre binele statului, noi hotărâserăm mai înainte să
îndreptăm toate [problemele] după legile vechi şi constituţia romană şi să veghem ca până şi creştinii, care au părăsit religia
strămoşilor lor, să revină la sentimente [mai] bune. Având în vedere faptul că din anumite raţiuni, aceştia au fost cuprinşi de o
anumită încăpăţânare şi posedaţi de o atât de mare nebunie încât, departe de a urma obiceiurile înaintaşilor lor – [obiceiuri] care
fuseseră poate stabilite de propriii lor părinţi – ei îşi făceau pentru ei înşişi, după propria voinţă şi după bunul lor plac, legi pe care
le respectau şi prin care în diferite locuri strângeau o mulţime de oameni de diferite feluri.
În sfârşit, după publicarea edictului nostru, care le ordona acestora să se conformeze vechilor obiceiuri, mulţi au fost supuşi
ameninţărilor periculoase şi mulţi au fost tulburaţi de tot felul de chinuri.
Dar, fiindcă foarte mulţi au rămas în aceeaşi stare şi am văzut că aceştia nu îşi mai arată faţă de zei cultul şi respectul cuvenit şi nu
îl mai cinstesc nici pe Dumnezeul creştinilor, ţinând seama de infinita noastră bunătate şi luând în considerare obiceiul nostru
statornicit potrivit căruia noi obişnuim să acordăm iertare tuturor, am decis că iertarea noastră trebuie să acţioneze şi în cazul lor,
că să poată exista din nou creştini şi să-şi ridice locaşurile lor de la Dunăre, aşa încât să nu mai întreprindă nici un act contrar
ordinii stabilite.
În consecinţă, în urma iertării pe care le-am acordat-o, creştinii vor trebui să se roage Dumnezeului lor pentru sănătatea noastră,
a statului şi a lor personal, încât statul să se menţină peste tot nevătămat şi ei să poată trăi în linişte în casele lor” (Lactantius – De
mortibus persecutorum).
De acest edict se vor bucura însă doar creştinii din Orient, cei trăitori în Occident vor fi în continuare supuşi persecuţiilor
împăraţilor şi administraţiei romane, până în anul 313, când Constantin şi Licinius se vor întâlni la Milano, cu ocazia casatorii celui
din urma cu sora lui Constantin, şi vor semna împreuna o scrisoare prin care se garanta toleranţă religioasă în Imperiul Roman.
Scrisoarea însă nu consfinţea creştinismul ca religie de stat, fapt atribuit de către istorii creştini, din exces de zel, lui Constantin cel
Mare.
Tot istoricii creştini ai acelor timpuri pun emiterea edictului lui Galerius, pe seama mustrării de conştiinţa a acestuia şi a fricii de
Dumnezeu înaintea morţii, şi, mai ales, a pedepsei divine la care ar urma să fie supus împăratul, fără să conştientizeze însă că
acesta fusese crescut de mama sa, Romula, într-o religie care îi promitea şi asigura nemurirea şi odihna la Zamolxe.
Galerius a dat acest edict din motivele creări unei stări de stabilitate în imperiul supus atâtor războaie şi conflicte externe şi
interne. Persecuţiile creştinilor ajunseseră într-un grad ameninţător de extinse, ducând la reale conflicte armate între anti-creştini
şi creştini, aceştia din urma ajungând la un număr destul de mare şi devenind un real pericol. În rândul creştinilor vor ajunge însă
şi persoane sus puse care îşi vor folosi poziţia pentru a-i proteja. Este mai mult ca sigur că aceştia îşi vor folosi influenţa pe lângă
împărat, pentru a-l determina să emită un act de toleranţă.
Citind cu atenţie Edictul, vom constata că, în ultima fraza a lui, se concentrează adevărata dorinţa a lui Galerius: „… încât statul să
se menţină peste tot nevătămat…”, acel om care conform lui Lactantius se numea pe el „împărat dac” : “ Odinioară, când primise
titlul de împărat, el <Galerius > a declarat că este duşmanul numelui de roman şi că vrea să schimbe titulatura imperiului roman
cu aceea de imperiu dacic”.
Care au fost însă motivele pentru care Galerius nu a reuşit să facă pace cu propriul lui popor din Dacia, probabil că instabilitatea
politică şi mai ales veleităţile conducătorilor acelor timpuri şi dorinţa de a conduce. Să nu uitam că însuşi Galerius va fi în conflict
cu familia sa : fiica Maximilla, nepotul Maximinus Daia şi chiar cu socrul sau Diocleţian.
La puţin timp după emiterea Edictului, la 5 mai 311, Galerius va muri şi va fi îngropat într-un mausoleu aflat la Gamzigrad – Felix
Romuliana, alături de mausoleul mamei sale.
*
Din păcate, despre luptele duse de către Galerius cu carpii, nu avem prea multe informaţii, cronicarii timpului considerând că
acestea erau de o mai mică importanţă. Sau, se poate ca aceste informaţii să fi fost scrise în cărţi şi documente dar care ulterior s-
au pierdut sau au fost distruse. Părerea mea personală este că aceste informaţii despre daci şi carpi există, chiar dacă ele au fost
făcute pierdute, în biblioteci şi colecţii la care nu avem în prezent acces, din interese obscure şi meschine.
Astfel că nu putem să cunoaştem numele conducătorilor carpi, care a fost relaţia lui Galerius cu aceştia, chiar în ideea veşnicelor
lor invazii în Imperiul Roman, şi mai ales, nu avem nicio relatare despre modul de viaţă care exista în Dacia liberă, despre oamenii
simpli şi conducătorii lor. Suntem obligaţi să deducem, să interpretam fapte şi evenimente, fapt care duce, din păcate, la
manipularea istoriei, la elaborarea unor teorii şi teze aberante lipsite de suport documentar sau arheologic, aceste teze fiind în
general create pentru a elimina firul continuităţii dacice, nu daco-romanice, şi de a inventa un popor romanic pur care ar fi venit
de undeva şi s-ar fi aşezat în Dacia părăsită de băştinaşii ei, atâţia câţi au mai rămas după ce au fost decimaţi de romani, şi ar fi
format poporul român – din păcate, aberant.
Complexul istoric de la Felix Romuliana

După victoria sa asupra persanilor, din anul 297- 298, Galerius avea să înceapă construirea unui fortificaţii cetate în ţinutul unde
se născuse, Gamzigrad, aşezare pe Valea Timocului Negru, la sud de Dunăre, la câţiva kilometri de actuala localitate Zaječar, din
Serbia.
Proprietatea imperială va fi numita Felix Romuliana în memoria mamei sale, Romula.
Localizarea aşezării Gamzigrad – Felix Romulanum, lângă oraşul Zaječar, Serbia
Pe o suprafaţă de cca. 45.000 metri pătraţi vor fi ridicate un complex de palate şi temple, ziduri şi turnuri de apărare între anii 299
şi 311.
Fortificaţia iniţială de formă poligonală avea dimensiunile 198 x 180 x 213 x 180 m, având un zid de incintă în grosime de 1,80 m.
Zidurile sunt străjuite de 16 turnuri rectangulare (pe curtine) şi octogonale (la porţi) cu dimensiunea de 11,85 m. Porţile de acces
sunt situate la vest şi la est.
În anul 305 acest sistem de fortificaţie va fi parţial demolat, reconstruindu-se unul mai mare, având dimensiunile 221 x 195 x 234
x 195 m, cu un zid de incintă de 3,60 m grosime. Turnurile de apărare, în număr de 20, construite în exteriorul zidului au
diametrul exterior de 22.80 m iar cel interior de 15,20 m.
Ruinele palatului lui Galerius Gamzigrad –
machetă
Porţi şi ziduri de apărare ale aşezării
Săpăturile arheologice au identificat existenţa a două temple, două palate şi o clădire de ceremonii cu un coridor larg pe ai cărui
pereţi erau realizate mozaicuri extrem de fine reprezentându-i pe Dionisos şi Medusa. Toate spaţiile interioare aveau pavaj de
mozaic (s-au păstrat 1700 mp de mozaic).
 Pardoseală mozaicată la un înalt grad
de fineţe
Clădirea centrală avea pilaştri spectaculoşi care îi reprezintă pe împăraţii romani ai acelor vremuri, Dioclețian, Maximian, Galerius,
Licinius, Maximinus şi Constantin, pereţii fiind decoraţi cu portrete ale împăraţilor Romani realizate din porfir egiptean. În urma
supaturilor efectuate s-au descoperit monede romane şi bijuterii preţioase din aur.
Palatul propriu zis cuprinde şi unul dintre temple, mai mic ca şi dimensiuni, având un podium de 10,50 x 16,50 m, destinat
practicilor religioase ale Romulei.
Despre mama lui Galerius, Lactantius spune că “ era adoratoare a zeilor munţilor şi <o > femeie foarte superstiţioasa”. Este mai
mult decât sigur că Romula se închina lui Zamolxe şi că femeia era iniţiată în cultul lui Bendis care era o zeiţă din mitologia dacică,
adorată ca zeiţă a Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a nopţii şi poate şi ca zeiţă magiciană.
Al doilea templu, mai mare, cu o suprafaţă de 30,60 x 23.70 m, este amplasat în partea de sud a fortificaţiei. În general, istoricii
consideră că acest templu era dedicat lui Jupiter, ţinându-se cont de faptul că Diocleţian încercase să-i readucă pe romani la
vechea credinţă. Dar este mai mult ca sigur că în acest loc retras, situat într-o zona izolată, templul ridicat de Galerius să-i fie
dedicat lui Zamolxe.
Coloane ale templului Mausoleele de pe dealul Măgura
La circa 1 km de castelul – fortăreaţa, pe un deal numit Măgura de localnicii romani, se află ruinele a două mausolee în care au
fost îngropaţi Galerius şi Romula.
Mausoleul lui Galerius, mai bine păstrat, are o fundaţie circulară cu diametrul exterior de 11,30 m şi interior de 4,56 m, cu o nişă a
sarcofagului de 3,18 x 2,26 m. Elevaţia mausoleului era dodecagonală în partea inferioară, iar în partea superioară, circulara
susţinuta pe coloane.
Din mausoleul Romulei, mai mic, s-a păstrat doar centrul podiumului, realizat din blocuri de piatră de formă pătrata, cu latura de
9,55 m. În podium a fost săpată o nişă cu dimensiunile de 1,80 x 0,96 m , în care a fost depus corpul Romulei.
În imediata apropiere a mausoleelor au fost ridicaţi doi tumului înconjuraţi cu inele de piatră unde s-au descoperit urme de
incinerare. Din păcate, arheologii nu au găsit rămăşitele împăratului şi ale mamei sale, mausoleele fiind vandalizate în secolele V
sau VI.
În prezent, complexul este inclus pe lista monumentelor Unesco ca fiind unul dintre cele mai importante situri arheologice ale
perioadei romane târzii din sud-estul Europei.
După victorioasa campanie din Persia din anii 397 – 398, Galerius îşi va alege ca reşedinţă Thessalonicul, oraş situat pe o linie
centrală a Peninsulei Balcanice, cu acces direct spre Asia Mică şi ţinuturile sud şi nord dunărene.
Aici, în anul 299, va începe amenajarea unui complex imperial. Ansamblul arhitectonic cuprindea un palat de reşedinţă, un templu
circular (rotonda), un hipodrom şi un arc triumfal.
Întregul complex, care se întindea pe o suprafaţă de circa 150.000 mp, ajungând până la malul mării, era protejat de un zid de
apărare. În prezent, mare parte a complexului este inaccesibilă din cauza ridicării ulterioare a unor construcţii, suprapuse peste
construcţiile iniţiale.
Palatul cuprindea o serie de edificii cu destinaţii multiple, palatul propriu zis al împăratului fiind realizat pe două nivele, aule
destinate audienţelor, sala de recepţie de formă octogonală. Din palat se putea intra direct pe hipodrom, care avea o suprafaţă
de 30.000 mp şi o tribună cu dimensiunile de 24,30 x 13,45 m.
La nord de palat s-a construit un arc triumfal, în formă de tetrapylon, transformat ulterior prin adăugare de piloni, în octopylon.
Perpendicular pe arc a fost construită o colonadă lungă de tip oriental, de 90 m, care făcea legătura cu templul circular (rotonda).
Pe arc sunt reprezentate la loc de cinste, în două medalioane, figura lui Galerius, tuns scurt şi fără barba, şi a soţiei lui, Valeria.

Arcul de triumf destinat celebrării victoriei asupra perşilor, a fost decorat cu basoreliefuri care prezentau scene din luptele duse
de către Galerius împotriva acestora.
Detalii de pe arcul de triumf de la Tesalonic

Remarcabile sunt însă scenele în care ne sunt prezentate existenţa trupelor auxiliare alcătuite din daci şi utilizate de către
Galerius în timpul campaniei din Persia.
Într-una din frize este prezentat Galerius în fruntea unui grup de călăreţi având ca steag stindardul draco dacic, purtând o luptă pe
malurile unui râu. Îtr-o altă friză care prezintă momentul discursului împăratului către armată, se remarcă foarte bine alături de el
garda dacică şi steagul dacic.
Templul, numit Rotonda, este o construcţie cilindrică masivă, cu diametrul de 24,5 m, acoperită de o cupolă aplatizată din
cărămidă, prevăzută la partea superioară cu o deschizătură circulară, la fel ca Pantheonul din Roma. Zidurile de rezistenţă ale
structurii, care depăşesc 6 m grosime, lasă vederii opt deschideri rectangulare, dintre care una serveşte ca intrare. Domul central,
uriaş, se ridică la o înălţime de 30 de metri.
Destinaţia iniţială a Rotondei era de mausoleu, urmând a adăposti rămăşitele împăratului. Pe unele monede descoperite la
Thessalonic apare figura împăratului iar pe revers reprezentarea schematică a rotondei cu legenda Mem(oriae) Divi Maximiani.
După moartea lui Galerius – înmormântat la Gamzigrad (Felix Romuliana) în 311, construcţia a rămas goală până în secolul al IV-
lea, când a fost transformată în Biserică Creştină, în anul 390, ca o ironie a sorţii, ţinând cont că în timpul vieţii sale, Galerius, a
fost unul dintre cei mai aprigi prigonitori ai creştinilor.
Biserica a fost ulterior decorată cu mozaicuri de o înaltă valoare artistică în partea superioară a interiorului, din care doar o mică
parte s-au păstrat nealterate. 1200 de ani mai târziu, în 1590, clădirea şi-a schimbat destinaţia în moschee, structurii originale
adăugându-i-se un minaret.
După anul 1912, când oraşul a fost cucerit de greci, clădirea a redevenit biserică creştină, fără însă ca minaretul aflat în apropiere
să fie demolat.
În prezent, Biserica Rotunda, închinata Sfântului Mucenic Gheorghe, cunoscută sub numele de Agios Giorgos, este una dintre cele
mai vechi biserici din Grecia, fiind supusă unor lucrări de restaurare în urma cutremurului din 1978.
MAXIMINUS DAIA, LICINIUS ŞI CONSTANTIN CEL MARE
Gaius Valerius Galerius Maximinus Daia/Daza
(cca. 270 – iulie/august. 313)
Născut: Gamzigrad (Serbia)
Mama: ?, de origine dacă
Tata: ? , de origine dacă
Cezar: 1 mai 305 – 310
Împărat: 311 – 313
Căsătorit: Caecilia Paulina
Copii: fiu, Maximus
fiica ?
Decedat: iulie/august 311
Înmormântat: Tarsus, Orientul Mijlociu
Maximinus Daia / Daza
Licinianus Licinius
Flavius Galerius Valerius Licinianus Licinius
(cca. 263/265 – 325)
Născut: Gamzigrad (Serbia)
Mama: ?, de origine dacă
Tata: ? , de origine dacă
Împărat: noe.308 – 324
Căsătorit: Flavia Iulia Constantia, sora lui Constantin cel Mare
Copii: Liciniu cel Tânăr
Decedat: Tesalonic, 325
Înmormântat: ?
Urmaşii lui Galerius la tronul Imperiului vor fi Gaius Valerius Galerius Maximinus Daia/Daza (305 – 313) şi Flavius Galerius Valerius
Licinianus Licinius (308 – 324).
Daia, numit uneori şi Daza, născut în jurul anului 270 în zona localităţii Felix Romulianum, fiind nepotul de soră a lui Galerius,
înfiat de către acesta, va fi ridicat în anul 305 la rangul de Cezar şi trimis să administreze Orientul Mijlociu şi Egiptul.
Licinius s-a născut în jurul anilor 263 – 265, tot în zona Felix Romulianum, din părinţi ţărani simpli de origine dacică, fiind ridicat la
rang de impara de către Galerius, în anul 308 (‘’ ridică la treapta de imperator pe Licinius, dac de origine şi prieten vechi al său,
care-i adusese, prin vitejia lui, mari servicii ) – Eutropius.
După numirea lui în calitate de August, Liciniu va prelua administrarea şi paza graniţei Dunărene, ducând veşnice lupte împotriva
sarmaţilor şi triburilor carpice (310).
Urmare a morţii lui Galerius, cei patru conducători ai imperiului – Constantin în Gallia, Brittania şi Spania, Maxentius în dioceza
Italia, Licinius în Peninsula Balcanica şi Pannonia şi Maximinus Daia în Asia Mica, Palestina şi Egipt, vor încerca prin diferite
mijloace să se alieze unul câte unul împotriva celorlalţi.
Prima mişcare o va face Maximianus Daia care îl va atrage de partea lui pe Licinius ; Constantin nu va interveni, sperând ca cei doi
să nu intervină în conflictul pe care îl avea cu Maxentius. Maximianus Daia va fi primul care se va auto-intitula Augustus, luând
sub protecţia lui pe Valeria, văduva lui Galerius, dar şi pe mama acesteia, Prisca, dar şi pe fiul nelegitim a lui Galerius,
Candidianus. Chiar dacă era caracterizat, cu rea voinţa, de către scriitorii creştini ca un om incult, crud şi stăpânit de beţie, Daia se
va dovedi un împărat foarte energic, cu deosebite calităţi administrative şi militare. În ciuda admiraţiei deosebite pe care o avea
faţă de Diocletian şi Galerius, Maximinus Daia nu va respecta edictul emis de Galerius, continuând şi intensificând persecuţiile
împotriva creştinilor.
Deoarece Licinius nu avea încredere în caracterul schimbător a lui Daia, va încerca o apropriere faţă de Constantin, care, în acel
timp era preocupat să cucerească Italia şi Africa de nord vest, aflate sub administraţia lui Maxentius. În bătălia de la podul Milvius
(podul Şoimului) de peste râul Tibru, din anul 312, Constantin avea să-l înfrângă pe Maxentius. Mare parte a armatei acestuia
avea să se înece, împreuna cu însuşi împăratul, Constantin va intra astfel învingător în Roma, cu speranţa clădirii unei ‘’ noi ere de
aur ‘’ pentru cetăţenii romani.
De la Roma, Constantin se va deplasa în cursul lunii februarie 313 spre Milano, unde avea să se întâlnească cu Licinius, noul lui
aliat. Întărirea acestei alianţe se va face prin casatorii sorei vitrege a lui Constantin, Flavia Iulia Constantia, cu Licinius şi prin
semnarea Edictului – scrisoare de la Milano.
Profitând de această întâlnire, Maximinus Daia trece Bosforul în fruntea la 70.000 de soldaţi şi asediază Bizanţul. Licinius este
forţat să părăsească în mare graba Italia şi să se îndrepte spre Balcani, spre întâmpinarea lui Daia. Acesta a pătruns în Tracia,
îndreptându-se spre Dunăre unde spera să şi-i atragă de partea lui, prîntr-o substanţială recompensă, pe soldaţii care păzeau
garnizoanele dunărene.
La 30 aprilie 313, armatele celor doi conducători se întâlnesc faţă în faţă în apropriere de Tzurullum, în Valea Erginus, unde
armata, mult slăbita de drumul făcut, a lui Maximinus Daia avea să fie înfrântă de către cei abia 30.000 de soldaţi a lui Licinius.
Însuşi Daia va scăpa cu greu cu viaţă, reuşind să fuga în Cilicia la Tarsus în Asia Mica. Aici a încercat să-şi refacă forţele armate
pentru a rezista unui contraatac al inamicului său chiar pentru a ataca din nou. Se pare însă că, aici, Daia va muri în urma unei boli
contractată brusc său otrăvit. Unii autori însă afirmă contrariul, spunând că el ar fi fost ucis într-o luptă de urmăritorii lui, trimişi
de Licinius, împreuna cu şotia şi copiii, său s-ar fi sinucis, neacceptând pierderea suferită.
Licinius devine astfel singur stăpânitor al Imperiului Roman de Răsărit.
După dispariţia lui Maximinus Daia, Licinius s-a purtat cu o cruzime excesivă cu comandanţii militari şi demnitarii fostului impara,
eliminând în acelaşi timp, întreaga familie a acestuia precum şi cea a lui Galerius şi Severus. Cu această ocazie, vor sfârşi asasinaţi
Valeria, şotia lui Galerius şi Candidinus fiul acestuia, Prisca, şotia lui Diocletian, mamă a Valeriei şi soacră a lui Galerius. Lactantius
pomeneşte despre această răzbunare a lui LIcinius completând lista cu şotia lui Maximinus Daia şi cei doi copii ai ei dar şi cu
Severinus fiul lui Sever.

Constantin cel Mare

Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus
(27 febr.272 – 22 mai 337)
Născut: Naissus, Dacia Aureliana (Nis, Serbia)
Mama: Elena
Tata: Constantius Chlorus
Cezar:25 iul.306-29 oct.312
August: 29 oct.312 – 19 sept.324
Împărat unic: 19 sept.324 – 22 mai 337
Căsătorit: (1) Minervina
(2) Fausta
Copii: Crispus (1)
Constantin, Constantiu,
Constant, Constantina,
Elena (2)
Decedat: Nicomedia, 22 mai 337
Înmormântat: Constantinopol
Constantin, viitorul împărat Constantin cel Mare, s-a născut la 27 februarie 272 la Naissus (Nis) în provincia romană Dacia
Ripensis, fiu al lui Constantius Chlorus şi al Elenei. Originea lui şi a părinţilor săi este mult discutată.
Tatăl său, Constantius, cezar între anii 293 – 305 şi august între anii 305-306, era originar din Dardania (Serbia de nord – est),
ţinut care făcea parte din Dioceza Dacia iar mama lui Elena, la Bithinia, în Asia Mica, conform ipotezei unor scriitori creştini. Nu
este sigur că Constantius ar fi fost căsătorit cu Elena, deoarece istoria vremii îl prezintă căsătorit oficial cu Theodora, cu care a
avut 6 copii, mai mult ca sigur că Elena ar fi fost doar o concubină.
Sub influenţa tatălui său, Constantin va lua şi el calea armelor, reuşind în scurt timp să avanseze în ierarhia militară. Aflat sub
oblăduirea lui Galerius, el a participat şi a condus o serie de campanii militare împotriva „barbarilor” de la Dunăre, sarmaţi, goţi şi
carpi.
Dar să revenim la momentul dispariţiei lui Maximinus Daia.
Odată eliminat Maximinus Daia, în 313, Constantin şi Licinius vor domni în buna înţelegere, fiecare administrând câte jumătate
din Imperiul Roman, în sistem diarhie.
Cei doi împăraţi vor încerca însă să refacă sistemul tetrarhiei. Astfel încât, Constantin îl va numi ca şi Cezar pe Bassianus, şotul
sorei lui vitrege, Anastasia, încredinţându-i o parte din provinciile occidentale, inclusiv Italia. Licinius, fiind bun prieten cu
Bassianus, îi încredinţă acestuia şi administrarea Pannoniei, numindu-l, în replică, Cezar pe fiul său minor, Licinius cel Tânăr.
Dar Bassianus s-a răsculat împotriva cumnatului său, sprijinit se pare şi de către Licinius. Constantin a pus să fie prins cumnatul şi
executat, fapt ce a dus la ruptura dintre el şi Licinius.
Prima înfruntare militară dintre cei doi va fi la data de 8 octombrie 314, la Cibalae, în Pannonia. Bătălia va fi nedecisă, Licinius se
va retrage pe teritoriul Traciei pentru a-şi reevalua efectivele militare, în vederea obţinerii unei victorii finale. Această posibilă
victorie va fi pregătita şi prin numirea lui Aurelius Valerius Valens în funcţia de August, ca succesor a lui Constantin.
A doua ciocnire de la Campus Ardiensis, la vest de Adrianopol, anul, se pare, 315, se va termina tot nedecisă, niciunul din cei doi
împăraţi neputând să se impună. Pacea va fi acceptată de către Constantin în schimbul unor concesii făcute de către Licinius:
executarea lui Valerius Valens (316) şi alipirea părţii vestice a Peninsulei Balcanice la teritoriile lui Constantin, Licinius păstrând
doar Dioceza Traciei.
Urmare a acestui compromis, Constantin îşi va stabili noua capitală răsăriteana iniţial la Sirmium şi ulterior la Serdica. Prezenţa lui
Constantin între anii 315 – 316 în ţinuturile de la sud de Dunăre îl vor pune în situaţia să-şi apere graniţele părţii lui de imperiu
extinse, supuse atacurilor carpilor şi goţilor. Constantin îşi va adăuga la nume titlurile de Gothicus Maximus şi Carpicus Maximus.
Pentru a-şi consolida poziţia în zona dunăreana, Constantin cel Mare va construi pe malul stâng al Dunării, în locul de vărsare al
râului Argeş în fluviu, o cetate pe care o va denumi Constantin Dafne.
Acelaşi lucru îl va face şi Licinius, în anul 316, când va dispune reconstruirea cetăţii Tropaeum Traiani, distrusă anterior, în timpul
unui atac al goţilor.
În anul 317, la Serdica, Constantin şi Licinius, de comun acord, vor acorda titlul de Cezar fiilor lor, Constantin numindu-l pe Flavius
Iulius Crispus, un copil în vârstă de 12-14 ani şi pe Flavius Claudius Constantinus, de curând născut, iar Licinius, numindu-şi fiul
Valerius Licinianus Licinius, de asemeni copil, în vârstă de trei ani.
Constantin va lua în acest timp o serie de masuri privind favorizarea bisericii creştine, dar încorporând-o treptat în organismul de
stat. Toate aceste legi şi edicte vor fi acordate în schimbul acceptării împăratului Constantin cu titulatura de cap al bisericii.
Licinius însă va opta pentru o toleranţă imparţiala faţă de toate cultele, fapt ce-i va aduce acuzaţii din partea scriitorilor creştini.
Între anii 322 – 323, relaţiile dintre cei doi împăraţi se vor înrăutăţi din punct de vedere diplomatic şi politic. Constantin va porni
în anul 324 o campanie împotriva goţilor, ajungând până pe teritoriul Diocezei Traciei, fapt care va fi considerat de către Licinius o
violare a părţii lui de imperiu.
Confruntarea dintre cei doi va fi una excepţionala datorită numărului mare de luptători care vor fi angrenaţi în acest război.
Armata lui Constantin număra circa 120.000 de pedestraşi, o cavalerie de 10.000 de oameni şi o flotă de 200 de corăbii de luptă,
fiind condusă de fiul său Crispus. Liciniu i se va opune cu 165.000 de soldaţi din care 15.000 erau călăreţi şi o flotă de circa 350
vase de război.
Cele doua oşti s-au înfruntat la 3 iulie 324 la Adrianopol. În primă fază, Licinius este înfrânt şi se retrage la Bizanţ. Constantin va
pleca în urmărirea lui, în timp ce flota lui Crispus va nimici flota lui Licinius la intrarea de sud a Hellespontului şi va pune mâna pe
Bosfor. Licinius va fi blocat la Bizanţ atât pe uscat cât şi pe apă de armatele lui Constantin şi ale fiului său, Crispus. Liciniu va reuşi
să părăsească Bizanţul şi să treacă pe celălalt mal al Bosforului. Pe acest mal, în apropriere de Chrysopolis, se va dalupta decisivă
în data de 18 septembrie 324. Într-o bătălie cu uriaşe pierderi de vieţi umane de o parte şi alta, Constantin îl va înfrânge pe
Licinius, devenind astfel unicul conducător al Imperiului Roman.
La insistenţele sorei lui, Constantia, Licinius va fi lăsat în viaţă cu condiţia prestării unui jurământ de supunere faţă de împărat.
În anul 325, Licinius va încerca să între în legătură cu dacii şi carpii, pentru a forma o coaliţie cu scopul de a-l răsturna pe
Constantin. Însă va fi trădat şi executat prin spânzurare.
Fiul său Licinius II îşi va pierde demnitatea de Cezar şi va fi redus la starea de sclav, silit să trăiască o viaţă mizeră. În anul 336, fiind
considerat o ameninţare la succesiunea tronului, va fi asasinat la Carthagena, din ordinul împăratului.
Constantin cel Mare s-a răzbunat însă şi pe morţi, dispunând, conform lui Lactantius, ca toate statuile şi picturile care îl
reprezentau pe Galerius să fie distruse. Este posibil ca în timpul acestui act imoral să fi fost distruse şi multe documente şi acte
care-l menţionau pe Armentarius şi realizările lui.
La 12 mai 330, Constantin cel Mare va inaugura noua capitală a Imperiului Roman la Bizanţ, noul oraş primind numele lui – Oraşul
lui Constantin, Constantinopole.
Pe lângă această pierdere a supremaţiei în spaţiul nord balcanic şi carpatic, Constantin a mai fost afectat şi de trădarea propriilor
lui rude, astfel încât se va vedea nevoit să-şi suprime fiul mai mare, pe Crispus, prin otrăvire, şi pe soţia lui Fausta, înecată într-o
baie fierbinte, în anul 326, urmare a acuzaţiei de adulter.
În anul următor, Constantin îşi va pierde un alt punct de sprijin important al vieţii sale, mama lui Elena murind la Nicomedia.
Constantin cel Mare va muri în anul 337, la 22 mai, la Ancyrona, în apropriere de Nicomedia, fiind înmormântat în mausoleul de
lângă Biserica Sfinţilor Apostoli.
Conducerea Imperiului roman va fi împărţită între cei trei fii ai săi, Constantin II, Constantius şi Constans, la care se vor adăuga şi
doi nepoţi de frate, Dalmatius Junior şi Hannibalianus, fiii fratelui său vitreg Dalmatius.
Împăraţii daco-moesi
Hartă turistică sârbeasca care indică oraşele romane din Dacia Aureliana cu specificarea personalităţilor romane care s-au născut
în aceste ţinuturi şi localităţi.
În general, istoricii, plecând de la Iosif Constantin Drăgan, folosesc pentru o mare parte din împăraţii romani născuţi în Balcani,
termenul general de “ împăraţi traci” .
Analizând însă o listă cu împăraţii romani care au domnit între anii 249 şi până în anul 340, vom constata că aproape toţi aceştia
erau născuţi în nordul Moesiei Superioare, viitoarea Dacie Aureliana şi nu în Tracia, provincie aflată mult mai la sud.

Astfel că termenul de “împăraţi traci” ar trebui modificat cu cel de “împăraţi moeşi”. Din numărul de 14 împăraţi născuţi în
ţinuturile Moesiei, 7 sunt daci: Ingenuus, Regalianus, Manius Aureolus, Galerius, Maximinus Daia, Licinius şi Flavius Severus,
conform menţiunilor făcute de către cronicarii timpului. Ceea ce ne obligă la reformularea termenului de “ împăraţi moesi” în “
împăraţi moeso-daci”.
– Decius Traianus ( 201 – 251 ; 249 – 251) născut la Sirmium (Sremska Mitrovica)
– Hostilianus ( 230-251 ; 251) născut la Sirmium (Sremska Mitrovica)
– Aurelian (215-275 ; împărat 270-275) născut la Sirmium (Sremska Mitrovica)
– Probus (232-282 ; împărat 276-282) născut la Sirmium (Sremska Mitrovica)
– Ingenuus (cca 220/225 – 260 , împărat 259 – 260, născut la ?
– Regalianus ( cca.220/225 – 268; împărat 260 – 268) născut la ?
– Aureolus ( cca. 220/225 – 268 ; împărat 268) născut în Provincia Dacia
– Maximianus Herculius (cca 250-310 ; împărat 286-305) născut la Sirmium (Sremska Mitrovica)
– Constantius Chlorus ( cca. 250 – 306; împărat 293 – 306) născut la ?
– Maximianus Galerius ( cca.250 – 311 ; împărat 293 – 311) născut la Villa Romuliana (Gamzigrad)
– Licinius (cca. 263/265 – 325; împărat 308 – 324) născut la ?
– Flavius Severus ( cca. 250 – 307 ; împărat 306 – 307) născut la Nissus (Nis)
– Maximinus Daia (cca.270 – 313, împărat 308-313) născut la Sarkamen
– Constantin cel Mare ( 272 – 337, împărat 306 – 337) născut la Nissus (Nis)
Cum este posibil ca într-o perioadă atât de scurtă, de 91 de ani, să se nască un număr de 14 împăraţi romani în acelaşi perimetru
triunghiular, delimitat între localităţile Sirmiun, Felix Romuliana, Sarkamen şi Nis, pe o suprafaţa de cca. 8500 km pătraţi,
echivalentul judeţului Timiş, şi care este de fapt originea lor ?.
Cine erau de fapt locuitorii acestei Moesii ?
Herodot, vorbind despre geţi, îi localizează între Munţii Haemus şi Dunăre, şi la nord de Dunăre, specificând că aceştia, în partea
vestică, mai erau numiţi şi moesi.
Aceste teritorii la sud de Dunăre au fost permanent un motiv de disputa între geto-daci şi macedoneni, traci, greci şi ulterior
romani, aparţinând însă până la începutul mileniului nou, regilor daci.
În anul 6 d. Hr., romanii vor reuşi să-şi impună autoritatea asupra ţinutului, transformând-o în provincie romană. Dacii însă nu vor
respecta ocupaţia romană, contestând-o prin veşnice atacuri în ţinuturile Moesiei, combinate, probabil, cu revolte ale populaţiei
dacice locale.
Această populaţie dacică locală, practic, va fi întărita prin aducerea între anii 12-13 şi 62-66 a 50.000 şi respectiv 100.000 de daci
transdanubieni de către guvernatorii romani ai provinciei Moesia, în scopul supravegherii lor, urmare a atacurilor armate
permanente ale dacilor la sud de Dunăre.
În anul 271, odată cu părăsirea finală a Daciei de către romani, Împăratul Aurelian va alege tocmai acest teritoriu al provinciei
Moesia Superior pentru a-şi muta mare parte din legiuni şi administraţia, precum şi populaţia civilă romană sau dacă ce a dorit să-
l urmeze, redenumind provincia Dacia Aureliana.
Care au fost considerentele împăratului roman în deciziile luate legat de părăsirea Daciei şi care a fost implicaţia lui în eliberarea
dacilor de sub ocupaţie romană? Care au fost motivele pentru care Aurelian, născut în aceste ţinuturi, la Naissus, a ales tocmai
această parte din Balcani şi a denumit-o Noua Dacie ?
În momentul izbucnirii revoltelor “uzurpatorilor” lui Gallienus, Aurelian va fi iniţial alături de dacul Aureolus, care contesta politica
lui Gallienus privitor la Provincia Dacia. Este foarte posibil ca Aurelian să fi fost de origine dac moesian. Altfel, nu vedem de ce
retragerea romană din Dacia să se fi finalizat într-un termen atât de scurt.
Un alt mister neelucidat, atingător de pârâsirea Daciei, este lipsa actelor şi a documentelor administrative şi militare. În mod cert,
cunoscându-se rigurozitatea romană, un astfel de eveniment ar fi fost menţionat în cancelaria imperială, cu lux de amănunte
birocratice. Nici scrierile cronicarilor timpului nu s-au păstrat, sau s-au pierdut. Este posibil ca unul din împăraţii subsecvenţi lui
Aurelian să fi ordonat distrugerea aceste documente, pentru a nu păta imaginea imperiului.
Toţi împăraţii romani născuţi începând din anul 201 (Decius Traianus) şi până în 270 (Maximinus Daia) s-au născut într-o ţară
populată în procent maxim de daci, încă înainte de formarea provinciei aureliene, Constantin fiind singurul care s-a născut ca
cetăţean al noii provincii Dacia.
Chiar dacă, în general, istoricii afirmă că împăraţii erau de origine iliră, tracă sau macedoneană, afirmaţia lor nu este dovedită prin
documente sau acte ale timpului. Putem afirma, pe deplin temei, că toţi aceşti împăraţi născuţi în Dacia Ripensis erau daci
moezieni, cu sentimente mai mult sau mai puţin dacice.
Un alt lucru care poate susţine acest fapt derivă din situaţia că niciunul dintre împăraţii subsecvenţi lui Aurelian nu va încerca să
recucerească Dacia, axându-se doar pe conflictele cu carpii sau dacii din Pannonia.
Natura conflictelor carpilor cu romanii era, în general, de natură financiară şi teritorială. Dacă iniţial, pentru a-i putea opri la
graniţele imperiului roman, împăraţii acceptaseră plata unor triburi faţă de aceştia, în momentele neplăţii ei, carpii ripostau,
solicitând ulterior mărirea tributului. Pretenţia principală teritorială era legată de Scytia Minor, provincie aflată sub ocupaţie
romană şi pe care carpii doreau să o includă în federaţia lor, asigurându-le controlul asupra Mării Negre. O alta pretenţie
teritorială era legată de ţinuturile de la sud de Dunăre, care aparţinuseră pe vremuri geţilor, şi care le permiteau controlul absolut
al navigaţiei pe Dunăre şi Marea Neagră.
Intenţia de reocupare a Daciei din timpul lui Constantin cel Mare se va sfârşi tragic pentru legiunile romane, aceştia fiind obligaţi
să se retragă în Moesia, controlul Dunării fiind preluat de uniunile dacice.
La o distantă de cca. 50 de km (spre nord, spre Dunăre) de cetatea – fortăreaţă de la Felix Romuliana, a lui Galerius, în localitatea
Sarkamen din Serbia, Maximinus, asemeni unchiului său, avea să-şi construiască o imensă reşedinţă care se întinde pe
aproximativ 10 hectare.
Complexul a fost descoperit de renumitul arheolog Dragoslav Srejovic, această investigaţie fiind ultima din activitatea sârbului
care, la scurt timp după descoperirea tezaurului, avea să se îmbolnăvească brusc şi să moară, la vârsta de 65 de ani (1996).
Complexul era alcătuit dintr-o fortificaţie exterioară cu turnuri de apărare masive, un mausoleu şi o clădire cu rol de locuinţă.
Diferenţa între complexul de la Gamzigrad şi Sarkamen este faptul că Daia a ales ca loc de construire a fortificaţiei o zonă înaltă de
dealuri, asemeni sanctuarului de la Grădiştea Muncelului, pe când fortificaţia lui Galerius este în zona de câmpie.
Mausoleul amplasat la o distanţă de 245 m nord-vest de poarta de vest a fortificaţiei a fost construit pentru înhumarea
rămăşiţelor mamei lui Maximinus Daia. S-au descoperit fragmente dintr-o statuie din porfir care o reprezenta, precum şi un mic
tezaur alcătuit din 38 de obiecte de aur, 29 fiind podoabe feminine.
Fortificaţia are o formă trapezoidală de 92,5 x 98 x 91 x 91,5 m , cu o suprafaţă de 8707 mp. Zidul fortificaţiei are o grosime de
2.90 m fiind prevăzut cu 10 turnuri circulare de apărare. Diametrul exterior al unui turn este de 15 m.
Porţile de acces sunt amplasate pe laturile de vest şi de est (A şi B).
Lângă mausoleul mamei lui Daia, s-a descoperit platforma de piatră a unui altar şi un tumul, cu diametrul de 14.5 m şi înălţime de
2,50 m, care acoperea şase morminte de incineraţie, specifice obiceiul dacic. Aceste morminte ar fi aparţinut, se pare, altor
membrii ai familiei Împăratului.
Arcul de Triumf a lui Constantin de la Roma
La 25 iunie 315, Împăratul Constantin cel Mare inaugura Arcul de Triumf prin care Senatul şi cetăţenii romani îl glorificau cu titlul
de “eliberator al Romei”, în urma victoriei acestuia asupra lui Maxentius.
Monumentala construcţie măsoară 35.70 metri lungime, 7.40 m lăţime şi 31,10 m înălţime. Construcţia este formată din trei
arcuri inegal boltite, din care cel din mijloc este cel mai înalt, având 11.50 metri înălţime şi 6.50 metri lărgime. Arcurile laterale
măsoară 7.40 metri înălţime şi 4.40 metri lăţime.
Construirea monumentului s-a făcut între anii 312 – 315. Partea inferioară a monumentului este construită din blocuri de
marmură, iar cea superioară – aticul – este realizată din zidărie de cărămidă placată cu marmură, fiind împodobit cu basoreliefuri
executate din diferite culori de marmură. Multe dintre basoreliefurile existente au fost “preluate” de la construcţiile omagiale ale
altor împăraţi, Traian, Hadrian sau Marcus Aurelius. Această tehnică de jefuire a monumentelor vechi avea să devină o practică
obişnuita a împăraţilor romani ulteriori.
Ceea ce constituie un mister este însă existenţa a opt statui gigantice de daci de 3 metri înălţime, amplasate în partea superioară
a coloanelor ataşate pe ambele părţi ale arcului şi cele patru basoreliefuri care prezintă scene din războaiele cu dacii.

Dacii sunt prezentaţi în poziţii provocatoare având capul ridicat sau uşor plecat, cu priviri pătrunzătoare, privind dincolo de timpul
lor, cu bărbi falnice şi plete care parcă le decorează căciulile. Ţinuta lor vestimentară este alcătuita din cămaşa lungă, legată la
talie cu un brâu îngust, şi mantie prinsă pe umăr, pantaloni strânşi la glezne şi în picioare purtând opinci.
Care a fost motivaţia împodobirii Arcului de Triumf a lui Constantin cel Mare cu statuile dacilor ?
După înfrângerea dacilor de către Traian, acesta, în afară de Columnă, a construit un vast for desfăşurat pe o suprafaţă de
275.000 mp, menit să-i glorifice victoria asupra lui Decebal. Lucrările de construcţie la Forul lui Traian au durat între anii 107 şi
117, prin utilizare de prizonieri de război iar cheltuielile au fost suportate din imensa pradă luată de la daci.
Acest complex a fost împodobit, spre cinstirea împăratului, dar şi a vitejiei dacilor, cu sute de statui şi busturi de daci, precum şi
cu basoreliefuri care “derulau” evenimentele războaielor daco-romane.
Arhitecţii lui Constantin cel Mare aveau să “împrumute” din for, cele 8 statui ale dacilor şi aveau să le amplaseze pe lateralele
monumentului.
Motivaţia amplasării lor este şi în prezent larg discutată de către istorici, şi în general, ignorată, nefiind prezentată în cărţile
noastre de istorie.
O ipoteză ar susţine ideea prezenţei unor trupe auxiliare de daci care ar fi participat la luptele duse de către Constantin împotriva
lui Maxentiu, iar că aceşti daci prezenţi pe arc ar reprezenta conducătorii trupelor dacice fidele lui Constantin.
După opinia altor istorici, coloanele ar fi fost ataşate la arc după victoria obţinută de către Constantin în urma campaniei iniţiate
de el la nord de Dunăre între anii 315 – 316. Această supoziţie însă nu explică care a fost motivul punerii statuilor care îi
reprezentau pe daci cu atitudini demne şi sfidătoare. Daca într-adevăr Constantin i-a înfrânt pe daci în campania lui, ştiut fiind
faptul că şi-a luat titlul de Carpicus Maximus, arhitecţii trebuiau să aleagă statui cu daci în poziţii mai umile.
Unii autori mai curajoşi, motivează gestul de decorare a arcului de triumf cu statui a dacilor, de către împăratul Constantin, ca o
glorificare a propriei lui descendenţe din marele neam al dacilor, motivaţie argumentată şi într-un capitol de dinainte.
Statui cu daci
Statuile dacilor din Forul Roman a lui Traian vor fi furate şi apoi comercializate în întreaga lume, ajungându-se ca în prezent să se
găsească în muzee din Italia, Vatican, Statele Unite ale Americii, Franţa, Anglia, Germania, Rusia, Danemarca, Israel şi deloc în
România, din păcate.
Un tânăr cercetător, dr. Leonard Velcescu, stabilit în Franţa, avea să aducă primele imagini cu aceste statui magnifice, imagini
care apoi s-au răspândit prin facilitatea internetului, ajungând şi la cunoştinţa românilor.
Doctorul Leonard Velcescu precizează că aceste statui, reprezentări de daci, s-au realizat la mari dimensiuni, cu înălţimi cuprinse
între 2,17 m şi ajungând până la 3,24 m. Numărul lor răspândit în întreaga lume nu este cunoscut, fiind apreciat ca apropiindu-se
de cifra 100, vorbind de cele identificate până în prezent.
Ne punem întrebarea care a fost şi motivaţia lui Traian de a-şi împodobi forul cu statui de daci, sfidători şi peste timp; de ce i-a
celebrat pe daci după înfrângere ; de ce este numărul atât de mare al statuilor ; de ce dacii sunt prezentaţi în poziţii demne de
învingător şi nu de înfrânţi; de ce dacii au fost zeificaţi de către romani ?
Muzeul Vatican, Braccio Nuovo
Dacia de la Constantin cel Mare la Iustinian cel Mare ( 324 – 527)
Constantin cel Mare şi „Recucerirea” Daciei (322 – 324)
Imediat după ocuparea Daciei de către Traian, acesta va da dispoziţii pentru construirea unui val de apărare, Limes Transalutanus,
de la cetatea Nicopole până spre curbura Carpaţilor, în zona Vrancei, pe o lungime de circa 235 km. Limesul era constituit dîntr-un
val de pământ înalt de 3 m, cu o lăţime de 10-12 m, întărit pe porţiuni cu palisade din lemn sau ziduri de piatră. Construcţia
începută în anul 107, sub comanda lui Marcius Turbo, va fi finalizată în timpul împăratului Septimius Severus (193 – 211).
Scopul acestei linii de apărare era oprirea invaziilor triburilor carpilor dinspre Muntenia de Est şi Moldova, zone pe care romanii
nu le ocupaseră şi nu le controlau.
Între anii 244 – 247, în timpul împăratului Filip Arabul (244-249), în urma puternicelor atacuri ale carpilor aliaţi cu goţii, legiunile
romane cedează limesul pentru un timp retrăgându-se spre Dunăre, poziţia fiind ulterior cucerită.
Constantin cel Mare (306 – 337) se va confrunta între anii 322 – 324 cu puternice atacuri ale sarmatilor şi quazilor aliaţi cu dacii.
Deplasându-şi legiunile în zonă, Constantin va reuşi să-i înfrângă şi să-i transforme pe sarmati şi quazi în „aliaţi şi clienţi ai
romanilor” (Ammiano Marcellino) dar nu şi pe dacii liberi.
Urmare a acestui fapt, va porunci realizarea unui unui sistem de fortificaţie pe linia sud – nord, Viminacium – Nyiretyhaza, la
limita graniţei Pannoniei cu Dacia, pe o lungime de 700 km. Frotificaţia realizată din valuri de pământ paralele era protejată de
şanţuri imense de 5-8 m lăţime şi 2-3 m adâncime. Luungimea totală a celor trei valuri de pământ paraele este de peste 1260 km.
Frotificaţia construită a fost numită Valul Diavolilor (Digul Diavolilor), Diga del Diavolo, Ördögárok (limba maghiară) că fiind
limesul ultim între Imperiul Roman, prin provincia Pannonia şi Dacia. Dacii erau văzuţi prin prisma romanilor la acea vreme, că o
naţiune foarte periculoasă, arţăgoasă şi mereu pusă pe picior de război, fiind etichetaţi cu termenul general de „Diavolo”.
Acest sistem a fost îmbunătăţit în timpul împăratului Valentinian I (364 – 375), între anii 371 – 373, prin adăugarea de numeroase
sate fortificate – fossatum – denumire care va sta la baza denumirii aşezărilor tăărneşti din zona carpato-danubiană, fo – ssatum ,
respectiv sat.
Tot între anii 322 – 324 , Constantin va demara construcţia altei fortificaţii, numită Brazda lui Novac, între Dunăre şi Carpaţi,
considerând că sistemul de fortificaţii de pe Dunăre nu este suficient pentru oprirea dacilor şi goţilor. Goții (în Gotică: gutans
Unicode: 𐌲𐌿𐍄𐌰𐌽𐍃, "Gutans") au fost un popor germanic răsăritean. În lucrarea De origine actibusque getarum, Iordanes afirma
că goții au părăsit Scandinavia, s-au așezat în apropiere de gurile Vistulei (astăzi în Polonia), și, în secolele III și IV, s-au așezat în
Sciția, Dacia de est și părți din Moesia și Asia Mică. În secolele al III-lea și al IV-lea, au reprezentat o mare problemă pentru
Imperiul Roman, începând cu momentul retragerii lui Aurelian din Dacia. După anul 200 s-au împărțit în vizigoți (goții de vest) și
ostrogoți (goții de est), și au fondat mai târziu state succesive puternice în Imperiul Roman, în peninsula Italică și în peninsula
Iberică.[Valul de pământ pleacă de la Drobeta, paralel cu Munţii Carpaţi, până în zona Buzăului, la Pietroasele. Lungimea acestui
val este de circa 700 km. La data construcției, valul avea înălțimea de 3 m iar șanţul adâncimea de 2 m. Valul de pământ era
consolidat prin poziţionarea din loc în loc de garnizoane sau castre apărate de legiuni romane.
Prin construcţia acestor linii de apărare, Constantin cel Mare încerca, de fapt, să-şi creeze o linie defensivă dar şi punct de plecare
al unei ofensive în vederea recuceririi Daciei. Urmărnd conturul acestor linii de fortificaţii, constatăm că romanii încercau să-i
închidă pe daci într-un sistem defensiv dar şi ofensiv asemeni unui cleşte.
Prima mişcare a lui Constantin va fi pacificarea goţilor, lupte duse între anii 331 – 332 şi încheierea unui tratat de pace cu aceştia,
prin care li recunoştea un regat numit “Gothia” la nord de Dunăre şi li se acorda calitatea de aliaţi (foederati). Urmare a acestui
tratat, romanii vor reuşi finalizarea brazdei lui Novac în teritoriu dacic, dar controlat de goţi. În prezent, Brazda lui Novac de Nord
constituie suportul terasamentelor căii ferate Curtea de Argeş-Piteşti-Roşiori de Vede-Turnu Măgurele.
Înşelaţi, dacii vor răspunde la această trădare a goţilor declanşând o revoltă puternică care va cuprinde întreaga Muntenie.
Această revolta îi va oferi şansa lui Constantin de a încerca recucerirea Daciei. Legiunile romane vor pătrunde în Dacia iar
Constantin va duce între anii 335 – 336 un război total de recucerire a Daciei. Se pare că iniţial dacii vor fi înfrânţi deoarece
Constantin îşi va atribui titlul de Dacicus Maximus.
Din păcate, din nou, nu avem documente despre aceste evenimente, distruse în mod sigur de către Constantin, sigur este însă
faptul că Împăratul nu va reuşi să-şi ducă la bun sfârşit tentativa de cucerire a Daciei.
Va fi înfrânt de către triburile dacice într-un mod atât de umilitor, incot va trebui să-şi retragă legiunile romane de pe linia
limesului Dunării şi să le mute mai adânc în Moesia. Dacii vor prelua pentru o durată mare de timp controlul asupra Dunării.
Romanii în schimb vor renunţa la a mai „supraveghea” teritoriile dacilor.
Abia după 24 de ani, romanii vor reuşi să-şi reimpună dominaţia asupra malului drept al Dunării, în timpul Împăratului Iulian
Apostatul (361 – 363), când se vor lua şi masuri de întărire a castrelor şi fortăreţelor romane de pe limes.
Creştinismul în Dacia în secolele III – IV
Începând din secolul IV al erei noastre, încep să apăra primele dovezi despre existenta creştinilor în Dacia.
Principala cale de pătrundere a ritului creştin a fost cea militară, pe două căi. Romanii dislocau pentru apărarea malurilor Dunării
legiuni în care începuseră să-şi facă simţită prezenţa şi un număr mare de creştini, mai ales după facilităţile acordate de către
Constantin cel Mare. O altă cale de răspândire a creştinismului era creată de însuşi carpii şi carpodacii care în timpul invaziilor lor
în imperiul roman, luau prizonieri, între care şi numeroşi creştini. Influenţa acestora va creşte, permiţând crearea unei structuri
conducătoare a creştinilor şi construirea unor lăcaşe de cult.
Se pare că prima biserica construită în Dacia este cea de la Slăveni, Oltenia. Biserica a fost construită pe fundaţia unui castru
roman, distrus în timpul invaziilor dacilor carpi, în jurul anului 247. Biserica construită între anii 340 – 360 avea dimensiunile de 16
m lungime pe 7 m lăţime. Tot în Oltenia se vor mai descoperi urme creştine în localităţile Copaceni, Malva, Garla Mare, ş.a.
În această perioadă, în Dacia, şi ulterior în Moesia, activa unul din cei mai mari episcopi ai Bisericii acelor vremuri.
Ulfila sau Wulfila, micul lup, (Wolf=lup) care a trăit între anii 311- 383, a fost preotul care i-a creştinat în acelaşi timp şi pe goţi cât
şi pe celelalte popoare de la nord de Dunăre. Istoricii afirma că Ulfila nu era de origine got, sau parţial got, părinţii lui fiind luaţi
prizonieri şi folosiţi ca sclavi de către goţi. Unii autori afirmă că era parţial de origine dacă.
Ulfila a fost numit ca episcop de către episcopul Eusebius din Nicomedia în jurul anului 341. Episcop, misionar şi traducător al
Bibliei în limba goţilor, el a trăit o perioadă lungă de timp la nord de Dunăre, în ţinuturile dacilor şi ale goţilor. Persecutat religios
de către seful goţilor, Athanaric, a cerut permisiunea Împăratului Constantius al II-lea (337-361) de a se refugia în Imperiul
Roman, în anul 348. Acceptat de către împărat, el se va stabili împreuna cu creştinii care-l vor urma, în Moesia, în zona cetăţii
Nicopole.

Pentru traducerea Sfintei Scripturi, istoricii timpului susţin că el ar fi creat un alfabet gotic cu 24 de litere. Interesant este însă
faptul că acest alfabet, unele dintre litere, seamănă foarte mult cu litere din alfabetul ulterior al secuilor, despre care se ştie că a
fost preluat de la daci. Iar alfabetul dacic este structurat pe vechea scriere Turdas – Vinca.
Fragmentele de biblie care au supravieţuit sunt cunoscute sub numele de Codex Argenteus, şi se găsesc în Biblioteca Universităţii
din Uppsala.
Istoricul Socrate afirma că Ulfila a luat parte la Sinodul creştin din Constantinopol, ţinut în anul 360 şi că numele lui e subscris pe
confesiunea ariană.
Evenimentele din Pannonia din anii 357 – 359
La 20 de ani de la urcarea pe tronul imperial, Constantius al II-lea (337 – 361) va fi nevoit să-şi deplaseze legiunile în Pannonia
cuprinsa de o puternică răscoală. Triburile sarmatice argaragantes şi limigantes, quazii şi triburile dacice băştinaşe din zonă vor
ataca fortăreţele şi garnizoanele romane începând un război de eliberare de sub dominaţia romană. Ofensiva armatei romane a
pornit de la Sirmium în aprilie 258 şi a acoperit un teritoriu foarte mare între Brigetio şi vărsarea Tisei în Dunăre. Probabil că
trecerea fluviului să fi fost făcută pe pod de vase la Lederata. Cu această ocazie sunt menţionaţi conducătorii triburilor „nordului”:
Ziazais, Rumon, Zinafer, Usafer şi Fragiledus. Din păcate, izvoarele timpului nu ne menţionează originea fiecăruia. După lupte
înverşunate, cu mari pierderi de ambele părţi, romanii găsesc calea diplomatică de a-l proclama pe Ziazais rege al „Sarmatiei”, al
doilea regat federat cu romani, după „Gothia”.
Unii istorici considera că Zizais era dac, făcând legătura între numele acestuia şi Ziais, şotia regelui Pieporus. Interesant este şi
numele altui comandant răsculat, Rumon, care este considerat o preluare deformată a termenului de roman – român !(?)
Campania militara a împăratului Valens în Dacia ( 367 – 368)
După imediata lui instalare, împăratului Flavius Julius Valens (364 – 378), refuza să le mai plătească tribut goţilor, pe motivul
intervenţiei acestora în luptele interne ale imperiului, goţii susţinându-l pe Procopius, considerat descendent a lui Constantin cel
Mare.
Valens va răspunde atacului goţilor în provincia Scytia (Dobrogea), stabilindu-şi cartierul general la Marcianopolis de unde, între
anii 367 – 368, va întreprinde campanii militare îndreptate împotriva acestora.
După ce va construi un pod de vase peste Dunăre, Valens va pătrunde în teritoriul Munteniei Estice, în urmărirea goţilor,
ajungând undeva în zona munţilor Buzăului, „ Este o împrejurare cu totul neobişnuită şi aceea că ai trecut Istrul pregătit pentru
război şi ai pustiit de doua ori, într-un scurt răstimp, ţara duşmană, mergând atâta loc până unde niciodată n-a îndrăznit să ajungă
solii noşti.” (Themistios – Discursuri).
După alungarea goţilor, împăratul ia măsuri de construire de noi garnizoane şi fortificaţii în zona Dobrogei, pe linia Dunării şi până
la Marea Neagră. Aceste garnizoane vor fi populate cu militari de elită, asigurându-se echipament militar de înalta calitate şi
hrana în exces, pentru a nu intra în conflict cu băştinaşii.
Sofistul Themistios (317 – 388), prezent în aceste campanii, referindu-se la băştinaşi, va face o precizare legat de ordinul
împăratului de a nu intra în conflict cu băştinaşii: „ ei < soldaţii romanii > îi dispreţuiesc pe barbarii <goţi>, dar se tem de
agricultori, şi ca să înfrunte dojana lor este lucru mai cumplit decât să vadă năvălind zeci de mii de sciţi”.
Aceşti agricultori atât de periculoşi în vorbe şi fapte erau carpii/dacii care populau aceste ţinuturi. De altfel, pentru a putea să-şi
asigure aprovizionarea cu produse de le ei, Împăratul îşi va aşeza mare parte de oaste, în vara anului 368, lângă satul Carpilor,
Vicus Carporum, trăind în buna înţelegere cu aceştia. Acest sat carp se pare că era undeva pe lângă Hârşova (Carsium).
Se pare că în această perioadă federaţia carpilor ar fi încheiat un tratat cu Imperiul Roman, practic o alianţă împotriva goţilor.
Altfel, nu vedem cum armata romană a pătruns în teritoriul dacic, primită cu bucurie, după cum afirma Themistios, şi li s-a permis
acestora să construiască fortificaţii. Se pare că Themistios avea cunoştinţă de această alianţă romano-carpă :” Cârmuitorul acela
… căpetenie getica … a privit cu respect filozofia care trecea dincolo, alături de tine, tratatul încheiat cu el şi pacea …”
Deoarece în cursul anului 368, datorita marilor inundaţii ale Dunării, Împăratul Valens nu va putea să-şi continue campania, ea va
fi reluata în 369, legiunile romane pătrund la nord de Delta Dunării între Prut şi Nistru, atacându-i pe goţi. Athanaric,
conducătorul goţilor, va fi nevoit să ceară pacea. Sfârşitul ostilităţilor favorabil romanilor, se pare că a fost mult influenţat de
neintervenţia carpilor. Aceştia fiind mulţumiţi de scăderea influenţei şi a puterii goţilor în cadrul federaţiei lor. Goţi nu vor avea
voie să pătrundă în imperiul roman şi mai mult ca sigur în Dacia, schimburile comerciale făcându-se doar prin două puncte de
graniţă: cetăţile Constantiniana Dafne şi Noviodunum.
Daci, goţi şi huni ( 375 – 391)
În anul 375 hunii, popor turco-mongol din Asia Centrala vor trece Niprul cotropind regatul goţilor greuthungi. ’’ Niciodată nu s-au
văzut astfel de oameni, nici chiar la perşi sau etiopieni. Pielea lor era de un galben întunecat. Aveau braţe lungi, un piept larg, o
faţă turtită în care ochii mici, traşi spre tâmple, puneau o lucire vicleană şi de cruzime. Craniul lor era deformat din copilărie cu un
aparat făcut din scânduri şi din curele, se lungeau înapoi şi erau spâni, căci aveau grijă să-şi tragă pe obraji dâre adânci că să
împiedice creşterea părului. Îmbrăcaţi cu piei de animale, acoperindu-şi capul cu blănuri, încălţaţi cu nişte curele din piele, aceşti
omuleţi cu privirea vicleană şi sălbatică semănaseră groaza în toate popoarele din Asia şi Europa.’’ (Marcel Brion – Attila)
Invazia hunilor va ajunge în anul 376 până în spaţiul carpato-dunărean. Presându-i pe goţi, aceştia vor cere permisiunea
împăratului Valens să treacă în imperiul roman. Urmare acestui fapt, se vor isca o serie de conflicte între goţi şi romani,
ajungându-se până la bătălia de la Adrianopole, 9 august 378, unde armata romană este înfrântă de vizigoţii şi ostrogoţii conduşi
de Frithgern, iar Valens îşi pierde viata pe câmpul de bătălie.
Prima informaţie despre daci sub ocupaţia hună o avem de la istoricul Zosimos : „ Theodosius < 379 – 395 > respinse pe sciţi şi pe
carpodaci, amestecaţi cu huni, şi învingându-i în luptă, îi sili să treacă Istrul şi să se întoarcă în locurile lor. „ Anul acestei invazii la
sud de Dunăre în imperiul roman este 381.
Termenul de carpodaci este posibil creat de Zosimos pentru a-i identifica mai bine pe atacatori, prin specificarea că acei atacatori
erau carpii din neamul dacilor. Este mai mult ca sigur că triburile dacilor să fi acceptat să se supună hunilor pentru a evita
distrugerile provocate de aceştia, preferând să intre ca aliaţi în confederaţia hunilor, decât să-i aibă duşmani. Aceste atacuri ale
dacilor în imperiul roman, aliaţi cu goţii sub presiunea hunilor, vor continua de-a lungul timpului.
În anul 386, regele greuthungilor, Odotheus, va încerca să pătrundă în imperiul roman, după ce solicitase pentru el şi oamenii lui,
în mod paşnic, protecţia împăratului. Evenimentele s-au desfăşurat undeva în nordul Dobrogei, în aproprierea cetăţii
Noviodunum (Isaccea). Goţii, beneficiind de colaborarea băştinaşilor, se vor îmbarca în 3.000 de bărci monoxile, încercând să
treacă Dunărea.

Zona era însă foarte bine apărată de trupele romane comandate de generalul Flavius Promotus, care va reuşi să surprindă această
flotă improvizată şi să-i masacreze pe goţi şi aliaţii lor. Însuşi regele got, Odotheus, va fi ucis în acest conflict.
Numărul mare de bărci monoxile, 3.000, confirmă existenţa unei populaţii dacice numeroase, angrenată în activităţile de comerţ
şi pescuit în zona de nord a Dobrogei.
În anul 391, dacii aliaţi cu goţii vor trece graniţa de la Dunăre a Imperiului Roman, pătrunzând până în Moesia Secunda, Scythia şi
ajungând până în Thracia.
Tot generalului Flavius Promotus îi va reveni ca sarcină, oprirea şi înfrângerea invadatorilor. În timpul luptelor purtate, însă,
acesta va fi ucis pe câmpul de luptă, comanda legiunilor romane fiind preluată de către generalul roman de origine vandală,
Stilicho (359 – 408).
Angajat în lupta cu aliaţii “barbari” , Stilicho, va reuşi cu greu să respingă atacul acestora. purtat undeva în Thracia, pe malurile
râului Hebrus (Marita).
Scindarea Imperiul Roman ( 395 – cca 527)
La sfârşitul secolului al IV–lea, Imperiul Roman se va confrunta, rând pe rând, cu invaziile permanente ale goţilor ostrogoţi şi
vizigoţi, ulterior după colonizarea lor în sudul Dunării, aceştia vor continua însă să prade provinciile balcanice şi să se amestece în
treburile interne ale imperiului.
După moartea împăratului Teodosiu I, Imperiul Roman se împarte în două, între cei doi fii ai împăratului. Flavius Honorius devine
împărat (395-423) al provinciilor din Occident, cu capitala la Ravenna, iar Flavius Arcadius (395-408) al provinciilor din Orient, cu
capitala la Constantinopole. Dobrogea şi provinciile balcanice sunt incluse în perimetrul Imperiului Roman de Răsărit.
Chiar dacă această împărţire nu s-a dorit a se transforma într-o separare, acest lucru se va împlini pe parcursul timpului, ducând la
apariţia a două noi entităţi statale istorice şi politice: Imperiul Roman, în apus, şi Imperiul Bizantin, la răsărit.
Această împărţire însă nu va rezolva problemele fostului mare imperiu. Confruntat cu atacurile tot mai insistente ale barbarilor,
Imperiul roman de est va intra într-un con de umbră. În anul 410, vizigoţii conduşi de Alaric, vor ataca şi devasta Roma; în anul
439, în timpul împăratului Valentinian al III-lea (423 – 455), vandalii conduşi de Gaiseric vor cuceri Cartagina şi mare parte a
nordului Africii, scoţând ţinuturile de sub autoritatea romană.
Dar începând cu anul 443, ambele imperii, cât şi teritoriile nordice învecinate se vor confrunta cu marea invazie a hunilor conduşi
de către regele Attila (n. 406 – d. 453).
Hoardele hune vor trece din Asia în vechiul regat gotic dintre Nipru şi Prut, de unde se vor deplasa spre est şi sud ocupând Dacia
şi provinciile sud – dunărene. Attila va solicita imperiului Bizantin să le plătească un tribut în valoare de 2.100 livre de aur, triplul
celui plătit iniţial hunilor în timpul regelui Rua.
În anul 447, hunii vor pătrunde în Câmpia Panonica unde se vor stabili, dat fiind condiţiile locale asemănătore stepelor asiatice de
unde proveneau.
Contrar opiniei istoricilor, hunii nu au ocupat Transilvania şi celelalte ţări romane din considerente strategice şi organizatorice,
preferând însă să-i oblige pe daci să accepte suveranitatea lor.
Câmpia Pannoniei era locul ideal pentru Attila, în centrul Europei, de unde îşi putea îndrepta armatele atât spre Roma cât şi spre
Constantinpol. Factorul determinant pentru aceasta locaţie era însă motivaţia hrănirii cailor de luptă. Fiecare dintre huni avea cel
puţin 5 cai, ceea ce, la o mică oaste de 10.000 de soldaţi, însemna o herghelie imensă de 50.000 de cai care trebuiau să poată fi
hrăniţi şi odihniţi cu timpul, ceea ce necesită existenţa unei imense păşuni cu iarbă deasă şi bogată, pusta maghiară putând să le
ofere aceste condiţii.
Hunii şi regele lor Attila, vor cauza timp de patru ani mari probleme celor două imperii, atât din punct de vedere politic, dar şi
financiar, prin impunerea unor tribute şi pretenţii băneşti tot mai mari.
Însă în anul 451, la 20 iunie, o coaliţie sub comanda generalului Flavius Aetius şi a regelui vizigot Theodoric I, învinge în bătălia de
pe Câmpiile Catalaunice (Chalons – Franţa) armata regelui hun Attilla, marcând sfârşitul dominaţiei hunilor în Europa.
După moartea lui Attila, survenita în anul 453, confederaţia hunilor se va destrăma, unii dintre ei vor fi decimaţi de romani şi de
popoarele pe care le supuseseră, alţii se vor reîntoarce în stepele asiatice iar unii vor încerca să supravieţuiască în provincii din
imperiul roman, solicitându-le acestora protecţie, sau cu forţa.
Unul dintre fii lui Attila, Ernak, şi oamenii lor au primit dreptul de la romani să se stabilească undeva în nordul Dobrogei. Istoricul
got Iordanes, peste 100 de ani de la aceste evenimente, avea să menţioneze că în această zonă mai trăiau încă urmaşii hunilor.
Până în anul 474, hunii vor mai avea conflicte cu romanii şi populaţiile din teritoriile învecinate imperiului roman, încercând să-şi
revendice unele teritorii din Câmpia Panonica, nordul şi sudul Dunării, dar fără prea mari rezultate, fiind rând pe rând decimaţi.
Din păcate, din nou, nu avem prea multe informaţii despre evenimentele în care au fost implicate triburile geto-dacilor în acea
perioadă, dovezile fiind pierdute sau distruse, în acea perioadă sau ulterior. O astfel de mare pierdere s-a petrecut în anul 1916 în
timpul primului război mondial, când, în nordul Moldovei, la Hodora – Cotnari, judetul Iaşi, s-a descoperit un imens tezaur care
cuprindea lingouri stampilate şi circa 20.000 de monede de aur care, se pare că au fost emise la sfârşitul secolului al IV-lea şi
începutul secolului al V-lea (Alexandru Madgearu). Abia descoperit, tezaurul avea să dispară însă în împrejurări necunoscute.
Astfel de descoperi, datate din perioada secolelor IV – V, se vor face şi în Transilvania, precum tezaurul de la Someşeni, Cluj,
mormintele de inhumaţie, şi obiecte de aur la Ţaga (jud. Cluj), Cepari (com. Dumitra, jud. Bistriţa – Năsăud).
În anul 1889 s-a descoperit la Apahida (jud.Cluj) un mormânt în care s-au găsit în afară de resturile sicriului de lemn, “două vase
de argint fusiforme, benzi de aur, o fibulă de aur cu capete în formă de ceapă, trei catarame de aur decorate în stil policrom, şase
pandantive de aur în formă de clopoţei care făceau parte dintr-o diademă, o brăţară de aur cu capetele îngroşate, precum şi trei
inele de aur decorate cu cruci şi monograme “ (Alexandru Madgearu).
Caracterele inscripţionate pe primul inel sunt o cruce, partea de sus, cuvântul OMHAR, la mijloc şi literele VS , în partea de jos.
Interpretarea făcuta de către istorici este că persoana căreia i-a aparţinut acest inel era creştin, dovadă fiind prezenţa crucii,
numele lui fiind Omhar, un bărbat glorios, conform inscripţiei V.S. – Vir Gloriosissimus. Originea lui însă este un subiect de
controverse pentru istorici români şi străini. Toţi sunt însă unanimi prin faptul că îl consideră pe Omhar fie un rege gepidă fie un
rege got, sau că numele ar fi de origine iraniană. Alţii confirmă originea străină să-l identifice cu un băştinaş dac.
Este posibilă însă şi o altă interpretare a inscripţiilor. Literele V.S. sunt prescurtarea latinului Vir Gloriosissimus, ceea ce ne
conduce la ideea că inscripţia de Omhar nu reprezintă numele unei persoane ci este o calitate a acelei persoane: OM – HAR. În
dicţionarul limbii romane, termenul de “har”, ca şi termen religios, înseamnă graţia divină acordată omului.
Prezenţa crucii şi a acestei inscripţii duce la ideea că personajul îngropat la Apahida era un preot, un OM glorios din punct de
vedere spiritual şi dăruit cu HAR de la Dumnezeu.
Un alt argument pentru susţinerea acestei ipoteze este lipsa armelor în inventarul obiectelor găsite în mormânt. Dacă personajul
respectiv era un conducător gepid sau got, armele care le avusese în tipul vieţii trebuiau să fie găsite în mormântul lui, ori lipsa
acestora evidenţiază faptul că persoana îngropata era un înalt preot creştin, dovadă a bogăţiei bijuteriilor găsite în mormântul lui.
La circa 500 de metri de acest mormânt, a fost descoperit un altul care în mod sigur aparţinea unui conducător militar deoarece,
în resturile sicriului lui, au fost găsite arme: o spadă şi un mâner de lance precum şi podoabe de harnaşament.
Astfel de morminte dar şi de aşezări provenind din secolul V-VI vor mai fi descoperite în întreaga Transilvanie în judeţele:
• Alba:
 Alba Iulia, 13 morminte pe Dealul Furcilor
 Noslac, 122 de morminte;
 Sanmiclaus, comuna Sona, cimitir de 43 de morminte;
 Spalnaca, Hoparta, 39 de morminte
• Cluj:
 Căpuşu Mare, cimitir cu 15 morminte;
 Floreşti, un ansamblu de 5 locuinţe şi 10 morminte;
 Turda, doua morminte descoperite în aria fostului castru;
 Vlaha, cimitir cu 300 de morminte;
• Bistriţa – Năsăud:
 Archiud, aşezare umană şi un cimitir de 20 de morminte;
 Bistriţa, 60 de morminte;
 Dipşa, aşezare compusă din 13 locuinţe şi un cuptor de olărit;
 Fântâniţa, un număr de morminte parţial cercetate;
 Galaţii Bistriţei, 35 de morminte de inhumaţie;
 Ocniţa, un mormânt dintr-un cimitir necercetat;
 Şintereag, cimitir din care s-a cercetat un singur mormânt;
 Şirioara, aşezare bogată în ceramică;
 Stupini, aşezare de circa 100 de locuinţe amplasate pe o suprafaţă de 4 hectare din care s-au cercetat 21 de locuinţe;
• Mureş:
 Band, 186 de morminte
 Cipău, 12 morminte;
 Iernut, ansamblu de locuinţe şi gropi de provizii;
 Lechinţa pe Mureş, cimitir din care s-au cercetat 4 morminte;
 Moreşti, Ungheni, aşezare de 33 de locuinţe şi un cimitir cu 83 de morminte;
 Sighişoara – Dealul Viilor, un cimitir cu 20 de morminte;
• Sibiu:
 Brăei, 294 de morminte;
 Mediaş, trei morminte de inhumaţie;
Aceste aşezări şi morminte sunt doar o parte din cele descoperite. În aceste morminte s-au descoperit, pe lângă obiecte de
ceramica, bijuterii, arme şi chiar şi schelete de cai. Istorici atribuie acestei localitatea şi morminte gepizilor şi avarilor dar cu
specificarea că cele mai multe dintre ele pot fi atribuite şi populaţiei dace băştinaşe, pe baza obiectelor de ceramică bogat
reprezentată în aceste localităţi şi morminte.
“Regatul gepidic din Transilvania a fost o creaţie efemeră şi marginală în comparaţie cu regatele gepide de la Sirmium şi din
bazinul Tisei. Existenta sa nu a putut fi stabilita decât prin interpretarea descoperirilor arheologice, căci niciun izvor literar nu i-a
menţionat. “ ( Alexandru Madgearu – Istoria Militară a Daciei post – romane)
Procopius din Caesarea (cca.500 – 570), referindu-se la anii 540-550, confirmă faptul că gepizi nu au ajuns să întemeieze un regat
în Transilvania, ” Gepizi stăpânesc Sirmium < Sremska Mitrovica, Serbia>, îi duc în sclavie pe romani şi se lauda că vor cuceri toata
Dacia. … Mai înainte, Dacia plătea goţilor un tribut, iar gepizii locuiau la început toţi pe cealaltă parte a Istrului; şi atât de tare se
tem de puterea goţilor încât nici măcar n-au încercat vreodată să treacă fluviul …. Aceşti tâlhari vă amintesc acum prin toate
mijloacele că Sirmium şi alte localităţi din Dacia ar fi acum pentru voi prilej şi pricina de război.”
Textul lui Procopius este foarte clar, iniţial goţii primeau tribut din partea triburilor dacice, în timpul regatului Gothia stabilit la
nord de Dunăre în anul 332 ; gepizii locuiau în Pannonia de unde în jurul anilor 540 nu aveau curajul să ocupe Dacia din cauza
goţilor. Dar la anul 540 goţii părăsiră Dacia de circa 140 de ani. De fapt gepizi se temeau de daci, respectiv geţi (în loc de geţi
Procopius scrie goţi, veşnica confuzie creată de pe vremea împăratului Iulian Apostatul).
Şi atunci, de ce istoricii afirmă despre existenţa unui regat gepid în Transilvania, când aceştia trăiau în Pannonia ?

LATINITATE “ROMANICĂ ” SAU LATINITATE “DACICĂ ” ?

Utopica “Dacia Felix”
“Etnogeneza românilor reprezintă un eveniment istoric fundamental în istoria noastră naţională, întrucât arată cum s-a format
civilizaţia noastră. Ea a fost un proces complex, îndelungat la care au contribuit statalitatea dacică şi creşterea puterii acesteia,
cucerirea Daciei de către romani, colonizarea, romanizarea dacilor, continuitatea populaţiei daco-romane în condiţiile convieţuirii
cu populaţiile migratoare, răspândirea creştinismului, ducând în final la crearea unei etnii distincte în spaţiul central-sud-est
european.”
 “În Dacia locuia populaţia unitară şi omogenă sub raport
etnic şi lingvistic: tracii şi geto-dacii. Ei au fost integraţi în formaţiile provinciale, ocrotiţi şi supuşi procesului de romanizare.
Romanizarea a prins rădăcini durabile la populaţia băştinaşă, prin înlocuirea limbii şi culturii, a numelor proprii şi a credinţelor, a
organizării social-economice constituind un fenomen de masă cu valori formative esenţiale în etnogeneza poporului român.”
“ Romanizarea lingvistică, fundamentală şi decisivă pentru apariţia limbii române, a constat în învăţarea limbii latine de către
populaţia autohtonă; generalizarea latinei a determinat fenomenul contrar, de regres şi de eliminare treptată a limbii materne,
traco-dacă. Aceasta substituţie de limbi s-a produs în cadrul unui proces încet, îndelungat, paşnic şi mai ales necesar; numai latina
putea garanta populaţiilor cucerite posibilitatea de comunicare cu reprezentanţii imperiului – soldaţi, funcţionari publici, colonişti
şi comercianţi, în astfel de conditii limba latină era elementul de unitate şi coeziune, situat deasupra diversitaţii sociale, politice,
etnice şi lingvistice.”
“Pentru fostul stat al lui Decebal, cucerirea şi ocupaţia romană au însemnat o cotitură a destinului istoric al vechiului popor de
plugari, păstori şi meşteşugari rurali. Ca provincie romană, Dacia cunoaşte o perioadă de glorie în timpul lui Traian. Noile forme
de viaţă romană stabilite pe vechile temelii ale aşezărilor geto-dacice au cunoscut o intensitate excepţională de ale cărei
dimensiuni ne putem da seama din marele număr de oraşe şi sate, castre şi aşezări mărunte, de drumuri şi clădiri publice, cariere,
mine şi variate alte înteprinderi şi exploatări, produse ale unui uriaş proces de muncă susţinut cu dârzenie, într-un efort colectov
inoitor de tara. “
“ Odată cu integrarea Daciei în imperiu, se poate vorbi şi despre o integrare a majorităţii traco-dacilor în lumea romană, cu
excepţia unui număr restrâns de daci, rămaşi în afara frontierelor provinciei create de Traian. Cu timpul însă, datorită legăturilor
economice cu imperiul şi atraşi de civilizaţia romana ei –sau romanizat treptat. “
“În urma pătrunderii influenţei cultural-economice şi politice romane, dar mai ales în urma ocupării unei considerabile porţiuni
din vastul teritoriu traco-dac de către romani, populaţia autohtonă ce vorbea limba indo-europeană tracică a trecut prin
transformări culturale, politice şi chiar social-etnice profunde, supusă unui larg proces deznaţionalizator în general lent şi
îndelungat, pe alocuri însă mai accelerat, violent, având ca primă urmare înlocuirea treptată a limbii proprii indigene şi adoptarea
limbii latine (romanice) în care s-au strecurat şi câteva elemente lexicale trace. Dovada optimă a unei intense desfăşurări a vieţii
social-economice şi a romanismului provincial între limitele Daciei carpatice o constituie bogăţia exuberantă a produselor si a
diverselor materiale cu caracter practic sau artistic. “
“ Durata romanizării în Dacia nu coincide cu durata stăpânirii romane, aproximativ 170 de ani, cuprinşi între 106 – 274/5. Această
perioadă, ferm delimitată istoric, acoperă numai faze de maximă forţă şi eficienţa a romanizării ca proces oficial şi organizat,
durata reală fiind sensibil mai mare.Procesul a continuat şi după părăsirea Daciei , cu aproximaţie, până în secolul al VII-lea; limba
latină sau diverse forme de civilizaţie materială şi spirituală n-au fost retrase o data cu armata sau cu funcţionarii publici.”
“ Putea populaţia autohtonă a Daciei să rămână străină de formele romane şi de limba oficială care se auzea în toate ungherele
provinciei, în viaţa publică, administrativă, militară, economică, socială din toate centrele mai mari sau mai mici? Este foarte greu
de presupus că, cel puţin după două-trei generaţii, băştinaşii să fi continuat a se ţine mereu departe de contactul cu civilizaţia şi
viaţa romană, să fi păstrat nepotolită ura contra Romei.”
“ Din examinarea ansamblului şi a detaliilor materialului documentar din Dacia (epigrafic, arheologic etc) rezultă cu absolută
certitudine că aici elementul conducător şi „exploatator” al provinciei, armatei şi municipalităţilor îl formau nu indigenii supuşi, în
mare parte deposedaţi şi exploataţi, ci imigranţii, italici sau provinciali.
Astfel, reţinem dublul aspect al romanizării ca proces oficial, organizat şi sistematic: romanizarea lingvistica si romanizarea
nonlingvistica.”
“ În ceea ce priveşte religia, dacii împărtăşeau obiceiuri şi credinţe păgâne peste care s-au revărsat mentalităţile civilizate ale
cuceritorilor latini. Creştinismul s-a intins cu usurinţa în întregul Imperiu Roman prin convertirea unui numar mare de oameni.
Dacia a beneficiat de numeroşi propovăduitori laici, creştini, fie ei soldaţi, fie civili, care umpleau închisorile imperiului şi pentru a
nu fi sacrificaţi, au gasit uşor scăpare în trimiterea lor în noua colonie imperiala. Acesta este sensul golirii inchisorilor şi colonizarii
Daciei, cu creştini, nu cu tâlhari, condamnaţi pentru cine stie ce delicte grave. Printre cei trimişi în Dacia s-au aflat cavaleri, tribuni,
senatori si chiari foşti consuli, datorită, probabil soţiilor lor, femeile fiind acelea care s-au convertit mai lesne.”
Aceste fragmente de texte sunt preluate din referate ale elevilor ,studenților postate pe internet. Ne surprinde în primul rând
limba de lemn adoptată de la răposatul Nicolae Ceausescu, modul de a încerca să explice cea ce nu au înteles nici ei, dar nici
profesorii lor, grandoarea exprimării dar și extazul anormal în fața civilizației romane, care de altfel nu era decât un popor
invadator, interesat de bogățiile dacilor și nu de culturalizarea lor. Romanii nu și-au propus niciodată să romanizeze nici un popor,
ci doar să-l supună și să-l exploateze în interesul Romei și a cetățenilor romani.
Textul de mai sus abundă de inexactități dar și de afirmații aberante de natura science fiction-ului; dar din păcate este cea ce se
învată în școlile românești.
Această istorie dogmatica, ireală din punct de vedere al evenimentelor, este preluată de la marii istorici români clasici,care la
vremea lor încercau să incropeasca o istorie a neamului din puținele documente pe care le aveau, sau a puținătății descoperirilor
arheologice, la acea vreme.
Un exemplu în acest sens este însuși istoricul Constantin C.Giurescu care prezentând fenomenul de romanizare se blochează în
propriile lui explicații.
” Dacia a rămas sub stăpânirea romană ceva mai putin de 170 de ani (106 – 275, dupa Christos), deci timp de cinci generații.
Totusi efectele au fost decisive: în urma acestei stăpâniri s-a născut poporul român. În alte părți în care legiunile au stat de două
ori mai mult, ca de pildă în Panonia și Britania, nu constatăm același lucru. …..
Cum se explică această extraordinară putere a romanismului dacic ? Cum s-a putut ca , într-un interval așa de scurt, el să prindă
rădăcini atât de puternice ? Răspunsul , după părerea noastră , nu poate fi decât unul singur: romanismul a biruit în Dacia fiindcă
el a câștigat pe autohtoni. Aceștia atrași de avantajul și strălucirea vieți romane, au învățat limba cuceritorilor, și-au însușit
numele lor și s-au romanizat. Dacă romanii nu izbuteau să câstige pentru civilizația și cultura lor pe daci, s-ar fi întâmplat și la noi
ce s-a întâmplat în Panonia și în Britania: dispărea romanismul. Fiindca numai cu funcîionari și cu oameni veniți din altă parte nu
poți imprima unui ținut un nou aspect, o nouă viață. Trebuie să ai neapărat și concursul baștinașilor, care să se simtă atrași spre
această nouă viață. …..
Aceia dintre autohtoni care voiau să ajungă a juca un rol în administrație, în conducerea orașului de pildă, de asemenea trebuiau
să învețe latinește. Să mai adaugăm apoi și moda, spiritul de imitație, care în toate vremurile și la toate popoarele a găsit adepți. “
( Costantin C.Giurescu – Istoria Românilor, vol I, pag. 142-143)
Giurescu susține teoria romanizarii , dar nu este convins de ea. Logica lui nu găsește răspunsul, de ce dacă în Pannonia și Britania,
ocupația romană a durat dublu față de cea din Dacia, acolo nu s-a format un popor romanic. În lipsa de argumente, hotărește însă
doctrinar ca: “romanismul a biruit în Dacia fiindca el a câștigat pe autohtoni” și “Dacă romanii nu izbuteau să câștige pentru
civilizația și cultura lor pe daci, s-ar fi întâmplat și la noi ce s-a întâmplat în Panonia și în Britania: dispărea romanismul.”
Aceste încercări disperate ale istoricului de a susține teoria romanizării forțate sunt după părerea noastră, fără a încerca să-l
denigrăm pe marele istoric român, jalnice și penibile.
Se simte însa si la Constantin C.Giurescu incertitudinea existenței fenomenului romanizării forțate a dacilor și o încercare de a
lămuri acestă problemă enigmatică, asemeni lui Nicolae Iorga, care la un moment dat făcea afirmația că nu crede în utopia
romanizării: ’’Nu mai credem în romanizările minunate, prin legionari de şaizeci de ani căsătoriţi cu femei barbare- care, cu
tenacitatea conservativă a femeilor, mai curând ele i-ar fi putut deznaţionaliza – cu alergarea, pe alocuri, în Transvaalul – Daciei şi
îmbulzirea atâtor căutători de aur şi nestatornici vânători de noroc uşor, care, nicăieri şi în nici o vreme, n-au obicei să se aşeze şi
să înmtemeieze. Nu credem în minunile făcute abia în decurs de un veac şi jumătate cu asemenea oameni şi în asemenea situaţii
(. . .).’’
De altfel într-un mod mai impudic, Constantin Daicoviciu, avea să scrie foarte convins că: “Românii nu-și au originea în culcusul
amoros a lui Traian, cu o femeie dacică de moravuri îndoielnice. “ (?!).
Cauze și efecte istorice
Dar de unde provin aceste defecțiuni ale scrierii istoriei ?
Arheologul Brian Haughton (n.1964) în lucrarea s-a „Istoria secretă – Civilizații pierdute și mistere străvechi” referindu-se la
„misterele istoriei” scrie în introducerea carții” „Din nefericire, dovezile care susțin o teorie îndrăgită sunt de obicei obținute prin
ignorarea informațiilor contradictorii sau eliminând un artefact individual, o persoană sau chiar contextul original.
Să ne imaginăm o situație în care, de exemplu, doriți să dovediți că Irlanda a fost invadată de romani, chiar dacă majoritatea
arheologilor și istoricilor sunt convinși că așa ceva nu s-a întâmplat niciodata. Există destule descoperiri romane în această țara,
unele în contexte arheologice fixe, pe care le puteți folosi ca să vă consolidați cazul.
Dar dacă aceste obiecte romane sunt privite în detaliu, iar contextele lor originale sunt examinate, devine clar că artefactele sunt
obiecte portabile: vase, monede și bijuterii. Obiectele romane din Irlanda sunt de obicei găsite, în situri religioase, precum uriașul
gorgan funerar din Newgrange, la nord de Dublin, deja având mii de ani vechime în perioada romană. Acest lucru indica faptul că,
în loc să semnifice o invazie romană, obiectele au fost rezultatul ofrandelor religioase aduse de pelerini, probabil vizitatori din
Britania. O privire superficială asupra artefactelor, separat, nu ar fi dus niciodată la această concluzie.”
Printr-un astfel de sistem de speculații și dezinformari prezentate în mod incomplet, forțat și contradictoriu s-au construit, funcție
de interesul părții care o susține, o serie de teorii legat de geneza poporului român precum: teoria romanizari forțate, teoria
rossleriană, teoria imigraționistă, teoria dacismului pur, teoria romanității pure, s.a.
La aceste teorii „fascinante” mai putem adăuga și afirmația lui Peisker, din anul 1917, când scria foarte doct că: “Românii se trag
dintr-un popor uralo – altaic venit din Asia Centrală” (?!).
În capitolul “Vechea Civilizație Europeană” prezentam geneza civilizatiei neolitice în spațiul carpato – balcanic, începând din anii
11.000 î.Chr. (Cuina Turcului). Această populație neolitică avea să se extindă în întrega Peninsula Balcanică, pe insulele Mării Egee,
pe țărmurile egene ale Asiei Mici și pe țărmurile europene ale Mării Mediterane. Acestă populație generatoare a unei limbi de
factură latină, numită limba latină vulgară – limba prisca, cum îi spuneau grecii, va fi sâmburele pe care se vor forma viitoarele
națiuni vorbitoare de limbă romanică.
La venirea grecilor în Europa de Est, aceștia, vor întâlni conform istoricilor antici, triburile geto – dacilor (folosesc termenul
clasic) , răspândite într-un areal vast, situat pe direcția sud – nord, de la Munții Balcanici, până în nordul curburii Munții Carpati, la
limita Munților Carpați Slovaci, iar pe direcția vest – est , de la râul Tisa, până la Nistru și Marea Neagră.
La sud de Munții Balcanici, grecii vor întâlnii popoarele tracice propriu-zise. Herodot afirma că și geto – dacii erau spița din traci,
cea ce confirmă limba comună care se vorbea în Balcanii acelor timpuri.
Lipsa de unire a triburilor trace, după cum bine amintește Herodot va duce la ocuparea întregii Peninsule Balcanice până la
Dunare de către romani.
Romanii în prima fază de invazie vor cuceri treptat Grecia, teritoriul dintre Munții Rodopi și Munții Balcanici, ocupat de triburile
tracilor sudici și apoi teritoriul aflat între Dunăre și Munții Balcanici, teritoriu ocupat de geți, înființând provinciile Moesia, Tracia,
Macedonia, Dalmatia, ș.a.
Istoria cuceririlor romane nu ne prezintă nici un caz în care Împărații Romani ar fi hotărât „romanizarea ” țărilor și populațiilor pe
care le aveau în imensul Imperiu roman. În această situație ar trebui să ne confruntam în ziua de azi cu englezi, maltezi, germani,
austrieci, egipteni, marocani, algerieni, evrei, sirieni, irakieni și multe alte popoare, vorbitoare de limbă latină.
Romanii nu au reuşit să romanizeze limba dacă în 165 de ani, precum nu au reuşit să romanizeze pe egipteni în 425 de ani (30
î.Hr. – 395 d.Hr.); pe greci în 641 de ani (146 î.Hr. – 395 d.Hr.) ; pe evrei în 325 de ani (70 d.Hr. – 395 d.Hr); pe maltezi în 1088 de
ani (218 î.Hr. – 870 d.Hr.) ; pe britanici în 400 de ani şi mai ales nu au reuşit să creeze o limbă unitară în propria lor Italie, odată ce
există 1.500 de dialecte (!).
Romanii erau un popor dominant interesat de bogățiile pe care le puteau obține în folosul lor, nu popor civilizator al popoarelor
considerate „barbare”.
„Până de curand se vehicula ideea că civilizatia romana a fost un lucru bun. S-a spus că Roma a purtat flacăra civilizației în
intunericul lumii barbare și că, după neplăcerile cuceririi, romanii au adus cu ei legi, arhitectură, literatură și beneficii similare
poporelor supuse. … Acum, există o viziune alternativă, ce sugerează că Roma a devenit singura civilizație din zona Mediteranei
distrugând alte căteva civilizații. Unele dintre acestea erau la fel de avansate ca cea romană, sau chiar mai dezvoltate. Altele se
dezvoltau, dar nivelul pe care l-ar fi putut atinge în final este astăzi pierdut pe vecie. …
Problema nu era însă că Roma constituia o cultura cu tendințe de eliminare a altor culturi, ci devenise, cu timpul, o monocultura.
Astfel, popoarele din bazinul mediteranean au avut de ales între a adopta civilizația romană sau nu avea nici un fel de civilizație.
De-a lungul secolelor, civilizația a devenit sterilă, suferindă și închistată. „ (Philip Matyszak – Dușmanii Romei, de la Hannibal la
Attila)
În Peninsula Balcanică, în afara de greci, romanii aveau să întâlnească triburi și uniuni de triburi tracice care vorbeau întrucâtva o
limbă asemanatoare cu romana. Acest fapt va facilita viteza expansiunii romane și totodată implementarea unei administrații
viabile. Totodata romanii se vor baza pe influența greceasca în regiune, preluând cu timpul de la aceștia tradiții și obiceiuri locale.
Se poate spune, că în decursul timpului, că nu romanii au romanizat pe eleni, ci eleni i-au grecizat pe romani.
În anul 107, romanii își vor adauga la imperiul lor și parte din Dacia de peste Dunăre, regatul lui Decebal. De ce spunem „parte”
din Dacia ? Deoarece, după scrierile istoricilor antici, Decebal nu stăpânea acea Dacie Mare de pe vremea lui Burebista. Regatul
lui se limita la sudul si sud – vestul Transilvaniei. Celelalte teritorii ale Daciei Mari a lui Burebista erau stăpânite de alți regi și
conducatori daci. Dio Cassius în Istoria Romana, amintește de acest fapt în momentul în care daci buridavensii se prezintă cu o
solie în fața lui Traian: “ Când Traian a pornit împotriva dacilor și se apropia de Tapae, locul unde barbarii își aveau tabara, i se
aduse o ciupercă mare, pe care era scris cu litere latine că atât ceilalți aliați, cât și burîl sfătuiesc pe Traian să se întoarcă și să facă
pace.
Se pare că Traian în prima lui încercare de ocupare a Regatului lui Decebal din anul 101 , intrase fără să știe pe teritoriul triburilor
burilor din Oltenia. Cert este că aceștia erau aliații lui Decebal, precum și alte regate și triburi dacice din Marea Dacie a lui
Burebista. Victoria din primul război dacic a lui Decebal se va datora în mare masură și aliaților săi daci intra și extracarpatici.
În al doilea război dacic, Decebal va rămîne aproape singur în fața romanilor, datorită strategiei excepționale pusă la cale de către
Traian. Pentru a-l lipsi pe Decebal de ajutorul dacilor moldavi, Traian va intra cu o coloana militară în Moldova, deschizând un al
doilea front, și obligându-i pe carpi și costoboci să intre în confruntare directă cu legiunile romane. Acest atac roman nu va
permite dacilor moldavi să-și ajute aliatul, astfel ca Decebal va pierde războiul și se va sinucide pentru a nu deveni prizonier al
romanilor.
Traian va ocupa Regatul lui Decebal, limitându-se atât el cât și urmașii lui de a mai înainta spre nordul, vestul sau estul fostului
regat a lui Burebista. Se pare că între Dacii Mari din nordul Transilvaniei și Carpii și Costobocii din Moldova, și, Imperiul Roman se
va incheia o pace, pace care se va dovedi în decursul timpului foarte fragilă, ținând cont de desele incursiuni ale celor dintâi în
Dacia Romana și la sud de Dunare.
Ocupația romană în timpul celor 165 de ani va însemna pentru dacii din noua provincie romana nu numai ocupare militară
romană, ci și instituirea unui sistem de fiscalitate excesiv în favoarea Împaraților Romani și a Romei. În general istoricii români
denumesc această perioadă “Dacia Felix” și preamăresc realizărilor romanilor în Dacia. Dar toate construcțiile făcute de către
romani (drumuri, orașe, fortificații) erau gândite în scopul obținerii unui beneficiu cât mai mare din Dacia , atât financiar cât și
material (zăcăminte de aur, argint, fier, grâne, alimente, ș.a.) și transportul lor în cea mai mare siguranța la Roma.
„Nici o țară din Europa n-a fost și nu este așa bogată în minerale și cu deosebire în aur ca Transilvania. Renumele ce și l-a câștigat
în lumea întreagă California, îl are in lumea continentului nostru, Ardealul. Carpații apuseni ai țării – mai ales în această parte s-au
făcut sistematice exploatări – sunt plini de minerale prețioase care în toate timpurile au atras lumea lacomă și setoasă de aur…
Când voiește cineva să-și dea seama despre istoria întemeierii provinciei lui Traian și despre primii locuitori care au intrat în
fuziune pentru a da naștere poporului român, nu trebuie să piarda din vedere mai ales avantajele materiale care le putea oferi
noua provincie cucerită: căci, deși scopul lui Traian la cucerirea Daciei, ca și a lui Cesar la cucerirea Galiei, a fost mai cu seamă
întinderea maiestății romane și formarea imperiului universal pe baze temeinice, totuși nu puțin ademenitoare pentru casa
fiscului erau și bogățiile naturale ale acestor frumoase țări. Iar în ceea ce priveste mai ales pe coloniștii din Dacia, << aceasta a fost
negreșit nada atrăgătoare, care aducea atât de numeroși romani din toate părțile imperiului și mai cu osebire din Italia și Roma>>.
Preocupațiunea lui Traian a fost nu numai șa aducă o populațiune, <ad agros et urbes colendas>, cum zice Eutropiu, dar și să
exploateze minele; și aceasta desigur a fost un motiv puternic pentru ca Hadrian să nu părăsească Dacia.” (G.Popa-Lisseanu –
Romanica, studii istorice, filologice si arheologice)
Aferent la afirmația sa, că Traian avea să aducă coloni, mai ales din Italia și Roma, G.Popa-Lisseanu se corectează ulterior în aceași
lucrare:” căci nu e probabil ca Romanii puri să fi alergat în numar mare în Dacia cu scop de a lucra la munca anevoioasă și
umilitoare a minelor ….” cea ce dovedește nesiguranța istoricului privind susținerea teoriei colonizarii și romanizarii Daciei.
Dacii aveau să se răscoale periodic împotriva ocupației romane, revoltele lor cumulându-se cu intervențiile armate ale dacilor
liberi în provincia romana sau la sud de Dunare.
Părerile unor elevi/studenți/profesori despre faptul că imperiul roman a colonizat Dacia cu creștini este foarte departe de adevăr,
un fel de îndulcire a altei afirmații că romanii au colonizat Dacia cu pușcăriași. La acea vreme, în timpul lui Traian și până la
Dioclețian, creștinii erau cu totul în afara legii, erau uciși în cele mai sălbatice moduri și nu beneficiau de deportări forțate. Cum
puteau romanii să elibereze creștini sau tâlhari de rând și să-i colonizeze într-o provincie nesigură, veșnic situată pe un butoi de
pulbere atât urmare acțiunilor războinice din interior cât și din exteriorul hotarelor provinciei ?.
În timpul celor 165 de ani de ocupație romană vor izbucni răscoale de anvergura care vor obliga Imperiul Roman la aplicarea unor
masuri administrative de permanente reîmpărtiri a provinciei, precum și la aducerea de legiuni militare suplimentare. Tot în
această perioadă dacii liberi, războinici renumiți, vor organiza peste zece campanii împotriva ocupației romane din Dacia, atacuri
întinse pe ani, ajungându-se ca între anii 217 – 218 să preia controlul total asupra provinciei „Dacia Felix” . Publius Licinius
Gallienus (259 – 268) va fi primul împarat care va ridica problema adandonării Daciei și a retragerii trupelor și administrației
romane la sud de Dunare. Tot în această perioada apar contestatari ai legitimității Imparatilor Romani în persoana lui Regalianus,
Ingenuus și Aureolus, de origine dacică care încearcau o desprindere a Daciei de Imperiul Roman sau chiar creerea unui nou
imperiu la a cărui bază să stea Dacia. În aceste condiții dramatice pentru Imperiul roman era imposibilă colonizarea provinciei
Dacia, fie cu creștini, fie cu tâlhari, fie cu coloni de rând care trebuiau păziti, dar și protejați de furia dacica (furor dacicum).
Referitor la romanizarea baștinașilor prin căsătorii mixte dintre veteranii romani și femeile dace este foarte puțin probabil
existența unei asemena fenomen, extins la scară mare. În primul rând mulți dintre veterani erau oameni în vârstă care
efectuaseră un serviciu militar de 20 – 25 de ani, și, mulți dintre ei erau căsătoriți în țările lor de baștină, unde visau să se așeze
după terminarea serviciului. În al doilea rând căsătoria dintre femei dace și romani nu era acceptată în rândul comunității dacilor,
mai ales la țară, fiind văzută ca o formă de colaboraționism.
Un alt factor care contrazice teoria romanizării forțate sau pașnice este cel legat de spațiu. Analizând din punct de vedere
geografic stăpânirea romană în Dacia vom constata că din punct de vedere teritorial romanii stăpâneau doar Transilvania Centrală
, Banatul, vestul Olteniei și Dobrogea. Celelalte teritorii dacice, Crișana, nordul Transilvaniei de peste malul drept al Someșului
Mare, Moldova și estul Munteniei nu fuseseră cucerite și nu vor intra niciodata sub dominație romană. Estul Munteniei pe o
perioadă foarte scurtă între anii 102 – 117 avea să fie teritoriu supravegheat de romani, încercându-se chiar incorporarea lui în
provincia Moesia, dar fără rezultat.
Raportând suprafața ocupată de romani : cca. 85.000 kmp, la suprafața actuală a României – 238.391 kmp, rezultă un procent de
35,65 %. Raportând însă cei cca.85.000 kmp la suprafața României dintre cele două războaie, 294.967 kmp (inclusiv Basarabia și
Bucovina) rezultă un procent mai mic, de 28,81 % care este procentul real de ocupare a Daciei de către romani, ținând cont de
moștenirea teritorială lăsată dacilor de către Burebista. Ori în această situație dacii stăpâneau 71,19 % din teritoriile propriei țări.
Aceste teritorii erau stăpânite de către triburi războinice de daci precum: dacii mari și costobocii din nordul țării, carpii din
Moldova, daco-geții din Muntenia și tirageții de peste Prut. Ori din punct de vedere statistic putem constata că cel putin 72 % din
populația dacică era situată în afara provinciei romane Dacia.
Plecând de la premiza romanizării forțate petrecută în Provincia Dacia, ne punem întrebarea, cum se face că cei 72 % din daci
liberi, reprezentand probabil 3 – 4 milioane de oameni (dupa unii istorici – personal consider ca erau mult mai mulți) au ales să-și
uite limba și să adopte o noua limbă: cea romană ?
Luând de bună informatia din Historia Augusta, aferent părăsirii Daciei de către „armată și provinciali” : „ Văzând că Illyria a fost
devastată , iar Moesia pierdută şi nemaisperând să mai poată păstra Dacia transdunăreană, provincia care o crease Traian, el a
părăsit-o şi a retras armata şi pe provinciali. Populaţiile pe care le-a scos dintr-însa le-a aşezat în Moesia şi a numit-o „Dacia sa”,
provincia care acum desparte cele două Moesii „ (Historia Augusta), vom considera, ipotetic, că Aurelian a retras din Dacia, alături
de armată, administrație și populația, lăsând-o „terra deserta”.
Știm că între conducatorii dacilor liberi și Aurelian au avut loc tratative în care s-a hotărât viitorul provinciei abandonate. Dacă
dacii liberi au intrat întradevăr într-o țară pustie preluând controlul asupra ei, se ridica o altă problema și mai greu de explicat de
către istoricii adepți ai romanizării. Cum este posibil ca pe teritoriul reocupat de către dacii care vorbeau o limbă barbară fără nici
o legătura cu limba latina, să se nască un popor mai latin decât italienii de astăzi ?
Realitatea a fost de fapt cu totul alta, dacii liberi au intrat în fosta provincie romană Dacia, ca și eliberatorii așteptați timp de 165
de ani de populația baștinașă. În situația în care se presupune că dacii romanizați ar fi fost duși de către Aurelian în noua provincie
Dacia de la sud de Dunăre, cei rămași în numar mic nu ar fi putut converti marea masă de daci liberi infuzată.
Unii istorici afirmă că procesul de romanizare ar fi fost de lungă durată, dar nu dau explicații cum s-a produs acest fenomen de
romanizare pașnica în rândul dacilor liberi. După părăsirea provinciei Dacia, până în timpul lui Constantin cel Mare, nici un
împărat roman nu va mai încercă să-și extindă influența peste Dunare. Cum s-a produs această romanizare a dacilor liberi fără
romani ?
Din păcate, istoricii români dar și străini au ramas la vechea lor dogmă, considerând că doar romanizarea dacilor ar fi putut duce
la formarea unui popor vorbitor de limbă latină la nord de Dunare, fără să-și ridice problemele expuse de mine mai sus.
Ca și o confirmare a originii geto-dacilor și a continuității lor vom reaminti studiile făcute de către Alexander Rodewald (directorul
Institutului de Biologie Umană al Universității din Hamburg, Germania ), și, în paralel ale Georgetei Cardos, biolog la Institutul
Național de Cercetare “Victor Babeș” pe oseminte vechi și actuale, care au dus la concluzia că în ciuda unor mutații importante,
produse de și după invazia romană, și a popoarelor migratoare, mai ales ale slavilor, elementele genetice dominante la români
sunt de origine traco-dacică în proporție de 70 %.
Poporul român nu este născut din acea romanizare a dacilor, teorie obsedant de insistentă, afirmata de mulți istorici, ci prin
mecanismul explicat mai sus, si, în general în toată lucrare. Nu susțin descendența pur dacică, în lungul timp al istoriei antice,
până în zorii începerii evului mediu, acesta va suferii multe influente cu efect asupra formării lui ca neam și din partea romanilor,
dar ulterior mai ales datorită legăturilor și apropierii de Imperiul greco – roman al Bizanțului, în plină expansiune până în anul
1453.
Timp de peste 630, intre anii 271 – cca. 900, peste daci vor veni și se vor aseza pe perioade lungi de timp sau mai scurte triburile
migratoare: goții, hunii, avarii, gepizi, slavii s.a. care vor induce influente majore asupra neamului dacic, care vor modifica sau
adaugă elemente de limbă, obiceiuri, tradiții, port, s.a. Fenomenul de alianțe între conducătorii daci și conducătorii popoarele
migratoare, prin căsătorii mixte, vor crea o nouă comunitate, cu schimbări ale caracteristicilor fizionomice și caracter personal.
Fondul de bază rămânâd însă dacic prin păstrarea si utilizarea limbii.
Un astfel de proces de păstrare a limbii ancestrale este prezentat de istoricul Paul Lendvai în cartea sa “Ungurii”. Prezentand
originea maghiarilor și caracterul limbii lor, ca limbă ugrică din grupul de limbi fino-ugrice, acesta ajunge la concluzia că în
decursul timpului fizionomia asiatică a primilor maghiari s-a pierdut, poporul maghiar devenind prin “asimilari și colonizări”
pașnice sau forțate, fizionomic european, pierzându-se trăsăturile asiatice. De la intrarea maghiarilor în Europa, având în vedere
marile lor pierderi umane suferite în urma războaielor purtate, vor promova o politică de asimilare a populațiilor pe care le vor
domina. Astfel se face că mulți cumani, pecenegi, cehi, germani, slovaci, croați, români, ruteni vor deveni maghiari prin
“maghiarizare” și vor duce la geneza unui popor european din punct de vedere fizionomic. Însă limba “ugrică” ancestrală nu se va
pierde fiind transmisă noii “nații”, astfel încat marele poet maghiar Mihaly Babits va scrie în ajunul celui de-al doilea război
mondial, cuvintele: “ Poporul maghiar este un fenomen istoric și, așa cum a evoluat el, este nu atât fenomen material, cât unul
spiritual. (…) Ungurii sunt totuși un popor amestecat și care se amestecă în permanență. “ ( Paul Lenvai – Ungurii ). Conform lui
Lendvai, mecanismul continuității unui popor este legat de limba pe care o vorbește, și nu neapărat de nația originară a celui
adoptat de noua nație. Lendvai menționează ca marii conducători ai Ungariei nu au fost maghiari ci slavi, germani, croati, sarbi și
chiar românii (Iancu de Hunedoara și Matei Corvin).
Tripticele de la Roșia Montană și limba latină vulgară
 O descoperire de excepție, dar puțin mediatizată este cea a
tăblițelor triptice, descoperite la Roșia Montană, descoperire care vine în sprijinul confirmării originii limbii dacice de sorginte
latină, respectiv latina vulgară .
Povestea lor a fost prezentată în lucrarea “Romanica” a lui G.Popa-Lisseanu în anul 1926. Primele triptice (cărti cu trei foi de lemn
cerate legate între ele) au apărut în anul 1835 la Munchen, ca fiind descoperite în minele de aur de la Roșia. Tăblitele s-au
descoperit între anii 1788 si 1855.Se pare că inițial au fost 50 de astfel de triptice, din care în prezent mai sunt doar 25, celelalte
fiind scoase din țară și aflate probabil în colecții personale în Budapesta, Viena și Berlin.
Conținutul tripticelor este unul banal: contracte între proprietari de mine și arendași, un edict de dizolvare a unui colegiu funerar,
o listă de bucate pentru o masă organizată de un colegiu de meseriași, contracte de vânzare-cumpărare de sclavi și asocieri în
vederea exploatării găurilor de mină, dar existența lor răstoarnă o serie de idei preconcepute ale istoricilor și cercetătorilor
români și străini.Aceste documente sunt emise între anii 139 – 167, fiind scrise cu o scriere cursivă latină, necunoscută până
acum. Gheorghe Popa-Lisseanu, referindu-se la triptice, menționează faptul că ele nu au fost inventate de către romani, ci de
greci, care posibil le-au preluat de la popoarele trace.
Până în prezent se afirma că dacii nu exploatau aurul și nu-l prelucrau. Ori cercetătorii francezi care s-au ocupat de această
descoperire, concluzionează, în urma datării probelor cu carbon C14, că exploatarea rețelei de galerii Țarina s-a început la mijlocul
secolului I î.Chr. Ori la acea vreme doar dacii putuseră să inițieze activităti miniere de exploatare și prelucrare, ulterioară a
aurului.
În anul 1873 istoricul german Theodor Mommsen (1817 – 1903) va publica conținutul integral a 25 de tăblițe cu comentarii și
ilustrație grafică. Părerea unanimă a tuturor cercetătorilor este faptul că tripticele sunt documente extrem de rare și de o mare
importanța, ele fiind o dovadă foarte pertinentă privind răspândirea limbii latine vulgare la începutul secolului al II-lea (una dintre
plăcuțe fiind datată cu anul 139 d.Chr.). Până la această descoperire nu se știuse niciodata despre existența unei scrieri a limbii
latine vulgare. Tripticele de la Roșia Montană, precum și un triptic cu o chitanță descoperită în anul 1875 la Pompei, într-un cufăr
din locuința bancherului Jucundus Cecilius sunt singurele dovezi a vechimii și răspândirii scrierii limbi latine vulgare – limba prisca
– limba bătrâna (!) . Tăblițele totodată sunt dovada clară că limba latină vulgară se vorbea uzual de către popoarele trace din
întregul spațiu balcano-carpatic. Colonii dalmato-iliri aduși ca specialiști în exploatarea aurului se întelegeau perfect prin limbaj cu
băștinașii daci. Să nu uitam că la acea vreme 139 d.Chr. trecuseră doar 32 de ani de la ocuparea Daciei de către romani, perioadă
prea scurtă pentru așa susținuta teorie a romanizării pașnice sau forțate.
Contractele erau scrise de aceași mână de la început și până la sfârșit, deoarece părțile implicate în contract (proprietarii minei,
băieșii arendași, martorii) nu știau să scrie litere (quia se litteras scire negavit). Ciudățenia limbii latine vulgare este folosirea
perfectului simplu romînesc asa numitul “oltenism” . Un martor la contractul de vânzare a unei femei, se menționează cu
termenul “segnai”, în loc de “signavi” termen utilizat de latina romană.
Cine erau însă acesti proprietari de mină, băieși arendași și martori. Din cele mentionate țn triptice, o sută de nume sunt romane,
persoane care se pretindeau proprietari a găurilor de mina. Mulți dintre băieșii arendași erau dalmați din tribul piruștilor, trib
dacic care trăia în Dalmația dar și în Munții Apuseni. Într-un contract se menționează cumpărarea unei femei pe nume Passima de
către un oarecare Dasius Verzonis, femeie care “pirusta e” Din păcate nu știm din care trib dacic făcea parte, cel din Munții
Apuseni sau din Dalmația. Totodată sunt prezenți și vreo cincisprezece băieși de origine greceasca, dar și peste patruzeci de nume
dacice și tracice.
În toată această afacere de exploatare a aurului există însă o suspiciune. Se pare că întreaga activitate era una de natura ilegală.
În mod normal exploatarea minelor de aur era doar apanajul și dreptul Împăraților Romani. Și totuși în tăblițe se vorbește despre
particulari ca proprietari a găurilor de mină și despre băeși arendași dalmați, greci, daci sau traci. Alt lucru ciudat este faptul că
aceste contracte au fost scrise în limba latină vulgară și nu în latina cultă, cea oficială în care administrația romană iși ținea
evidențele. Se pare că această afacere se făcea fără știrea administrației romane, fiind probabil stopată în urma descoperirii ei de
către oficialii romani. Numai astfel se explică de ce tripticele au fost ținute și ulterior “îngropate” în galerii de mină greu ccesibile,
pentru a nu se afla, probabil numele celor implicați în această afacere ilicită.
Un alt fapt ce duce la confirmarea acestei ipoteze este legea „colegiilor” care se ocupa de aceste exploatări, colegii care erau
organizate ca stat în stat: ”Tu care voiești să intri în această asociațiune, începe prin a ceti legea cu grijă și apoi intră. Acesta este
mijlocul de a nu se întâmpla ca mai târziu să te caiești” (G.Popa-Lisseanu – Romantica). Caracterul asocierii si a legii este mai mult
decât similiară cu perceptele Mafiei din prezent, mai ales ținând cont ca era vorba de aur.
Aceasta afacere dubioasă avea să se transmită peste timp, în mod bizar si asupra tăblițelor în sine.
Tripticele fiind descoperite în timpul ocupației austro-maghiare, intrate pe mâna unor indivizi dubioși vor fi supuse unor încercări
de falsificare. Conținutul lor, dovada identității și continuității dacilor deranja din punct de vedere a politicii acelor timpuri, astfel
încât “autori neidentificați” vor topi pe anumite părți ceara protectoare de pe tăblițe, vor șterge cuvinte și vor reiscripționa
tripticele cu numele multor “eroi” a triburilor huno-maghiare. Încercarea acestor persoane interesate de schimbarea cursului
normal al istoriei, era să prezinte o dovadă a vechimii ungurilor în Trasnilvania, aduși ca băieși arendași sau sclavi de către romani
pentru a muncii la mine. Să nu uităm însă că hunii vor apărea în Europa, sub forma unei recunoașteri abia în anul 395, iar
maghiarii după mai bine de 400 de ani de la moartea lui Attila. Gheorghe Popa – Lisseanu scrie în lucrarea sa “Romanica” că
aceste încercări de falsificare a tripticelor vor determina pe doi paleografi francezi să se pronunțe ca sceptici privitor la
autencitatea lor, scepticism care va fi depășit în momentul în care se vor arăta interesați să studieze modelele care au stat la baza
falsurilor.
Fapt exceptional că despre această limbă latină vulgară și a ei scriere avea să pomenească Diodor din Sicilia în a sa Biblioteca
Istorica, fără ca acest lucru să de-a de gândit istoricilor și cercetătorilor : ‘’ ba chiar se spune că atunci când Cadmos adusese din
Fenicia literele, el cel dintâi le-a folosit în limba elenă, dând fiecăruia numele şi forma sa. Aceste litere au fost numite, cu
denumire generală, feniciene, căci din Fenicia fuseseră aduse de eleni ; ar mai fi avut si denumirea specială de pelasgice (subl.
noastră) fiindcă pelasgii s-au folosit cei dintâi de aceste caractere, adaptate limbii lor.’’ sau, ’’ cât priveşte Linos se spune că el a
însemnat cu litere pelasgice isprăvile întâiului Dionysos, înfăţişând în lucrarea sa şi celelalte legende. La fel s-ar fi folosit de
scrierea pelasgică şi Orfeu şi Pronapides, dascălul lui Homer, un foarte dăruit meşter al cuvântului.’’
Si mai mult decât atât, Marcus Porcius Cato, numit si Cato cel Bătrân, om politic și istoric roman, care a trait între anii 234 – 149
i.Chr., menționa în scrierile sale un fapt absolut senzational, care din păcate este ignorat și în prezent: „în plus, e posibil ca cu
mult înainte să fi fost inventat alfabetul latin şi înainte să fi ajuns Carmenta şi Grecia împreună cu Evandru la gurile Tibrului şi pe
pământ roman, după ce i-au alungat pe băştinaşi, şi înainte ca neamul acela necultivat să înveţe rânduiala şi scrierea, [e posibil] ca
geţii să fi avut alfabet propriu. Deşi nu pot afirma fără tăgadă acest lucru (căci nu cunosc pe autorul acestui fapt ), totuşi acest
lucru se poate lămuri îndeajuns din aceea că geţii chiar înainte de întemeierea Romei (753 i.Chr.) cântau acompaniaţi de fluier
faptele glorioase scrise în versuri ale eroilor lor; lucru care la romani a devenit obişnuinţă doar după mult timp … „
„Cea mai veche limba latină, ne spune Isidor, a mai fost numită de unii autori și lingua prisca, adeca limba bătrâna. Limba prisca,
scrie dânsul *a fost aceea de care s-au folosit locuitorii cei mai vechi ai Italiei în timpurile lui Ianus si Saturn. Această limbă însă nu
avea forme regulate și stabile dupa cum se poate vedea în carminele saliare.* De asemenea, scrie Festus: *Prisci Latini au fost
aceia cari au existat înainte de întemeierea Romei.* … Ea (limba prisca) a fost limba triburilor pastorale, arimice și latine, ce se
vorbise în timpurile marelui imperiu pelasg, și era astfel identică cu limba barbară veche. … Încă, încet cu încetul sub curentul
ideilor grecești, limba prisca fu considerată în Italia ca o limbă nenobilă, barbară, nedemnă de poporul roman și astfel eliminată
din uzul literar. „ (Nicolae Densușianu – Dacia Preistorică)
G.Popa-Lisseanu în capitolul Table cerate descoperite în Transilvania din cartea Romanica, scriind despre tripticele de la Roșia
Montana, menționează despre limba latină vulgară numind-o prisca latinitas.
„ Începutul și origina unei limbi este anevoie de fixat în mod cronologic; într’adevăr, dacă voim de pildă să ne dam seama despre
prima aparițiune a limbei noastre, ne va fi greu , ba poate chiar imposibil , să aflăm un moment precis, de la care să putem zice că
începe graiul nostru românesc. Capitolul de față are să dovedească – în parte, după tablele cerate de la Abrud – existența acestei
a doua limbi a Romanilor, existența graiului vulgar latin, embrionul din care avea să se dezvolte limba românească. ..
De aci rezultă că importanța limbistica a acestor table este așa de mare, încât un curs de istorie a limbei noastre romane, ar fi
necomplet, ba poate chiar imposibil, dacă nu s-ar examina mai întâiu formele și construcțiunile latine din aceste prețioase
monumente. Limba româna, pusă în raport cu graiul vulgar al Romanilor, prezintă un interes cu mult mai mare decât, când e pusa
în raport cu cea clasică.
Mult timp s-a tras la îndoială existența unei limbi romane paralele cu aceea în care ne sunt transmise scrierea clasicilor.” (G.Popa-
Lisseanu – Romanica)
Lai = Daco – Geți

În lucrarea sa “Histria, inscripții găsite în 1916, 1921 și 1922” publicată în anul

1923, Vasile Pârvan face un excepțional inventar al tuturor inscripțiilor descoperite pe altare, pietre funerare, stele și alte piese
din piatra existente în anii mai sus menționați la cetatea Histria.
Printre aceste obiecte de piatra va găsi trei seturi cu inscripții care îi vor crea însă probleme. Toate aceste seturi de inscripții
găsite pe altare de piatră sunt ridicate pentru confirmarea înfiintării de noi sate, așezări și onorarea împăraților romani.
Primul set de pietre comemoriale indică creerea unei noi așezări, sate (vicus) menționând ca localnici doar cetățeni romani.
Al doilea set de pietre inscripționate menționează pe lângă cetățenii romani, care aduc onoruri împăraților romani și pe localnicii
“bessi”.
Textul inscripției este:
I(ovi) O(ptimo) M(aximo) sac(rum) pro salute Imp(eratoris) Caes(aris) Titi Ael(i) Antonini Had(r)ian(i) Aug(usti) Pii et Aureli Veri
Caes(aris), vet(erani) et c(ives) R(omani) et Bessi consistentes vico Quinis, cura agentibus mag(istris) Cla(udio) Gaius et Durise
Bithi, idibus Iunis, Orfito et Prisco co(n)s(ulibus) et quaestore Servilio Primigenio.
Inscripția este un salut adus împăratului roman Hadrianus din partea locuitorilor satului Quinis în jurul anului 149 d.Chr.
Interesant este faptul că între locuitorii acestei așezări sunt menționați pe lângă cetățenii romani, veterani și bessi. Se observă în
mod clar că în ciuda serviciului militar efectuat timp de 20 , 25 de ani veteranii nu au primit cetățenia romană, situându-se
ierarhic inferior acestora.
Alături de aceștia sunt pomeniți “bessi”. Bessii erau de neam dacic, care trăiau între Munții Rodopi și cursul superior al răului
Marița (Hebrus). Strabon îi descrie pe bessii ca fiind cel mai feroce dintre triburile balcanice.
Se pare însă ca la acel an 149, unele comunități ale bessilor să se fi așezat în aceste noi sate din Dobrogea, trăind într-o
comuniune pașnica cu cetățenii romani și veteranii.
Comunitatea cetățenilor romani, a veteranilor și a bessilor din satul Quinis (Quintionis) va mai ridica încă patru altare oarecum
similare în anii 169, 175, 176 și 177, în onoarea împăraților romani din acele vremuri.
Al treilea set de altare inscripționate îl vor nedumeri pe Vasile Pârvan prin cuprinsul lor.

Altar 247 d.Chr. Fragment de altar

Textul inscripției altarului:
“I(ovi) O(ptimo) M(aximo) et Iunoni Regin(a)e , cives Romani et Lai consitentes vico
Secundini posuerunt pro salute Inp(eratoris) [C.Iul(i)] Veri [Maximini] Pii Aug(usti) et
[C.Iul(i)] Veri [Maximi] [nobilissimi Caesaris], cura angentibus mag(istris) Aur(elio)
Fortunato et Aelio Herculano , perpetuo et Cor[neliano co(n)s(ulibus)]”
Textul fragmentului de altar:
“ his… s, lae li …. tiumphla … oledem … dep… “
Vasile Pârvan încercând să facă o traducere după fragmentul de altar, de altfel
insuficient păstrat, pentru a fi inteligibil este interesat de către cuvântul “lae”
cuvânt pe care îl mai întâlnise în inscripții.
O altă inscripție similara cu cele doua identificate de către Pârvan va descoperi și Grigore Tocilescu în anul 1882 pe un altar, la
Anadolchioi, lângă Constanța:
„I(ovi) O(ptimo) M(aximo) et Iunoni Regin(a)e , ci(ves) Roman(i) (e)t Lae consi(st)entes vico (?)urre Muca posuerent (pro) salutem
(Im)perator … ii Au(gustorum) per magistro(s)…”
Din păcate fragmentul de altar și inscripția descoperită la Anadolchioi nu pot fi datate fiind incomplete, în schimb cea de pe
altarul descoperit la Histria este datat în anul 237, piatra fiind pusă în onoarea lui Maximinus Thrax, împărat roman de origine
carpica care a domnit între anii 235 – 238.
Studiind inscripțiile de pe aceste altare, Pârvan constată foarte multe greșeli de ortografie și scriere, pe lângă faptul că ele abundă
de prescurtari. Foarte multe cuvinte latine sunt deformate, sau scrise incorect ori din neștiința sculptorului, ori faptul că sa scris în
latina vulgară – limba prisca. Dovada folosirii acestei limbi este utilizarea multor cuvinte care nu erau folosite în latina cultă (ex.
Arcinam ) Datorită acestor “personalizari” a inscripțiilor, textul este foarte greu de tradus.
Încercându-se o traducere ad literam a textului de pe inscripția de pe altarul datat la 237 ne vom lovi de incovenientul unor mari
părți din text care au fost distruse prin martelare. Nu se poate face decât o traducere comparativă cu alte texte din latina cultă de
pe inscripții oarecum asemănătoare.
“Spre lauda lui Iovius Optimo Maximo (Jupiter) și a Reginei Iunona, cetățenii Romani și Lai, care formează comunitatea satului lui
Secundini au așezat (această placă comemorativă) pentru al saluta pe Împaratul Gaius Julius Verus Maximinus Augustus, dorindu-i
sănătate așa cum și-o doresc și pentru ei, din partea Primarului Aurelio Fortunato si Aelio Herculano, același si Cornelius….”
Textul de pe altarul de la Anadolchioi, fiind mult mai redus, traducerea lui este:
“Spre lauda lui Iovius Optimo Maximo (Jupiter) și a Reginei Iunona, cetățenii Romani și Lai, care formeaza comunitatea satului lui
(?)urre Muca au așezat (această placă comemorativă) pentru al saluta pe Împaratul …… din partea Primarului…”
Dacă textul inscripțiilor era clar și concis pentru Vasile Pârvan, prezența cuvântului “Lai” avea să-l contrarieze.
“Cum însă în rândul 3 al inscripției avem alăturea de cives Romani o nație ciudată, cu un nume necunoscut, suntem datori să
încercăm explicarea prezenței ei aici, dupa Caracalla. Căci dreptul de cetățenie a fost asa de extins de acest împarat, încât
contemporanii săi au avut impresia că toți locuitorii imperiului au devenit cetățeni Romani. Ce națiune era dar aceasta, care,
firește, nu ar putea avea nimic comun cu Besii, obicinuiții consistentes împreună cu veteranii et cives Romani, prin satele Scytiei
Minore, deveniți acum, toți, cetățeni romani ? .
Ce sunt doară LAE ori LAI din cele două inscripții ? In Zidul cetatii Tomi , p.432 și urm., am încercat să-i explic în sensul că ar fi un
neam thracic Lae[ssi] sau Lae[pti]. Cred azi că am greșit și că pentru ambele inscripții – și cea veche și cea nouă – deopotrivă (deși
una are LAE alta LAI) explicația trebuie căutată cu totul în altă direcție.
Dar chestiunea Lai-lor de la Histria este prea vastă și complicată, pentru a putea fi adâncită aici, într-un simplu comentar cu
caracter epigrafic. De aceea în curand vom reveni asupra ei într-un studiu special, cu toate izvoarele antice și literatura modernă
necesare lămurirei ei“ (Vasile Pârvan – Histria, inscripții găsite în 1916, 1921 și 1922 )
Din păcate, istoricul și arheologul Vasile Pârvan nu va putea face o nouă cercetare, murind la doar 45 de ani, la 26 iunie 1927 în
urma unei banale apendicite.
Gheorghe Popa-Lisseanu (1866-1945), va intâlni la rândul lui și el termenul de “lai” pe una din tripticele de la Roșia Montană. În
lucrarea sa, Romanica, studii istorice,filologice si archeologice, în capitolul Tăblițe cerate descoperite în Transilvania, este
prezentat textul unei din triptice (no.7) datată în anul 163 d.Chr., care începe cu textul: “ Laeli et [Pa]store “. Din păcate
exceptionalul cercetator în ale istoriei nu se va apleca asupra înțelegerii acestui termen atât de remarcabil pentru istoria noastra.
*
Pârvan nu a sesizat, din păcate, însă că a treia prezentă în inscripții, a cuvantului “LAI”, era menționat chiar pe fragmentul de altar
descoperit de el la Histria, încercând alte combinații de cuvinte, din puținele litere prezente pe piatră.
Acest cuvânt „Lai” este parte componentă a numelui zeului dacilor, Ghebeleizis, (zeul geților menționat de Herodot) . Asa cum
făceam observația și în lucrarea „Revanșa Daciei”, publicată în anul 2003, numele de Ghebelezis este însă echivalent cu Zamolxis.
Termenul Ghebeleizis este de fapt forma sacră, inițiatică sub care era numit Zamolxis, Zeul din munte al dacilor – GHEBEL – LAI –
ZEUS.
Ghebel, conform lui P. Kretchmer înseamnă „pământ”, dar în același timp sensului lui mai corect este de „munte”, „zis” este
deformarea cuvântului care indica divinitatea „ zeus” iar „Lai” este numele pe care și-l acordau lor însuși, dacii. Numele de „daci”
și de „geți” era dat bastinașilor Daciei de către romani și greci; de cele mai multe ori, istoricii acelor timpuri scriau batjocoritor că
Daos si Getae erau nume acordate sclavilor.
Altarele inscripționate mentionează foarte clar alcătuirea comunităților sătești, în acest caz, formate din: veterani, cetățeni
romani și lai. Deoarece nu cunoaștem datare a doua din inscripții ci doar pe cea din anul 247, putem concluzionă că după 141 de
ani de comunitate, dacii, respectiv laii, își păstrau identitatea și originea. Nu există nici o mențiune a apariției unui “neam” nou,
urmare a pretinsei romanizări. Nu apare nici într-o inscripție o comunitate numită “daco-romanică “
Chiar dacă unii istorici aduc dovezi arheologice (monumente funerare) privitoare la daci care au preluat nume romane nu se
explică care a fost cauza rebotezării lor. Este mai mult ca sigur că mulți nobili daci, care aveau responsabilitate pentru viața
comunităților lor să fi acceptat de nevoie sau bunăvoie să se adapteze vieții romane, pentru bunul curs al traiului de zi cu zi. Este
sigur că romanii și-au angajat funcționari din rândul dacilor pentru o mai buna funcționare a provinciei. Este mai mult ca sigur că
mulți dintre tinerii care sau înrolat, sau au fost înrolați forțat în legiunile romane, să se fi adaptat modului de viața roman. In acest
caz este normal ca unii dintre ei, în general, cei puși în situația de a conduce, să se fi rebotezat cu nume romane.
Un exemplu aferent acestui fenomen îl întâlnim chiar în situația privitoare altarului de la Histria.
Alexandru D.Xenopol în lucrarea sa Istoria Romanilor din Dacia Traiana menționează despre existența unei inscripții funerare
descoperită pe o piatră de mormânt: „ Iuliu Secundinul veteran rechemat în slujba (evocatus) al cohortei III a salariorilor care a
trăit ani 85, de natiune dac, Atticia Sabina soția lui și Iul.Costas fiul lui și moștenitorul spre recunoștiință ”
Este posibil ca acest Secundinul de origine dacă să fie ctitorul satului Secundinii mai sus menționat în inscripția descoperită la
Histria. Secundinul, înrolat într-una din cohortele militare Dacorum , după 20-25 de ani de serviciu militar s-a întors, probabil în
satul său, la familia sa. Având statutul de veteran, situația lui in societatea romana era apreciată, posibil ajungând conducător /
primar (magister) al localitătii, localitate asupra căreia și-a transferat si numele, satul lui Secundinul (Vicus Secundini). Numele lui
Iuliu Secundinul este numele militar, din păcate nu-l cunoaștem pe cel dacic, Secundinul, probabil provenind de la secundus, al
doilea la comandă. Având acest nume de botez este sigur că a ajuns la un rang militar destul de înalt, colaborând direct cu
comandanții romani, care, spre usurința pronunției numelui dac l-au rebotezat Iuliu.Numele soției lui, Atticia Sabina este clar
roman, ceea ce ne indică o posibilă căsătorie cu o femeie de origine romană, fapt destul de imposibil având în vedere că era
considerat totuși un “barbar”, ori în virtutea functie militare și, ulterior civile si-a rebotezat soția. Numele fiului este de o
combinație ciudată romano – greacă, Iuliu Costas, Iuliu preluat de la numele tatălui, iar Costas venit dintr-o influența greacă. În
acest caz este mai mult că sigur că sotia lui era de origine greacă; grecii pentru a putea pătrunde în ierarhia romană își romanizau
frecvent numele.
In acest caz de căsătorie mixta, nu rezulta o familie daco-romană, ci daco-greacă.
Teoria romanizării invoca romanizarea dacilor prin aducerea de coloni și de veterani, veterani des mentionați pe inscripții. Dar
asemeni veteranului Iulius Secundinul se pare că acești veterani colonizați erau daci, care serviseră în trupele imperiale.
Și nu erau puțini acei daci care fuseseră înrolați sau se înrolaseră benevol în cohortele I Aelia Dacorum, cohorta II Augusta
Dacorum, servind Imperiul roman din Pannonia și până în Britannia. Mulți dintre cei scăpați în viață în urma războaielor purtate se
vor întoarce în Dacia în calitate de “veterani”. Schimbarea numelui lui Secundinus în Iuliu nu a fost un fapt general, și la începutul
secolului al III-lea, dacii din legiunile militare romane vor purta numele de : Decibalus, Dada Acadunus sau Meneander (ajuns
tribun).
Pe mormântul lui Secundinus scrie însa “dac” și nu “lai” din motive bine întemeiate. Secundinus asemeni bătrânilor nostrii își
pregatise probabil înainte de a muri piatra de mormant, cerând în mod expres să fie trecut numele de “dac”, cel sub care fusese
cunoscut de romanii ca veteran.
Ca o mențiune să amintim faptul că în jurul anilor 170 d.Chr., regele Pieporus nu este amintit ca rege al dacilor ci ca rege al
costobocilor (Piepori Regis Coisstobocensis).
Acest termen de “Lai” îl întâlnim abia peste timpuri, la inceputul evului mediu, în momentul invaziei tătarilor din anul 1241.
Cronica persană a lui Rasid-ed-din, povestind despre invazia tătarilor în ținuturile țărilor române pomenște și numele uneia din
aceste țări : “Ordul (.. ..) trecând prin ţara Ilaut a întâlnit pe Bezerenbam şi l-a bătut.”
Numele Țării Ilaut se pare ca a fost preluat de către cronicarul Rasid – ed -din, din cine stie ce documente, astăzi pierdute,
asemeni Letopisețului Țării Românești găsit în desertul Libanului, denumește de fapt Țara Lailor. Cuvântul devenit Ilaut, rezultat
prin deformare persană este compus însă din I – LAI – UTI.
Aceasta deformare a toponimelor nu este singulară, în Diploma Cavalerilor Ioaniți, datată în anul 1247, țara lui Litovoi se numeste
Lytua, deformare forțată după numele de Litovoi. Acest nume va fi văzut însă de unii “istorici” ca posibilă identitate a actualei
Lituanii (probabil învecinată cu Țara Hațegului și a Făgărașului !).
Acest cuvant de lai este păstrat însă și în memoria poporului român prin capodopera orală, ulterior așternută pe hârtie de către
Vasile Alexandri, Miorița:
“Dar cea mioriţă,
Cu lână plăviţă,
De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.
– Mioriţă laie,
Laie bucălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară, … “
Bardul popular în povestea lui dureroasă, specifică rasa oilor pe care le creșteau pastorii valahi „ oi Laie” adică „ oi de rasă dacică”
(!), lucru din păcate neobservat de către cercetătorii nostri.
În Dicționarului Explicativ al Limbii Române, termenul de Lai, laie, este explicat prin: “negru, negru cenusiu, negru amestecat cu
alb (când se referă la oi)”.
Iată doi termeni care se suprapun în același context, rezultând că oile dacilor erau în general cu blană de culoare neagră, cenușii
sau negre amestecat cu alb.
Să ne amintim că tătarii îi denumeau pe valahi “ Kara Ulagh “ cea ce înseamnă “Valahii Negri “. Timp de zeci de ani “istoricii” au
încercat să ne explice motivația acestei denumiri. Varianta “în general acceptată” era faptul că valahii erau fizionomic mai închiși
la ten, oacheși.
Total greșit, deoarece izvoarele antice îi prezintă în general pe daco-geți ca fiind blonzi sau roșcati, cu pielea deschisa si ochii
albastrii.
Numele de Valahi Negrii provine de la faptul că ocupația principală a geto-dacilor și ulterior a valahilor era păstoritul. Oamenii de
rând, dar și cei bogați, datorită asprimii climei se îmbracau, in perioada de iarnă, în blănuri de oaie, negre în special, sau gri. La fel
și îmbrăcămintea de muncă a țăranului era în general neagră în alternanță cu alb (cioareci negri, cămașă albă, vestă neagră), abia
la sărbători se trecea pe culori deschise și vii, dar tot pe fondul negru cu alb.
Domnitorii români în general nu au avut armate echipate de tip occidental cu armuri și armament sofisticat, ei se bazau pe masa
țărăneasca care venea la război cu straiele de acasă. Astfel încât la primele confruntari dintre valahi și tătari, acestia văzând o
masă de oșteni îmbrăcați în sumane negre și pe cap cu căciuli negre iau denumit generic “”Valahii Negri “(Kara Ulagh).
Este foarte posibil ca Radu Negru Voievod să se fi ales cu cognomenul de Negru, tot de la tătari, aferent modului în care se
îmbraca el însuși, devenind astfel “Domnul cel Negru”.
Daco-geţi > Ausoni > Valahi > Români
Ca o concluzie la subcapitolul de mai sus să reamintim că geto-dacii, popor numeros care era alcătuit din mai multe triburi, și care
făceau parte din marea familie a tracilor, se numeau ei pe sine “Lai”. Termenul de Dac și Geti fiind atribuit de romani și greci, fără
ca aceștia să le cunoască adevăratul nume ca nație.
Herodianus din Syria (cca.170 – 240) care a scris o istorie a Imperiului Roman între anii 180 – 238, face o mențiune atingătoare de
daci, încercând o clarificare a proprilor lui supoziții: “ neamul dacilor, care se numea, neamul dailor “. Herodianus fiind de origine
greacă, avea la cunoștiință prin istoricii greci, numele neamului care traia dincolo de Dunare, sub forma de “geți “. Dar trăind într-
o lume romană, avea să afle că aceștia purtau de fapt numele de “daci”. Nu se știe din ce surse, interesat de acest aspect, avea să
concluzioneze foarte convins că dacii se numeau de fapt dai.
Trăind într-o perioadă când parte din Dacia devenise provincie romană și fiind în administrația imperială, se pare ca autorul avea
să afle din surse necunoscute, numele pe care și-l atribuiau dacii, “lai”. În transcrierea lui îl va adapta însă ca “ dai “, probabil
pentru a nu fi departe de termenul de “dac”.
Acest “dai” deformat din “lai” este anterior însă inscripțiilor de la Histria, cea ce ne confirmă cele prezentate mai sus.
Dar care a fost drumul de la numele nației de “lai” la cel de “valahi”?
Geto-dacii (folosim termenul clasic pentru denumirea popoarelor dace răspândite de la Munții Balcanici până în nordul
Carpaților) aveau să fie cunoscuți în istorie sub diverse denumiri funcție de contactele pe care le aveau cu populațiile care îi
tranzitau teritoriul, dar și legat de implicațiile care le generase părăsirea provinciei Dacia, de către Imperiul Roman.
Astfel rând pe rând îi vom intâlni în istorie sub numele de:
• lai – geți – agatârși – daci – besii – carpi – carpodaci – costoboci – megaloi dahae
• ausoni – acatiri – anti – argaragantes și limigantes
• vlahi – valahi – râcno-vlahi – cuțzo-vlahi – moro-vlahi – vlahioți – morlahi – morlaci – mavrovlahi
• walachen (germană) – vlaski, vlasi (sârbă, bulgară) – valaques (franceză) – vlachs sau wallachians (engleză) – velascos (spaniolă)
– velaci sau valacchi (italiană) – volohi sau vlohi (rusă,poloneză) – olah sau vlach (maghiară) – ulagh (tătară) – iflaklar (turcă)
• rumâni
• români, aromâni, megleno-români și istro-români
Numele de “daci” atribuit de către romani din timpul lui Burebista, se trage de la stindardul de război al dacilor, capul de lup
suierând în vânt. Romanii vor utiliza pentru noii lor dușmani termenul de “daos”, termen frigian (cf.Mircea Eliade). Acest nume
împreună cu numele originar de “lai” vor genera ulteriorul nume al românilor, valahi sau vlahi.
În timpul comuniunii geto-dacilor cu goții, acestia din urma vor prelua (cf.lui Iordanes) de la daci o serie de obiceiuri, cuvinte,
toponime dar și parte de istorie, trecând în mitologia lor personaje precum Zamolxe, Deceneu, Antyrus, Gudila, Burebista s.a.
Goții făcând legatura între termenul de “lai” si “dac=lup” vor asimila cei doi termeni cu germanicul walhos, în traducere “ lup “.
Acest nume onorific sub forma de Vlah și Valah va fi purtat de către români și tările lor, până aproape de secolul al XIX -lea.
Prin contactele internationale generate de domnitorii romani, aceștia și învățații curtilor domnești vor realiza, în primul rând cât
de asemanatoare este limba valahă cu limba italiană, dar și cu limba franceză. Este momentul când apare întrebarea: cum se
putea ca într-un teritoriu imens vorbitor de limbi slave și limba maghiară, la distanță de sute de kilometri de Italia sau Franța,
exista o comunitate așa de mare de vorbitori de limba romanică ?
Informațiile despre motivele latinității valahilor, vor veni, chiar dacă în mod deformat, pe linia monahală, a călugărilor greci cu
care domnitorii și boierii valahi aveau legături, dar și din documentele și manuscrisele încă existente, la acea vreme, în cancelariile
domnești.
Istorici bizantini care aveau acces la un număr foarte mare de lucrari și documente scrise atingătoare de conflictul daco-roman,
aveau să-și formeze o idee unitară, bazată pe istoricii antici, precum că Dacia a fost pustiită de daci, iar în locul lor Traian ar fi adus
coloni din Italia. Caz elocvent este cel al cronicarului Ioan Kinnamos care referindu-se la vlahii înrolați în armata bizantină în
timpul conflictelor armate din anii 1161 – 1168, dintre Împăratul Manuel I Comnenul (1143 – 1180) și Stefan al III-lea, Regele
Ungariei, va afirma despre vlahi că aceștia: “ sunt colonii de demult ai celor din Italia.”
Astfel de informații ajunse în țară, pe diferite căi, se vor răspândi în rândul clasei boierilor și apoi, prin aceștia la nivelul tăranilor,
rezolvând problema ridicată privind originea latinității lor. In acest fel valahii își vor atribui numele de “rumân” , termen derivat de
la romanus.
Afirmarea acestei latinități și a numelui de “rumân” era absolut necesară, în speranța câstigării ajutorului Occidentului Latin, și a
Papalității în fața intențiilor dominatoare și expansioniste ale maghiarilor, polonilor, tătarilor, dar mai ales a turcilor. Ioniță
Caloianul va încerca o apropiere față de papalitate în virtutea înrudirii latine, împotriva Imperiului Bizantin. Stefan cel Mare va
solicita ajutor financiar și militar papalității, dar care din păcate nu va ajunge la el.
Cea mai veche atestare documentară a numelui de țară este făcută în Scrisoarea lui Neacsu din anul 1521, sub forma “cěra
rumŭněskŭ (Țeara Rumânească) “.
Călătorii străini în ţările române din secolele XVI – XVII, trimişi în mare parte de papalitate, în speranţa convertirii populaţiei
băstinaşe la catolicism, vor confirma utilizarea termenilor de rumân sau român.
Printre aceştia îi vom menţiona pe:
– Tranquillo Andronico, care notează în anul 1534 că Valahii “acum se numesc romani” (cf.Endre Veress – Fontes rerum
transylvanicarum: Erdélyi történelmi források)
– Francesco della Valle, menţionează în anul 1532, că valahii se numesc romani în limba lor, dând şi un exemplu interogativ: “Sti
Rominest ? “ (cf. Claudio Isopescu, Notizie intorno ai romeni nella letteratura geografica italiana del Cinquecento)
– Johan Lebel, notează în anul 1542 că Valahii ”se numesc pe ei însişi Romuini” (cf.Adolf Armbruster, Romanitatea românilor )
– Pierre Lescalopier, scrie în anul 1574, că valahii “se consideră adevaraţi urmaşi ai romanilor şi-şi numesc limba româneşte
(romanechte), adică romană” (cf.Paul Cernovodeanu, Studii si materiale de istorie medievală)
– Ferante Capecci, menţionează în anul 1575, că valahii se numesc pe ei înşişi români – “romanesci” (cf.Maria Holban, Călători
străini despre Țările Române)
Istoricul polonez Stanisław Orzechowski menționează în anul 1542, că românii „se numesc pe limba lor romini după romani, iar pe
limba noastră (poloneză) sunt numiți valahi, după italieni” (cf.Adolf Armbruster, Romanitatea românilor)
Cert este faptul ca de la inceputul secolului al XVI, valahii vor fi conștienți de latinitatea lor, termenul de român câștigând, încetul
cu încetul loc în istorie în fața termenului de valah.
Din păcate demersurile românilor de ajutorare facute către Occident vor rămâne fără răspuns, termenul de rumân devenind în
timp sinomim cu : iobag, șerb, vecin dar mai ales de “prost” (Cf. Dicționar Explicativ al Limbii Române).
Istorie furată
În migrația lor din nordul Europei spre granițele Imperiului Roman, parte din goți se vor așeza după anul 271 la nord de Dunăre, în
fosta provincie romană Dacia. Dacii au acceptat această așezare pașnică a goților, participând împreună cu aceștia la campanii de
jaf în Imperiul Roman. Sub presiunea hunilor la anul 376 gotii vor cere azil în Imperiul Roman unde vor fi acceptați, dar tratați în
mod barbar de către romani.
Impactul dintre cele două civilizații va crea o nouă mitologie de sorginte dacică care va fi adoptată, ca proprie, de țări precum
Danemarca, Suedia și Spania.
La originea acestei mitologii fabuloase va sta Iordanes, un episcop de origine gotică sau alană, născut în jurul anului 500, și care
între anii 550-551 va redacta o istorie a goților. Lucrarea numită “Getica” este de fapt un rezumat al lucrării “Historia Gothorum”
scrisă în 12 cărți de către Casiodor (cca.490 – 583), consilierul regelui got Theodoric cel Mare (454 – 526).
Intenția lui Casiodor comună cu a lui Iordanes era creerea unei identități și istorie pentru goți cel puțin echivalentă cu a romanilor.
Astfel că Iordanes/Casiodor în lipsă de imaginație vor prelua de la daci identitatea de nație, de personalități, obiceiuri, tradiții,
învătăminte și evenimente istorice.Chiar și numele lucrarii lui Iordanes va fi adaptat, în loc de “Gothica” în “Getica”.
Tinand cont de vastitatea informatiilor preluate de Iordanes este cert că încă în secolul al VI-lea mai existau multe lucrări și
documente despre geto – daci și lumea lor, necunoscute în prezent.
Vom extrage din lucrarea lui Iordanes doar paragrafele referitoare la geți cu specificația ca în timpul citirii termenului de “goți” să
întelegeți de fapt “geti”:
„ …. despre originea şi faptele geţilor …
34. În interior este Dacia întărită de prăpăstioşii Alpi în formă de cunună.
39. În al doilea popas <goţii>, pe pământul Daciei, Traciei şi Mysiei l-au avut <rege> pe Zalmoxe, despre care cei mai mulţi scriitori
de anale spun că a fost un mare erudit în domeniul filozofiei. Căci au avut erudit mai întâi pe Zeuta, apoi pe Deceneu și al treilea
pe Zalmoxe, despre care am vorbit mai înainte. Astfel că n-au lipsit cei care să-i învete înţelepciunea.
40. De aceea dintre toţi barbarii, goții au fost cei mai înţelepţi şi aproape la fel cu grecii, precum ne asigură Dio, care a scris în
greceşte istoria şi analele acestora. El spune că ei au fost numiţi mai întâi taraboşti, iar apoi pileati, aceștia fiind cei mai de neam
dintre ei, din care îsi alegeau regii şi preoţii. Pînă într-atât au fost laudati goții, încît s-a spus că la ei s-a născut Marte, pe care
fantezia poeţilor l-a numit zeu al războiului, de unde şi Vergiliu spune: Tatăl Gradivus, care ocroteşte ogoarele getice.
63. Apoi Darius, regele Persiei şi fiul lui Histaspe, a cerut în căsătorie pe fiica lui Antirus, regele goţilor, rugându-l deopotrivă şi
ameninţându-l, dacă nu i se îndeplineşte dorinta. Dispreţuind înrudirea, goţii i-au refuzat cererea. Respins, acesta s-a înfuriat de
necaz şi a trimis împotriva lor o armată de 700.000 de soldaţi, înarmaţi, căutând să răzbune printr-un rău public ruşinea sa. Şi cu
corabii făcute pod şi legate între ele de la Calcedon până la Bizant, a atacat Tracia şi Moesia. Apoi construind tot în acelaşi mod un
pod peste Dunăre, după ce a fost neîntrerupt atacat timp de doua luni, a pierdut la Tapae 8000 de luptători şi, temându-se ca nu
cumva podul peste Dunare să fie ocupat de adversarii săi, s-a întors în goană forţată în Tracia neavând încredere că solul Mysiei
va fi în siguranţă pentru a mai întârzia cel puţin pe el.
67. Pe când domnea peste goţi Burebista, a venit în Goţia, Deceneu, în timpul în care puterea la romani o avea Sylla. Burebista
luându-l pe lânga el pe Deceneu, i-a dat putere aproape regală şi după sfatul acestuia goţii au devastat pamânturile germanilor,
pe care le stapânesc în prezent francii.
68.Dar Cezar, care cel dintâi dintre toţi romanii a cerut să fie împărat şi a pus sub legile sale aproape toată lumea, supunînd toate
stapânirile, deşi a ajuns să ocupe în afară de oraşul nostru insulele din interiorul Oceanului şi pe cei care nu cunoşteau nici macar
din auzite numele romanilor să-i facă tributari romanilor, pe goţi totuşi, cu toate încercările, n-a putut să-i subjuge. Gaius Tiberius
domnea ca al treilea împarat peste romani, dar goţii şi sub domnia sa continuau să rămâna liberi.
69. Pentru ei aceasta era salvator, aceasta util, aceasta de dorit, ca tot ce-i învăţa Deceneu, sfătuitorul lor, aceasta să năzuiasca şi
ei, judecând că aceasta este util, ca ei să-i traducă în faptă dorinţele . Acesta, vazînd că ei i se supun sufleteşte în toate si că au şi
înzestrare naturală, i-a învatat aproape toată filosofia; caci el era maestru în această disciplina. Predându-le etica le-a domolit
obiceiurile barbare, învatându-i fizica, i-a facut să traiască în chip firesc dupa legi proprii, pe care pîna acum le numesc belagine,
avându-le scrise, instruindu-i în domeniul logicii le-a dezvoltat gândirea, făcându-i sa fie mai dezvoltaţi la minte decît celelalte
neamuri, arătându-le importanţa practicii i-a îndemnat să trăiasca savârsind cele mai bune. Iar în domeniul teoretic i-a facut să
cunoască cele 12 semne ale zodiacului şi contemplând mersul planetelor să stapânească cunostinţele astronomice, să stie cum şi
care sînt fazele de creştere şi descreştere ale Lunii, cu ce nume sau semne urcă sau coboară pe cer din răsărit pâna în apus cele
346 de stele.
70. Ma întreb ce placere îi facea pe vitejii barbati ca atunci când nu erau ocupati cu mânuirea armelor sa-si umple capul cu
învataturi filosofice. Vedeai cum cerceteaza unul pozitia stelelor pe cer, altul planetele mici sau mari, cum urmareste acesta fazele
Lunii, acela eclipsele de Soare, cum astrele în cercul lor pe cer se coboara în apus, dar apar din nou la rasarit, cautând acestia toti
sa-si afle odihna numai dupa ce gasesc la toate explicare.
71. Acestea şi altele ca acestea încredinţându-le gotilor cu priceperea lui (Deceneu), a strălucit ca un om minunat în faţa lor,
ajungând să asculte de el nu numai cei mulţi, dar chiar si regii. Căci a ales atunci dintre ei pe bărbaţii cei mai nobili şi mai înţelepţi,
pe care i-a învăţat teologia şi i-a îndrumat în venerarea celor dumnezeieşti şi sfinte, făcându-i preoţi, numiţi în timpul slujbelor
pileati – după părerea mea – fiindcă le-a pus pe cap tiare, care cu alt cuvânt se numeau pilleus.
72. A poruncit însă ca oamenii ceilalti, din popor, să fie numiţi capilati, nume pe care goții l-au primit ca o formă de respect şi-l
amintesc şi acum în cântecele lor.
73. După moartea lui Deceneu l-au socotit demn de aceeaşi veneraţie pe Comosicus, fiindcă era la fel de învaţat. Pentru
pregătirea lui era socotit şi rege şi prim preot şi judecător în justiţia supremă. Plecând şi acesta din cele omeneşti, a ocupat
scaunul de rege al goţilor Coryllus, care a domnit peste poporul său în Dacia timp de 40 de ani.
76. După un lung interval, în timpul domniei împăratului Domiţian, goţii temându-se de lăcomia acestuia au anulat tratatul pe
care-l încheiaseră mai înainte cu alti împăraţi şi au devastat malul Dunarii stăpânit de mult timp de imperiul roman, ucigând
soldaţii romani şi pe comandanţii lor. Mai mare peste această provincie dupa Agrippa era atunci Oppius Sabinus, iar principatul
goţilor îl avea pe Diurpaneus. În acest timp goţii pornind cu război, romanii au fost învinşi. Lui Oppius Sabinus i s-a tăiat capul, iar
goţii, atacând cetăţile şi fortificaţiile, au prădat posesiunile imperiului.
77. Împins de primejdia alor sai, Domitian a pornit în graba cu toate forţele sale spre lllyricum şi, numindu-l pe Fuscus comandant
suprem peste aproape întreaga armată imperială şi peste barbaţii cei mai aleşi, a strîns corăbiile, le-a facut pod peste Dunăre şi a
trecut împotriva armatei lui Diurpaneus.
78. Atuncii goţii n-au pregetat să pună mâna pe arme. Chiar la prima ciocnire i-au învins pe romani şi, generalul Fuscus fiind ucis
au jefuit tot ce au găsit în taberele romane, în victorie ca şi cum învingeau datorită norocului şefilor, i-au numit pe aceştia nu
simpli oameni, ci semizei, adică ansi. “
O dată cu Iordanes se va începe ofensiva asupra istoriei dacilor, multe neamuri și nații arogându-și dreptul de a-și afirma
descedența din acestia. Fapt care se va manifesta, pe scară largă și în evul mediu, legat de valahi și rumâni, și din păcate și în zilele
noastre.
Fenomen pe care îl numesc: furtul istoriei.
Copii ale lucrării lui Iordanes vor circula ulterior în întreaga Europă, generând o preocupare obsedantă a erudiților evului mediu în
a-și căuta descendența din geto-daci.
În anul 1015, Dudo de Saint-Quentin identifică pe normanzi ca urmași ai Troiei prin geto-daci. Gheorghe I. Brătianu în lucrarea sa
Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești prezinta un episod petrecut în timpul lui Ioniță Caloianul , Țarul vlah fiind
implicat intr-o discuție cu cavalerii francezi. “ Mai e, dealtfel, în cronica lui Robert de Clari un alt episod care duce la concluzii
neasteptate, în cea ce privește stările de cultura din Imperiul Asăneștilor. In stilul său naiv, povestitorul amintește de misiunea ce
a îndeplinit-o unul din cruciați, Pierre de Bracheux, în tabară valahilor, stând de vorbă cu Ioniță și cu fruntașii din tabăra lui, les
haus hommes de Blakie. El reproduce întrebarea, care cu siguranță este autentică, pentru că e firescă, pe care au formulat-o față
de războinicul străin: – Ne minunăm mult de buna voastra cavalerie, și ne minunăm mult că ați venit în țara aceasta, cari sunteți
din țări atât de îndepărtate, cari ați venit aici să cuceriți pământ. N-aveți oare, ziseră ei pământ în țara voastră de care să vă
folosiți ? Răspunsul cavalerului aduse însă un element cu totul neașteptat. – N-ați auzit, îi întreabă la rândul său, cum a fost
distrusă Troia cea mare și din vina cui ? – Ba da, răspunseră vlahii și cumanii, am auzit vorbindu-se, și mult e de atunci. – Ba,
replică Pierre de Bracheux, Troia a fost a strămoșilor noștri, iar cei care au scăpat s-au așezat acolo de unde am venit noi; și
pentru că a fost a strămoșilor noștri, am venit aici să cucerim pământ. “ Ce păcat că vlahii nu aveau lucrarea lui Dudo de Saint-
Quentin să le explice francezilor că stăteau de fapt , față în față cu strămoșii lor !
In cronica Gesta Normannorum ducum a lui Guillame de Jumièges, povestind despre cei trei întelepți: Zeuta, Zamolxes și
Deceneu, autorul identifica Dacia cu Danemarca.
Călugarul Ekkehard în anii 1100 va alcătui o istorie enciclopedică populară în evul mediu în care Zamolxes, Zeuta , Deceneu și
Comosicus apar ca întelepți goți.
În Spania, episcopul de Toledo, Rodrigo Jimènez de Rada (cca.1170 – 1245) copiază din Iordanes mare parte în lucrarea sa Historia
de rebus Hispanie sive Historia gothica amintindu-i pe învățații goți: Deceneu, Zeuta și Zamolxis. Mai mult decât atât, mai târziu
episcopul Alfonso de Cartagena (1386 – 1456) specifica în lucrarea sa Regnum Hispaniae anacephalaeosis că gotii vin în Spania din
Dacia, iar regii spanioli descind din principii daci.
Istoricul Alexandru Busuioceanu (1896 – 1961) în lucrarea sa Zamolxis sau mitul dacic in istoria și legendele spaniole referitor la
cele de mai sus face o constatare pertinentă: ’’ Îmi închipui că această parte a cronicilor spaniole n-a fost cercetată de istoricii
români, dacă nu s-a observat până acum că, pentru cronicarii spanioli, adică pentru toţi, nu Dacia a fost fondată de un împărat
iberic (autorul face referire la imparatul Traian care era de origine spaniola – subl.n) sau are a-şi căuta vreo urmă între hispanici,
ci dimpotrivă hispanicii sunt descendenţi din geţi sau daci şi Spania a fost fondată la a patra ei întemeiere, cea definitivă în sec. al
V-lea, de poporul de la Dunăre’’. Tot Busuioceanu este cel care remarcă că pe scutul Regilor Catolici Spanioli apar simbolurile
dacilor: jugul și săgețile.
În Danemarca evului mediu, prezența geților dar și a dacilor este justificată prin mai multe forme. Exista o variantă prin care se
afirmă că danezii se trag din daci, respectiv din dacii care sau refugiat în Danemarca din cauza ocupației romane. Să amintim că în
evul mediu Danemarca era numită “ Dacia”. Regii danezi, până doar acum câteva sute de ani, se auto-intitulau “reges dacia”,
păstrând memoria ancestrală a presupusei lor origini.
Pentru danezi faptul că se trăgeau din daci constituia o onoare. Rușii îi numeau pe danezi cu termenul de “dacianini”.
Celebrul scriitor danez Hans Christian Andersen, în timpul unei vizite în țara noastră, în anul 1841, făcea observația că tot ce
văzuse avea un caracter danez !
Suedia va trece de asemeni, în secolele XVI – XVII printr-o criză de identitate națională. Considerând că leaganul goților a fost
Suedia, “Getica” devine carte națională a suedezilor. Erudiții suedezi vor căuta să explice originea suedeza a personajelor getice
precum Zamolxe și Ghebeleizis, legile belagine devin la origine legi suedeze iar Zamolxe considerat primul legislator al suedezilor.
Reprezentanții de frunte a “getismului” suedez au fost: Johannes Magnus, supranumit Gothus (1488-1544), Johannes Loccenius
(1598 – 1677), Olaus Rudbeck (1630 – 1702) și Carl Lund / Carolus Lundius (1638 – 1725).
*
Din păcate erudiții europeni nu au avut la îndemână lucrarea cronicarului Kekaumenos, Sfaturi și povestiri, scrisa între anii 1075 –
1078, care prin cele scrise despre români, nu poate fi acuzat ca fiind părtinitor ci din contră, pentru a realiza cine sunt de fapt
urmașii daco-geților.
Prezentăm o mică parte din capitolul intitulat Diatriba împotriva vlahilor. Însemnări despre obiceiurile, caracterul, originea și
istoria lor : “ Vă sfătuiesc deci pe voi și pe urmașii voștri următoarele, deoarece neamul vlahilor este cu totul necredincios și
stricat, neavând credința dreaptă nici față de Dumnezeu, nici față de împărat, nici față de rudă sau de prieten ci umblă pe toți să-i
înșele și minte strașnic și fură mult, jurându-se zilnic cu jurăminte preaînfricoșate față de prietenii săi și călcându-și usor
jurămintele și făcând frății de cruce și cumetri și închipuindu-și că prin acestea va însela pe cei mai simpli și deoarece n-a păstrat
niciodată credință față de cineva, nici față de împarații mai de demult ai romeilor. Loviți cu război de către împăratul Traian și
înfrânți deplin, au fost supuși <de acesta >, iar regele lor, numit Decebal, a fost ucis și capul i-a fost înfipt într-o suliță în mijlocul
orașului romeilor. Căci aceștia sânt așa-numiții daci <ziși> și besi.” (Izvoarele Istoriei României, vol III, Scriitori bizantini)
Kekaumenos, în toată furia lui stârnită contra valahilor, motivele fiind bine întemeiate, este cel care ne sare în ajutor, fiind corect
în privința adevărurilor istorice.
Bazându-se pe documente și lucrări istorice existente la Constantinopol, este primul istoric care afirmă cert că vlahii se trag din
daci, specificând că aceștia se mai numesc și besi (populație dacică din Moesia).
La fel Iordanes este primul istoric care pomenește numele de Dacia, în anul 550, după retragerea romană, diferențiind Dacia
veche, de pe vremea lui Deceneu, de Dacia nouă din vremea lui.
Peste o sută de ani, însă, textul lui Kakeumenos, va fi fost rătăcit, deoarece, în jurul anului 1167, cronicarul Ioan Kinnamos vorbind
despre vlahi scrie: “sunt coloni de demult ai celor din Italia.”
Aceasta constatare, din păcate și nu cea a lui Kakeumenos, va fi preluată ulterior de către toți istoricii, umanistii și politicienii
ulteriori și folosită în interese politice de multe ori contrare poporului român:
• Cronicarul maghiar Simon de Keza, va scrie în anul 1283 în lucrarea sa Gesta Hunorum et Hungarorum că valahii au fost păstorii
romanilor;
• Filozoful italian Poggio Bracciolini (1380-1459) afirmă descendența valahilor dintr-o colonie formată de romani;
• Enea Silvio Picolomini / Papa Pius al II-lea (1405-1464) scrie că după înfrângerea dacilor, țara a fost colonizată cu coloni romani;
• Umanistul italian Antonio Bonfini (1453-1503) menționează că : “din legiunile și coloniile aduse în Dacia de Traian și de ceilalți
împărati s-au tras românii “’;
• Umanistul Anton Verancsis (1504-1573) , vicerege al Ungariei, menționează în lucrarea Descrierea Transilvaniei,Moldovei și Țării
Românești că valahii ”își trag originea de la romani”;
• Jan Laski (1456-1531) ,episcop de Gnezno, afirma despre valahii din Moldova că : sunt oștenii de odinioară ai romanilor”;
• Cărturarii sași L.Toppeltinus și J.Troster (sec.XVII) își afirmă convingerea că : “românii de azi ce trăiesc în Țara
Românească,Moldova și munții Transilvaniei nu sunt decât urmașii legiunilor romane”’;
• Valentin Frank von Frankenstein (1643 – 1697), comite al sașilor din Transilvania afirma latinitatea românilor ca fiind pur
romană;
• Preotul sas, David Hermann (1625 – 1682) scria că românii: ”atât cei de dincolo de Carpați,cât și cei din Transilvania,își trag
originea și numele, ba chiar și limba română, din coloniștii aduși de Traian”;
• Martin Schmeitzel (1679 – 1747), profesor la Universitatea din Halle, a popularizat în cursurile lui teoria originii pur romane a
românilor;
Toată această repetare, insistentă în timp, a concluziei lui Ioan Kinnamos va duce în Transilvania la un mod ciudat de re-
considerare a istoriei fiecărei dintre cele 4 nații eixstente. Astfel încăt Ungurii și Secuii se vor pretinde descendenți ai Hunilor,
Valahii bine-nțeles urmași ai colonilor Romanilor, iar Sașii descendenți ai Gotilor și Geților (?!). În această situație sașii deveneau
cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei.
Teoria identității sașilor cu goți și geții va fi promovată de către olandezul Johannes Goropius Becanus (1519 – 1572) în anul 1569,
și de Philip Melanchton (1497 – 1560). Conform celor doi umaniști, sașii ar fi resturile goților și geților, rămași după mutarea
goților la sud de Dunăre în Imperiul Roman.
Doctorul în istorie, Dan Dana (n.1975) prezintă cu amănunte acest fenomen indus de cărturarii secolelor XVI – XVII în lucrarea
Zalmoxis de la Herodot la Mircea Eliade, Istorii despre un zeu al pretextului: “ Conform ginerelui lui Melanchton, Caspar Peucer
(1525 – 1602), sașii se numeau pe ei însiși Detchen – constatăm încă o dată recursul la etimologii și la aproprieri fonetice, de data
aceasta cu Daci -,iar strămosul lor biblic e găsit în persoana lui Gether. Acestă teorie este ulterior dezvoltată ca o legenda despre
origini de către Albert Huet în 1591 (în calitate de Sachsengrah), în fața dietei transilvănene: el va susține originea getică a sașilor,
teza care va fi popularizată în secolul al XVII-lea de erudiți cărturari locali Tröster si Toppelt. Idiomul săsesc din Ardeal va fi
desemnat chiar ca ‘limba dacă, lingua Dacică. Această teorie dacică a originii sașilor va fi populară pentru cel puțin 250 de ani în
Transilvania (în secolele XVI-XVIII) și în umanismul german, ca mit de origine, dar și ca mărturie a continuității și a vechimii. “
În lucrarea menționată mai sus se pomenește și de încercările sibianului Johannes Tröster de a germaniza nume dacice, astfel,
Decebal devine Diezwald, iar Sarmisegetusa, Sarmis Gothusa.
Se știe însă de fapt că prima încercare de colonizare cu sași (saxonii) se datorează reginei Ghizela, soția regelui Stefan I în zona
orasului Satu-Mare, dar fără succes. Abia în timpul regalității lui Geza al II-lea (1141 – 1162) se va re-iniția procesul de colonizare.
Sașii vor fi așezați în zona orașului Satu-Mare, pe valea Bistriței și în Bistrița, în zona Sibiului, a Brașovului și la Orăștie.
Nu toți învățați sași împărtășeau această teorie aberantă. Pastorul sas Michael Lebrecht (1757 – 1807), în timpul răscoalei lui
Horea (1784) va scrie că românii ca urmași ai romanilor sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei.
Si istoricii maghiari, precum Andras Huszti, autorul cărții Vechea și noua Dacie editată la Viena în anul 1791, va reacționa la teoria
originii sașilor, scriind că românii sunt urmași ai “geților” și “ai vechilor colonii romane” și că : “Nicio națiune nu are limba atâta de
apropiată de acea veche romana ca națiunea valahilor,ceea ce este un semn sigur și care nu poate înșela că ei sunt în Transilvania
urmașii vechilor colonii romane.”
O altă încercare de “furt de istorie” o vor iniția polonezii. Johann Christoph Gatterer (1727 – 1799) , profesor la Universitatea din
Göttingen va lansa în anul 1791 ideea ca slavii descind din geți și daci. Teoria lui Gatterer este preluata pe rând de către
G.E.Groddeck (1762 – 1825), care va scrie două cărți despre geți și Zamolxe, de către Maciej Maliszewski (1799 – 1870) care în
anul 1852 va edita o carte ilustrată despre Columna lui Traian, conform căreia polonezii sunt descendenți ai dacilor refugiați în
urma cuceririi romane. Waclaw Aleksander Maciejowski (1792 – 1883) publică doua lucrari referitoare la daci și polonezi, Geto –
dacii vistulieni și niprieni strămoși ai polonezilor (1855) și Geto-dacii (1858) în care susține ferm descendența polonilor din geto-
daci. Acest fenomen va trece și în Ucraina, unde clericul rutean Mychailo Lucikai (1789 – 1843) în lucrarea sa Historia Carpato-
Ruthenorum va afirma că rutenii sunt urmașii dacilor. (după Dan Dana – Zalmoxis de la Herodot la Mircea Eliade, Istorii despre un
zeu al pretextului)
În privința rutenilor, Mychailo Lucikai, are oarecum dreptate. Mulți dintre maramureșeni, urmași ai dacilor mari, vor fi rutenizați,
în ținuturile din nordul Carpaților. Maramureșenii rutenizați își vor pastră însă în mare parte obiceiurile, tradițiile și portul
popular.
Teoria latinității prin romanizare sau teoria latinității pure prin colonizare ?
Învățații români vor prelua și populariza descendența romanică, dar în două variante:
– romanizarea dacilor și formarea unui popor daco-roman;
– descendența românilor din coloni romani , latinitate pură.
Nicolae Olahus (1493 – 1568) arhiepiscop de Esztergom (Strigonium), regent al Ungariei, umanist, istoriograf și om politic de
origine română, care prin mama descindea din familia lui Iancu de Hunedoara, va fi printre primi români care se va apleca asupra
cercetării originii poporului român. Si el va prelua ipoteza descendenței prin coloni. Într-o scrisoare adresată lui Erasmus din
Rotterdam (1466 – 1536), unul din cei mai însemnați umaniști din perioada Renașterii, îi scrie acestuia legat de românii din
Transilvania: ’’ se trag chiar de la Roma, cetatea stăpână a împăraţilor şi că au fost aşezaţi într-o parte foarte bogată Daciei, care
se numeşte Transalpina. . . ’’ Nicolae Olahus (Olahus=Valahul) va suștine în acelasi timp și unitatea de neam a românilor din Țara
Românească, Moldova și Transilvania.
Primul cronicar moldovean, Grigore Ureche (1590 – 1647) a scris între anii 1642 – 1647 o istorie a Moldovei numită Letopisețul
Țării Moldovei de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viața domnilor care scrie de la Dragoș până la Aron-
vodă.Cronicarul va observa asemănarea dintre limba română și italiană, ajungand la concluzia unei origini comune, lucru cel va
consemna: ” Rumânii,câți se află lăcuitori la Țara Ungurească și la Ardeal și la Maramoroșu,de un loc suntu cu moldovenii și toți
de la Râm se trag”.În același timp la fel ca și Nicolae Olahus, Ureche va afirma originea comună a moldovenilor, muntenilor și
ardelenilor.
Miron Costin (1633 – 1691), primul istoriograf din literatura română, va continua și completa Letopisețului lui Grigore Ureche sub
numele de Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche – vornicul . Miron Costin va mai
scrie încă o lucrare de referința, De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor.
Erudit, bun cunoscător de limbi străine, cronicarul avea la cunoștiința multe scrieri în care romanii erau ponegriți, astfel încât în
ciuda faptului că era bătrân ăi bolnav se hotărește totusi să scrie o istorie a neamului.
“Predoslovie, adecă cuvântare dintăi de descălecatul țărâi cel dintăi și a neamului moldovenescŭ
Începutul țărâlor acestora și neamului moldovenescŭ și muntenescŭ și câți sunt și în Țările Ungurești cu acest nume, români și
până astăzi, de unde suntŭ și de ce seminție, de când și cum au dăscălecat, acéste părți de pământŭ, a scrie, multă vréme la
cumpănă au stătut sufletul nostru.
Să înceapă osteneala aceasta, după atâta véci de la discălecatul țărâlor cel dintăi de Traian împăratul Râmului, cu câteva sute de
ani peste mie trecute, să sparie gândul.
A lăsa iarăș nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii durére.
Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scoț lumii la védére felul neamului, din ce izvor și seminție suntŭ lăcuitorii țărâi
noastre, Moldovei și Țărâi Muntenești și românii din Țările Ungurești, cum s-au pomenit mai sus, că toți un neam și o dată
discălecați suntŭ, de unde suntŭ veniți strămoșii lorŭ pre acéste locuri, supt ce nume au fostŭ întăi la discălecatul lor și de cândŭ
s-au osebit și au luat numele cest de acum, moldovan și muntean, în ce parte de lume ieste Moldova, hotarăle ei păn unde au
fostŭ întâi, ce limbă țin și păn-acum, cine au lăcuit mai nainte de noi pe acestŭ pământŭ și supt ce nume, scot la știrea tuturorŭ,
carii vorŭ vrea să știe neamul țărilor acestora.” (Miron Costin – De neamul moldovenilor).
Adept al teoriei latinității prin colonizare (“de la Râm ne tragem”) va lua atitudine împotriva copiștilor cronicii lui Grigore Ureche,
Simion Dascalul “ om cu multă neștiință și minte puțina” și Misail Călugărul, care afirmaseră că moldovenii sunt urmașii tîlharilor
de la Roma exilați în Dacia.
Constantin Cantacuzino, stolnicul (1639 – 1716) în Istoria Țării Românești, va cauta să explice și el unitatea românilor din cele trei
țări și a limbii : “Însă rumânii înțeleg nu numai ceștia de aici (Țara Românească, subl.n.) , ce și den Ardeal, carii încă și mai neaoș
sânt, și moldoveanii, și toț câț și într-altă parte să află și au această limbă, măcară fie și cevași mai osebită în niște cuvinte den
amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iară tot unii sânt, ce dară pe aceștia, cum zic, tot romani îi ținem, că toț aceștia
dintr-o fântână au izvorât și cură.”
Remarcabil om de cultura (autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, compozitor, om
politic și scriitor), Dimitrie Cantemir (1673 – 1723), domn al Moldovei între anii 1710 – 1711, va aborda si el romanitatea
românilor în lucrarea Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor. Cantemir însă va susține descendența pur latină, considerând
că dacii au fost complet decimați în Dacia, care ulterior ar fi fost colonizată cu romani.
Școala Ardeleană
Spre deosebire de Muntenia și Moldova, în Transilvania problema afirmării identității ca neam descedent din romani și
“pretenția” arogării statului de băștinaș au fost până în anul 1918, nevăzute cu ochi buni de către regalitatea maghiară dar și de
către Imperiul Austro-Ungar. Românii aveau statutul de “tolerați” cu istoria furată de sași și supuși celor trei nații “priviliegiate”,
maghiarii, sașii și secuii.
Primul care va lua atitudine împotriva acestei stări va fi Inocențiu Micu-Klein / Ioan Micu (1692 – 1768), episcop greco-catolic
român, cel care va deschide drumul spre afirmare a conceptului de națiune pentru românii transilvăneni.
Micu-Klein, singurul român în Dieta Transilvaniei, va cere drepturile poporului său utilizând argumente bine întemeiate:
– Românii sunt cei mai vechi locuitori ai țării;
– Românii sunt populația cea mai numeroasă din Ardeal;
– Românii lucrează pământul și ocnele (muncile cele mai grele);
– Românii dau cele mai mari contribuții și, în virtutea voinței imperiale exprimată prin cele două diplome leopoldine, trebuie să se
facă dreptate și poporului român.
Micu-Klein prin demersul lui cerea ca românii sa fie recunoscuți ca națiune, a patra în Transilvania, dar se va lovi de împotrivirea
celor trei nații privilegiate, pe motivul că cererea Episcopului cuprinde „niște lucruri pe care nu le-a cerut nimeni până acum” (?!)
La sinodul convocat în anul 1744, episcopul a declarat clerului prezent, că dacă Maria Tereza, Împărăteasa Imperiului Austro-
Ungar, nu va acorda drepturile cerute pentru români, va trece munții în fruntea credincioșilor săi.
Micu-Klein va fi chemat și cercetat la Viena, de către autoritățile austro-ungare, pentru răzvrătire. Intuind, sau avertizat de faptul
că Maria Tereza intenționa să-l arunce în închisoare, se va autoexila la Roma, unde va mai trăi încă 24 de ani, cu speranța că va fi
iertat și se va putea întoarce în țară.
Avea să moară la 23 septembrie 1768, la Roma, unde a și fost înmormantat în biserica Madona del Pascolo. Abia în anul 1997
rămășițele sale pământești vor fi reinhumate în Catedrala Sfânta Treime din Blaj, așa cum își dorise.
Inochentie Micu-Klein a fost cel care a pus bazele Școlii Ardelene.
În anul 1781, Franz Josef Sulzer (1727 – 1791) publica o lucrare intitulată Istoria Daciei Transalpine în care teoretizează că românii
nu se trag din coloniștii români aduși în Dacia, aceasta fiind părăsită în totalitate în urma retragerii armatei romane, iar românii au
apărut undeva la sud de Dunăre, între albanezi și bulgari, de la care au primit influența slavă și credința ortodoxă, după care în
secolul al XVIII-lea au emigrat în nordul Dunării. Sulzer este generatorul teoriei imigraționiste și principalul precursor a lui
E.R.Rösler. La această teorie vor adera și istoricii, I.C.Eder, Bolla Marton (1751-1831) și Johann Christian von Engel (1770 – 1814).
Justificarea teoriei imigraționiste se face prin absența surselor scrise privitor la românii din anii marilor migrații, invocându-se
chiar absența românilor în acea perioadă în spațiul carpato-dunărean. Engel va extinde data emigrarii românilor din Peninsula
Balcanică la nord de Dunare, stabilind-o undeva în secolul IX, migrație făcută sub presiunea Bulgarilor.
Membrii cei mai de seamă a Școlii Ardelene, Gheorghe Șincai (1754 – 1816), Samuil Micu (1745 – 1806), Petru Maior (1756 –
1821) și Ioan Budai Deleanu (1760 – 1820) aveau să reacționeze la această teorie imigraționista a lui Sulzer într-un mod destul de
extrem.
Teoria latinității pure dezvoltată de Școala Ardeleană încercă să impună ideea că dacii au fost exterminați, iar românii se trag din
coloni romani, iar limba româna este latina pură.
Realizarea lor demnă de menționat este însă faptul că au reușit forțarea introducerii grafiei latine în scrisul românesc în locul
scrierii chirilice.
Împăratul Austro-Ungariei, Iosif al II-lea (1765 – 1790), adept al iluminismului avea să încerce o apropiere față de romănii din
Transilvania, astfel încât el va vizita în anii 1768, 1770, 1773, 1783 și 1786, Banatul, Transilvania și Bucovina, acceptând chiar să
primească petițiile oamenilor de rând. Iosif al II-lea , avea să aprobe construirea a numeroase biserici ortodoxe în Transilvania,
intrând în conștiința românilor ca “bunul împărat”. Iosif îi socotea, în contrarul părerii nobililor maghiari și austrieci, pe români cei
mai vechi și numeroși locuitori ai Transilvaniei. Ca o paranteza, lui i se datorează și faimosul joc de cuvinte rostit în limba latină,
realizat din numele localităților de pe Valea Somesului, Salva, Parva,Nepos si Romuli: “Salve parvae nepos Romuli “ – Vă salut mici
nepoți ai Romei.
După moartea lui Iosif al II-lea, românii transilvăneni vor conștientiza că situația lor politică și de nație nu se va schimba. Astfel
încât în anul 1791 ei înaintează noului împarat al Sfantului Imperiu Roman, Leopold al II-lea (1790 – 1792) doua memorii
cunoscute sub numele de Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae ( Petiția Valahilor din Transilvania)
Documentul a fost redactat de cei mai mari clerici ai națiunii române din Transilvania, dar și de reprezentanții Scolii Ardelene:
Iosif Meheși de la Cancelaria Aulică, Ignatie Darabant episcopul de Oradea, Ioan Para vicarul de Nasaud, Samuil Micu, Petru
Maior, Gheorghe Șincai, Ioan Piuariu-Molnar,Ioan Budai Deleanu,s.a.
Preambulul memoriului este un document de excepție care sintetizeaza teoria latinistă pură susținută de Școala Ardeleană,
necesară în acel moment pentru câștigarea drepturilor ca nație în rândul “națiilor privilegiate” din Transilvania.
„Fericite auguste împărate! (…) Națiunea română este cu mult cea mai veche dintre națiunile Transilvaniei din vremea noastră,
întrucît este lucru sigur și dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, al unei tradiții niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor
și obiceiurilor, că ea își trage originea de la coloniile romane aduse la începutul secolului al doilea de către împăratul Traian, în
nenumărate rînduri, în Dacia, cu un număr foarte mare de soldați veterani, ca să apere Provincia. Urmașii lui Traian Augustul au
stăpînit Dacia cîteva secole. Sub a lor neîntreruptă stăpînire, în această Provincie a fost răspîndită și credința creștină după ritul
bisericii răsăritene prin străduința episcopilor Protogen, Gaudențiu, Niceta și Theotin, mai ales în secolul al IV-lea, după cum ne-o
arată această întreagă istorie bisericească. (…) Cînd ungurii, către sfîrșitul secolului al IX-lea, sub ducele (lor) Tuhutum, au năvălit
în părțile Transilvaniei, locuitorii romani ai acestor (părți) se numeau cu numele, schimbat, de vlahi, după mărturia celui mai vechi
scriitor al Ungariei, Anonymus, notarul regelui Béla: în fruntea lor se afla în clipa aceea ducele lor propriu, Gelu, cu putere
supremă, nenorocos însă în lupta la care a pornit cu ungurii spre apărarea patriei sale, de vreme ce în acea luptă el și-a pierdut și
domnia și viața. (…) Atît istoria Patriei cît și istoria romană ne arată că românii au locuit în părțile Transilvaniei desigur cu multe
secole înainte de a fi venit ungurii, și, cînd ei, pierzînd în luptă pe propriul lor duce Gelu, nu s-au mai împotrivit ungurilor, ci mai
curînd, de bunăvoia lor, prin chiar acest fapt au admis de la sine pe unguri la conlocuirea cu dînșii, la concetățenie, ca și la
comunitatea drepturilor regnicolare. Ungurii au fost mulțumiți cu această liberă și spontană acțiune a românilor, și amîndouă
neamurile și-au găsit în concetățenie și în comunitatea drepturilor fericirea lor, pe care n-au voi s-o încreadă sorților unui război
ulterior, de al cărui sfîrșit nesigur amîndouă trebuiau să se teamă. (…) Că sașii au venit în părțile Transilvaniei în secolul al XII-lea,
(iar) armenii și bulgarii în secolul al XVII-lea și că au obținut (și ei) admisiunea, ne mărturisesc, afara de istorie, privilegiile și
diplomele principilor. Mai rămîn germanii, cetățeni ai Patriei, care, după cum ne-o dovedește de asemenea istoria, au venit în
Provincie mai ales pe la sfîrșitul secolului al XVII-lea cu armata fericitului împărat Leopold și au obținut admisiunea exact în același
fel în care (au obținut-o) și ungurii, care au venit pe la sfîrșitul secolului al IX-lea. (…)”
Drepturile nației române solicitate de memorandiști erau:
– românii să nu mai aibă statutul de tolerați în Transilvania și să fie considerați ca a patra nație;
– să nu mai fie ocărâți și jigniți;
– să fie repusi în drepturile civile și regnicolare (drepturi istorice vechi medievale);
– clerul să fie tratat în mod egal cu cel al clerului celorlalte nații;
– alegerea deputaților în dieta Transilvaniei să fie proporțională raportat la numarul populației.
Din păcate la acea data Dieta țintea la o restabilire a privilegiilor feudale maghiare, si nu se accepta o revizuire fundamentală în
care să fie incluși și românii. Atunci cand memoriul a ajuns la Împărat, el cazuse deja de acord cu marea nobilime maghiară
interesată în susținerea intereselor lor. Totusi Leopold va trimite documentul memorandului Dietei spre dezbatere.
Cancelaria Aulică în frunte cu contele Samuel Teleki vor respinge punct cu punct revendicărilor românilor, considerând inutilă
recunoașterea unei a patra “nați” în Transilvania. Memoriul a fost citit în Dietă în luna iunie 1791, provocând consternarea și
indignarea membrilor (din 422 de membrii ai Dietei, românii erau reprezentați printr-o singură persoană !).
Petiția a fost respinsă iar statutul românilor a rămas neschimbat pâna în anul 1918.
Teoria imigraționistă a lui Röesler și reacțiile istoricilor români.
În anul 1871, Eduard Robert Röesler (1836 – 1874), istoric austriac publică lucrarea “Romänische Studien. Untersuchungen zur
älteren Geschichte Rumäniens” [Studii românești. Cercetări asupra istoriei mai vechi a României] în care va relua și dezvolta
teoria imigraționistă propusă de Franz Iosef Sulzer.
Teoria lui Röesler are la baza ipoteze și speculatii care au în vedere imposibilitatea romanizarii dacilor de către romani; opinie
care se sprijină pe urmatoarele considerente:
– dacii au fost total masacrați în cele două războaie daco-romane;
– românii s-au format la sud de Dunăre şi apoi au migrat spre nord, dovadă fiind după parerea lui asemănările câtorva cuvinte din
limbile română şi albaneză;
– Dacia a fost părăsită în totalitate de romani, aceasta rămânând pustie;
– pretinsa lipsă a izvoarelor istorice timpurii, care să furnizeze informaţii despre români;
– imposibilitatea romanizării Daciei în numai 165 de ani.
După părerea lui Röesler, românii au trecut Dunărea pe la mijlocul secolului al XIII-lea, după marea invazie tătară din anul 1241-
1242. Autorul “Studiilor românești” motivează acesta trecere ca un refugiu al românilor de la sud de Dunăre, la nord, în urma
intensificării procesului de slavizare a Împeriului vlaho-bulgar.
Acesta teorie imigraționistă avea să fie câștig de cauză pentru cele trei nații privilegiate din Transilvania (maghiarii, secuii și sașii)
prin demonstrarea migrației românilor, abia, în secolul al XIII, pe fondul afirmării principiului de “primul venit” mai ales din partea
maghiarilor.
Teoria va deveni o dogmă pentru istoricii maghiari și germani ai timpului, dar și a celor din generațiile următoare, precum: Pal
Hunfalvy / Paul Hunsdorfer (1810 – 1891), Balint Homan (1885 – 1951), Pal Engel (1938 – 2001) s.a.
Aceasta teorie va fi combătută însă de istoricii români ai timpului.
Dimitrie Onciul (1856 – 1923) în lucrarea sa Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinții românilor în Dacia Traiană publicată în anul
1885 va respinge teoria imigraționistă, demonstrând argumentat formarea poporului român pe o arie extinsă pe ambele maluri
ale Dunării.
Alexandru Dimitrie Xenopol (1847 – 1920) va scrie între anii 1888 – 1893, Istoria românilor din Dacia Traiană, lucrare în șase
volume de aproape 4000 de pagini, în care va contesta teoria imigraționistă, și va explica mecanismul de romanizare al dacilor.
De fapt promotorul teoriei romanizării a fost Bogdan Petriceicu Hașdeu (1838 – 1907) care în anul 1860 (la 22 de ani !) publica
lucrarea Pierit-au Dacii ?. Tânarul istoric va demonstra că Școala Ardeleană și continuatorii ei au făcut o interpretare forțată a
izvorelor antice legat de dispariția dacilor și formarea poporului român din romani puri. Hașdeu susține formarea poporului
român pe substratul dacic dar cu infuzii de elemente romane și ale popoarelor migratoare.
În contradictie cu Xenopol și Hasdeu, Nicolae Densusianu (1846 – 1911), adept al tezelor Școlii Ardelene oscilează între latinismul
pur prin colonizare și romanizarea a dacilor, chiar dacă în monumantala sa lucrare Dacia Preistorica cauta dovezi despre geneza
dacilor.
Marele istoric roman, Nicolae Iorga (1871 – 1940) va fi cel care va dezvolta teoria romanizării dacilor și colonizarii cu veterani și
cetățeni romani. Istoricul va motiva reușita romanizării printr-o re-romanizare petrecută în timpul scurs dintre Împăratul
Dioclețian și Împăratul Constantin cel Mare (283 – 337), prin demonstrarea legăturilor strânse dintre teritoriile de la nord de
Dunăre cu cele de la sud aflate în componența Imperiul Roman.
Constantin C.Giurescu (1901 – 1977) autorul celei mai citite istorii a românilor, păstrează linia deschisă de către Nicolae Iorga,
dezvoltând în special sistemul posibil de romanizare în Dacia Felix, precum și afirmarea continuității daco-romane și legitimitatea
ei.
Aceasta teorie a romanizării va fi preluată și de istoricii ulteriori cei din zilele de astazi, din păcate neinsistându-se la nivel
academic, în virtutea ultimelor descoperiri arheologice din ultima vreme, să “reconsidere” istoria.
O altfel de istorie în viziunea istoricilor clasici, necunoscută nouă.
Revenind la începutul acestui capitol, să ne aducem aminte de faptul că și marii noștrii istorici clasici nu erau în totalitate convinși
de teoria romanizării. Cazul lui Nicolae Iorga și Constantin Daicoviciu fiind prezentate la finalul primului subcapitol. Constantin
C.Giurescu făcând paralela între durata ocupațiilor romane în alte țări și Dacia, nu găsea logica posibilității nașterii unei populații
de limba latină într-o durata de timp atât de scurtă. Și de o limba latină atât de apropiată de limba italiană, cum bine menționa
istoricul maghiar Andras Huszti în anul 1791.
În toată această problema a romanizării se uita acel element determinant care bloca procesul unei romanizari. Reocuparea
provinciei Dacia de triburile libere dacice care în mod sigur nu fuseseră romanizate nici prin forță nici pașnic.Si mai ales că această
reocupare a fostei provincii romane din Dacia avea să fie definitivă, până în zilele noastre.
Nu exista nici un document ulterior care să confirme că după anul părăsirii Daciei de către romani cu daci romanizați sau fără,
romanii ar fi re-romanizat pe dacii liberi. Însă există foarte multe informații în care daci liberi, costobocii și carpii au atacat și
terorizat împărații romani și pe supușii lor chiar la ei acasă în Imperiul Roman.
Nu putem să spunem că istoricii noștri clasici nu cunoșteau aceste lucruri.
Nicolae Iorga, își punea întrebarea în cuprinzătoarea lucrare Istoria Românilor, ce sa întâmplat după părăsirea provinciei Dacia:
“Să nu uităm apoi pe Dacii de peste hotar, așa de vioii și de temuții Carpi, a căror coborâre a trebuit să urmeze îndată după
părăsirea oficială a provinciei”. Iorga realiza că intrarea dacilor în provincie, nu a facilitat procesul de romanizare început, dacă
într-adevar romanii inițiaseră un asemenea proces, ci chiar l-au blocat. Dacii colaboraționiști care nu fugiseră odată cu coloanele
romane, mai mult ca sigur au fost judecați și executati, sau aceștia au fost iertați în condițiile puse la tratativele purtate dintre
Împăratul Aurelian și șefii triburilor dacice libere.
Interesant este faptul că un eveniment atât de important ca și părăsirea Daciei, atât de jeluită de cetățenii Romani, nu a fost
menționat în acte, nu au existat procese verbale, nu au existat liste de persoane care urmau a fi evacuate și alte acte care s-ar
putea intocmi în asemenea condiții, ținând cont că romanii erau atât de meticuloși în administrație, încât aveau evidența și a unui
kilogram de sare.
Tratativele dintre Aurelian și șefii de triburi nu au fost consemnate în nici un document.O decizie atât de importantă colportă o
serie de documente legale, de contracte, de înțelegeri și alte acte, și totuși ele nu există.
Sau poate ele au existat ?, sau există ?
Care a fost cauza reală a părăsirii Daciei de către romani ? De ce această părăsire a fost făcută în timpul lui Aurelian ? De ce după
părăsirea provinciei Dacia au urmat un șir lung de Împărați de origine Dacă ?
Sunt întrebări la care poate, în timp, vom avea raspuns, sau poate nu ?
Aceste pierderi de documente sau distrugeri ale lor este un proces care se va perpetua şi în perioada istoriei ulterioare a dacilor.
” S-a pierdut opera lui Dio Chrysostomos sau din Prusia despre geţi:din cele ale lui Statilius Crito, medic şi prieten a lui Traian,
asupra războaielor dacice, Apolodor din Damasc, arhitectul său, despre podul care unea cele două maluri ale Dunării şi despre
fortificaţiile şi tehnica militara, şi Balbas cu privire la topografie şi geodezie, rămân, doar lamentabile fragmente. Din istoria lui
Ammianus Marcelinus ne lipseşte partea referitoare la Traian, şi din cea a lui Apian nu există decât fragmente în legătură cu
războaiele dacice. (Jesus Pardo – Conversaţii despre Transilvania)
Interesant este însă faptul că aceste distrugeri de documente se vor face şi voit.
În general, istoricii prezintă în mod idilic relaţia dintre Traian şi Hadrian, viitorul împărat roman, menţionându-se şi gradul de
rudenie dintre ei. Totuşi se pare că această relaţie nu era chiar aşa, iar adevărata ei natură va duce la pierderi inestimabile pentru
istoria dacilor.
“Comentariile lui Traian despre acele razboaie s-au pierdut, datorită, în parte, faptului că Adrian a facut să se reduca ritmul
copierii şi publicarea lor…..
Această dorintă a lui Adrian se atribuie de asemenea de către câtiva unui resentiment împotriva lui Traian, ale cărei beţii trebuia
să le imite în silă pentru a putea fi în rând cu lumea; în plus Traian nu l-a numit niciodată pe Adrian ca succesor al său în mod
oficial. Se ştie că Adrian a redus numarul de monede în circulaţie cu efigia predecesorului său, şi că pierderea cărţii De bello
Dacico se poate datora numai unei decizii imperiale, mai mult sau mai puţin secrete, de a nu încuraja difuzarea ei.”(Jesus Pardo –
Conversaţii despre Transilvania.)
Cel pomenit de către Jesus Pardo,Adrian, nu este altul decât Publius Aelius Traianus Hadrianus (24 ianuarie 76 – 10 iulie 138), cel
care avea să-i urmeze lui Traian la tronul imperial între anii 117 -138.
În toate actiunile lui Hadrian avea să-l conteste pe Traian, atât politica cât şi realizările acestuia, urmărind chiar să părăsească nou
cucerita provincie dacică pe motivul dificultăţii apărarii ei, fapt ce se va dovedi ulterior în cursul timpului.
Încercări de modificare a istoriei le va face şi Hadrian care avea să omită de altfel şi titlul de Dacicus de pe toate inscripţiile în care
era menţionat Traian.
*
Revenind la observațiile istoricilor nostri, privind teoria romanizării, vom continua cu concluzia istoricului Dimitrie Onciul (1856 –
1923) : […] Pe baza indiciilor istorice, noi nu putem susține romanizarea acestei țări decât în partea apuseană a Ardealului cu
Banatul timișan și Oltenia, pe care teritoriu se mărginise colonizarea romană. In Moldova și Valahia răsăriteană, precum și în
regiunea dintre Tisa superioară și Ardeal, lipsea această temelie; aici nomenclatura topografică a rămas sub dominația romană
curat dacă, ca și populația. […] Și după părăsirea provinciei dacii din țară susțin ostilități cu Imperiul roman. Acest element ostil, în
cea mai mare parte, nu se poate privi ca romanizat.” (Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, ed. critică îngrijită de A. Sacerdoțeanu,
București, Editura Științifică, 1968, p. 167–168).
Admiterea imposibilității romanizării generalizate este negată și de către Onciul în urma însușirii concluziilor lui Rösler: “ Avem
motive să credem că elementul dacic supus s-a ținut departe de contactul cu civilizația romană și și-a menținut dușmănia față de
Roma. Romanitatea Daciei a fost însă diferită de cea a altor provincii cucerite de armata Romei. În Italia de Sus, Gallia, Spania,
Britannia, Pannonia etc. ea a fost produsul unei fericite deznaționalizări a unei populații numeroase preexistente care a continuat
să reprezinte majoritatea, a atragerii acestei populații la un alt mod de a gândi și de a vorbi, a amestecului unei părți a sângelui
roman imigrat cu cel local iberic, celtic și alte neamuri. În Dacia însă a fost creată o adevărată țară de colonizare dintr-un teritoriu
slab locuit și înconjurat de o populație dușmănoasă, în care însă romanitatea nu și-a înfipt rădăcini atât de adânci, nesprijinindu-
se pe bazele sigure ale unei naționalități cucerite și din punct de vedere spiritual. De aici și ușurința cu care mai târziu a putut să
fie îndepărtată și a dispărut, fără a lăsa atât de multe urme ca în Britannia sau în Noricum, fiind ștearsă ca o simplă poleială.
(Robert Roesler, Romänische Studien. Untersuchungen zur alteren Geschichte Rümäniens, Leipzig, 1871, p. 44–45)
Analizând ambele texte constatăm că amândoi istoricii admiteau romanizarea doar în teritoriul ocupat de romani. În același timp
ambii istorici vedeau în dacii liberi, factorul determinant în blocarea romanizării, Röesler îi considera pe baștinași dușmănoși prin
informațiile scriitorilor antici care îi numeau pe daci, cei mai războinici și de temut. Istoricul german, în mod logic elimina
posibilitatea romanizării dar și a colonizarii, tot în prisma reocuparii provinciei Dacia de către Dacii liberi.
Eliminând posibilitatea formarii poporului român în aceste condiții în Dacia nord Dunareana, Rösler având informații despre
marea masă de valahi existentă la sud de Dunare, menționată încă din secolul al VI d.Chr. în cronicile bizantine, vine cu ipoteza
formării poporului român în spațiul cuprins între Dunăre și Munții Balcani (Haemus). De unde ulterior ar fi migrat în mod pașnic la
nord de Dunăre. “Invadarea și ocuparea Valahiei a fost liniștită și imperceptibilă, începutul ei, care trebuie să fi fost încă în
perioada dominației cumane, neputând fi precizată. La fel de puțin menționată este și așezarea vlahilor de sud pe pământul
Greciei care a avut loc ca urmare a migrației albanezilor începând cu secolul al XII-lea. Multă vreme și mulți dintre ei au zăbovit
doar o parte a anului pe văile și câmpiile țării care a fost numită apoi după numele lor Valahia, considerând încă câmpiile din
Haemus drept adevărata patrie, cămin părintesc, până să ajungă la așezări stabile în nord.”(Robert Roesler, Romänische Studien.
Untersuchungen zur alteren Geschichte Rümäniens, Leipzig, 1871, p. 118–119)
Dimitrie Onciul într-o încercare de raspuns, provocarii inteligente făcute de Röesler, din lipsă de argumente, va accepta concluzia
germanului: “Admigrarea română din dreapta Dunării, care trebuie deci s-o admitem, nu alteră caracterul de continuitate al
elementului roman în Dacia Traiană, așa că se păstră tradiția despre originea dacoromânilor din timpul dominației romane asupra
acestei țări. Partea rămasă în Dacia, după pierderea provinciei, formă elementul fundamental, din care se născu poporul
dacoromân. Adaosul primit succesiv din dreapta Dunării contribui mai mult la întîrirea numerică a acestuia, decât la întemeierea
lui. Până în secolul VII, când începe admigrarea de care e vorba, s-au putut păstra în părțile muntoase ale Daciei încă destul
element roman, pentru ca continuitatea să nu fie aici nicidecum întreruptă. Argumentul toponimic împreună cu tradiția istorică
pun aceasta, cum am văzut, afară de îndoială.” (Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, ed. critică îngrijită de A. Sacerdoțeanu, București,
Editura Stiințifică, 1968, p. 257)
Alexandru Xenopol respinge teza lui Röesler, neadmițând o romanizare la sud de Dunăre: “Pentru ca poporul român să revină în
Dacia din Moesia, trebuia ca el să se fi aflat acolo la epoca la care se presupune că a părăsit-o, sau cel puțin la o epocă anterioară.
Însă noi vom vedea că aceasta niciodată nu s-a întâmplat, că elementul român întotdeauna a fost prea slab în Moesia […].” (A.D.
Xenopol, Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană, București, 1998, p. 49)
Dar într-un moment de luciditate, făcând parelela între perioada posibilei migrări a românilor de la sud la nord, stabilită de
istoricul german, după invazia tătarilor (1241-1242) aduce unul dintre cele mai puternice argumente în favoarea non – emigrării:
“Ce nevoie ar fi împins pe valachi a trece Dunărea în cei dintîi ani ai ființării statului valacho-bulgar? […] Cum să ne putem închipui
că valachii să fi părăsit țara lor tocmai în momentul când, întemeind un stat neatârnat, ei puteau să se bucure de toate drepturile
lor, și în ce scop?” (A.D. Xenopol, Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană, București, 1998, p. 49)
In secolul XIII situatia romanilor la sud de Dunare era situata la cele mai inalte niveluri de dezvoltare si putere militara in
Balcani.Imperiul vlaho – bulgar al Asanestilor, sub conducerea lui Ioan Asan II (1218 – 1241) va deveni cea mai puternica forta
militara rivalizand cu Imperiul Bizantin. Si dupa moartea lui , urmasii: Caliman I Asan (1241-1246), Mihail I Asan (1246 – 1256),
Caliman II Asan (1256 – 1257) si Mitu Asan (1257 – 1258) vor cotinua politica de dezvoltare politica si sociala inceputa inca de pe
vremea lui Ionita Caloianul (1197 – 1207).
Nici după venirea la putere a macedoneanului Constantin Tich (1258 – 1277), situația vlahilor nu se va schimba, noul țar al
Imperiului vlaho-bulgar își va adăuga numele de Asan, se va căsători cu nepoata lui Ioan Asan II, Irina de Niceea și își va numi fiul
cu numele de Mihail Asan, păstrând forma statului preluată de la Asănești. După anul 1323, Asănești vor reveni din nou la putere,
continuând tradiția familiei valahe, până în anul 1396, cand vor fi ocupați de turci.
Astfel că teoria imigrării românilor de la sud de Dunare nu se demonstrează, din lipsa de cauzalitate și motivație.
Un alt argument contradictoriu teoriei rossleriene este prezența valahului Gelu, în momentul încercării maghiarilor de a cuceri
Transilvania (890 – 904/5). Anonymus face afirmația pertinentă că după moarte lui Gelu, Tuhutum, nu a decimat românii ci a
ajuns la un consens cu nobilii voievodului român, făcând pace cu aceștia.
Teoria lui Röesler, are însă și o parte de adevăr, poporul român s-a format, și, la sud de Dunăre.
Revenind la harta cu arealul triburilor geto-dacice din timpul lui Herodot, să ne amintim că aceștia erau răspândiți de la Munții
Balcanici și până la Dunăre, și de la Dunăre și până în nordul Munților Carpați, de la Tisa și până la Nistru și Marea Neagră. Ca o
ironie a istoriei romanii nu vor romaniza ținuturile de la sud de Dunare ci le vor “daciza” în permanență, mutând în nenumarate
perioade, mari populații de la nord de Dunare, fenomen pe care îl putem numi, “re-dacizare” a dacilor de la sud de Dunăre.
De altfel primele informații despre valahi, sub forma vlahi le avem încă din secolul al VI, datorită apropierii de Imperiul Bizantin, si
de interferențele care se vor crea cu aceștia în decursul sutelor de ani.
O alta teza a lui Röesler este lipsa de documente, fiind invocată chiar absența românilor între secolele al IV – XIII în teritoriile nord
dunărene. Dimitrie Onciul va contrazice această teza specificand ca sursele documentare în care sunt menționați românii există,
dar ei sunt menționați de cele mai multe ori sub alt nume.
După părăsirea provinciei Dacia de către romani, aceștia se vor confrunta cu desele incursiuni ale carpilor și geților, începând din
anul 271 și până în 381. În această perioadă mulți dintre împărații romani își vor atribui titulatura de Dacicus Maximus și Carpicus
Maximus. Mulți dintre împărații romani vor fi de origine dacică, ajungându-se până la autoritarul Galerius, care va tinde să
schimbe numele Imeriului Roman în Imperiu Dacic.
În anul 367, în timpul campaniei Împăratului Valens, la nord de Dunare , trupele romane se vor așeza lângă un sat carp, Vicus
Carporum, în bună întelegere însă cu aceștia, pentru a evita un conflict cu renumuții războinici carpi. În anul 448 la întălnirea
dintre Attila și Priscus, acesta din urmă va menționa existența ausonilor (a dacilor mari nordici, vorbitori de limba latina veche) și a
unui conducător al acatirilor pe nume Curidachus. Attila se va auto-intitula ’Attila, Rex Hunorum, Medorum, Dacorum’’.
Începuturile vieții creștine sunt consolidate la nord și sud de Dunăre de preoții de origine daco-getică: Ulfila,Aeticus Histricus, Ioan
Maxențiu și Dionisie Exiguul. În anul 536, Împăratul Iustinian duce pentru apărarea Mănăstirii Sf. Ecaterina din Peninsula Sinai,
100 de daci împreună cu familiile lor. În conviețuirea lor cu slavii, dacii vor fi prezenți sub numele de anti sau/si limitanei (la
hotare). Prima mențiune despre vlahi este făcută de către cronicarul Cedrenus în anul 617, an după care ei vor fi omniprezenti,
sub acest termen, în istoria valahilor dar și a Imperiului Bizantin.
Termenul de ausoni, atribuit de unii istorici, dacilor, dar contestat de alții, va mai apare însă în izvoarele bizantine, denumind
aceasi populație, vlahii.
Cronicarul bizantin, Nicetas Choniates confirmă în lucrările sale faptul că neamul vlahilor sud dunăreni și al valahilor nord
dunăreni era de fapt o singură nație vorbitoare de aceași limbă.
Care era această limbă ?
În urma morții împăratului grec, Ioan Vatatzes al Niceei (1221-1254), fost aliat a lui Ioan Asan II (1218-1241), fiul celui dintâi,
Teodor al II-lea Lascaris (1254 – 1258), va scrie un panergic dedicat tatălui său, în care printre altele, menționează:„ A unificat
pământul ausonilor, care era divizat în foarte multe părți de suverani străini și despotici, latini, perși, bulgari, sciți și alții, i-a
pedepsit pe tâlhari și și-a apărat pământul” (A.A.Vasiliev – Istoria Imperiului Bizantin).
Textul surprinde prin realitatea istorică evocată de împărat. După moartea lui Ioan Asan II la 1241, Regnum Valachorum al
Asăneștilor traversează o puternică perioadă de criză. Țarii Asănești se succed rând pe rând, pe scurt timp, datorită frecventelor
asasinate, boierii imperiului sunt implicați în comploturi, grecii și latinii întrevăd ocuparea imperiului vlaho-bulgar, idem și
împăratul de la Niceea, Ioan Vatatzes (!), însă în final, puternicul boier macedonian Constantin Tich, va prelua frâiele imperiului,
înducând din nou o stare de siguranță si stabilitate.
Cea ce ne intereseaza în acest moment, pe noi, este faptul că Teodor Laskaris, bun cunoscător al evenimentelor epocii nu-i
numește pe vlahi, cu termenul de vlah, ci cu termenul de auson, adică vorbitor de limbă latină veche. Împăratul Nicenian nu face
nici o confuzie, menționând cu claritate, celelate nații implicate în situația incertă a imperiului asăneștilor: latini, persi (?), bulgari,
sciti (tatari), uitând însă, din modestie, să menționeze interesul special al grecilor pentru Regnum Valachorum. Făcând această
afirmație clară, legat de limba specific latină a vlahilor, își confirmă practic descendența. Mama lui Teodor Laskaris, Elena, era
vlahă, fiica a țarului Ioan Asan II (1218 – 1241). Este mai mult ca sigur că Teodor, pe lânga limba greacă, cunoștea la perfecție și
limba maternă.
In acea perioadă a imperiului bizantin, grecii bizantini erau pomeniți sub numele de romei, ca amintire a descendenței lor de la
Roma, chiar dacă utilizau mai mult limba greacă, iar vlahii erau pomeniți ca și ausoni, vorbitori de limbă latină veche.
Laonic Chalcocondil, un istoric pentru eternitate
Unul dintre istoricii medievali puțin mediatizați, din păcate, a fost Laonic Chalcocondil. Istoria imperiului bizantin pe care o
scrisese este presărată cu multe mențiuni și evenimente despre istoria românilor. Ce este însă remarcabil autorului este faptul că
el scrie despre daci și vlahi, din surse pe care nu le cunoaștem, fără să menționeze însă că aceștia au fost ocupați de romani, sau
ar proveni din coloni romani.
În disputa dintre Röesler și istoricii clasici români , cronica lui Chalcocondil ar fi putut fi un argument foarte puternic pentru
susținerea originii poporului român, mai ales că cronicarul își scria lucrarea în jurul anilor 1450.
Laonic Chalcocondil (cca 1423—cca 1490) a fost unul dintre cei mai de seamă istorici bizantini din secolul al XV-lea. Originar din
Atena, a trăit o parte a vieții în Pelopones și la Atena. Principala operă a lui Laonic Chalcocondil este lucrarea de istorie, “Expuneri
istorice” alcătuită în 10 cãrti, în care relateazã evenimentele istoriei bizantine între 1298 și 1463. În centrul operei sale stau însã
turcii, cuceritorii lumii bizantine, pe care Laonic îi înfãtiseazã cu o remarcabilã, obiectivitate, dar uneori, chiar cu simpatie.
Vom incerca să prezentam și să comentăm parte din textul cronicii lui Laonic Chalcocondil (text preluat din Revista “Dacia
Magazin”).
“În timpul domniei acestuia <Orhan, 1326-1362>, opt mii de turci, trecând peste Helespont în Europa, au ocupat o cetate elină
din Chersones și de aici, năvălind, bântuiau Tracia până la Istru prădând-o ; și au luat multă pradă și prinzând foarte mulți robi îi
treceau în Asia. Și-i luau și-i duceau cu ei si pe elini și pe tribali <vlahii balcanici >. Tot atunci, o ceată nu mică de șciti <tătari> au
năvălit din Sarmatia <Rusia> până la Istru și, trecând Istrul, i-au surprins pe turci în Tracia și i-au înfrînt în luptă și i-au ucis fără
crutare aproape pe toti.”
Prezentarea vlahilor balcanici sub numele de tribali, nume utilizat de către grecii antici pentru a identifica triburile dacice așezate
la sud est de malul drept al Dunării (nordul Serbiei de azi), dovedește din partea cronicarului cunoașterea multor izvoare antice.
“Cei câțiva care nu au pierit s-au salvat trecând iarăși în Asia și nu au mai venit înapoi.
Cum și neamul care locuiește din Dacia pînă în Pind și care se întinde în Tesalia. Vlahi se numesc și unii și ceilalți. Și n-aș putea să
explic și să spun care din aceștia la care au venit .”
Constatarea autorului, poate fi concluzia de bază, de confirmare dar și infirmare a teoriei rosleriene. Și Chalcocondil ridica
problema originii ințiale a valahilor în urma constatării că aceștia existau pe ambele părți ale Dunării din Nordul Carpaților și până
la Munții Balcanici, dar împrăștiați și în alte zone ale Pensinsulei Balcanice.
“Si se pregătea <Baiazid I, 1389-1402> din plin din această pricină să năvălească în Peloponez, dar i-a venit vestea că peonii <
maghiarii> și celtii <sasii> și nu putini dintre germani s-au adunat sub conducerea lui Sigismund, regele si autocratul romanilor
<Sigismund rege al Ungariei și Împărat al Sfântului Imperiu Roman , 1387-1437>, ca să pornească împotriva lui si că se pregătesc
să treacă Istrul și că ar avea cu ei si pe daci <valahii> , un neam nu lipsit de vitejie, drept călăuze la drum si ca să deschidă calea
oștirii.”
Cronicarul identifică foarte bine pe maghiari, sași, germani de sub conducerea lui Sigismund, dar si pe români, despre care are
cuvinte de laudă.
“Peonia <Ungaria> începe de la Viena, oras al germanilor si, înaintând împreună cu Istrul către răsărit, ajunge la daci <valahi> și la
tribali <vlahii balcanici> , iar spre miazănoapte ajunge la boemi, care sînt numiți cehi […] “
Chalcocondil delimiteaza corect granițele Ungariei, regatul întinzându-se la Viena și până la Țara Românească și Țaratul de la
Vidin. Pentru ai deosebi însă pe români utilizează termenul de daci pentru cei din Țara Românescă și de tribali pentru locuitorii
din sudul Dunării.
“Unii cred că acestia <maghiarii > au fost în vechime geți si că locuiau sub muntele Haemus și, fiindcă erau năpăstuiți de șciți, au
urcat spre țara aceasta în care locuiesc și acum. Altii însă spun că ei au fost daci. Eu unul n-aș putea spune asa de lesne ce va fi
fost la început acest neam. “
Constient de imensitatea spațiului valah, cronicarul își pune întrebarea, dacă nu cumva și maghiarii se trag din vechii geto-daci.
“ Îndată ce si-a sfîrsit pregătirile de război, el <Sigismund de Luxemburg > a pornit drept spre Istru, împotriva lui Baiazid, luându-și
drept călăuze de drum pe peoni <unguri> și pe daci <valahi>.
Mai târziu, totuși, trimitând <Baiazid> armate în Peonia < Ungaria > si Peonodacia < Transilvania >, jefuia tările acestea. După ce a
mai trecut un timp, a pornit cu război asupra dacilor <valahii > și a lui Mircea, domnul Daciei < Țării Românești >, învinuindu-l că el
a început războiul și că a luptat alături de peoni <maghiari> împotriva lui.””
Cronicarul dă din nou dovadă de cunoaștere a istoriei și geografiei spațiului nord dunărean. Identifică Peonia ca Ungarie a
maghiarilor, Penodacia, care parte componentă a Regatului Maghiar, dar cu populație preponderentă alcătuită din daci (valahi),
iar Dacia, Țara Românescă locuită de valahii de la nord de Dunăre.
“Sînt acesti daci un neam viteaz în lupte si nu prea civilizat , locuiesc în sate și se îndeletnicesc mai mult cu păstoritul. Țara lor se
întinde din Ardeal, Dacia peonilor , de unde începe si pînă la Pontul Euxin <Marea Neagra> . Întinzîndu-se spre mare, are de-a
dreapta fluviul Istru, iar de partea stîngă țara numită Bogdania <Moldova> . Îi desparte pe ei de Peonodacia <Transilvania > un
munte ce se întinde pe o distantă mare, numit Prasovos . Mai are drept vecini această tară si o parte nu mică dintre șcitii nomazi
<tătari> , neam numeros și bogat, supus regelui Cazimir <Cazimir al IV-lea, 1447-1492 >. Acestuia fiindu-i supusi, șcitii nomazi
merg la luptă oriunde i-ar duce, iar el se vădeste a fi de o vitejie vrednică de luare aminte la vreme de război. Mai la nord de
acestia sînt polonii, iar la răsărit sarmații < rușii >. “
Chalcocondil identifică poziția geografică a Țării Modovei, numită în evul mediu după Întemeietorul ei, Bogdan Vodă.
“Dacii vorbesc o limbă apropiată de a italienilor, dar într-atît de stricată și deosebită, încît italienii cu greu înțeleg ceva, cînd
cuvintele nu sînt exprimate deslușit, încât să priceapă ce ar putea să spună. De unde au ajuns ei, care au această limbă și obiceiuri
de-ale romanilor, în această tară și s-au sălăsluit aici, nici pe altul nu l-am auzit să spună ceva lămurit spre explicarea lucrului, nici
eu însumi nu pot să mă dumiresc cum de s-au așezat aici. Se spune, pe de o parte, că în multe feluri a venit de s-a sălăsluit aici
neamul acesta, fără să se aducă însă nici o mărturie vrednică de amintit în istorie. Pe de altă parte, ei se aseamănă cu italienii și în
celelalte privinți și în felul de viată obișnuit și folosesc încă și astăzi aceleași arme și aceleași veșminte ca romanii.”
Cronicarul afirmă în mod cert că toți dacii, din toate provinciile istorice, vorbeau aceași limbă, de factură romanică, asemănătoare
cu limba italiana. Chiar dacă afirmă, contradictoriu, că nu este nici o mărturie istorică de unde au apărut românii, imediat în text
face referire la romani. Se pare totuși că îi era la cunoștiință textul lui Ioan Kinnamos, sau al altor cronicari bizantini, care atribuiau
dacilor, descendenta romană prin coloni. Totuși în continuare, Chalcocondil, vorbeste doar despre geți, daci și valahi, nu și de
daco-romani.
“[Acest neam] este însă împărtit în două state, Bogdania și țara aceasta de la Istru (Țara Românească) și nu se conduce după legi
prea bune. Căci au obiceiul să nu rămână sub aceiași cârmuitori, ci tot mereu și-i schimbă potrivit interesului lor, punându-și cînd
un stăpân, când pe altul. Pe acest Mircea, care fusese domn al acestui neam altădată, chemându-l în ajutor si l-au făcut
stăpânitor, înlăturându-l pe Dan < Dan I, 1383-1386 > care domnise mai înainte peste ei. Iar acest Mircea nu de puține ori
ținându-se cu femei tinere a avut de la ele nu puțini copii nelegitimi prin toată Dacia ; Mai târziu, după trecerea timpului și după
ce Mircea a murit, au răsărit în Dacia domni în număr mare, cînd unul, cînd altul, pînă în vremea de azi, așezîndu-se la cârmuirea
[țării]. Asupra acestui Mircea a pornit cu armată Baiazid, fiul lui Amurat , învinuindu-l că el a început cel dintâi războiul, aliindu-se
împotriva barbarilor cu Sigismund, împăratul romanilor. “
Revenind la dacii de la nord de Dunare, cronicarul, confirmă unitatea românilor, cei din Moldova fiind același neam cu cei din
Muntenia, criticând însă modul lor de conducere. Se pare că avut o mare admirație legat de personalitatea lui Mircea cel Bătrân,
prezentandu-l chiar și în afara subiectului discuției, războiul dintre turci și români.
“Și trecând Istrul, mergea înainte, robind țara. Mircea însă, după ce și-a adunat oaste din țară, nu și-a făcut planul să iasă
împotriva [dușmanului] și să dea lupta cu el, ci și-a pus la adăpost în muntele Prasovon femeile și copiii. Se ținea apoi și el după
armata lui Baiazid prin pădurile tării, care sînt multe și acoperă în toate părtile țara, ca să nu le fie dușmanilor lesne de umblat și
nici de cucerit. Ținându-se după el, săvîrșea fapte vrednice de amintit: se încăieră în luptă, dacă vreo parte a oștirii dușmane,
rupându-se de ceilalți, se îndrepta undeva în tară după hrană sau după pradă de vite și astfel hărtuia oștirea [lui Baiazid] cu cea
mai mare îndrăzneală, tinându-se după ea si dând mereu lupte în chip strălucit. Și se spune că presa armata [dușmanilor] aflată în
marș și-i aducea grele pierderi și nu înceta să o hăcuiască. Atunci slujitorul [lui Baiazid], Brenez < Evrenos-Bei > , a fost de părere
că armata să-și așeze tabără acolo pentru că astfel va izbuti să scape de primejdie. De pe urma acestui lucru, el a ajuns de atunci
în mare cinste pe lângă împărat și, pus de împărat în fruntea armatei, a dobândit mare putere. Atunci, așadar, Baiazid a stat în
tabără acolo, rămânând pe loc în ziua aceea. A doua zi însă și-a trecut armata peste Istru, pe unde putea s-o facă mai în
siguranță . “
Cronicarul grec ne prezintă “arta războiului” la români, prin acțiunile de hărțuială inițiate de Mircea cel Bătrân. Muntele Pravoson
este denumirea dată Munților Carpați, derivată probabil de la orașul Brașov, locul unde într-adevăr Mircea își pusese familia la
adăpost în timpul luptelor cu turcii din Țara Românească.
“Bogdania neagră < Moldova > , care-și are capitala în cetatea numită Leucopolichni, se întinde de la dacii de lîngă Istru < valahii
din Țara Românească > până la lituani și sarmați < ruși >. Neamul acesta <valahii moldavi > este destoinic și se poate dovedi că
vorbește aceeași limbă, desi de demult despărtit în două, a fost asezat sub două stăpâniri și cârmuiri.”
Textul ne transmite în mod execepțional constatarea cronicarului, că, Moldovenii si Muntenii vorbeau aceași limbă.
“Mă întorc însă la scitii nomazi < tătari >. Neamul acesta ar fi cel mai mare și mai puternic și mai tare, încît să nu-i fie pe potrivă
nici unul dintre neamurile din lume, dacă n-ar fi risipit pretutindeni prin lume, prin Asia și Europa și nu s-ar fi așezat în alte părti
decât în împărăția lor, ocupându-se în mod obișnuit cu expedițiile de pradă. …… Ca să spun totul, se folosesc de arcuri și de săbii
barbare și de scuturi lungi, asemănătoare cu ale dacilor < valahilor > ; folosesc în mod obișnuit căciuli de pîslă, nu ca locuitorii din
părtile Sarmației și nu [poartă] cămăsi de lână, ci numai de in. “
Cronicarul vede o similitudine între tătari și moldoveni, după arme și îmbrăcăminte.Este cunoscută starea de “întelegere” dintre
tătari și moldoveni – pax mongolica, survenită după invazia tătară din anii 1241-1242.
“Acesta < Isa, fiul lui Baiazid I > s-a sfîrsit deci în felul arătat, ucis de Musulman < Suleyman, alt fiu a lui Baiazid I > . Dar după ce
Musulman s-a urcat pe tron si împărățea, Musa < alt fiu a lui Baiazid I > informat și eliberat de regele Temir < Timur Lenk > , a fost
trimis spre țara-i părintească, pe mare. A ajuns la fii lui Omur , care-i erau vrăjmași lui Musulman < Suleyman > din pricina alianței
lor cu Iisus < Isa >, apoi la Sinope și Castamon și de aici, trecând peste Pontul Euxin, în Dacia și la domnul Daciei, Mircea. Și a dus
tratative cu el și în privința altor lucruri și i-a făgăduit că, de-l ajută să ajungă pe tron, îi va da avantaje în Europa < Balcani > și țară
nu puțină. Căci [Mircea] era în dusmănie cu elinii < bizantinii >, deoarece aici, în Bizant < Constantinopol >, ei primiseră pe un
copil al lui Mircea și-i făgăduiseră că-l vor ajuta să cucerească domnia cu sprijinul lui Musulman < Suleyman >. El 1-a primit deci cu
plăcere pe Musa și i-a oferit găzduire și cele necesare și i-a dat și armată. Cum Musulman era plecat în Asia, curgeau [la Musa],
din Europa, cei care sufereau din pricina lui Musulman, fiind rău tratați de el. Luându-i cu sine pe aceștia și de la daci < valahi >
armată destulă, atrăgându-l și pe Dan < Dan II , 1420 – 1431 > , domnul dacilor , [Musa] a pornit de aici și a ocupat Europa <
Balcani > și ajungând la reședința împărătească din Adrianopol s-a făcut împărat < 1410 > și se pregătea să pornească cu război
împotriva fratelui său, în Asia.
Dar Musulman se grăbea și el să i-o ia înainte, nelăsîndu-l să treacă în Asia. Căci amîndoi îsi dădeau seama că este mai bine și mai
cu folos pentru sine să treacă în țara celuilalt și să dea lupta acolo si să nu aștepte năvala fratelui. Trecând deci la Bizant, pentru a
dobândi prietenia împăratului din Bizant, ia de soție pe nepoata împăratului < Manuel al II-lea Palelologul >, fiica genovezului
Doria . Luând de soție pe nepoata împăratului elinilor, Musulman, fiul lui Baiazid a trecut în Bizant și a pornit la luptă împotriva
fratelui său.
Musa însă, informat foarte repede că acela a venit în Bizant, la împăratul elinilor < bizantinilor >, îndată a pornit asupra lui și,
blocându-l în Bizant, nu-l lăsa să iasă în Europa < Balcani > și să se miște în voie. Musulman deci, trecând din Asia în ținutul
Bizantului armată cât putea mai mare, și-a așezat acolo tabără și astepta atacul fratelui său. Îndată ce amîndoi s-au așezat aici în
linie de bătaie, s-au încăierat și se luptau. Musa avea în rîndurile sale pe daci și pe tribali < vlahii balcanici > și pe Stepan fiul lui
Eleazar și armata turcilor din Europa < Balcani > . “
Într-adevar Mircea cel Bătrân l-a sprijinit pe Musa Celebi, care i-a fost și ginere, să acceadă la conducerea Imperiului Otoman, cea
ce se va și realiza la data de 17 februarie 1411, Musa împărțind cu fratele lui Suleiman, statul otoman. Dar Musulman, Mehmet I
Celebi, sultan între anii 1413 – 1421, va reuși să-și elimine pe rând frații. Bătălia despre care vorbeste, Chalcocondil, și în care
Musa a fost sprijinit de cavalerie și pedestrime valahă, s-a dat pe câmpia de lângă satul Camurlu, între Samokov și Sofia. Pierzând
bătălia Musa a încercat să fugă în Țara Românească să caute refugiu la socrul său, dar turcii l-au ajuns din urmă și l-au sugrumat,
conform obiceiului turcesc.
Prin aceasta moarte tragică, Mircea cel Bătrân și urmașii lui, pierdeau speranța de a trăi în pace cu Imperiul Otoman în creștere.
Românii, în ciuda tuturor necazurilor și opreliștilor, își vor duce mai departe continuitatea în același condiții vitrege, care se vor
repeta ciclic: „ …37 de ani ierni grele prelungite, de ger excesiv; 11 ani de ploi neobișnuite ; 20 de ani de inundații; 28 de ani
călduri excesive și secetă; 19 ani de foamete și 8 ani de grindină obișnuită … „ (Samuil Goldenberg – Anuarul de Istorie și
Arheologie din Cluj Napoca, vol XVI, 1973, pag. 442).

Cronica notarului Anonymus decriptată

Faptele Ungurilor – Gesta Ungarum – introducere
Abordarea unei tălmăciri a Cronicii lui Anonymus este o activitate foarte complicată, dar şi periculoasă în același timp.
Dacă la început cercetătorii maghiari îl priveau pe Anonymus ca pe un zeu care le-a desluşit istoria, în prezent el este tot mai
contestat de către compatrioţii săi şi chiar de către istoricii români (!), opera lui fiind clasată după unii la nivelul de roman
telenovelar, după alţii ca roman de dragoste şi lipsit de realism.
Profesorul Nicolae Drăganu, în lucrarea sa, “Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei”, apărută în anul
1933, face următoarea afirmație legată de aceste acceptări şi contestări a veridicităţii cronicii anonime: “poate fi doar aşa
Anonimul ~ istoric pragmatic ~ şi ~geograf neîntrecut~ când este vorba de Unguri, şi ~poet~, ~iscoditor~ de poveşti şi
~contaminator~ când este vorba de Români, în special de cei din Ardeal” (pag.13).
Despre Anonymus nu se ştie aproape nimic, nici numele, nici perioada în care a trăit, statuia ridicată în onoarea lui la Budapesta,
în anul 1903, îl prezintă ca pe un preot fără chip, sau mai bine zis, cu un chip ascuns. Cercetătorii actuali, funcţie de interese, îl
prezintă ca maghiar, român sau francez, dar fără nici o bază documentară.
Anonymus, în accepţiunea celor mai mulţi istorici, a fost notarul regelui Bela al III-lea al Ungariei (1173 – 1196), această concluzie
bazându-se pe propria lui afirmaţie şi se presupune că scrierea cronicii s-a făcut în jurul anului 1200.
Anonymus face precizarea că era pasionat de studiul istoriei, învăţând cu mare “dragoste din cărţile lui Dares Frigius (istoric din
Phrygia) şi a altor autori” despre istoria grecilor şi a troienilor. Menţiunea lui Anonymus despre “alţi autori” ne duce la întrebarea
ce alte surse, documente şi cronici a mai avut acesta la dispoziţie. Una dintre aceste surse este dezvăluită în manuscris de însuşi
Anonymus, amintind de “cronicile anuale” existente în cancelaria regală a regelui Bela. Alte cronici sau izvoare nu sunt amintite şi
nici dezvăluite.
Dar făcând o comparaţie între lucrarea “Getica” lui Iordanes şi “Gesta” lui Anonymus, rămânem surprinşi de asemănarea stilistică,
de conţinut şi de fond între cele două opere. Singura diferenţă clară dintre cele două lucrări este faptul că Iordanes vorbeşte
despre goţi, iar Anonymus despre maghiari.
Folosind întrebarea retorică a lui Anonymus “ce să mai spun”, pe care o foloseşte ca i o concluzie sau ca un îndemn spre
cercetare, să urmărim în paralel cele două texte.
1) Despre meseria de notar:
– Anonymus scrie: P. numit magister şi odinioară notar al foarte gloriosului Bela, rege al
Ungariei (?!)
– Iordanes scrie: De asemenea eu, lordanis, deşi fără carte, înainte de conversiunea
mea am fost notar. (?!)
2) Despre motivarea intocmirii cronicii (insistenta unui bun prieten):
– Anonymus scrie: P. numit magister şi odinioară notar al foarte gloriosului Bela, rege al Ungariei de bună amintire, prea iubitul
său prieten N., bărbat onorat şi învăţat în ştiinţa artei literare, salutare şi împlinirea cererii sale. Pe când odinioară, când eram
împreună la studiul şcolar şi în istoria troiană, pe care eu, îmbrăţişând-o cu foarte mare dragoste din cărţile lui Dares Frigius şi ale
altor autori, aşa cum o auzeam de la profesorii mei, compusesem într-un singur volum, în stilul meu, şi o citeam cu egală voinţă,
mi-ai cerut, aşa cum scrisesem istoria troiană şi războaiele grecilor, tot astfel să-ţi scriu genealogia regilor Ungariei şi a nobililor
săi, cum au descins din ţara scitică cele 7 principale persoane care se numesc hetumoger sau cum este ţara scitică şi cum s-a
născut ducele Almus sau de ce primul duce al Ungariei se numeşte Almus, de la care s-a tras originea regilor ungurilor sau câte
regate şi regi şi-au subjugat sau de ce poporul plecat din ţara scitică este numit unguri în graiul străinilor, iar în limba proprie
mogeri.
– Iordanes scrie: În timp ce eu, într-o mică barcă, vreau să mă ţin aproape de ţărmul liniştit şi să prind peştişori mărunţi din apele
celor de altădată, cum spunea cineva, tu mă îndemni, frate Castalius, să dau drumul pânzelor în larg şi, lăsând la o parte mica
lucrare pe care o am în mâini, adică prescurtarea cronicilor, să expun cu cuvintele mele, într-o singură carte scurtă, cuprinsul celor
douăsprezece volume ale Senatorului despre originea şi faptele geţilor, sarcină destul de grea şi impusă parcă de cineva care nu
vrea să ştie de dificultăţile unei astfel de lucrări.
3) Despre motivarea întocmirii cronicii (asumarea unei grele misiuni):
– Anonymus scrie: I-am promis, desigur, că o voi face, dar fiind împiedicat de alte treburi, era să uit, acum din păcate, de
promisiunea mea, dacă nu mi-ai fi amintit prin scrisoarea ta să-mi achit datoria. Deci, amintindu-mi de dragostea ta, deşi sunt
împiedicat de diferitele treburi ale acestui secol anevoios, totuşi m-am apucat să fac ceea ce mi-ai recomandat să fac şi după
tradiţia diferiţilor istoriografi, sprijinit de ajutorul graţiei divine, socotind să nu fie dat uitării pentru urmaşi până la ultima
generaţie.
– Iordanes scrie: Nu ţii seama că respiraţia îmi este slabă, neînstare să sufle în goarna vestitoare a unei întreprinderi atît de
măreţe. Dar mai presus de orice greutate este aceea că n-am la îndemână acele volume, ca să le pot reda exact cuprinsul, deşi, ca
să nu mint, le-am citit în trei zile prin bunăvoinţa omului de încredere al autorului. Nu le reproduc, cuvînt cu cuvînt, dar cred că le
redau integral ideile şi faptele.
4) Despre motivarea întocmirii cronicii (asumarea veridicităţii scrierii):
– Anonymus scrie: Deci, am aflat că lucrul cel mai bun este să-ţi scriu adevărat şi simplu, pentru ca cititorii să poată cunoaşte cum
s-au petrecut faptele. Şi dacă atât de nobilul neam al Ungariei ar auzi, ca prin vis, de începuturile generaţiei sale şi de toate
faptele curajoase ale lor din poveştile false ale ţăranilor sau din cântarea guralivă a glumeţilor, ar fi foarte nedemn şi destul de
ruşinos. Prin urmare, este mult mai bine să se afle adevărul în mod deosebit din descrierea sigură a scrierilor şi din interpretarea
clară a faptelor istorice.
– Iordanes scrie: Am făcut în expunere unele adaosuri potrivite din istoricii greci şi latini, amestecând în cuprins, la început, la
mijloc şi la sfîrsit, multe pe care le-am socotit utile. De aceea, fără supărare, ceea ce ai cerut primeşte cu bunăvoinţă şi citeşte cu
cea mai mare îngăduinţă. Iar dacă ţi se pare că este puţin ceea ce am spus, tu, ca vecin de neam, adaugă ce ştii din proprii amintiri
şi te roagă pentru mine, prea iubite frate.
5) Despre origini:
– Anonymus scriind despre maghiari: tot astfel să-ţi scriu genealogia regilor Ungariei şi a nobililor săi, cum au descins din ţara
sciatică cele 7 persoane care se numesc hetumoger..…”
– Iordanes scriind despre goţi: Nu ştiu de ce Iosephus, cel mai veridic povestitor de anale… a trecut cu vederea cele pe care le-am
povestit despre începuturile goţilor… (Iosephus) afirma că ei ca neam şi ca nume, au fost numiţi sciţi…
6) Despre localizarea Scitiei:
– Anonymus scrie: Aşadar, Scithia este o ţară foarte mare care se numeşte Dentumoger; spre răsărit hotarul ei se întinde de la
partea Nordică până la Marea Neagră, în spate are un fluviu care se numeşte Thanais, cu bălţi mari…
– Iordanes scrie: În mijlocul acestei Sciţii este un loc care desparte Asia de Europa, adică Munţii Rifei. Din aceştia izvoreşte prea
întinsul Thanais care se varsă în Meotida, lac cu circumferinţa de 144 de mii de paşi, nicăieri mai adânc de opt coţi (lac denumit de
către Iordanes şi mlaştina Meotida)….
7) Mentionarea ascendentei biblice:
– Anonymus scriind despre maghiari: Şi primul rege al Sciţiei a fost Magog, fiul lui Iafet. Şi acel popor este numit Moger de la
regele Magog.
– Iordanes scriind despre goţi: Numai atunci când aminteşte (Cronicarul Iosephus) despre Magog, din neamul lor , afirmă că ei , ca
neam şi ca nume au fost numiti sciţi…
8) Despre regele Darius:
– Anonymus scrie: Dar pe Darius, regele perşilor, sciţii l-au făcut să fugă cu mare ruşine.
– Iordanes scrie: Darius…a atacat Tracia şi Moesia…(şi) după ce a fost neîntrerupt atacat timp de două luni a pierdut… 8000 de
luptători…. s-a întors în goană forţată în Tracia…
9) Despre regele Cirus:
– Anonymus scrie: De asemenea, sciţii au ucis pe Cirus, regele perşilor cu 330.000 de oameni…
– Iordanes scrie: Când a venit Cirus, pentru prima dată norocul a fost de partea parţilor… Dar continuând războiul geţii cu regina
lor (Tomiris) i-au învins pe parţi…
10) Despre Attila:
– Anonymus scrie: Şi acel popor este numit Moger de la regele Magog. Chiar şi de la viţa acestui rege se trage Attila, cel mai
renumit şi mai puternic rege, care, în anul 451 de la întruparea Domnului, descinzând din ţara scitică, a venit cu o mână puternică
în ţara Pannoniei şi, după ce a gonit pe romani, a ocupat regatul…
– Iordanes scrie: Prin acea pace Atila, singur stăpânitor al tuturor hunilor şi aproape al tuturor neamurilor Sciţiei, era guvernatorul
lumii, strălucind prin faimoasa sa reputaţie la toate neamurile…
11) Prezentarea genealogiilor:
– Anonymus scrie: Numele celor şapte bărbaţi au fost acestea: Almus, tatăl lui Arpad, Eleud, tatăl lui Zobolsu, de la care descinde
neamul Saac, Cundu, tatăl lui Curzan, Ound, tatăl lui Ete, de la care descinde neamul lui Calan şi Coisog, Tosu, tatăl lui Lelu, Huba,
de la care se trage neamul lui Zemera, al şaptelea Tuhutum, tatăl lui Horca, ai cărui copii au fost Gyyla şi Zombor, de la care
descinde familia Moglout…
– Iordanes scrie: Aşadar, printre aceşti eroi, precum arată ei înşişi în povestirile lor, cel dintâi a fost Gapt care l-a născut pe
Hulmul, iar Hulmul l-a născut pe Augis. La rândul său Augis l-a născut pe cel ce s-a numit Amal, de unde vine obîrşia amalilor.
Acest Amal a născut pe Hisarna, iar Hisarna l-a născut pe Ostrogota. Ostrogota l-a născut pe Hunuil, iar Hunuil l-a născut pe Athal,
Athal l-a născut Achiulf şi pe Oduulf. Achiulf la fel l-a născut pe Ansila şi pe Ediulf pe Vultuulf şi pe Hermanaric; iar Vultuulf a
născut pe Valaravan. Valaravan l-a născut pe Vinitariu, iar Vinitariu pe Vandiliariu.
12) De unde prezenţa numărului 7 (conducători/triburi):
– Anonymus scrie: În anul 884 al întrupării Domnului, după cum se păstrează în cronicile anuale, cele şapte persoane principale
(cele 7 triburi), care se numesc Hetumoger, au plecat din ţara Scithia spre apus….
– Iordanes scrie: Dar deşi în insula Scandza, despre care este vorba, se găsesc multe şi felurite neamuri, Ptolemeu numeşte doar
şapte dintre ele…
13) Cuvant de sfarsit:
– Anonymus scrie: Prin urmare, este mult mai bine să se afle adevărul în mod deosebit din descrierea sigură a scrierilor şi din
interpretarea clară a faptelor istorice. Prin urmare, fericită este Ungaria, căreia i s-au dat diferite daruri. Căci, să se bucure în
toate zilele de serviciul scriitorului ei. Pentru că are începutul genealogiilor regilor săi şi a nobililor, despre care regi să fie laudă şi
onoare eternă regelui şi maicii sale sfânta Maria, prin graţia căreia regii Ungariei şi nobilii să aibă conducerea cu sfârşit fericit
acum şi în vecii vecilor. AMIN.
– Iordanes scrie: Tu, care citeşti acestea, să ştii că eu am urmat scrierile înaintaşilor şi, din întinsele pajişti ale lor, am cules cîteva
flori, din care voi împleti, după puterea priceperii mele, o cunună pentru cel ce o caută. Şi să nu creadă cineva că, în favoarea
neamului mai înainte arătat, pentru că-mi trag obîrşia din acel neam, am adăugat ceva în plus peste cele aflate sau citite. Pe de o
parte n-am cuprins toate cîte sînt scrise sau arătate despre ei înşişi, iar pe de altă parte cele expuse nu sînt atît spre lauda lor, cît
spre lauda celui ce a învins….
14) Concluzie:
– Anonymus concluzionează: ce să mai spun (!)
– Iordanes concluzionează: ce să mai spun (!)
Ce concluzie rezultă din toate acestea? Anonymus cunoştea la perfecţie lucrarea lui Iordanes, “Getica” şi a copiat mare parte din
ea ca model stilistic şi informaţional, compilând-o apoi după propriul lui interes, în scopul de a creea o descendenţă mitică a
maghiarilor.
Pentru o mai bună înţelegere a demersului lui Anonymus, este cazul să facem unele precizări şi completări, asta pentru o mai
bună înţelegere a celor expuse mai sus.
Iordanes a fost un istoric got romanizat, originar din Moesia, care şi-a desfăşurat activitatea scriitoricească pe la mijlocul secolului
VI. A lăsat posterităţii două lucrări de istorie, cunoscute sub numele de “Romana” şi “Getica”. Pentru prima lucrare a folosit
informaţii din izvoare mai vechi, iar pentru a doua, o lucrare a lui Cassiodor, azi pierdută.
Anonymus, fiind fost notar, ceea ce ne pare greu să credem, al regelui maghiar Bela, a avut la îndemână foarte multe documente
şi cronici (astăzi pierdute) despre istoria geto-dacilor, goţilor, germanilor, francilor, s.a., dar nu şi documente despre ascendenţa
maghiară. În această situaţie a “inventat” o istorie convenabilă, care să dovedească dreptul “de descălecare” al maghiarilor în
teritoriul panon şi valah (românesc), prin cuvenita moştenire de la regele Attila. Această politică de “drept primar” a lui
Anonymus ajunge până la afirmaţia că Pannonia şi teritoriul Ţărilor Româneşti erau “terra deserta”, prin părăsirea lor de către
romani.
“Ce să mai spun”, vom vedea în cele ce urmează!
Cert este doar faptul că mai mult ca sigur că nu ar fi fost notar, ci cu totul altă persoană, de rang înalt în conducerea regatului
maghiar…
*
1) Anonymus şi-a însuşit de la Iordanes până şi meseria de notar. Este foarte posibil şi mai mult ca sigur că Anonymus nu ar fi fost
notar, ci ar fi avut o funcţie mult mai înaltă, fapt ce rezultă din menţionarea accesului la acele “cronici anuale”, care existau doar
în cancelaria regală maghiară şi la care nu aveau acces persoanele de rând.
Numele lui, “P. numit magister”, este cu atât mai curios cu cât îşi arogă titulatura de “magister”, ceea ce ne duce cu gândul la un
titlu academic sau o funcţie sus-pusă pe scara ierarhică a coroanei maghiare sau a ierarhiei bisericeşti.
Dar cine a fost de fapt Anonymus poate nu vom afla niciodată.
2) Iordanes îşi începe cronica foarte plastic, cerându-i prietenului său, “fratele Castalius”, să nu-l provoace cu scrierea unei cărţi
despre istoria Goţilor, pentru că la acea vreme exista o istorie a goţilor în 12 volume, scrisă de către “Senator”. Această persoană
numită “senator” este Flavius Magnus Aurelius Cassiodorus, senator al Imperiului Roman, născut în anul 485 (cca.) la Scylaceum,
Bruttium şi decedat în jurul anului 585 (cca.), la mănăstirea de la Scylaceum. Provenit dintr-o distinsă familie aristocrată romană,
foarte bogată, a avut parte de o educaţie aleasă, elevată. Este autorul a numeroase lucrări, dar, din păcate, multe dintre ele
dispărute. Informaţiile despre geto-daci din cronica lui Iordanes sunt luate din lucrările lui Cassiodorus, la fel multe dintre ele
pierdute.
Anonymus copiază textul lui Iordanes, transformându-l pe “fratele Castalius” în “preaiubitul său prieten N”, care îi face aceeaşi
rugăminte: de a scrie o carte de istorie a ungurilor (!). Iordanes face menţiunea că va sintetiza cele 12 cărţi ale lui Cassiodorus
într-o singură carte, iar Anonymus îl copiază, precizând că el va aduna datele despre istoria maghiarilor într-o singură carte
(volum) (!).
3) Iordanes îşi deplânge soarta şi timpul ocupat cu alte probleme, iar Anonymus îl copiază, solicitând “ajutorul graţiei divine” (!)
4) Iordanes îşi motivează veridicitatea celor expuse în lucrare prin pomenirea surselor sale istorice, la care se raliază şi Anonymus,
făcând precizarea că nu s-a luat după povestirile din popor sau “cântările glumeţilor” (!).
5 şi 6) Iordanes face afirmaţia că goţii se trag din Sciţia. Numele de Sciţia, la acea vreme, era dat unui imens teritoriu situat pe
directia vest – est, de la izvorul Dunării (actualul teritoriu al Germaniei) şi până la Marea Caspică, iar pe direcţia sud – nord, de la
Dunăre şi malurile nord pontice, până la marea Baltică, spre ţinuturile arctice. Pe acest imens teritoriu trăiau nenumărate
populaţii, de diferite origini şi seminţii care mai de care mai diferite una faţă de celelalte, atât prin naţionalitate, cât şi prin limbă
şi tradiţii. Conştient de acest lucru, Iordanes identifică exact locul de origine al goţilor şi anume Scandza, insula aşezată la gurile
fluviului Vistula, în Marea Baltică.
Anonymus identifică originea maghiarilor ca descendenţi ai sciţilor, dar fără să poată face localizarea exactă a regiunii de unde se
trag aceştia. El preia din textul lui Iordanes denumirea Donului (Thanais), neuitând să omită observaţia cronicarului got privitor la
existenţa în această zonă a mlaştinilor şi bălţilor.
7) Iordanes, în spiritul ascendenţei eroilor greci din zei, face precizarea că biblicul Magog a fost primul rege al sciţilor, respectiv al
goţilor, idee la care Anonymus se raliază cu toată convingerea, dar de data aceasta pentru unguri, făcând chiar precizarea că de la
numele acestui rege biblic se trage şi numele de moger (maghiar) (!).
8 şi 9) Iordanes laudă calităţile războinice ale sciţilor în luptelelor duse împotriva lui Cirus al II – lea cel Mare, Darius şi Alexandru
cel Mare, iar Anonymus le copiază în “gesta” sa. (!)
10) Iordanes prezintă în cronica lui persoana celui ce a fost Attila, glorificându-l. Anonymus preia informaţia de la cronicarul got,
utilizând-o în interesul maghiarilor, făcând afirmaţia că Attila a ocupat ţara Pannoniei după ce a alungat trupele romane. Ori la
acea dată, influenţa imperiului roman în regiune era foarte slabă, aproape inexistentă. Anonymus se referă de fapt la alungarea
conducerii valahe, având interzis să o afirme, pentru a nu confirma existenţa românească în acele ţinuturi şi acele vremuri. Ştim
din alte surse că după ocuparea Pannoniei de către huni, politica regelui Attila a fost una de tolerare paşnică a băştinaşilor, ca să-
şi poată pregăti în linişte planurile de cucerire a Europei Vestice. În această perioadă apar la curtea lui Attila principele Ramung al
Valahiei şi Sigeher von Walachen, probabil în calitate de vasali, iar ca domnitori ai valahilor, Malduca şi Maudelos al Valahiei.
11) Iordanes face o genealogie a conducatorilor goti iar binenteles Anonymus se conformeaza si el. (!)
12) Iordanes, citându-l pe Ptolemeu, pomeneşte de cele şapte neamuri (triburi) care au plecat din insula Scandza, iar Anonymus,
considerând că cifra 7 este un număr magic, enumerează şi el tot 7 conducători de triburi. (!)
13) Iordanes, în cuvântul de sfârşit al cronicii, îşi demonstrează veleităţile poetice prin prea mărirea fiinţei sale şi a neamului din
care se trage, iar Anonymus face ceea ce ştie cel mai bine să facă: îl copiază. (!)
14) Ce să mai spun !
*
Dacă până la cap. VII al cronicii sale Anonymus şi-a urmat învăţătorul, din acest moment el îşi urmează calea proprie, ignorând cu
bună ştiinţă informaţiile prezentate de către Iordanes în continuarea cronicii lui.
În prezentarea Sciţiei, Iordanes menţionează că “…în interior(ul) (Sciţiei) este Dacia, întărită de prăpăstioşii Alpi în formă de
cunună…”, iar aceasta era locuită de către geţi (care) “…au fost cei mai înţelepţi şi aproape la fel cu grecii, precum ne asigură Dio,
care a scris în greceşte istoria şi analele acestora. El spune că ei au fost numiţi mai întâi tarabosti, iar apoi pileati, aceştia fiind cei
mai de neam dintre ei, din care îşi alegeau regii şi preoţii. Pînă într-atît au fost lăudaţi geţii, încît s-a spus că la ei s-a născut Marte,
pe care fantezia poeţilor l-a numit zeu al războiului, de unde şi Vergiliu spune: Tatăl Gradivus, care ocroteşte ogoarele getice şi că
aceşti geţi aveau regi precum Antirus, Gudila, Burebista, Coryllus şi Diurpaneus.
Aceste informaţii erau pentru Anonymus auto – interzise, el urmându-şi cursul de aureolare al lui Almus şi a asociaţilor lui. Cu
toate acestea, existenţa românilor în Pannonia şi Transilvania este confirmată de însuşi Anonymus care, în scopul glorificării
puterii războinice a ungurilor, ne prezintă luptele acestora cu populaţia băştinaşă şi conducătorii acestora.
Componenţa ulterioară a textului “gestei” se focalizează pe:
• luptele duse de unguri împotriva rutenilor (ruşilor kieveni), care erau conduşi de cneazul Oleg;
• luptele duse împotriva ducelui Galiţiei (teritoriu împărţit actual între Ucraina şi Polonia);
• intrarea maghiarilor în Câmpia Pannonică;
• începutul conflictului dintre maghiari şi ducele Salanus;
• conflictul dintre Almus şi “ducele” de “Loborcy”;
• încheierea unui armistiţiu între Arpad şi Salanus;
• luptele duse de Arpad, prin Zobolsu, împotriva ducelui Menumorut în Bihor;
• luptele dintre Tuhutum şi Gelu Blacu în Transilvania;
• luptele duse de unguri împotriva ducelui Salanus în Câmpia Pannoniei;
• iniţierea campaniilor de jaf şi extindere a dominaţiei în Moravia şi Boemia, slavii apuseni fiind conduşi de ducele Zubur;
• reluarea conflictului militar dintre maghiari şi ducele Salanus, acesta fiind sprijinit de către ţarul Simeon al bulgarilor;
• conflict militar între maghiari şi armatele ţarului bulgar Simeon I cel Mare;
• campanii de jaf ale maghiarilor în Serbia şi Croaţia;
• luptele duse de Arpad contra ducelui Glad în Banat;
• campanii de jaf ale maghiarilor în Macedonia, Serbia, Albania şi Grecia;
• luptele duse de maghiari împotriva soldaţilor din garnizoana Veszprem;
• iniţierea unor noi campanii de jaf în Pannonia;
• reluarea războiului între maghiarii conduşi de către Usubuu, Velec şi Menumorout;
• iniţierea unor noi campanii de jaf în Italia, Franţa, Germania şi Spania;
• începutul conflictelor militare cu germanii conduşi de regele Conrad I şi ulterior de Otto I cel Mare.
Toate aceste evenimente sunt prezentate cu lux de amănunte de către Anonymus, confirmându-se astfel preluarea de către
acesta a unor informaţii din cronicile anuale (după cum însuşi afirmă) şi a altor documente istorice.
Concluzionând, putem afirma că “gesta” este formată din două părţi, una preluată de la Iordanes şi îmbogăţită cu legende şi
fabulaţii, iar cealaltă parte documentată pe baza unor izvoare existente în cancelaria regală maghiară la acea vreme şi confirmată
de alte cronici ale timpului. În tot textul, Anonymus evită sau ignoră cât se poate de elegant să amintească despre valahi, ba chiar
identificându-i cu romanii, cumanii sau bulgarii. Evident că şi conducătorii acestora sunt de origine bulgară: Salanus, Kean,
Menumorut, sau cumană: Glad. Ciudat este fapul că îl pomeneşte ca blac pe Gelu, dacă o fi fost sau nu o fi fost ?!
Ce să mai vorbesc, haideţi să derulăm împreună: “Cronica Notarului Anonim despre Faptele Ungurilor”.
CRONICA NOTARULUI ANONYMUS
ANONIMUS
Notarul regelui Bela
FAPTELE UNGURILOR
Începe prologul în faptele ungurilor
P. numit magister şi odinioară notar al foarte gloriosului Bela, rege al Ungariei de bună amintire, prea iubitul său prieten N.,
bărbat onorat şi învăţat în ştiinţa artei literare, salutare şi împlinirea cererii sale.
Pe când odinioară, când eram împreună la studiul şcolar şi în istoria troiană, pe care eu, îmbrăţişând-o cu foarte mare dragoste
din cărţile lui Dares Frigius şi ale altor autori, aşa cum o auzeam de la profesorii mei, compusesem într-un singur volum, în stilul
meu, şi o citeam cu egală voinţă, mi-ai cerut, aşa cum scrisesem istoria troiana şi războaiele grecilor, tot astfei să-ţi scriu
genealogia regilor Ungariei şi a nobililor săi, cum au descins din ţara scitică cele 7 principale persoane care se numesc hetumoger
sau cum este ţara scitică şi cum s-a născut ducele Almus sau de ce primul duce al Ungariei se numeşte Almus, de la care s-a tras
originea regilor ungurilor sau câte regate şi regi şi-au subjugat sau de ce poporul plecat din ţara scitică este numit unguri în graiul
străinilor, iar în limba proprie mogeri. I-am promis, desigur, că o voi face, dar fiind împiedicat de alte treburi, era să uit, acum din
păcate, de promisiunea mea, dacă nu mi-ai fi amintit prin scrisoarea ta să-mi achit datoria.
Deci, amintindu-mi de dragostea ta, deşi sunt împiedicat de diferitele treburi ale acestui secol anevoios, totuşi m-am apucat să fac
ceea ce mi-ai recomandat să fac şi după tradiţia diferiţilor istoriografi, sprijinit de ajutorul graţiei divine, socotind să nu fie dat
uitării pentru urmaşi până la ultima generaţie.
Deci, am aflat că lucrul cel mai bun este să-ţi scriu adevărat şi simplu, pentru ca cititorii să poată cunoaşte cum s-au petrecut
faptele. Şi dacă atât de nobilul neam al Ungariei ar auzi, ca prin vis, de începuturile generaţiei sale şi de toate faptele curajoase ale
lor din poveştile false ale ţăranilor sau din cântarea guralivă a glumeţilor, ar fi foarte nedemn şi destul de ruşinos. Prin urmare,
este mult mai bine să se afle adevărul în mod deosebit din descrierea sigură a scrierilor şi din interpretarea clară a faptelor
istorice.
Prin urmare, fericită este Ungaria, căreia i s-au dat diferite daruri. Căci, să se bucure în toate zilele de serviciul scriitorului ei.
Pentru că are începutul genealogiilor regilor săi şi a nobililor, despre care regi să fie laudă şi onoare eternă regelui şi maicii sale
sfânta Maria, prin graţia căreia regii Ungariei şi nobilii să aibă conducerea cu sfârşit fericit acum şi în vecii vecilor. AMIN.
Ausoni anti vlahi
Începând din secolul al V-lea, menţiuni referitoare la daci, carpi sau carpodaci dispar din documente şi cărţile istoricilor timpului
că nume. Datorită invaziei triburilor migratoare, a numărului mare de popoare, cu nume ciudate, neromanice, scriitorii bizantini şi
nu numai ei, vor face confuzii între ei, atribuindu-le uneori fapte şi evenimente care, de fapt, fuseseră făcute de alţii, caz concret
– scriitorul got Iordanes care atribuie faptele antice ale geto-dacilor goţilor.
Ultima menţiune clară despre geto-daci este cea din anul 381 când carpodacii aliaţi cu goţii invadează Imperiul Roman şi sunt
înfrânţi de către Teodosiu I (379 – 395).
După această dată, ei sunt confundaţi cu goţii, gepizii sau sarmaţii. În timpul lui Attila, îi vom întâlni pe dacii nord-estici, dacii mari,
botezaţi sub numele de ausoni.
Ausonii erau un trib antic care a populat mare parte a Italiei între anii 1240 – 850 î. Hr. Numele dat de către cronicarii bizantini
dacilor, de ausoni, este direct legat de limba folosită. Conform istoricilor antici, ausonii vorbeau o limbă pre-latină. În timpul
vizitei lui la huni, povestind despre ausoni, Priscus remarcă asemănarea limbii dacilor cu cea a romanilor, sesizând însă
diferenţele. Acest lucru îl determină să considere că dacii vorbeau o pre-latină asemănătoare cu limba ausonilor antici. Este o
nouă confirmare a existenţei unei limbi pre-latine în Europa care, ulterior, a generat celelalte limbi romanice.
Istoricul got Iordanes, care în anul 551 a alcătuit o Cronică Universală şi o Istorie a goţilor, povestind despre Ermanaric,
conducător al goţilor până în anul 376, aminteşte că acesta pornise o campanie de cucerire a veneţilor, populaţie care trăia în
nord-vestul Italiei. Veneţii erau un popor antic care a avut perioada de maximă de înflorire între VI – I î. Hr. Cercetătorii europeni
afirmă că limba folosită de ei avea multe similitudini cu limba latină şi alte limbi italice, fiind pre – latina sau proto-latina
europeană.
În mod surprinzător, asemeni lui Priscus, Iordanes menţionează că şi alte triburi de la nord şi sud de Dunăre erau înrudiţi cu
aceştia: anti şi sclavini: “ .. cum am arătat la începutul expunerii noaste, când am înşirat toate neamurile, se trag dintr-o singură
tulpină, iar acum apar sub trei nume: veneţi, anti şi sclavini. Deşi acum , < în jurul anilor 550) datorită păcatelor noastre se poartă
pretutindeni că nişte fiare sălbatice, …”
Afirmaţia făcută de Iordanes, atingător de înrudirea veneţilor cu antii şi sclavinii, duce la confirmarea ipotezei că antii şi sclavinii
vorbeau o limbă romanică, dar nu latina vorbită în Imperiul Bizantin, ci o formă mai veche, descinsă din proto-latina vorbită de
veneţi.
Aceasta informaţie poate clarifica de ce dacii nu au mai fost menţionaţi în cronicile bizantine, numele lor a fost schimbat de
istoricii timpului, care după 280 de ani după părăsirea Daciei de către romani nu mai conştientizau legătura populaţiei băştinaşe
dace a timpului cu vechii geto-daci. Abia peste circa 600 de ani, cronicarii bizantini Ioan Kinnamos şi Kekaumenos, vor face
legătura între vlahi (valahi) şi anticii geto – daci.
Este mai mult ca sigur că anti înrudiţi prin limbajul lor ciudat romanic cu veneţii să fi fost, de fapt, băştinaşii geto-daci. Faptul că
sclavinii, slavi de origine, sunt prezentaţi ca şi populaţie romanică este datorită faptului că aceştia trăiau într-un spaţiu romanic şi
erau aliaţii antilor, fiind obligaţi să folosească limba apropiaţilor lor.
În sprijinul acestei informaţii vom apela la Mauricius, care, în lucrarea sa Strategicon, îi descrie pe aceşti misterioşi anti:
“Neamurile slavilor şi antilor au traiul şi obiceiurile la fel şi sunt slobode: ele nu rabdă nicidecum să fie robite sau stăpânite şi mai
cu seamă în ţara lor < ! >. Au mulţi bărbaţi şi sunt suferitoare, îndurând cu uşurinţă căldura, frigul, ploaia, goliciunea trupului şi
lipsa de hrană. Sunt blânzi şi binevoitori cu oaspeţii şi-i duc pe rând din loc în loc, unde au nevoie. Dacă întâmplător străinul a fost
păgubit din lipsa de grijă a celui care l-a primit, vecinul acestuia porneşte cu război împotriva lui, socotind drept o datorie sfântă
să-şi răzbune oaspetele.
Pe cei care se află prizonieri la ei nu-i ţin ca sclavi până la nesfârşit ca celelalte neamuri, ci hotărăsc un anumit timp şi lasă în
seama lor dacă doresc să se întoarcă în ţinuturile de baştină, plătind o răscumpărare oarecare, sau rămân acolo slobozi şi prieteni.
Au o mulţime de animale de tot felul şi de roade, care zac în grămezi, mai ales mei < cereală specifică dacilor > şi porumb.
Femeile lor sunt de o cuminţenie mai presus de firea omenească, aşa încât multe dintre ele cred că moartea bărbaţilor e şi
moartea lor şi se lasă sugrumate de bună voie, deoarece nu mai socotesc viaţă traiul petrecut în văduvie < tradiţie a triburilor
daco-tracice >.
Locuiesc în păduri şi pe lângă râuri, mlaştini şi bălti greu de pătruns şi îşi fac mai multe ieşiri din locuinţele lor, de bună seamă din
pricina împrejurărilor în care se află. Lucrurile de trebuinţă le ţin ascunse în pământ şi nu agonisesc nimic de prisos, să se vadă.
Duc o viaţă de jaf şi le place să-şi încerce duşmanii în locurile încurcate, înguste şi stâncoase < strategie dacă şi ulterior valahă >
Folosesc cu pricepere năvălirile repezi, înfruntările pe neaşteptate şi loviturile pe furiş, ziua şi noaptea, şi născocesc multe căi de
înfruntate. Sunt iscusiţi şi în trecerea râurilor, mai mult ca toţi, şi se împotrivesc cu tărie în apă. … Se înarmează cu două suliţi mici
de fiecare bărbat , iar unii din ei cu scuturi temeinice, dar greu de purtat. Folosesc şi arcuri de lemn cu săgeţi mici, unse cu otrava,
care e vătămătoare, dacă cel lovit de ele nu ia o băutura împotriva otrăvii sau alt ajutor scornit de minţile vracilor ori nu-şi taie
repede rana, că să nu îmbolnăvească tot trupul.
Sunt nestăpâniţi şi răzbunători, nu cunosc rânduiala şi nici nu căută să se prindă în lupta închegată sau să iasă în locuri
descoperite şi netede; sau, dacă se întâmplă că au îndrăzneala în clipa încăierării, scot numai strigăte şi se mişcă puţin înainte.
Dacă duşmanii rânduiţi în faţă se trag îndărăt la strigătele lor, ei se avântă mai cu tărie; dacă nu, se întorc pe unde au venit şi nu
se grăbesc să încerce puterea duşmanilor, ci fug în păduri, deoarece acolo au multa îndemânare şi ajutor şi se pricep să lupte cu
iscusinţă în locuri strâmte. Şi de multe ori aduc prăzi, pe care, cu oarecare tulburare, le lasă fără să le bage în seama şi fug în
păduri, iar cei care rătăcesc şi se îndreaptă spre prăzi îi înfruntă cu uşurinţă şi le pricinuiesc pagube. Asemenea isprăvi sunt gata să
facă în tot felul şi de bună voie, că să-şi veteme duşmanii.
Sunt cu totul fără credinţă <creştină > şi lipsiţi de cuvânt faţă de înţelegerile făcute, urmându-le mai mult de teama decât cu
daruri, şi se lasă duşi când de un gând, când de altul: ori nu se înţeleg, ori se înţeleg, dar undata vin alţii şi calcă hotărârile luate. <
peste aproape 500 (1060) de ani, istoricul armean Kekaumenos avea şi el la rându-l lui să le facă o asemenea “reclamă” şi vlahilor:
Neamul vlahilor este cu totul necredincios şi spurcat, neavând credinţa dreaptă nici faţă de Dumnezeu, nici faţă de împărat, nici
faţă de rudă sau de prieten, ci umbla pe toţi să-i însele şi minte straşnic şi fură mult” >.
Deoarece au mulţi regi şi nu se înţeleg între dânşii, e nimerit ca pe unii dintre ei să-i mânuim cu vorbe şi daruri, mai ales pe cei din
aproprierea hotarelor noastre, iar împotriva celorlalţi să pornim cu război, pentru că duşmănia faţă de toţi să nu ducă la unire sau
la o singura stăpânire < Herodot: Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu
mult mai puternic decât toate neamurile, după socotinţa mea. Dar acest lucru este cu neputinţa şi niciodată nu se va înfăptui. De
aceea sunt aceştia slabi. > .( Fontes Historiae Daco-Romanorum – De la anul 300 la anul 1000, Ed. Academiei R.S.R, 1970)
Marele istoric bizantin, Procopius din Caesarea (500 – 565), care a trăit în acea perioadă, ne aduce alte informaţii despre anti:
“Neamurile acestea, sclavinii şi antii, nu sunt conduse de un singur om, ci trăiesc încă din vechime în rânduială democratică şi de
aceea treburile lor, atât cele prielnice cât şi cele neprielnice, sunt totdeauna dezbătute de către obşte. La fel sunt comune la
aceşti barbari mai toate celelalte obiceiuri ale lor încă din vechime.
Cred că este un singur Dumnezeu, <Zamolxe> , făuritorul fulgerului şi singurul stăpân al tuturor lucrurilor şi îi jertfesc boi şi alte
animale de tot felul. < jertfa specifică dacică > Ei nu ştiu ce-i aceea soartă nemiloasă, nici nu mărturisesc că ea ar avea înrâurire
asupra oamenilor. Când îi ameninţă moartea, fie că se îmbolnăvesc, fie că pornesc la război, făgăduiesc lui Dumnezeu <Zamolxe>
că, dacă vor scăpa cu viaţă, îi vor aduce o jertfa; iar după ce scăpă, îi jertfesc ceea ce au făgăduit şi cred că şi-au răscumpărat viaţa
cu preţul acestei jertfe. Ei mai cinstesc şi râuri, nimfe şi alte zeităţi şi jertfesc tuturor acestora, iar cu prilejul jertfelor fac prorociri.
Locuiesc în colibe jalnice, răzleţiţi mult unii de alţii şi mereu se muta dintr-un loc în altul. Când pornesc în lupta, cel mai mulţi
merg pe jos împotriva duşmanului; poartă în mâini scuturi mici şi lănci; dar nu-şi pun niciodată platoşa. Unii n-au nici cămaşă, nici
manta; ci îmbracă numai nişte pantaloni până la părţile ruşinoase şi pornesc aşa la luptă împotriva duşmanilor. Amândouă
neamurile au o singură limba, cu totul barbară.
Nici la înfăţişare nu se deosebesc cu ceva între ei. Toţi sunt înalţi şi foarte voinici. Culoarea pielii nu e prea albă, aceea a parului nu
e prea blondă şi nici nu bate cu totul în negru, ci sunt toţi roşcovani. Duc o viaţă aspră şi neîngrijtă, la fel ca massagetii, şi sunt
mereu plini de murdărie, ca şi aceia.
Dar nu-s răutăcioşi, nici vicleni, şi în simplitatea lor păstrează felul de a fi al hunilor. Până şi numele sclavinilor şi antilor era unul
singur la început. Intr-adevăr, şi unii şi alţii, se numeau altădată “spori”, poate pentru faptul că locuiesc sporadic, în corturi
împrăştiate. De aceea au şi mult pământ; căci cea mai mare parte a ţărmului de dincolo al Istrului este locuit de dânşii. Aşa stau
lucrurile cu neamul acesta” (.( Fontes Historiae Daco-Romanorum – De la anul 300 la anul 1000 , Ed. Academiei R.S.R, 1970)
Eliminând exagerările şi modul tendenţios îi care prezintă, Procopius face practic o descriere a urmaşilor dacilor. Se pare că
sclavinii adoptaseră unele obiceiuri de la daci, tot aşa cum precum şi aceştia au împrumutat de la slavi alte obiceiuri.
Aceşti anti, daci băştinaşi, conform, descrierii lui Mauricius, vor trai la nord de Dunăre în condiţiile dificile ale veşnicelor invazii
romane, gote, vandale, hune, slave şi a altor popoare migratoare adoptând un stil de viaţă care le putea permite supravieţuirea şi
continuitatea. Ei sunt menţionaţi de istoricii timpului sub numele de argaragantes şi limigantes.
Însă ei nu se vor limita doar să se apere, angajându-se în conflicte militare de anvergura atât cu bizantinii cât şi cu popoarele
migratoare. În general istoricii noştri îi consideră, în mod greşit, pe anti ca fiind populaţie de origine slavă iar pe argaragantes şi
limigantes ca şi sarmaţi, uitând însă că Dio Cassius (155-229) îi numeşte pe dacii din afara Imperiului Roman, „Dakoi prosoroi” sau
în latină „Daci limitanei” adică „dacii din vecinătate”.
Prima menţiune despre o invazie a antilor la sud de Dunăre este datată în jurul anilor 518. Motivul acestei reacţii ofensive sunt
lucrările de refacere a fortificaţiilor şi castrelor de pe linia limesului Dunării de către bizantini, comandate de către împăratul
Anastasius I (491 – 518) Generalul bizantin Germanus, magister militum per Thraciam, nepot al nou instalatului împăratului Iustin
I ( 518 – 527), va interveni în fruntea legiunilor şi va obţine o victorie zdrobitoare. Procopius din Caesarea (500 – 565) avea să
menţioneze în scris aceste evenimente: “Când Iustin, unchiul lui Germanus, se suise pe tron, antii, care locuiesc aproape de
sclavini, trecuseră Istrul cu oaste multă şi cotropiră teritoriul roman. Nu mult înainte împăratul făcuse pe Germanus comandantul
armatei din întreaga Tracie. Acolo se încăierase cu ostile duşmane, le biruise în lupta şi le măcelărise aproape pe toate…”
Interesant este de amintit faptul că Împăratul Iustin I era de origine dacică, născut în districtul Bederiana din provincia Dacia
Aureliana. Încă de tânăr îl va impresiona prin fizicul lui pe Leon I ( 457-474), impara al Bizanţului, care îl va primi în corpul de elită
al gărzii palatului – Excubitorii. Însuşi Leon I Tracul era de origine traco-dacică.
Un alt magister militum Ilirycum, Mundo, va lupta în anul 529 în Iliria împotriva invaziei geţilor. Istoricii îi identifica pe aceşti geţi
cu goţii sau cu bulgarii, aceste confuzii fiind la ordinea zilei în scrierile cronicarilor bizantini. Atacul unei populaţii cu nume de geţi
în provincia Ilyricum, nu poate fi echivalată decât cu antii şi posibil sclavinii din sudul Banatului. În anul 530, Munda îşi va deplasa
legiunile pentru apărarea Traciei invadată de bulgari.
Între anii 530 – 533, în timpul domniei împăratului Iustinian cel Mare (527 – 565), Chilbudios, magister militum per Thraciam, va
purta lupte contra atacurilor bulgarilor, sclavinilor şi antilor. Numit ca responsabil cu paza limesului dunărean, Chilbudios va reuşi
să blocheze invaziile şi să-i împingă peste Dunăre. Chilbudios va muri pe câmpul de luptă în anul 533 în timpul unei confruntări cu
sclavinii. În mod ciudat, urmare a apariţiei unui conflict armat între sclavini şi anti, un ant luat prizonier de sclavini va fi identificat
ca fiind general roman Chilbudios. Antii îl vor revendica pe acesta de la sclavini şi vor încerca să-l şantajeze pe împăratul Iustinian,
solicitându-i acestuia păstrarea generalului în schimbul unor facilitaţi.
Ca răspuns la intruziunile sclavinilor şi antilor în imperiul bizantin între anii 535 – 540, Împăratul Iustinian cel Mare ( 527 – 565) va
demara una din cele mai pretenţioase proiecte privind refacerea sistemului de apărare de pe linia limesului Dunării. Se vor reface
fortificaţii şi castre militare, se vor fortifica cetăţi precum Durostroum, Histrita, Dinogetia, Ulmetum, Tomis şi multe altele, însă
rezultatul acestei investiţii va fi nul, din contră, securizarea graniţei va ambiţiona şefii triburilor care se vor vedea lipsiţi de bunuri,
şi-şi vor intensifica atacurile la sud de Dunăre.
În iarna dintre anii 545/546, sclavinii şi antii vor trece pe un pod de gheaţă Dunărea şi vor pătrunde şi devasta mari zone din
Tracia şi Ilyria în cursul anului 546. Informaţia ne este dată atât de Iordanes: “ acestea sunt nenorocirile suportate de statul
roman, în afară de atacurile zilnice ale bulgarilor, antilor şi scalvinilor” , cât şi de Procopius : “Apoi când mezii şi săracanii devastau
o mare parte din teritoriul Asiei, iar hunii, sclavinii şi antii răvăşeau aproape toata Europa, distrugând până la pământ unele oraşe,
iar pe altele golindu-le bine de bani, ducând pe oameni în sclavie cu toate averile şi pustiind ţara de locuitori în nâvâliri aproape
zilnice…”
Faimosul general bizantin Narses reuşeşte să-i înfrângă, prinzându-i într-o ambuscadă. Cu această ocazie, ar fi fost prins şi falsul
Chilbudios, dus la Constantinopol şi închis.
În faţa invaziilor neamurilor “barbare”, Împăratul Iustinian va încerca să-şi şi atragă de partea lui pe anti considerându-i pe aceştia
că fiind capabili să se opună kutrigurilor şi sclavinilor cu care aceştia se aflau uneori şi în conflict. Iustinian le va ceda teritoriul din
jurul cetăţii Turris de la gura râului Siret. Documentele timpului nu ne spun dacă această ofertă a fost acceptată de către anti, însă
îi întâlnim ulterior pe aceştia în calitate de aliaţi – foederati în armata bizantină.
Un astfel de caz de aliere este menţionat de către Procopius din Caezarea în anul 557, când ostile bizantine confruntate cu atacul
masiv al ostrogoţilor se vor alia cu hunii, sclavinii şi antii: “ Douăzeci de zile după căderea cetăţii Portus, a oraşului şi a portului,
sosiră Martinus şi Valerianus, aducând 1600 de soldaţi călări. Cei mai mulţi dintre ei erau huni, sclavini şi anti care îşi au sălaşurile
dincolo de fluviul Istru, nu departe de ţărm. Belisarius se bucură de venirea lor şi socoti că de acum vor lupta împotriva
duşmanilor…”
Între anii 536 – 550, Împăratul Iustinian cel Mare va începe construcţia cetăţii şi a mănăstirii Sfânta Ecaterina pe muntele Sinai (în
actualul Egipt). Pentru construirea, apărarea şi administrarea ei sunt duse o sută de familii de daci dunăreni, se pare că bessi,
împreuna cu familiilor lor, conform informaţiilor transmise de către Procopius. Aceşti daci vor rămâne până în zilele noastre
păzitori ai mănăstirii, fiind cunoscuţi sub numele de Gaballyya – munteni.
Ultima informaţie despre dacii anti o avem din anul 602, în timpul confruntărilor dintre bizantini şi bulgari, conform scrierii lui
Theophanes Confessor .
Alte informaţii, lacunare despre daci/valahi le avem de la cronicarul Petrus Patricius care îi numeşte pe carpi “obraznici şi
îngâmfaţi“ în secolul VI d. Hr. sau menţionarea vlahilor în Legenda Sf. Dumitru din Salonic (sec. VII).
Împăratul Mauriciu (582 – 602) şi fratele său Petrus, conducător militar al Traciei, se vor confrunta cu o puternică invazie a
bulgarilor în Tracia. Bizantinii vor apela la aliaţii lor, antii, chemându-i în ajutor. Dar bulgarii prevăzători îi vor ataca pe acesta din
urma provocându-le mari pierderi omeneşti. Mulţi dintre supravieţuitorii anti se vor alătura trupelor bizantine care cantonau în
imediata apropriere a Dunării.
Prima menţiune despre băştinaşii daco-geţi, sub formă de vlahi, o avem de la cronicarul Georgio Cedrenus, care aminteşte despre
luptele vlaho-ricnilor, vlahii sudici pe malul râului Richios, aliaţi cu slavii împotriva Salonicului, între anii 617 – 619.
Chiril şi Metodie ( secolul IX)
Două personaje istorice ale secolului al IX-lea vor influenţa indirect cultura şi civilizaţia româneasca atât în sens pozitiv dar şi
negativ prin măsurile luate de unele personaje ale timpului datorită ignoranţei lor.
Constantin, numit ulterior Chiril (826 – cca.869) şi Mihail, numit ulterior Metodie (827 – 885) s-au născut la Tesalonic într-o
familie aristocratică. Tatăl lor, Leon, era drungarios, respectiv guvernator al themei (regiune militar-administrativă a Imperiului
Bizantin) din Tesalonic, a cărei jurisdicţie cuprindea şi slavii din Macedonia. Se crede că mama lor a fost de origine slavă. Urmare a
poziţiei tatălui lor, cei doi fraţi vor beneficia de o educaţie aleasă.
După moartea timpurie a tatălui lor au fost crescuţi sub protecţia unchiului lor, Teoctist, demnitar de rang înalt al imperiului
bizantin, fiind responsabil cu comunicaţiile poştale şi cu relaţiile diplomatice.
Constantin îşi va începe studiile la Universitatea din Constantinopol de tematică religioasă în special. Aici se va hirotonisi ca şi
diacon.
Mihail a ocupat iniţial o funcţie în cadrul administraţiei imperiului, după care s-a retras la o mănăstire de la Muntele Olimp unde
s-a călugărit, adoptând numele de Metodie.
Cei doi fraţi au conceput un alfabet slavonesc, supranumit chirilic, după alţi cercetători, glagolitic, prin preluarea şi adaptarea
unor litere din alfabetul grecesc, folosindu-l pentru traducerea Scripturilor din greaca în slavona. Alfabetul are 43 de semne slave,
din care 27 au şi valoare numerică, slavo-cifre.
Papa de la Roma, Adrian al II-lea (867-972) avea să-l hirotonisească ca şi episcop pe Metodie în urma cercetării ortodoxiei celor
doi fraţi. Constantin la rândul lui avea să îmbrace rasa monahală într-o biserică greacă din Roma, adoptând numele de Chiril.
Papa Ioan al VIII-lea (872 – 882) a aprobat, în ciuda opoziţiei clerului german, folosirea slavonei la Sfânta Liturghie, dar cu condiţia
că întâi se citea Evanghelia în latină şi abia după acea în slavă.
Introducerea scrierii chirilice în ţara noastră avea să fie o influenţă negativă iniţial. Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae,
redactată în anul 1716 în limba latină afirma că la noi s-a scris cu litere latine până la Conciliul de la Florenţa (1432), respectiv la
aproape 400 de ani după Marea Schismă survenită în anul 1054.
Domnitorul Alexandru cel Bun avea să între în conflict cu Patriarhia de la Constantinopol prin impunerea lui Iosif că Mitropolit al
Moldovei, în locul acestuia fiind propus un mitropolit grec. În urma negocierilor duse de către Grigore Tamblac, acesta va obţine
hrisovul de recunoaştere a lui Iosif.
Iosif se va dovedi însă răzbunător, sfătuindu-l pe Alexandru cel Buna să ardă toate cărţile şi manuscrisele cu caractere latine, şi să
se treacă definitiv la scrierea tuturor documentelor doar cu caracterele alfabetului chirilic.
Prin acest gest nesăbuit se vor distruge multe acte şi documente atingătoare de istorie veche a românilor, din cele care puţine au
mai rămas în urma altor acţiuni distructive provocate cu voia sau din ignoranţă de-a lungul a 1000 de ani de lupte şi războaie în
care au fost implicaţi cu sau fără voia lor, daco – valahii.
POPOARE MIGRATOARE
 Goţii ~ cca. 271 – inainte de 376/ dupa 420
 Hunii ~ cca. 376/420 – 469
 Gepizii ~ cca. 454 – 567
 Slavii ~ cca. 450 – 650
 Avarii ~ cca. 567 – 797/803
 Bulgarii ~ cca. 632 – 864
 Ungurii ~ cca. 839 – 1028
 Pecenegii ~ cca. 895 – 1121
 Cumanii ~ 1065 – 1241
 Tătarii ~ 1241 – 1285, şi după 1285 până în 1717.

———————————————————————————————————————-
Spre înţelegere:
Anonymus era o persoană instruită, educată şi cultă de la curtea regelui maghiar Bela, fiind, după cum afirmă el (!?), notar regal.
Cunoştinţele lui erau destul de vaste, dacă avem în vedere modul cum insistă asupra cunoştinţelor căpătate despre istoria grecilor
şi a evenimentelor petrecute în timpul războiului troian.
Asumându-şi rolul de istoric, face precizarea că nu s-a luat după “poveştile false ale ţăranilor” şi nici după “cântarea guralivă a
glumeţilor”, istoria lui bazându-se pe documente anterioare din cancelaria regală, respectiv cronicile anuale, pe care le-a folosit.
Totuşi expunerea lui nu va fi una clasic istorică, ci se va folosi de moda timpului de a prea mării personajele şi faptele în scopul
creeri unei aureole legendare asupra descendenței maghiarilor.
Pentru a înţelegere spaţialitatea geografică în care se desfăşoară acţiunea Gestei, trebuie să precizăm de la început că însuşi
Anonymus menţionează în textul lui că a preluat din cronicele vechi toponimele şi hidronimele aşa cum le-au dat ungurii (!).
Astfel, denumirile de locuri şi localităţi, ape şi munţi au fost preluate de la băştinaşi în forma lor originală şi adaptate pronunţiei
limbii maghiare din acele timpuri. Spre înţelegere şi orientare geografică am trecut în paranteză denumirea modernă a
toponimului sau hidronimului prezentat în text.
Chiar din această introducere Anonymus ne face cunoştinţă cu personajul principal al “Gestei”, ducele Almus, care descinde din
hetumoger. Traducerea acestui cuvânt este aleatorie, G. Popa–Lisseanu formulându-l ca “şapte maghiari” din maghiarul het =
şapte, moger=maghiari, iar Paul Lazăr Tonciulescu identificându-l cu het=şapte, moger=sămânţă, seminţie, respectiv: 7 triburi / 7
seminţii, variantă care mi se pare mai aproape de adevăr, având în vedere şi faptul că sunt asociaţi un număr de 7 conducătorii
maghiari: Arpad, Eleud, Cundu, Ound, Tosu, Huba şi Tuhutum, care îşi conducea, fiecare, propriul trib.
————————————————————————————————————————
Cap. I Despre Scithia
Aşadar, Scithia este o ţară foarte mare care se numeşte Dentumoger; spre răsărit hotarul ei se întinde de la partea nordică până
la Marea Neagră, în spate are un fluviu care se numeşte Thanais (râul Don), cu bălţi mari, unde se găsesc din belşug peste măsură
de mulţi zobolini, astfel că de aici nu numai nobilii şi oamenii de jos se îmbracă, dar chiar şi văcarii şi porcarii şi păstorii îşi
împodobesc vesmintele lor în acea ţară. Căci aici abundă aurul şi argintul şi în fluviile acelei ţări se găsesc şi mărgăritare. Iar în
partea răsăriteană, vecină cu Scithia, au fost popoarele Gog şi Magog, pe care le-a înconjurat Alexandru cel Mare. Dar ţara scitică
este foarte întinsă în lungime şi lăţime. Iar oamenii care o locuiesc se numesc popular, până în ziua de azi, Dentumoger şi
niciodată n-au fost supuşi puterii vreunui împărat. Căci sciţii sunt un popor mai vechi şi puterea Sciţiei este spre răsărit, aşa cum
am spus mai sus. Şi primul rege al Sciţiei a fost Magog, fiul lui Iafet. Şi acel popor este numit Moger de la regele Magog. Chiar şi de
la viţa acestui rege se trage Attila, cel mai renumit şi mai puternic rege, care, în anul 451 de la întruparea Domnului, descinzând
din ţara scitică, a venit cu o mână puternică în ţara Pannoniei şi, după ce a gonit pe romani, a ocupat regatul. Şi şi-a construit o
reşedinţă regală lângă Dunăre, mai sus de Apele Calde şi în primul rând a pus să se renoveze toate construcţiile vechi pe care le-a
găsit acolo şi a construit de jur împrejur un zid foarte puternic, care acum este numit în limba ungară Buduvar, iar la teutonici este
numit Ecilburg.
Ce să mai spun? Să urmărim cursul istoriei.
Dar, după un timp îndelungat, din neamul aceluiaşi rege Magog descinde Ugek, tatăl ducelui Almus, de la care îşi trag originea
regii şi ducii Ungariei, după cum se va spune în cele ce urmează. Căci sciţii sunt, după cum am spus, popoare mai vechi, despre
care istoricii care au scris faptele romanilor, spun astfel: că naţiunea scitică ar fi fost foarte inteligentă şi blândă, care nu a lucrat
pământul şi aproape că nu există nici o ticăloşie între ei. Căci, în realitate, ei nu aveau case lucrate printr-un meşteşug, ci numai
corturi lucrate din pânză. Ei mâncau carne şi peşte şi lapte şi miere şi aveau multe farduri. S-au îmbrăcat chiar cu piele de samur şi
de alte animale sălbatice. Aveau aur şi argint şi pietre preţioase aşa cum sunt pietricelele, căci se găseau în fluviile acelei ţări. Nu
râvneau la lucruri străine, pentru că toţi erau bogaţi, având multe animale şi alimente îndeajuns, căci nu erau desfrânaţi, ci fiecare
îşi avea doar numai o soţie. Mai târziu însă poporul amintit, obosit în război, a ajuns la atâta cruzime încât unii istoriografi spun
că, mânaţi de mânie, ar fi mâncat carne de om şi ar fi băut sânge de om. Şi cred, cât îi cunoaşteţi până acum după faptele lor, că a
fost un neam viguros. Căci neamul scitic n-a fost subjugat de nici un popor.
Dar pe Darius, regele perşilor, sciţii l-au făcut să fugă cu mare ruşine şi Darius şi-a pierdut acolo 80.000 de oameni şi astfel a fugit
în Persia cu mare teamă. De asemenea, sciţii au ucis pe Cirus, regele perşilor cu 330.000 de oameni. De asemenea, sciţii au gonit
cu ruşine pe însuşi Alexandru cel Mare, fiul regelui Filip şi al reginei Olimpiada, care subjugase, luptând, multe regate. Întradevăr,
neamul scitic era aspru în a suporta orice muncă şi sciţii erau de statură mare şi tari în război. Căci nu avuseseră nimic pe lume ca
să se teamă că vor pierde pentru injuria adusă lor.
Când însă sciţii obţineau o victorie, nu voiau nimic din pradă ca cei existenţi din urmaşii lor, ci căutau dintr-asta numai glorie. Şi, în
afară de Darius şi Cirus şi Alexandru, n-a fost auzit nici un neam din lume să intre în ţara lor. Într-adevăr, neamul scitic menţionat
era aspru la luptă şi iute urcat pe cai şi purtau coifuri pe cap şi erau, cu arcul şi săgeţile, mai presus de toate naţiunile lumii şi, că a
fost astfel, o cunoaşteţi de la urmaşii lor. Căci ţara scitică, cu cât este mai departe de zona caldă, cu atât este mai folositoare
pentru înmulţirea neamului. Şi ori cât ar fi întinsă în totalitate, totuşi n-a fost suficient nici să crească, nici să cuprindă mulţimea
popoarelor născute acolo. De aceea, cele 7 persoane principale care se numesc hetumoger, nesuportând îngustimea locurilor, s-
au gândit mult să le părăsească. Atunci, aceste 7 persoane principale, ţinând sfat între ele, au hotărât să ocupe pentru sine ţările
pe care să le poată locui, să părăsească pământul natal, aşa cum se va spune în cele ce urmează.
———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
Pentru a creea o ascendenţă fabuloasă, învăluită în “clarobscurul şi parfumul unor întâmplări magice” (Paul Lendvai – Ungurii),
Anonymus îi identifică pe maghiari cu sciţii, transferând gloria războinică a sciţilor de neam indo-iranian asupra ungurilor. Este şi
mai interesant faptul că Anonymus insistă pe originea biblică a ungurilor, considerându-l pe biblicul Magog ca pe un conducător al
maghiarilor, străbun al lui Attila, iar pe Almus ca descendent al acestuia.
Almus este prezentat însă în cronicile maghiare din secolele XIV şi XV ca un conducător de trib turco-cabar, pe numele lui
adevărat Almutzes care, împreună cu triburile maghiare, au pornit spre Câmpia Pannonică. Almus ar fi fost ucis în Erdeuelu /
Ardeal de către băştinaşi. Care băştinaşi erau blaci, după cum pomeneşte însuşi Anonymus.
Interesant este faptul că localizarea originii maghiarilor nu este făcută în “Gesta”, Anonymus evitând acest lucru probabil din
necunoştinţă de cauză. Problema localizării ţinutului de baştină al maghiarilor a fost studiată de diverşi cercetători. Apare
frecvent în studiile cercetătorilor ipoteza formării acestora ca triburi disparate, la vest de lacul Baikal, pe malurile râului Angara,
râu cu o mare populaţie de zobolini (samur – o specie de jder cu blana preţioasă).
Se pare că însuşi Anonymus întăreşte acest lucru prin trei afirmaţii: îmbrăcămintea obişnuită a maghiarilor era din blană de
zobolini, trăiau în corturi din pânză (specific şi în prezent populaţiilor locale) şi în ţinutul rece şi aspru al stepei siberiene (ţara
scitică cu cât este mai departe de zona caldă, este atât mai folositoare pentru înmulţirea neamului).
Datorită exploziei demografice, maghiarii invadează, începând cu sec. I şi II spaţiul cuprins între Munţii Urali şi fluviul Volga,
teritoriu dominat de Imperiul Khazar.
Hotărârea lui Almus de a pleca din acest ţinut se datoreaza şi conflictelor permanante cu triburile pecenege. Astfel, cei 7
conducători iau hotărârea de a se muta iniţial în Atelkuz (ţara dintre râuri), ţinut cuprins între Prut şi Nistru, iar apoi, tot sub
presiunea triburilor pecenege, în Câmpiile Pannonice.
În partea a doua a cronicii, Anonymus, vorbind despre sciţi, pomeneşte de războaiele duse de către aceştia cu regii Cyrus cel
Mare, Darius, Filip Macedoneanul şi Alexandru cel Mare. Anonymus cunoştea foarte bine aceste evenimente desfăşurate, în
parte, pe parcursul istoriei geto-dacilor, din Istoria lui Herodot sau/şi lucrările lui Arrian (Anabasis), Diodorus şi Iordanes. Furtul
istoriei de la un popor şi însuşirea lui de către alte popoare era, în evul mediu, un lucru oficial şi permis. Ceea ce este important
de relevat în informaţia dată de Anonymus este faptul că în momentul asumării scrierii istoriei avea la îndemână foarte multe
documente din care s-a inspirat sau compilat, încercând să creeze maghiarilor o identitate de “naţiune” cu ascendente istorice
vechi, de necontestat…
———————————————————————————————————————–
Cap. II. Pentru ce se numesc unguri
Rămâne să spunem pentru ce poporul ieşit din ţara scitică este numit unguri. Sunt numiţi unguri de la fortăreaţa Hungu, fiindcă,
după ce şi-au subjugat pe sclavi, cele şapte persoane principale, intrate fiind în ţara Pannoniei, au rămas acolo mai mult timp. De
unde toate naţiunile din împrejurimi numeau pe Almus, fiul lui Ugek, duce de Hunguar şi pe soldaţii săi îi numeau hungari.
Ce să mai spun? Lăsând la o parte toate acestea, să ne întoarcem la lucrarea propusă şi să urmăm calea istoriei şi, după cum vă va
dicta sfântul duh, să terminăm lucrul început.
———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
Explicaţia lui Anonymus privind originea numelui de “unguri” prin asimilare cu numele fortăreţei Hung este naivă şi lipsită de orice
suport. Se ştie că numele de “ungur” îşi are originea în organizaţia tribală turanică a onogurilor, căreia maghiarii i-au aparţinut
multă vreme. Onogur însemna “zece săgeţi”, adică zece triburi. (cf. Paul Lendvai – Ungurii)
Aceşti onoguri sunt semnalaţi în sec. VIII, împreună cu Uzii (Oguzii) în zona Dunării de Jos, în război cu bizantinii, iar mai târziu, ca
mercenari ai acestora.
———————————————————————————————————————–
Cap. III. Despre Almus, primul duce.
În anul 819 de la întruparea domnului, Ugek, după cum am spus mai sus, după mult timp, din neamul regelui Magog era un
oarecare duce foarte nobil al Sciţiei, care şi-a adus ca soţie în Dentumoger pe fiica ducelui Eunedubelianus, pe nume Emessu. De
la care s-a născut un fiu, care a fost numit Almus. Dar s-a numit Almus dintr-o întâmplare divină, deoarece mamei acestuia, pe
când era gravidă, i-a apărut în vis o arătare divină în chip de vultur, care, ca şi cum venind la ea, a lăsat-o gravidă. Şi i-a vestit că
din uterul ei ar fi ieşit un torent şi din pântecele ei s-ar naşte regi glorioşi, dar nu s-ar înmulţi în ţara sa. Dar fiindcă vis în limba
ungară se spune almu şi naşterea aceluia a fost prezisă prin vis, de aceea el însuşi s-a numit Almus. Sau, poate, de aceea s-a numit
Almus, adică sfânt, deoarece din neamul acestuia erau să se nască regi şi duci sfinţi. Ce este mai departe?
———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
Naşterea lui Almus este prezentată, în sens biblic, ca şi naşterea lui Isus Christos, soţia lui Ugek fiind însărcinată de către un spirit
în formă de vultur/uliu şi că acest spirit i-a vestit misiunea istorică a încă nenăscutului ei fiu (Paul Lendvai – Ungurii).
Originea numelui lui Almus este legată de faptul că naşterea lui a fost prezisă prin vis (álom în limba maghiară). Dar numele
maghiarizat al lui Almus – Almos însemna de fapt cel somnoros şi nu cel sfânt, după cum afirma Anonymus. Oare Anonymus chiar
nu cunoştea limba maghiară ?
———————————————————————————————————————–
Cap. IV. Despre ducele Almus
Dar, după ce ducele Almus s-a născut pe lume, s-a produs o mare bucurie ducelui Ugek şi rudelor sale şi aproape tuturor
fruntaşilor Sciţiei, pentru că tatăl său a fost Ugek, din neamul regelui Magog. Căci Almus însuşi era la faţă frumos, dar negru şi
avea ochii negri, dar mari, înalt de statură şi svelt. Dar, avea mâini groase şi degete lungi şi Almus însuşi era credincios, binevoitor,
generos, înţelept, bun soldat, vesel, îndatoritor faţă de toţi aceia care în acel timp erau soldaţi în regatul scitic. Iar când însuşi
Almus a ajuns la vârsta matură, ca şi când harul sfântului duh era în el, deşi păgân, totuşi a fost mai puternic şi mai înţelept decât
toţi regii Sciţiei. Şi toate afacerile regatului le îndeplineau în acel timp cu sfatul şi ajutorul lui însuşi. Dar, când ducele Almus a
ajuns la etatea matură a tinereţii şi-a adus ca soţie în aceeaşi ţară pe fiica unui anume foarte vestit duce, de la care s-a născut fiul
cu numele Arpad, pe care l-a dus cu sine în Pannonia, aşa cum se va spune în cele ce urmează.
———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
Semnificativă este prezentarea fizică a lui Almus de către Anonymus: era la faţă frumos, dar negru şi avea ochii negri, dar mari,
înalt de statură şi svelt.
Cronicarul face menţiunea naşterii viitorului duce Arpad care, copil fiind, va începe marea călătorie spre vest.
———————————————————————————————————————
Cap. V. Despre alegere ducelui Almus
Astfel, poporul ungurilor, foarte viguros şi foarte puternic în muncile războaielor, după cum am spus mai sus, îşi trage originea din
neamul scitic, care în propriul său grai se numeşte Dentumoger. Şi ţara aceea era foarte plină de multitudinea popoarelor
înmultite acolo, încât nu ajungea nici să-i hrănească, nici s-o ocupe, după cum am spus mai sus. Din această cauză, atunci cele
şapte persoane principale, care până în ziua de azi se numesc hetumoger, nemaisuferind îngustimea locurilor, după ce au avut
între ei un sfat ca să plece din pământul natal ca să ocupe pentru ei pământuri pe care să le poată locui, n-au întârziat să le caute
cu arme şi război. Atunci au ales să caute ţara Pannoniei, pe care o auziseră după zvonul răspândit a fi ţara regelui Athila, din al
cărui neam s-ar coborî ducele Almus, tatăl lui Arpad. Atunci însăşi cele şapte persoane principale au înţeles printr-un sfat unanim
şi drept că nu pot termina călătoria începută dacă nu vor avea peste ei un duce şi un sfătuitor. De aceea, prin voinţa liberă şi
consensul comun al celor şapte bărbaţi, şi-au ales un duce şi un sfătuitor pentru fiii fiilor lor până la ultima generaţie, pe Almus
fiul lui Ugek, şi cei ce ar descinde din neamul lui, fiindcă ducele Almus, fiul lui Ugek, şi cei ce descinseseră din neamul acestuia
erau mai distinşi ca neam şi mai puternici în război. Căci aceste şapte persoane principale erau bărbaţi nobili de neam şi puternici
în război, statornici în credinţă. Atunci au spus în deplină voinţă ducelui Almus astfel: Din ziua de azi te alegem pentru noi ca duce
şi sfătuitor şi unde te va mâna soarta, acolo te vom urma. Atunci bărbaţii mai sus numiţi, vărsâdu-şi propriul sânge după datina
păgână într-un vas, au făcut jurământul pentru ducele Almus. Şi, cu toate că fuseseră păgâni, şi-au păstrat până la moartea lor
credinţă jurământului pe care îl făcuseră atunci între ei astfel.
———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
Anonymus reia motivaţia plecării din locul de baştină prin suprapopulare, ca rezultat al exploziei demografice. Realitatea istorică
este faptul că triburile pecenege îşi continuă luptele de hărţuire împotriva maghiarilor, împingându-i spre vest. În această situaţie
critică, Almus primeşte jurământ de credinţă din partea celorlalţi 6 vasali ai săi, pentru a fi urmat oriunde atât el cât şi urmaşul lui.
———————————————————————————————————————–
Cap. VI. Despre jurământul lor
Primul punct al jurământului a fost: ca atâta timp cât va dura viaţa, atât pentru ei, cât şi pentru urmaşii lor, să aibă pentru
totdeauna un duce din neamul ducelui Almus. Al doilea punct al jurământul a fost astfel: ca orice bunuri ar putea să dobândescă
prin munca acestora, nici unul să nu fie lipsit de aceasta. Al treilea punct ai jurământului a fost astfel: ca aceste principale
persoane, care prin libera lor voinţă îşi aleseseră drept căpetenie pe Almus, ei înşişi şi fiii acestora să nu fie lipsiţi în totul niciodată
de la consiliul ducelui şi onoarea regatului. Al patrulea punct al jurământului a fost astfel: ca, dacă cineva dintre urmaşii acestora
ar fi necredincioşi faţă de persoana ducală şi ar produce discordie între duce şi rudele lui, să se scurgă sângele celui vinovat, după
cum s-a vărsat sângele lor la jurământul pe care l-au făcut ducelui Almus. Al cincilea punct al jurământului a fost astfel: ca, dacă
cineva dintre urmaşii ducelui Almus şi ai altor persoane principale ar fi voit să încalce jurământul lor, să fie afurisit pentru vecie.
Numele celor şapte bărbaţi au fost acestea: Almus, tatăl lui Arpad, Eleud, tatăl lui Zobolsu, de la care descinde neamul Saac,
Cundu, tatăl lui Curzan, Ound, tatăl lui Ete, de la care descinde neamul Calan şi Coisog, Tosu, tatăl lui Lelu, Huba, de la care se
trage neamul lui Zemera, al şaptelea Tuhutum, tatăl lui Horca, ai cărui copii au fost Gyyla şi Zombor, de la care descinde familia
Moglout, cum se va spune mai jos. Ce să mai zic? Să urmăm cursul istoriei.
———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
Cronicarii maghiari medievali afirmă că numărul triburilor maghiare unite de către Almus este de 108. Pe ce criteriu a selectat
Anonymus doar numele a şapte conduători? Se vede foarte clar copierea cronicii lui Iordanes.
De la acest capitol Anonymus începe relatarea istorică sprijinită pe documentele şi cronicile existente în cancelaria regală
maghiară. Curzan (Kurszan), fiul lui Cundu. este conducătorul maghiarilor în lupta lor de expansiune de la începutul secolului X. În
anul 902, după alţi istorici 904, Curzan este invitat de către nobilii bavarezi la un ospăţ la Fischa, lângă Viena. Conducătorul
maghiar şi toată suita lui sunt asasinaţi de către bavarezi. Moartea lui Kurszan deschide drumul spre domnie lui Arpad,
întemeietorul dinastiei arpadiene, care va conduce Ungaria aproape 400 de ani, între 905 şi 1301.
Istoricii maghiari deformează datele istorice, identificânu-l pe Kurszan ca şi conducător al maghiarilor cu titlul de “kundu”, fără să
realizeze că acest termen nu semnifică rangul de conducător, ci numele tatălui său Cundu, cel pomenit în Cronica lui Anonymus.
(Paul Lendvai – Ungurii). Aceeaşi ignoranţă va duce şi la echivalarea numelui voievodului Iuliu cel Bătrân cu funcţia de vice-
suveran (gyula).
Interesant este faptul că toţi conducătorii enumeraţi de către Anonymus au nume de origine turcă sau mongolă, nu fino-ugrică
(maghiară).
———————————————————————————————————————–
Cap. VII. Despre plecarea lor
În anul 884 al întrupării Domnului, după cum se păstrează în cronicile anuale, cele şapte persoane principale, care se numesc
Hetumoger, au plecat din ţara Scithia spre apus. Între care ducele Almus, fiul lui Ugek din neamul regelui Magog, bărbat de bună
amintire, conducătorul şi sfătuitorul lor, împreună cu soţia şi fiul său Arpad şi cu doi fii ai unchiului său dinspre mamă, Hulic, adică
Zuard, şi Cadusa, au plecat din aceeaşi regiune, de asemenea cu o mare mulţime nenumărată a popoarelor asociate. Dar, venind
mai multe zile prin locurile pustiite, şi au trecut înot fluviul Etyl (Volga) sezând pe burdufuri după obiceiul păgân şi nicăieri n-au
găsit calea unui oraş sau locuinţă. Nici n-au mâncat munca oamenilor, după cum era obiceiul lor, ci s-au hrănit cu carne şi peşte,
până când au ajuns în Ruscia (Rusia Kieviană), care se numeşte Sudal. Şi tinerii lor erau aproape în fiecare zi la vânătoare. De
unde, din acea zi şi până în prezent, ungurii sunt mai buni în vânat decât celelalte neamuri. Şi astfel ducele Almus, venind cu toţi
ai săi, au intrat în Ruscia, care se numeşte Susudal.
———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
Se pare că din acest moment Anonymus începe să părăsească latura legendară a cronicii lui, precizând anul plecării celor 7 triburi
spre apus, făcând afirmaţia clară că această dată a găsit-o în cronicele anuale păstrate în cancelaria maghiară a regelui Bela.
Anonymus face o confuzie de nume, legat de intrarea maghiarilor în Rusia (Ruscia). La acea dată (cca. 884), cnezatele ruseşti
gravitau în jurul Kievului, de unde şi denumirea utilizată până în sec. 12 de Rusia Kieviana. Suzdal era denumirea Principatului lui
Vladimir de la acea vreme, principat care a existat timp de două sute de ani, în sec. XII şi XIV. Concluzia firească este că Anonymus
şi-a scris cronica la începuturile formării Principatului lui Vladimir – Suzdal, fiind notar al regelui maghiar Bela III (1172 – 1196).
———————————————————————————————————————–
Cap VIII. Despre Rutenia
Dar, după ce au ajuns în părţile rutenilor, au trecut până la cetatea Kyeu (Kiev) fără altă opunere şi, pe când treceau prin cetatea
Kyeu (Kiev), plutind peste fluviul Deneper (Nipru), au vrut să-şi subjuge regatul rutenilor. Atunci ducii rutenilor, observând
aceasta, s-au temut mult, pentru că auziseră că ducele Almus, fiul lui Ugek, ar fi din neamul regelui Athila, căruia strămoşii lor îi
plăteau anual tributuri. Totuşi, ducele de Hyeu (ducele de Kiev), convocând pe toţi fruntaşii săi, după ce au avut între ei un
consiliu, au ales să pornească război contra ducelui Almus şi au hotărât că e mai bine să moară în război decât să-şi părăsească
regatele proprii şi să fie subjugaţi, fără voia lor, ducelui Almus. Imediat, ducele de Kyeu (ducele de Kiev), după ce a trimis delegaţi,
a chemat în ajutor pe cei şapte duci ai cumanilor, prietenii lor cei mai credincioşi. Atunci, aceşti şapte duci, ale căror nume au
fost: Ed, Edumen, Etu, Bunger, Ousad, tatăl lui Ursuur, Boyta, Ketel, tatăl lui Oluptulma, după ce au adunat în acelaşi timp nu
puţină mulţime de călăreţi, din cauza prieteniei faţă de ducele de Kyeu (ducele de Kiev), în fuga cea mare au venit împotriva
ducelui Almus. Şi ducele de Kyeu le-a ieşit în cale cu armata sa şi, cu ajutorul cumanilor, au început să vină cu mulţime de armată
contra ducelui Almus. Dar ducele Almus, al cărui ajutor era Sfântul Duh, punându-şi armele, după ce şi-a orânduit linia de luptă,
suindu-se pe calul său, mergea încoace şi-ncolo întărindu-şi soldaţii şi, după ce atacul a fost pornit, s-a oprit înaintea tuturor alor
săi şi le-a spus: „O, sciţilor şi tovarăşii mei de arme, cei mai viteji bărbaţi, aduceți-vă aminte de începutul călătoriilor noastre, când
aţi zis că pământul pe care-l veţi putea locui, îl veţi dobândi cu arme şi război. Aşadar, să nu vă tulburaţi de mulţimea rutenilor şi
cumanilor, care seamănă cu câinii noştri. Căci, câinii, imediat ce aud cuvintele stăpânilor lor, nu privesc cu teamă? Deoarece
virtutea nu are putere în mulţimea poporului: ci în tăria sufletului. Oare nu ştiţi că un leu pune pe fugă mulţi cerbi, după cum
spune un filosof? Dar, lăsând la o parte aceasta, vă voi spune cine de fapt a putut să stea contra soldaţilor Sciţiei? Oare n-au pus
pe fugă sciţii pe Darius, regele perşilor şi astfel a fugit în Persia cu teamă şi cu foarte mare dezordine? Şi a pierdut acolo 80.000 de
oameni. Sau, oare nu sciţii au ucis pe Cirus, regele perşilor cu 300.000 de oameni? Sau, oare nu sciţii au fugărit chiar pe însuşi
Alexandru cel Mare, fiul regelui Filip şi al reginei Olimpiada, care îşi subjugase multe regate prin luptă? De unde, să ne luptăm
repede şi cu putere împotriva acestora, care se aseamănă cu câinii noştri şi astfel să ne temem de mulţimea lor ca de mulţimea
muştelor”. Auzind aceasta, soldații ducelui Almus s-au întărit mult. Şi imediat au sunat trompetele de război prin părţile şi s-au
amestecat liniile de luptă ale duşmanilor din amândouă părţile şi au început să se lupte cumplit între ei. Şi foarte mulţi dintre
ruteni şi cumani erau omorâţi. Într-adevăr, numiţii duci ai rutenilor şi cumanilor, văzând pe ai săi că se sfârşesc în război, au luat-o
la fugă şi, pentru a-şi salva viaţa, au intrat în cetatea Kyeu (Kiev). Ducele Almus şi soldaţii săi, urmărind pe ruteni şi pe cumani
până la cetatea Kyeu (Kiev), şi soldaţii ducelui Almus loveau capetele tunse ale cumanilor ca pe nişte dovleci necopţi. Iar ducii
rutenilor şi cumanilor intraţi în oraş, văzând îndrăzneala sciţilor, rămâneau ca muţii.
———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
Trebuie să remarcăm prezentarea melodramatică făcută de către Anonymus a discursului lui Almus către oştirea lui. Această
formă de prezentare teatrală a faptelor i-a determinat pe cercetătorii maghiari să considere “gesta” drept o fabulaţie; ceea ce nu
este cu totul adevărat.
Daca se caută în profunzimea textului, vom vedea că Anonymus are dreptate în prezentarea evenimentelor, bazându-se pe
documentele timpului său.
În anul 892, cneazul Oleg al Novgorodului cucereşte Kievul, care devine capitala statului rus din acele timpuri. Maghiarii, în acel an
sau după, aveau să invadeze teritoriile ruseşti, intrând în conflict cu cneazul Oleg al Kievului (ducele de Kyeu). Ruşii, aliaţi cu
cumanii, posibil să fie pecenegii, deoarece se observă clar confuzia făcută de Anonymus în acest sens, duc lupte sângeroase
împotriva maghiarilor.
———————————————————————————————————————–
Cap. IX. Despre pacea dintre duce şi ruteni
Dar ducele Almus şi soldaţii săi, după ce au câştigat victoria, şi-au subjugat ţările rutenilor şi, luându-le bunurile, în a doua
săptămână au început a lua cu asalt cetatea Kyeu. Şi când începură să pună scări la zid, văzând ducii cumanilor şi ai rutenilor
îndrăzneala sciţilor, se temură mult. Şi după ce înţeleseseră că n-ar fi în stare să se opună, atunci, după ce au trimis soli, ducele de
Kyeu (ducelui de Kiev) şi alţi duci ai rutenilor şi, de asemenea, ai cumanilor care au fost acolo l-au rugat pe ducele Almus şi pe
principii săi ca să facă pace cu ei. Iar când veniseră solii la ducele Almus şi îl rugaseră ca stăpânii lor să nu fie alungaţi din aşezările
lor, atunci ducele Almus, prin consiliul ţinut cu ai săi, astfel a trimis înapoi solii rutenilor pentru ca ducii şi fruntaşii săi să dea pe
copiii lor ca ostateci şi să plătească un tribut anual de 10.000 de marce şi pe deasupra hrană, îmbrăcăminte şi alte lucruri
necesare. Dar ducii rutenilor, posibil nu de bună voie, totuşi au acordat toate acestea ducelui Almus. Dar l-au rugat pe ducele
Almus ca, părăsind ţara Galiciei, să descindă dincolo de pădurea Houos, spre apus, în ţara Pannoniei, care, mai înainte, fusese ţara
regelui Athila. Şi le lăudau ţara Pannoniei că este peste măsură de bună. Căci ziceau că acolo se unesc cele mai vestite izvoare ale
apelor, Danubius (Dunăre) şi Tyscia (Tisa) şi alte izvoare foarte vestite, pline cu peşti buni. Pe care ţară o locuiesc sclauii, bulgarii şi
blachii, adică păstorii romanilor. Pentru că, după moartea regelui Athila, romanii spuneau că ţara Pannoniei este păşune,
deoarece turmele lor păşteau în ţara Pannoniei. Şi pe drept se spune că ţara Pannoniei este păşunea romanilor, căci şi acum pasc
din bunurile Ungariei. Ce să mai spun?
———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
Ruşii fac pace cu maghiarii în schimbul obligaţiei de a plăti un tribut anual în bani, copii, hrană şi îmbrăcăminte.
Cetele maghiare trimise ca avangardă spre vest şi sud-vest aveau să descopere Câmpia Pannonică. Acest teritoriu era asemănător
cu stepele siberiene, de unde veneau maghiarii.
Anonymus ne informează că în această ţară trăiau în comunitate slavii, bulgarii şi valahii, amintindu-i pe aceştia din urmă ca fiind
păstorii romanilor (!), precizând totodată că această ţară/păşune ar fi aparţinut romanilor după moartea regelui Attila.
Excepţional text! Iată o altă dovadă că Anonymus avea cunoştinţe de istorie antică şi premedievală.
Anonymus nu poate nega existenţa valahilor în Câmpia Pannonică, ştiind foarte bine din documentele antice că aici au existat
geto-dacii, numiţi de alţi cronicari daci ausonici, care au fost supuşi de către romani şi care au preluat din nou conducerea
Pannoniei după retragerea romanilor (271) şi mai apoi, după moartea lui Attila (453).
Ce este remarcabil în acest text este faptul că Anonymus face o afirmaţie extraordinară din punct de vedere istoric legată de
valahi, acesta se plânge că ei, în continuare, păşunează pe câmpiile coroanei maghiare (din bunurile Ungariei), adică în vremea
lui!
Aceasta este o altă dovadă că şi în jurul anului 1200 valahii şi conducătorii (cnezii) lor încă mai stăpâneau mari teritorii din Câmpia
Pannonică.
Ce să mai spun?
———————————————————————————————————————–
Cap. X. Despre cei şapte duci ai cumanilor
Iar ducele Almus şi fruntaşii săi, prin consiliul ţinut între ei, dând satisfacţie cererii ducilor rutenilor, au făcut pace cu aceştia.
Atunci ducii rutenilor, adică cei din Kyeu şi Sudal, ca să nu fie alungaţi din aşezările lor, şi-au dat fiii ca ostatici ducelui Almus şi,
împreună cu aceştia, au trimis 10.000 de marce şi 1.000 de cai cu şei şi căpestre împodobite după obiceiul rutean şi 100 copii
cumani şi 40 de cămile ca să ducă poverile, piei de hermelină şi viezure fără număr şi alte daruri nenumărate. Atunci, ducii
cumanilor numiţi mai înainte, adică Ed, Edumen, Etu, Bunger, tatăl lui Borsu, Ousada, tatăl lui Ursuuru, Boyta din neamul căruia
descinde Brucsa, Ketel, tatăl lui Oluptulma, când văzură bunătatea ducelui Almus, pe care a făcut-o către ruteni, aruncându-se la
picioarele lui Almus de bună voie, s-au supus ducelui Almus zicând: „Din această zi te alegem stăpân şi învăţător pentru noi până
la ultima generaţie. Şi oriunde te va duce soarta, acolo te vom urma.” Chiar şi ceea ce au spus cu cuvântul ducelui Almus au întărit
prin credinţa jurământului după obiceiul păgânesc. Şi, tot astfel ducele Almus şi fruntaşii săi s-au legat prin jurământ. Atunci cei
şapte duci ai cumanilor au admis să vină în Pannonia cu soţiile şi fiii lor, de asemenea cu mare mulţime. Chiar în acest mod mulţi
ruteni alăturându-se ducelui Almus, au venit cu el în Pannonia, ai căror urmaşi locuiesc până în ziua de azi prin diferite locuri în
Ungaria.
———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
Maghiarii, decimaţi în luptele purtate, aveau nevoie de efective noi ca să-şi completeze armata. În acest sens, acceptă intrarea
cumanilor în randurile lor, cumani care, în timp, se vor maghiariza şi se vor stabili în Ungaria.
Această politică de maghiarizare sau convertire la ungarism o explică foarte bine istoricul Paul Lendvai în lucrarea sa “Ungurii”:
“De-a lungul secolelor, ungurimea a absorbit, ca să zicem aşa, nu numai popoarele nomade, ca de pildă pecenegii şi cumanii, ci şi
nemţii şi slovacii, românii şi croaţii, sârbii şi evrei. Unul dintre cele mai mai uluitoare aspecte ale istoriei ungare – mai târziu
minimalizat sau pur şi simplu trecut sub tăcere de istoriografii naţionalişti – este acela că făuritorii mitului național, mult cântaţii
eroi ai războaielor cu turcii, conducătorii politici şi militari ai luptei pentru libertate împotriva Habsburgilor, unele figuri
proeminente ale literaturii şi stiinţei au fost, în întregime sau parţial, de origine germană sau croată, slovacă, română sau sârbă”.
———————————————————————————————————————–
Cap. XI. Despre cetăţile Lodomer şi Galicia
Atunci ducele Almus şi celelalte persoane principale care se numesc hetumoger şi, de asemenea, ducii cumanilor, împreună cu
rudele şi familiile şi slugile lor, au plecat din Kyeu (Kiev) şi, sub călăuzirea rutenilor kievieni, au venit până la cetatea Lodomer. Dar
ducele din Lodomer şi fruntaşii săi au ieşit înaintea ducelui Almus la hotarul regatului cu diferite daruri preţioase şi, din proprie
iniţiativă, i-au deschis cetatea Lodomer. Şi ducele Almus a rămas în acel loc cu toţi ai săi timp de trei săptămâni. Dar, în a treia
săptămână, ducele din Lodomer i-a dat ducelui Almus ca ostateci pe cei doi fii ai săi, împreună cu toţi fiii iobagilor săi. Şi, pe
deasupra, i-a prezentat, atât ducelui cât şi fruntaşilor săi, două mii de marce de argint şi o sută de marce de aur topit, cu
nenumărate piei şi îmbrăcăminţi nobile şi trei sute de cai cu şei şi hamuri şi douăzeci şi cinci de cămile şi alte daruri nenumărate.
Şi în a patra săptămână, ducele Almus, împreună cu ai săi, a venit în Galicia: şi aici şi-a ales loc de odihnă pentru sine şi ai săi. Când
a auzit aceasta, ducele Galiciei a venit cu toţi ai săi desculţi în întâmpinarea ducelui Almus şi a prezentat diferite daruri spre
folosul ducelui Almus şi, deschizând porţile cetăţii Galicia, l-a primit cu ospitalitate ca pe propriul său stăpân şi i-a dat ca ostatec
pe unicul său fiu împreună cu ceilalţi fii ai fruntaşilor regatului şi i-a dăruit, atât ducelui cât chiar şi tuturor ostaşilor săi, zece cai de
călărie foarte buni şi trei sute de cai cu şei şi trei sute de marce de argint şi două sute de marce de aur şi haine boiereşti. Dar,
după ce ducele Almus a avut un loc de odihnă timp de o lună în Galicia, atunci ducele Galiciei şi ceilalţi tovarăşi ai săi, ai căror fii
erau daţi ca ostateci, au început astfel să-l roage pe ducele Almus şi pe nobilii săi ca să descindă dincolo de Howos spre apus în
ţara Pannoniei.
*
Căci le spuneau astfel, că ţara aceea (Pannonia) ar fi foarte bună şi acolo curg puhoi cele mai vestite izvoare, al căror nume ar fi,
după cum noi am spus mai sus, Danubius (Dunăre) , Tyscia (Tisa) , Wag , Morisius (Mureş), Crisius (Criş), Temus (Timiş) şi altele,
ţară care fusese chiar mai înainte ţara regelui Athila. Şi prin moartea aceluia principii romani au ocupat ţara Pannoniei până la
Dunăre, unde şi-au aşezat păstorii lor. Dar ţara care se află între Tisa şi Dunăre a ocupat-o pentru sine Kean, marele duce al
Bulgariei, bunicul ducelui Salanus, până la hotarul rutenilor şi polonezilor şi a făcut să locuiască acolo pe sclavi şi pe bulgari. Iar
ţara care este între Tisa şi pădurea Igfron, care se află în Erdeuelu, de la fluviul Mureş până la fluviul Zomus (Someş), o ocupase
pentru sine ducele Morout, al cărui nepot este numit de unguri Menumorout, fiindcă avea mai multe iubite, şi ţara aceea o
locuiseră neamurile care se numesc cozar. Dar ţara care este de la fluviul Morus (Mureş) până la castrul Urscia (Orşova) o ocupase
un oarecare duce cu numele Glad, ieşit din cetatea Budyn (Vidin) cu ajutorul cumanilor, din ai cărui urmaşi s-a născut Ohtum, pe
care, mult mai târziu după aceea, în timpul sfântului rege Ştefan, Sunad, fiul lui Dobuca, nepotul regelui, l-a omorât în cetatea sa
de lângă Mureş, deoarece a fost în toate răsvrătit regelui numit mai înainte. Căruia, chiar regele mai sus numit, pentru bunul său
serviciu, i-a dăruit o soţie şi cetatea Ohtum cu toate anexele sale, după cum este obiceiul bunilor stăpâni să-şi răsplătească pe cei
credincioşi, care cetate este acum numită Sunad.(Cenad-Morisena) Ce să mai spun?
———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
În prima parte a capitolului, Anonymus ne prezintă cucerirea a două cetăţi din principatul lui Wladimir, din regiunea Wolhynia –
Galiţia. Rutenii acceptă şi ei plata unui tribut anual către Almus, cu condiţia părăsirii de către Unguri a teritoriilor lor.
Partea a doua a capitolului face o prezentare a Ţării Pannoniei şi a Transilvaniei din punct de vedere geografic, cu specificarea
poziţiei cnezatelor existente în regiune.
Ţara dintre Tisa şi Dunăre (respectiv Câmpia Pannonică) este administrată de către Kean, mare duce al Bulgariei, bunicul lui
Salanus.
Ţara dintre Tisa şi Munţii Carpaţi (pe direcţia vest-est), situată între râurile Mureş şi Someş (pe direcţia sud-nord, cu specificaţia că
se află în Erdeulu–Ardeal), este condusă de către ducele Morout, bunicul lui Menumorout.
Ţara dintre râul Mureş şi până la Dunăre (castrul Orşova) este condusă de cneazul Glad, strămoşul lui Ohtum.
Anonymus face, pentru a doua, oară precizarea că la venirea maghiarilor pe aceste teritorii exista o populaţie foarte numeroasă,
alcătuită din slavi, bulgari şi valahi. Mai menţionează o a patra populaţie din cnezatul lui Morout: “cozarii”. Posibil ca această
populaţie de origine khazara să fi ajuns înainte de maghiari pe aceste teritorii (G. Popa – Lisseanu).
Istoricii maghiari actuali extind lista acestor populaţii din Transilvania, afirmând că la data “descălecatului” lor, aici existau şi
avarii.
Ori în secolul al IX-lea, la data “descoperirii” Transilvaniei de către maghiari, avarii erau doar istorie, în anul 803, hanul bulgar
Krum îi învinsese într-o bătălie decisivă, desfinţând regatul avar. Harta prezentată insistent de către istoricii maghiari privind
populaţiile europene existente în secolul al IX-lea abundă de erori. Se remarcă poziţionarea avarilor îin spaţiul Transilvănean şi
Câmpia Panonică, ca şi prezenţa vlahilor şi a brodnicilor la sud de Carpaţi. Brodnicii erau populaţie valahă din zona Modovei şi nu
din Oltenia actuală. Și aceiași istoricii mai “inventează” o ţară, “Horvatorsag”, ţara lui Horvat, care ar fi fost în jurul anilor 870, dar
care existențial, nu este susţinută de nici un fel de dovezi arheologice sau documentare.
Referitor la conducătorii acestor cnezate sau voievodate din spaţiul transilvănean şi în Câmpia Pannonică, Anonymus are opinii
foarte diferite: Kean este mare duce al Bulgariei, Morout ocupase ţara pentru sine (!), iar Glad, un oarecare duce. Se vede din nou
dorinţa de ignorare a existenţei valahilor în regiune. Chiar şi specificaţia locuirii ţării de către slavi, bulgari şi valahi o face sub o
rezervă.
Legat de conducătorii prezentaţi de cronicar, vom face câteva precizări, pentru buna înţelegere a istorisirilor ulterioare.
Kean, în opinia lui G. Popa-Liseanu este un nume generic de funcţie “Kahan = han”, respectiv titulatura conducătorilor bulgari.
Ipoteza este susţinută şi de Anonymus, care se referă la Kean ca fiind “marele duce al Bulgariei”. Aşa că nu cunoaştem, în fond,
numele real al acestui conducător.
Totuşi se pune întrebarea de ce cronicarul îi prezintă pe bunic şi pe nepot cu forma latinizată a numelui: Keanus si Salanus ? (!).
Voievozii ardeleni Morout şi Menumorout sunt prezentaţi fără să facă nici o aluzie la naţionalitatea lor. Este interesant că
Anonymus pune în balanţă “seriozitatea” şi “corectitudinea” lui Almus versus Menumorout. În cap. I al lucrării, autorul insistă pe
faptul că Almus nu era desfrânat şi avea numai o “soţie”, faţă de Menumorout care avea multe iubite (amicas) (!), acest lucru
fiind considerat de Anonymus o problemă gravă de moralitate. Se ştie de faptul că dacii aveau mai multe neveste, pe timpurile lor
era o ruşine pentru un bărbat să aibă mai puţin de 10 femei, fiind considerat sărac şi, prin urmare, incapabil să-şi întreţină o
familie. Ne punem acum întrebarea: cărei naţii îi aparţine Menumorout ?
În schimb Glad este prezentat ca un “oarecare duce”, omiţându-se neamul căruia îi aparţine. Anonymus face istorie în avans,
prezentând situaţia lui Ohtum, descendentul lui Glad, care va intra în conflict teritorial cu regele maghiar Ştefan I. Legat de Glad,
cronicarul aminteşte că acesta a “ieşit din cetatea Budyn (Vidin) cu ajutorul cumanilor”, respectiv că nu era cuman, ci aliat cu
cumanii şi creştinat la biserica ortodoxă (ieşit) din Vidin.
———————————————————————————————————————–
Cap. XII. Cum au intrat în Pannonia
Dar ducele Almus şi fruntaşii săi, fiind liniştiţi de sfatul rutenilor, au făcut cu ei o pace foarte puternică. Căci ducii rutenilor, ca să
nu fie alungaţi din lăcaşurile lor, şi-au dat copiii ca ostateci, aşa cum am spus mai sus, împreună cu daruri nenumărate. Atunci
ducele Galiției a sfătuit să meargă înainte două mii de arcaşi şi trei mii de ţărani care să le pregătescă drumul prin pădurea Hovos
până la hotarul Hung. Şi au încărcat toate vitele de povară ale acestora cu alimente şi alte lucruri necesare şi le-au dăruit
nenumărate vite pentru hrană. Atunci, cele şapte persoane principale, care se numesc hetumoger, şi aceşti şapte duci ai
cumanilor, al căror nume l-am spus mai sus, au plecat din Galiţia în ţara Pannoniei împreună cu rudele şi supuşii şi slujnicele, cu
sfatul şi ajutorul rutenilor. Şi astfel, venind prin pădurea Hovos, au descins în părţile Hungului. Şi, prin faptul că au ajuns acolo,
locul, pe care l-au ocupat la început, l-au numit Muncas, pentru că au ajuns cu foarte mare efort în ţara pe care au adoptat-o
pentru ei. Atunci au rămas acolo 40 de zile pentru relaxarea efortului lor şi le-a plăcut ţara mai mult decât se poate spune, dar
sclavii locuitori ai ţării, auzind de venirea acestora, s-au temut foarte tare şi s-au supus de bună voie ducelui Almus, deoarece
auziseră că ducele Almus descinde din neamul regului Athila. Şi, chiar dacă fuseseră oamenii lui Salanus, totuşi serveau cu mare
onoare şi teamă ducelui Almus toate cele ce sunt necesare pentru hrană, oferindu-se aşa cum se cuvine stăpânului său. Şi o astfel
de teamă şi groază se năpusti asupra locuitorilor ţării şi se linguşeau pe lângă duce şi fruntaşii săi, ca şi sclavii la proprii lor stăpâni.
Şi le lăudau fertilitatea acelei ţări şi povesteau în ce fel, după moartea regelui Athila, marele Kean, strămoşul ducelui Salanus,
duce plecat din Bulgaria, ocupase acea ţară cu ajutorul împăratului grecilor. În ce chip, chiar şi sclavii au fost aduşi din țara
Bulgariei la hotarul rutenilor şi în ce fel acum Salanus, ducele acestora, îi ţine pe ei şi pe ai lor şi cât de mare putere ar fi (avea)
asupra vecinilor săi.
———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
În acest capitol, Anonymus, după ce face o scurtă recapitulaţie a conflictul cu rutenii, povesteşte despre intrarea ungurilor în Ţara
Pannoniei şi întâlnirea lor cu populaţia băştinaşă, condusă de către ducele Salanus.
Autorul precizează că strămoşul lui Salanus, Keanus, era un mare duce plecat din Bulgaria şi care ocupase Pannonia cu ajutorul
împăratului bizantin.
Nu există nici o dovadă a ocupării Câmpiei Pannonice de către bulgari, aceştia s-au aşezat în zona actualei Bulgarii prin hanul
Asparuh, formând primul mare imperiu bulgar. Fratele acestuia, Kuber, avea să ocupe cu un alt grup de triburi bulgare, actuala
Macedonie, unde au fost însă repede asimilaţi de slavi. Chiar dacă au existat cete de bulgari care au pătruns spre nordul Dunării,
aceştia au fost repede asimilaţi de către populaţiile băştinaşe, în cazul nostru, valahii şi slavii.
Anonymus motivează plecarea lui Keanus din Bulgaria doar cu specificaţia că acesta a fost sprijinit de către împăratul bizantin. Ori
se ştie că între bulgari şi bizantini, la începuturile aşezării lor în Balcani, a fost o situaţie încordată, rezolvată de cele mai multe ori
pe cale armată. Se pune astfel întrebarea dacă acest Kean era bulgar, slav sau valah. Important este faptul că el s-a dus în Câmpia
Pannonică cu o comunitate de slavi, unde a ocupat pentru “sine” un mare teritoriu, în deplină înţelegere cu populaţia băştinaşă.
Dar să ne amintim de faptul că la acea vreme, în sudul Dunării era o populaţie foarte mare de valahi. Mutările frecvente de
populaţie din nordul Dunării, făcute de către romani, au creeat o comunitate geto-dacică compactă, dar şi răspândită în cea mai
mare parte a peninsulei Balcanice.
Anonymus menţionează continuitatea conducerii spiţei lui Keanus prin nepotul lui Salanus. Semnificativ este faptul că ambii au
numele latinizat, ceea ce ne duce automat la faptul că aceştia, posibil, vorbeau o limbă de origine latină.
———————————————————————————————————————–
Cap. XIII. Despre fortăreaţa Hung
Atunci ducele Almus şi fruntaşii săi, auzind acestea, au fost devenit mai bucuroşi în mod obişnuit şi au călărit la fortăreața Hung ca
s-o cucerească. Şi, în timp ce-şi aşezau tabăra lângă ziduri, atunci comitele acelei fortăreţe cu numele Loborcy, care în limba lor se
spune duca, pornind în fugă, s-a grăbit spre fortăreața Zemlun. Pe care ostaşii ducelui, urmărindu-l <şi> prinzându-l lângă un
oarecare fluviu, l-au spânzurat cu un laţ în acel loc. Şi din ziua aceea fluviul acela l-au numit cu numele aceluiaşi Loborcy. Atunci
ducele Almus şi ai săi, intrând în fortăreața Hung, au făcut mari jertfe de animale pentru zeii cei nemuritori şi au celebrat prin
jertfe timp de patru zile. Dar a patra zi, ţinând sfat şi primind jurământul tuturor alor săi, ducele Almus, fiind încă în viaţă, l-a
numit duce şi sfătuitor pe Arpad, fiul său. Şi a fost numit Arpad duce al Ungariei şi de la Hungu toţi ostaşii săi au fost numiţi
hunguari după limba străinilor şi acea numire durează până în prezent în toată lumea.
———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
Să încercăm să ne reamintim traseul făcut de unguri de la plecarea lor din ţinuturile Donului (Atelkuz). Maghiarii urcă spre nord,
unde dau peste cetatea Kievului, îşi urmează drumul spre Galicia, partea sudică a Ucrainei şi intră prin nordul actualei Ungarii în
Câmpia Pannonică. În drumul lor au evitat intrarea prin Moldova şi Transilvania. Ne punem intrebarea: de ce? munţii şi pădurile
de nepătruns şi/sau populaţia existentă în aceste locuri ?!
La intrarea în Câmpia Pannonică, la frontiera ruteno-panonică dau peste o fortăreaţă (castru) numită Hung şi condusă de un
comite, ducele local stăpânitor al fortăreţei Loborcy. Din păcate nu se cunoaşte numele comandantului fortăreţei şi nici
identitatea lui ca naţie. În lupta dintre duce şi maghiari, “comitele” îşi pierde viaţa, fiind asasinat.
———————————————————————————————————————–
Cap. XIV. Despre ducele Arpad
În anul 903 de la întruparea Domnului, ducele Arpad, trimiţându-şi armatele sale, a ocupat pentru sine ţara care este între Tisa şi
Budrug până la Ugosa împreună cu toţi locuitorii şi a asediat fortăreaţa Borsoa şi a treia zi a cuprins-o luptând, i-a distrus zidurile
şi pe ostaşii ducelui Salanus, pe care i-a găsit acolo, a ordonat să-i ducă legaţi în lanţuri în fortăreaţa Hung. Şi, în timp ce ar fi locuit
aici văzând bogăția în tot felul de animale şi marea mulţime a peştilor din fluviile Tisa şi Budrug, ducele Arpad şi ai săi au apreciat
ţara mai mult decât se poate spune. Dar, mai apoi, în timp ce Salanus ar fi auzit de la ai săi, scăpaţi prin fugă, toate cele ce s-au
pregătit, n-a avut curajul să ridice mâna. Dar, trimiţându-şi soli după obiceiul bulgăresc, a început, după cum este obiceiul lor, să
ameninţe şi a salutat oarecum cu derâdere pe ducele Arpad al Ungariei şi pe ai săi, i-a numit în râs hunguari şi a început să se mire
în tot felul cine ar fi şi de unde ar veni care ar fi să facă astfel de acte de îndrăzneală. Şi le-a cerut ca să îndrepte faptele lor rele şi
să nu îndrăznească în nici un fel să treacă fluviul Budrug, ca nu cumva, venind el însuşi cu ajutorul grecilor şi bulgarilor, înapoindu-
le în schimb din faptele rele ale acestora, cu greu să lase pe cineva, care, întorcându-se acasă, ar anunţa bucuria salvării. Dar,
venind solii ducelui Salanus la fortăreața Zemlin şi trecând fluviul Budrug, au ajuns a doua zi la ducele Arpad. Dar a treia zi salutară
pe ducele Arpad în numele stăpânului lor şi au vestit ducelui Arpad însărcinările acestuia. Dar ducele Arpad, ascultând soliile
trufaşului duce Salanus, nu cu fapte, ci umilitor, i-a răspuns zicând: „Deşi strămoşul meu, prea puternicul rege Athila, a locuit ţara
care se află între Dunăre şi Tisa până la hotarul bulgarilor, pe care el însuşi o are. Totuşi eu, nu din cauza unei oarecare teamă faţă
de greci sau bulgari, că n-aş putea să le rezist, ci din cauza prieteniei ducelui vostru Salanus cer din dreptul meu o părticică pentru
turmele mele, adică pământul până la fluviul Louiou şi pe deasupra cer de la însuşi regele vostru să-mi trimită din bunăvoinţa
aceluiaşi două butelcuţe cu apă de Dunăre şi o legătură cu ierburi din prundişurile Olpar pentru a putea proba dacă ierburile
prundişurilor Olpar sunt mai dulci decât ierburile sciţilor, adică ale Dentumoger şi apele Dunării dacă sunt mai bune decât apele
Thanaisului.” Şi după ce le-a dat acestora solie, i-a îmbogăţit pe aceştia cu diferite daruri şi, după ce le-a câştigat bunăvoinţa, le-a
ordonat să se întoarcă în ţara lor. Atunci ducele Arpad, după ce a ținut consiliu, în acelaşi fel a trimis solii săi la ducele Salanus şi i-
a trimis 12 cai albi şi 12 cămile şi 12 copii cumani şi ducesei 12 fete rutene foarte înţelepte şi 12 piei de ermeline şi 12 de samur şi
12 mantale imperiale aurite. Şi au fost trimişi în acea solie dintre persoanele cele mai nobile: Oundu, tatăl lui Ethe, şi al doilea
Ketel, tatăl lui Oluptulma. Şi al treilea au trimis pe un oarecare ostaş foarte harnic cu numele Tursol, în vederea unei observări,
care să cerceteze calitatea pământului şi, întorcându-se mai repede, să informeze pe stăpânului său, ducele Arpad.
———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
Anonymus ne comunică anul (903) începerii conflictului dintre Arpad şi ducele Salanus. Conştient de puterea militară superioară a
acestuia, Arpad se vede nevoit să câştige bunăvoinţa ducelui, trimiţându-i daruri. Salanus îl ameninţă pe ducele maghiar şi nu uită
să-i arunce faptul că poate chema în ajutor bulgarii şi grecii. Remarcabil este textul lui Anonymus, Salanus nu spune că îşi cheamă
în ajutor rudele bulgare, ci simplu, pe aliaţii săi bulgari şi greci, acei greci (bizantini) care l-au ajutat pe bunicul lui să se stabilească
în Câmpia Pannonică.
Solia trimisă de Arpad la Salanus include şi un spion de meserie (Tursol), special pregătit pentru a observa starea militară şi
strategică a lui Salanus.
———————————————————————————————————————–
Cap. XV. Despre fortăreaţa Camarum
Dar trimişii ducelui Arpad, Oundu, tatăl lui Ethe, şi Ketel, tatăl lui Oluptulma, şi Turzol, ostaş cuman, a cărui genealogie s-a sfârşit
cu el însuşi, venind la fluviul Budrug, l-a trecut înot în acel loc unde un râu mic izvorând de la Saturholmu se varsă în Budrug. Şi
astfel, traversând râul Budrug, în timp ce treceau oarecum veseli peste amintitul râu mic, atunci, datorită inundaţiei apelor, Ketel,
împiedicându-i-se calul, s-a scufundat în apă şi a fost scăpat de la moarte, fiind ajutat de asociaţii săi. Atunci acel fluviu a fost
numit de asociaţii lui Ketel, în glumă, „râul lui Ketel”. Şi după aceea, ducele Arpad, prin bunăvoinţa sa, a dăruit aceluiaşi Ketel
întregul pământ cu locuitorii lui, de la Saturholmu până la fluviul Tulsuoa. Şi nu numai toate acestea, ci chiar i-a dăruit (altele) mai
mari decât acestea, deoarece ducele Arpad, după ce şi-a subjugat întreaga ţară a Pannoniei, i-a dat aceluiaşi Ketel, pentru
serviciul său foarte credincios, un pământ întins lângă Dunăre, unde se varsă fluviul Wag. Unde după aceea, Oluptulma, fiul lui
Ketel, a zidit o fortăreaţă, care s-a numit Camarum. Pentru serviciul acestei fortăreţe, i-a dăruit două părţi, atât din poporul adus
cu sine, cât şi chiar din cel câştigat de duce. Unde chiar după mult timp, au fost înmormântaţi însuşi Ketel şi fiul său Tulma, după
obiceiul păgânesc. Dar acel pământ, care acum se numeşte Ketelpataka, l-au avut urmaşii acestuia până în timpul regelui Andrei,
fiul lui Ladislau cel Pleşuv. Cu toate acestea, regele Andrei (a luat) ca schimb acel loc din două motive, unul fiindcă era util regilor
pentru vânătoare, al doilea pentru că îi plăcea ca acele părţi să le locuiască soţia sa, pentru ca să fie mai aproape de locul natal,
pentru că era fiica ducelui rutenilor şi se temea de venirea împăratului teutonilor, ca nu cumva să intre în Ungaria spre a răzbuna
sângele regelui Petru, cum se va spune în cele ce urmează.
———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
Anonymus explică din nou cum a ajuns la denumirile geografice, toponime sau hidronime. Unul din conducătorii maghiari a
scăpat de la înec într-un oarecare râu, iar acelui râu i s-a dat automat numele personajului. Numai că acest nume nu mai exista pe
vremea cronicarului. De aici apar unele neînţelegeri şi confuzii privind localizarea geografică a munţilor, apelor, oraşelor, etc.
În partea a doua a textului, cronicarul ne prezintă o informaţie mai apropiată vieţii lui. Mai precis, conflictul dintre Petru Orseolo,
(rege al Ungariei între anii 1038 – 1041 şi 1044 – 1046), fiul surorii lui Ştefan I şi Andras I (rege al Ungariei între 1046 – 1060),
nepot de frate al lui Geza, tatăl lui Ştefan I.
———————————————————————————————————————–
Cap. XVI. Despre Muntele Turzol
Atunci Ound şi Ketel şi, de asemenea, Turzol, traversând călare pădurea pe lângă fluviul Budrug, voind a accepta ca pe o bravură
alergând călare pe caii cei mai iuţi, au urcat pe vârful unui munte mai înalt. Pe care, Turzol, ostaş foarte zelos, întrecându-i (pe
ceilalţi) a urcat cel dintâi vârful muntelui. Şi acel munte, din acea zi şi până acum, l-au numit Muntele Turzol. Atunci aceste trei
căpetenii, văzând peste culmea aceluiaşi munte pământul în toate părţile cât ţinteşte ochiul omenesc, le-a plăcut mai mult decât
se poate spune şi în acel loc, după obiceiul păgân, după ce au omorât cel mai gras cal, au făcut o mare petrecere. Tursol, după ce
a primit îngăduinţa de la asociaţii săi, după cum era un bărbat curajos şi încrezător în sine, s-a întors la ducele Arpad împreună cu
ostaşii săi, ca să-i anunţe utilitatea celui pământ. Ceea ce s-a şi făcut astfel. Dar Ound şi Ketel, călărind în goană foarte repede,
plecaţi fiind de pe Muntele Turzol, au găsit în a treia zi pe ducele Salanus în fortăreața Olpar, lângă Tisa. Pe care l-au salutat din
partea lui Arpad şi, a doua zi după intrarea în curia sa, i-au prezentat darurile pe care le purtaseră cu sine şi i-au raportat cele
încredinţate de ducele Arpad. Ducele Salanus, după ce a văzut darurile şi a ascultat solia, atât a alor săi, cât şi a acestora, s-a făcut
mai vesel ca de obicei şi a primit cu bunăvoinţă pe trimişii ducelui Arpad şi i-a îmbogăţit cu diferite daruri. Şi pe deasupra a admis
cererile lui Arpad. Dar, în a zecea zi, Ound şi Ketel, după ce şi-au luat rămas bun de la ducele Salanus, au ajuns a se întoarce acasă.
Prin care, ducele Salanus a trimis ducelui Arpad două butelcuţe pline cu apă din Dunăre şi o legătură cu ierburi mai bune din
prundişurile Olpar, luându-l în râs ca din batjocură, împreună cu diferite daruri. Şi pe deasupra, i-a cedat pământul până la fluviul
Souyoy împreună cu locuitorii săi. Atunci Ound şi Ketel, venind mai repede cu solii ducelui Salanus, şi au prezentat darurile trimise
şi au spus că pământul cu toţi locuitorii a fost dăruit ducelui Arpad. De unde, o foarte mare veselie s-a născut la curtea regelui
Arpad şi timp de trei zile au participat la un mare ospăţ. Şi atunci, după ce au întărit pacea, au lăsat să plece acasă pe solii ducelui
Salanus aducători de pace, îmbogătiti cu diferite daruri.
———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
Maghiarii îşi înteţesc activităţile de spionaj în ţinuturile lui Salanus. Pentru a evita războiul, Salanus oferă maghiarilor un teritoriu
unde să se stabilească, cu condiţia să respecte pacea. Însă maghiarii interpretează eronat acest gest, ca fiind unul de renunţare la
întregul său cnezat şi supunere faţă de ei a ducelui pannonic.
———————————————————————————————————————–
Cap. XVII. Despre Zerensze
Dar ducele Arpad şi nobilii săi, ieşiţi din fortăreaţa Hung cu mare bucurie dincolo de Muntele Turzol, au instalat taberele în
câmpul de lângă fluviul Tucota până la Muntele Zerenche şi, cercetând de pe acele regiuni muntoase calitatea acelui loc, şi au
numit acel loc „plăcut”, care se traduse în limba lor zere/mes, deoarece le-a plăcut mult acel loc şi, din acea zi şi până acum, de la
zerelmu acel loc se numeşte Zerenche. Acolo, chiar regele Arpad şi toţi fruntaşii săi, cu întreaga lor familie, după ce au lăsat
deoparte necazurile, după ce şi-au făcut colibe, şi-au ales loc de odihnă. Şi au rămas acolo nu puţine zile, până când şi-au subjugat
toate locurile învecinate, adică până la fluviul Souyou şi până la fortăreaţa de sare, şi tot aici, lângă Tucota şi mai jos de păduri,
ducele Arpad a dat multe pământuri în diferite locuri, împreună cu locuitorii lor, lui Edunec şi Edumernec. Chiar aceste pământuri,
cu ajutorul milei dumnezeieşti, au meritat să le aibe până acum. Dar numitul Turzol, prin favoarea ducelui Arpad, la poalele
aceluiaşi munte, unde (râul) Brudrug se varsă în Tisa, a dobândit o mare moşie. Şi în acelaşi loc, a construit o fortăreaţă din
pământ, care acum în prezent se numeşte Hymusuduor.
———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
Anonymus explică politica de expansiune a lui Arpad prin dăruirea de terenuri supuşilor săi.
———————————————————————————————————————–
Cap. XVIII. Despre Borsod
Şi, în timp ce s-au înrădăcinat astfel, atunci, prin consfătuirea comună şi avertizarea tuturor locuitorilor, a fost trimis cu armată
puternică spre ţara polonilor Borsu, fiul lui Bunger, care să observe hotarele regatului şi să le întărească cu obstacole până la
muntele Turtur şi, în locul potrivit, să construiască o fortăreaţă pentru paza regatului. Dar Borsu, după ce şi-a luat rămas bun,
plecat cu noroc fericit, după ce a adunat o mulţime de ţărani, a construit o fortăreaţă lângă fluviul Buldua, care a fost numită de
acel popor Borsod pentru că a fost mică. Dar Borsu, după ce a primit pe fiii locuitorilor ca ostateci şi după ce a stabilit hotarele
peste Munţii Turtur, s-a întors la ducele Arpad. Şi,după întoarcerea lui Borsu, s-a produs o mare bucurie în curia ducelui. Dar
ducele, pentru serviciul făcut lui, l-a numit pe Borsu comite în aceeaşi fortăreaţă şi i-a acordat întreaga grijă a acestui ţinut.
———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
Anonymus explică, în continuare, politica de expansiune a lui Arpad…
———————————————————————————————————————–
Cap. XIX. Despre ducele bihorean
Dar ducele Arpad, după ce au trecut câteva zile, după ce a primit sfatul nobililor săi, a trimis soli în fortăreața Byhor (Bihor) la
ducele Menumorout, cerând de la acesta ca din dreptul strămoşului său, regele Athila, să-i cedeze pământul de la fluviul Someş
până la hotarul Nyr şi până la Poarta Mezesyna (Poata Meseșului). Şi i-a trimis darurile sale, după cum la început trimisese ducelui
Salanus din Tytul. Şi în acea solie au fost trimişi doi militari de ispravă, Usubuu, tatăl lui Zoloucu şi Velec, din al cărui neam
descinde episcopul Turda. Căci aceştia erau de neam foarte nobil, ca şi alţii plecaţi din ţara scitică, ce veniseră după ducele Almus
cu mare mulţime de popoare.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Arpad evită un conflict cu ducele Salanus, conștient de puterea militară a acestuia și se orientează “spre cercetarea – spionarea ”
cnezatului lui Menumorut din Bihor, trimițând la acesta doi soli.
———————————————————————————————————————–
Cap.XX. Cum a plecat contra Bihorului
Dar trimişii ducelui Arpad, Usubuu şi Veluc, au plutit peste fluviul Thyscia (Tisa) în portul Lucy. Şi după ce au ieşit de aci, sosind în
fortăreaţa Bihor, au salutat pe ducele Menumorout şi i-au prezentat darurile pe care le trimisese ducele lor. Iar mai apoi,
comunicându-i solia ducelui Arpad, au cerut pământul pe care l-am numit mai sus.
Dar ducele Menumorout i-a primit cu bunăvoinţă şi, în a treia zi, i-a sfătuit să plece acasă, îmbogăţiţi cu diferite daruri. Totuşi, le-a
răspuns astfel acestora, zicând: „Spuneţi lui Arpad, ducele Ungariei, stăpânul vostru. Îi suntem datori ca prietenul unui prieten cu
toate cele ce îi sunt necesare, pentru că omul este oaspete şi duce lipsă de multe. Dar pământul pe care l-a cerut de la bunăvoinţa
noastră nu-l vom ceda în nici un fel, atâta timp cât vom fi în viaţă. Aceasta am considerat-o chiar nedemn, pentru că ducele
Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, ori din cauza dragostei, după cum se spune, ori din cauza temerii, ceea ce se neagă.
Noi, nici din cauza dragostei, nici din cauza temerii nu-i vom ceda pământ nici cât încape într-un pumn, chiar dacă ar spune că ar fi
dreptul său. Şi cuvintele sale nu ne turbură sufletul nostru, prin aceea că ne-a încredinţat că descinde din neamul regelui Athila,
care era numit biciul lui Dumnezeu. Care, deşi cu o mână violentă a răpit acest pământ de la strămoşul meu, totuşi numai prin
bunăvoinţa stăpânului meu, împăratul constantinopolitan, nimeni nu poate să-l ia din mâinile mele”.
Şi aceasta fiind spusă, le-a dat voie de a se duce înapoi. Atunci Usubuu şi Veluc, solii ducelui Arpad, s-au grăbit în fugă mai iute la
stăpânul lor. Şi, sosind, au raportat stăpânului lor, ducele Arpad, însărcinările lui Menumorout. Dar ducele Arpad şi nobilii săi,
auzind acestea, au fost cuprinşi de mânie şi au poruncit atunci să trimită o armată împotriva acestuia. Atunci au stabilit să plece
Tosu, tatăl lui Lelu, şi Zobolsu, fiul lui Eleud din care descinde neamul lui Saac, şi, de asemenea, Tuhutum, tatăl lui Horca, bunicul
lui Geula şi Zumbor, din care descinde neamul lui Moglout. Aceştia, după ce au avut permisiunea de la ducele Arpad, au plecat cu
o armată mică şi au trecut înot în vadul Ladeo, neîmpotrivindu-se nici un adversar. Dar a doua zi au început să călătorească pe
lângă Tisa spre fluviul Someş şi şi-au aşezat taberele în acel loc unde este acum Zobolsu. Şi, în acelaşi loc, aproape toţi locuitorii
pământului li s-au supus de bunăvoie şi s-au aruncat la picioarele lor şi şi-au dat copiii ca ostateci ca să nu păţească ceva rău. Căci
se temeau de ei aproape toate neamurile, şi unii şi-au salvat viaţa fugind din faţa lor; care, sosind la Menumorout, i-au anunţat
faptele lor. Auzind aceasta, s-a năpustit asupra lui Menumorout o astfel şi atât de mare încât n-a mai avut curajul să ridice mâna.
Căci toţi locuitorii se temeau de ei mai mult decât se poate spune, fiindcă auziseră de ducele Almus, tatăl lui Arpad, descinzând
din neamul lui Athila. De unde, nimeni nu credea că ar putea trăi decât prin bunăvoinţa lui Arpad, fiul ducelui Almus, şi a nobililor
săi. De unde, cei mai mulţi li s-au supus de bună voie. Bine a împlinit Dumnezeu în ducele Almus şi în fiul său Arpad profeţia pe
care profetul Moise a cântat-o faţă de fiii lui Israel, spunându-i: „Şi locul pe care-l va călca piciorul vostru, al vostru va fi”. Fiindcă,
din acea zi, locul pe care a călcat ducele Almus şi fiul său Arpad, împreună cu nobilii săi, l-au avut şi-l au urmaşii lor.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Execepțional mesajul transmis de către Menumorout lui Arpad. Anonymus concretizează foarte bine hotărarea voievodului
bihorean de a nu ceda nici o palmă de pământ. Menumorut invocă “bunăvoința stăpânului meu, împăratul constan-tinopolitan”,
ceea ce ne conduce, la fel ca și în cazul lui Salanus, la concluzia că poziția conducătorilor valahi era una de vasalitată față de
imperiul bizantin.
Legătura dintre Bizanț și localnici este relevantă și pentru apartenența lor religioasă (la Patriarhia Bizanțului).
Să ne amintim că în jurul anului 953, acel “misterios” Iuliu (Gylas–Giula–Geula din latinul Julae), conducător al unei formațiuni
valahe (dux magnus et potens sau rex Iulus), care cuprindea nord-vestul Banatului, Câmpia Aradului, Câmpia Transilvană și
actualele comitate Csongrad și Bekes din Ungaria, se creștinează, fiind botezat ortodox la Constantinopol.
Ca răspuns la hotărârea lui Menumorout de a nu ceda nici un petec de pământ, armata maghiară invadează cnezatul.
———————————————————————————————————————–
Cap. XXI. Despre Zobolsu
Atunci Zobolsu, un bărbat foarte înţelept, cercetând un oarecare loc de lângă Tisa şi pe când vedea calitatea locului, a înţeles că
este foarte întărit pentru a construi o fortăreaţă. Deci, cu sfatul comun al asociaţilor săi, după ce a făcut o reuniune a cetăţenilor,
a făcut un şanţ mare şi a construit o fortăreaţă foarte puternică din pământ. Care acum se numeşte fortăreața Zobolsu. Atunci
Zobolsu şi asociaţii săi au organizat, dintre locuitorii pământului, mulţi slujitori la acea fortăreaţă, care acum se numesc cetăţeni.
Şi după ce au lăsat acolo ostaşi sub un ostaş foarte nobil cu numele Eculsu, s-au pregătit să meargă mai departe. Atunci Zobolsu şi
asociaţii săi au împărţit întreaga armată în două părţi, pentru ca o parte să meargă lângă râul Someş şi cealaltă parte în părţile
Nirului. Zobolsu şi Thosu, tatăl lui Lelu, au plecat din armată pe marginile Tisei, subjugându-şi popoarele şi au venit către fluviul
Someş la acel loc care acum se numeşte Suruuar. Şi în acelaşi loc, mai jos de bălţi, Thosu, tatăl lui Lelu, după ce a adunat mulţimea
poporului, a făcut un şanţ mare şi a construit o fortăreaţă de pământ, foarte întărită, care – la început – a fost numită fortăreaţa
lui Thosu, dar acum se numeşte Saruuar. Şi fiii locuitorilor, fiind primiţi ca ostateci, au părăsit fortăreaţa plină de ostaşi. Aunci
Thosu, la cererea poporului subjugat stăpânului său ducele Arpad, a făcut să se ridice un târg între Nir şi Tisa. Cărui târg i-a dat
numele său, care acum se numeşte târgul lui Thosu. Dar, după aceea, Zobolsu şi Thosu, plecaţi de aici, au ajuns până la fortăreaţa
Zotmar (Satmar). Şi, luptând trei zile, asediind fortăreaţa, au câştigat victoria. Şi în a patra zi, intrând în fortăreaţă, pe ostaşii
ducelui Menumorout, pe care i-au putut prinde acolo, după ce i-au legat cu lanţuri de fier, i-au pus în cea mai detestabilă parte de
jos a temniţei şi pe fiii locuitorilor i-au luat ca ostateci. Şi au părăsit fortăreaţa plină de ostaşi. Iar ei au acceptat să meargă la
Porţile Mezesine (Portile Meseșului).
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Primul atac maghiar este condus de către Zobolsu și asociații lui, urmând traseul nordic, de la Tisa spre Someș. Maghiarii asediază
și cuceresc cetatea Sătmarului, după o luptă foarte grea cu localnicii. Represaliile maghiarilor asupra localnicilor sunt cumplite.
———————————————————————————————————————–
Cap. XXII. Despre Nyr
Dar Tuhutum şi fiul său Horca, călărind prin părţile Nyrului, şi-au subjugat mult popor, de la pădurile Nyr până la Umusouer. Şi
urcând astfel, au ajuns până la Zyloc, contra lor nimeni n-a ridicat mâna, fiindcă ducele Menumorout şi ai săi n-au îndrăznit să
lupte contra lor, ei au început să păzească la fluviul Criş. Atunci Tuhutum şi fiul său Horca, plecaţi din Ziloc, au ajuns în părţile
Mezesine (zona Meseșului) la Zobolsu şi Thosu. Şi când s-au văzut împreună s-au bucurat cu o mare bucurie şi, după ce au făcut
un mare ospăţ, fiecare se lăuda el însuşi cu victoria sa. Însă, după ce s-a făcut ziuă, Zobolsu, Thosu şi Tuhutum, după ce au ţinut
sfat, au hotărât ca hotarul regatului ducelui Arpad să fie la Poarta Mezesină. Atunci locuitorii ţării au construit, la ordinul lor, porţi
de piatră, şi au făcut şi îngrăditură mare de copaci la marginea regatului. Atunci, aceşti trei bărbaţi amintiţi mai înainte au
încredinţat toate faptele lor ducelui Arpad şi fruntaşilor săi prin soli credincioşi. Deoarece aceasta a fost raportată ducelui Arpad
şi iobagilor săi, s-au bucurat foarte tare cu o mare bucurie. Şi după obiceiul păgân au făcut petrecere şi au prezentat diferite
daruri celor care le-au adus bucuria. Dar ducele Arpad şi fruntaşii săi, din acest motiv de bucurie, au mâncat în mod solemn o
săptămână întreagă şi se înbătau aproape în fiecare zi pentru încheierea unei bucurii atât de mari. Şi auzind aceasta Arpad şi ai
săi, au plecat din Zeremsu şi au trasat hotarele unor castre lângă fluviul Souiou, de la Tisa până la fluviul Honrat.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Al doilea atac maghiar condus de către Tuhutum, urmează un traseu sudic, prin nordul Munților Apuseni, pe valea Crișului. Cele
două grupări maghiare se întâlnesc în zona “meseșului”, probabil în apropierea localității Turda. Menumorout se retrage în zona
râului Criș.
Cronicarul face din nou mențiuni despre existența unui popor numeros în Ardeal, contrazicând astfel părerea generală a
cronicarilor maghiari că acest teritoriu era “vid”. Anonymus descrie foarte “plastic” și oarecum ironic bucuria maghiarilor în urma
dobândirii teritoriilor dorite (au mâncat în mod solemn (!) o săptămână întreagă şi se înbătau aproape în fiecare zi…(!)).
———————————————————————————————————————–
Cap. XXIII. Despre victoria lui Thosu, Zobolsu şi Tuhutum
Când Thosu, Zobolsu şi, de asemenea, Tuhutum, au văzut că Dumnezeu le-a dat o mare victorie şi subjugaseră stăpânului lor
aproape multe popoare din acea ţară, atunci s-au ridicat foarte asupra locuitorilor acestei ţări. Şi, în timp ce nu s-a găsit nimeni
acolo, au rămas mai multe zile acolo, până când au întărit hotarele regatului cu obstacole foarte puternice.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Acest capitol este cheia care neagă afirmațiile cronicarilor și cercetătorilor maghiari despre existența unui “vid” populațional în
Transilvania (Şi, în timp ce nu s-a găsit nimeni acolo). În rândurile de mai sus, Anonymus spune clar că ungurii au subjugat (multe
popoare) în Ardeal și în Câmpia Pannonică.
———————————————————————————————————————–
Cap. XXIV. Despre ţara foarte păduroasă
Şi, în timp ce au rămas acolo mai mult timp, atunci Tuhutum tatăl lui Horca, după cum era un bărbat şiret, în timp ce apuca să
audă de la locuitori bunătatea pământului foarte păduros, unde un oarecare blac Gelou deţinea stăpânirea, a apucat să râvnească
la aceasta, cât ar fi să poată, prin bunăvoinţa ducelui Arpad, stăpânul său, să câştige pentru sine şi urmaşii săi ţara foarte
păduroasă. Ceea ce s-a şi înfăptuit astfel după aceea. Căci ţara foarte păduroasă au stăpânit-o urmaşii lui Tuhutum până în timpul
sfântului rege Ştefan şi ar fi stăpânit-o şi mai departe, dacă Gyla cel Mic ar fi voit să fie creştin împreună cu cei doi fii ai săi, Biuia şi
Bucna, şi dacă n-ar fi lucrat totdeauna împotriva sfântului rege, astfel cum se va spune în cele ce urmează.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Denumirea dată spaţiului intracarpatic, Ardeal, vine din timpurile imemoriale ale istoriei. Tot mai mulţi cercetători vin să confirme
identitatea numelui de Ardeal ca o denumire de origine pelasco-tracică, trecută în fondul foarte bogat de denumiri geografice ale
dacilor. Romanii au folosit termenul de Ultrasilvania sau Transilvania – teritoriu de dincolo de păduri – sau – în mijlocul pădurilor.
Această denumire, împreună cu cea de Ardeal, va forma, în limba maghiară grupul de cuvinte erdö-erdély (silvania – pădure),
determinând mai târziu pe lingviştii maghiari să susţină originea maghiară a numelui Ardealului (maghiarii fiind la origine locuitori
de pustă, nu aveau în vocabularul lor termenul de pădure, astfel că au fost nevoiți să și-l adapteze). Limba maghiară a preluat din
română foarte multe cuvinte şi expresii, adaptându-le exprimării lor fonetice.
Referindu-se la cnezatul lui Gelu, Anonymus devine mai mult decât ironic, caracterizându-l pe acesta “ca un oarecare blach care
deținea stăpânirea”. Gelu administra zona centrală a Transilvaniei, între Carpații Apuseni, Meridionali și Răsăriteni.
La sfârșitul acestui capitol se face o afirmație ciudată: “astfel după cum se va spune”. Pomenind despre conflictul dintre Iuliu cel
Tânăr (cel Mic), vărul lui Ștefan I (după mamă) și Gelu, Anonymus pregătește terenul pentru următoarele istorisiri. Ajungem astfel
la concluzia că Anonymus și-a scris cronica cel puțin până în vremea lui Ștefan I, dacă nu chiar în timpul domniei lui(!). Posibil ca
această parte a ei să fi dispărut în decursul timpului, sau nu a fost copiată ulterior de către grămăticii regali din diferite motive (!).
Care motive am fi foarte interesați să le aflăm.
———————————————————————————————————————–
Cap. XXV. Despre înţelepciunea lui Tuhutum
Dar mai sus-zisul Tuhutum, bărbat foarte înţelept, a trimis un bărbat viclean, pe Ogmand, tatăl lui Opaforcos pentru ca, umblând,
să observe calitatea şi fertilitatea ţării foarte păduroase, şi ce fel ar fi locuitorii acesteia. Şi dacă ar fi să se poată să poarte război
cu aceştia. Căci Tuhutum voia să-şi câştige prin sine nume şi pământ. Cum spun bufonii noştri: toţi şi-au câştigat ţinuturi şi au
primit nume bun. Ce să mai spun? În timp ce tatăl Ogmand, iscoada lui Tuhutum, examina, pe cale ocolită după obiceiul vulpesc,
bunătatea şi fertilitatea pământului şi pe locuitorii acestuia, cât ţinteşte privirea omenească, i-a plăcut mai mult decât se poate
spune şi s-a întors la stăpânul său în cea mai mare fugă. Care Ogmand, pe când a venit la stăpânul său, i-a spus multe despre
bunătatea acelei ţări. Că acea ţară este udată de cele mai bune fluvii, al căror nume şi utilitate le-a spus pe rând. Şi că în nisipul
acestora se culege aur şi aurul acelei ţări este foarte bun. Şi în ce fel acolo se extrage sare şi săraturi şi că locuitorii acelei ţări sunt
mai neînsemnaţi din toată lumea. Pentru că sunt blasi şi sclavi pentru că n-au alte arme decât arcul şi săgeţile şi ducele acestora
Geleou este mai puţin ferm şi nu are în jurul său ostaşi buni şi n-ar îndrăzni să stea împotriva curajului ungurilor, pentru că suferă
multe vătămări din partea cumanilor şi picenaţilor.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Tuhutum uită că trupele sale erau implicate într-un război împotriva lui Menumorout și inițiază o “campanie de spionaj” în
teritoriul stăpânit de Gelu Blacul. Aflând despre bogățiile acestei țări (aur de o calitate superioară ~ aurul acelei țări este foarte
bun ~ și zăcăminte de sare din abundență), conducătorul maghiar începe să-și facă planuri de cucerire a teritoriilor în propriul lui
folos (voia să-și câștige prin sine nume și pământ). Alianța dintre Tuhutum și Arpad nu era una sigură, bazată pe înțelegere,
Tuhutum aspira la mai mult, avea țeluri mai înalte: preluarea teritoriilor central – transivănene în nume și adminisțratie proprie.
Anonymus, în stilul caracteristic, se referă cu sarcasm la vlahii lui Gelu, numindu-i cei “mai neînsemnaţi din toată lumea”,
menționând că sunt slab înarmați, neavând ca arme pentru război decât arcul și săgețile. Dar realitatea istorică o comunica tot el,
când spune că valahii lui Gelu luptau din greu contra pecenegilor și a cumanilor, cu mari eforturi și pierderi.
———————————————————————————————————————–
Cap. XXVI. Cum s-a mers contra lui Gelu
Atunci Tuhutum, după ce a auzit bunătatea acelei ţări, şi-a trimis solii la ducele Arpad ca să-i dea voie să meargă dincolo de păduri
ca să lupte împotriva ducelui Gelou. Iar ducele Arpad, după ce a început sfatul a lăudat intenţia lui Tuhutum şi i-a dat voie să lupte
împotriva lui Gelou, mergând dincolo de păduri. Când Tuhutum a auzit aceasta de la sol, s-a pregătit cu ostaşii săi şi după ce a
lăsat acolo asociaţii săi a plecat dincolo de păduri, către răsărit, împotriva lui Gelou, ducele blacilor. Dar Gelou, ducele din ţara
foarte păduroasă, auzind de venirea acestuia, şi-a adunat armata şi a început să călărească în fuga cea mai iute ca să-i oprească la
Porţile Meseşului. Dar Tuhutum a ajuns la fluviul Almaş, traversând pădurea timp de o zi. Atunci, amândouă armatele au ajuns
faţă în faţă, între ele fiind fluviul. Iar ducele Gelou voia să-i oprească acolo cu arcaşii săi.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Anonymus intră în contradicție cu spusele sale din capitolul anterior. Odată ce menționează că Tuhutum voia să devină
conducător de sine stătător al centrului Transilvaniei, revine asupra propriei lui afirmații că acesta a cerut totuși acceptul lui
Arpad. Prin aceasta cronicarul dorește să restabilească autoritatea lui Arpad cel puțin prin ideea întemeierii dinastiei arpadiene și
ocuparea teritoriului Transilvaniei de către acesta și urmașii lui.
După spusele cronicarului, luptele dintre oștile conduse de Tuhutum și cele conduse de către Gelu s-au dat undeva în apropriere
de localitatea Gilău, zonă bogat irigată de afluenții Someșului Mic (Someșul Rece, Căpuș, Nadiș, s.a.).
———————————————————————————————————————–
Cap. XXVII. Despre moartea lui Gelu
Dar, după ce s-a făcut dimineaţă, înainte de zorii zilei, Tuhutum şi-a împărţit armata în două părţi. Şi cealaltă parte a trimis-o puțin
mai sus; pentru ca, trecând fluviul, ostaşii lui Gelou neaflând, să intre în luptă. După cum s-a şi întâmplat. Şi, pentru că au avut o
trecere uşoară, ambele linii de bătaie au ajuns în acelaşi timp la luptă. Şi s-au luptat între ele straşnic, dar ostaşii ducelui Gelou au
fost învinşi şi mulţi dintre ei omorâţi, dar mai mulţi capturaţi. Când ducele Gelou a văzut aceasta, atunci, pentru apărarea vieţii, a
luat-o la fugă cu puţini, care, pe când fugeau, apropiindu-se de fortăreaţa sa, situată lângă fluviul Someş, ostaşii lui Tuhutum,
urmărindu-i în fugă curajoasă, au omorât pe ducele Gelou lângă fluviul Copus (Capuş).
Atunci locuitorii ţării, văzând moartea stăpânului lor, din propria lor voinţă, dând mâna dreaptă, şi-au ales stăpân pe Tuhutum,
tatăl lui Horca. Şi în acel loc, care se numeşte Esculeu, au întărit credinţa prin jurământ. Şi din acea zi, acest loc este numit Esculeu
pentru că acolo au jurat. Dar Tuhutum, din acea zi, a avut în stăpânire acea ţară în pace şi fericire. Iar urmaşii lui l-au stăpânit
până în timpurile sfântului rege Ştefan.
Iar Tuhutum a născut pe Horca. Horca l-a născut pe Geula şi Zombor. Geula a născut două fete, din care una s-a numit Caroldu şi
alta Saroltu şi Saroltu a fost mama sfântului rege Ştefan. Dar Zumbor l-a născut pe Geula cel Mic, tatăl lui Buc şi Bucne, în timpul
căruia sfântul rege Ştefan a subjugat ţara foarte păduroasă. Şi pe însuşi Geula l-a dus în Ungaria înlănţuit şi l-a ţinut pe toate zilele
vieţii sale încarcerat, pentru că era fără credinţă şi n-a voit a fi creştin şi multe împotriviri făcea sfântului rege Ştefan, deşi fusese
neamul de sânge al mamei sale.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Anonymus povestește strategia lui Tuhutum pentru a înfrânge oastea lui Gelu. Armata valahă se retrage inițial sub zidurile cetății
de la Gilău, după care, hărțuiti de unguri, au căutat cale de scăpare pe cursul râului Căpuș. În bătăliile crâncene care s-au dat pe
cursul acestui râu, Gelu își pierde viața.
Acesta este momentul în care se accepta un armistitiu între cele două părți, urmat de un sfat al conducătorilor valahi rămași în
viață, care “din propria lor voință”, acceptă ca și conducător pe Tuhutum. Trebuie înțeleasă această hotărâre prin prisma luptelor
purtate de către băștinași pe două fronturi: luptele cu pecenegii și cumanii și cele îndreptate împotriva ungurilor. Acceptarea
ungurilor însemna alianța cu aceștia împotriva pecenegilor și a cumanilor, vechii dușmani ai maghiarilor.
Remarcabil este faptul că prin înscăunarea lui Tuhutum ca “voievod” în Transilvania centrală, cronicarul face mențiunea că acest
teritoriu a fost independent și de sine stătător față de coroana maghiară până în timpul domniei lui Ștefan I (anul 1003). Această
independență, însă, s-a făcut simțită și în timpul domniei lui Ștefan, prin conflictele permanente dintre voievodul Transilvaniei la
acea vreme, Iuliu cel Tânăr și regele maghiar. Genealogia lui Tuhutum este făcută tocmai ca să demonstreze continuitatea “spiței”
lui până în timpul lui Ștefan I și după, până la anul 1046.
———————————————————————————————————————–
Cap. XXVIII. Despre ducele Menu Morout
Iar Thosu şi Zobolsu, după ce au câştigat victoria, s-au întors la ducele Arpad, supunând întregul popor de la fluviul Someş până la
Criş şi nici unul n-a îndrăznit să ridice mâna contra lor. Şi însuşi Menu Morout, ducele acestora, mai mult îşi pregătea căile ca să
meargă în Grecia, decât să vină împotriva lor. Şi, plecaţi de acolo, au coborât lângă un oarecare fluviu cu numele Humusouer şi au
venit până la mocirla Zerep. Şi, plecaţi de acolo, au venit până la Zeguholmu şi acolo voiau să treacă peste Criş ca să lupte contra
lui Menumorout, dar, sosind ostaşii lui Menumorout le-au împiedicat trecerea. Plecaţi de acolo, călărind de-a lungul unei zile, au
aşezat taberele lângă nişte munţi mici. Şi de aici, călărind pe lângă fluviul Turu, au ajuns până la Tisa. Şi în portul Drugma au
traversat fluviul Tisa, unde chiar prin bunăvoinţa ducelui Arpad au câştigat mult pământ pentru un oarecare ostaş cuman cu
numele Huhot, pe care urmaşii acestuia l-au avut până acum.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Să ne aducem aminte: maghiarii au intrat în Transilvania pe două rute, una nordică, de-a lungul Tisei spre Satu – Mare și una
nord-apuseană, pe valea Crișului. Neînțelegerile dintre ei s-au soldat cu separarea oștilor lui Zobolsu și Thosu și respectiv
Tuhutum. Cel din urmă avea să se lupte pe cont propriu cu Gelu și să-și asume responsabilitatea guvernării voievodatului; pe când
Zobolsu și Thosu, după câteva conflicte militare (expediții de jaf) cu Menumorout și pierdute, se vor îintoarce în Pannonia.
———————————————————————————————————————–
Cap. XXIX. Despre întoarcerea lor
Pe când străbăteau, navigând, fluviul Tisa, şi-au trimis înainte solii la ducele Arpad, care să-i anunţe bucuria salvării. Aceştia, când
au venit la ducele Arpad, i-au anunțat bucuria că Zobolsu şi Tuso cu armata lor s-au întors sănătoşi şi nevătămaţi şi au străbătut
portul Drugma împreună cu toate oştirile. Când ducele Arpad a auzit că Thosu şi Zobolsu s-au întors cu toate oştirile lor, sănătoşi
şi nevătămaţi, şi au străbătut, navigând, fluviul Tisa, a făcut un mare ospăţ şi bucurie, a dat diferite daruri vestitorilor. Atunci,
Thosu şi Zobolsu, pe când voiau să intre în curia ducelui, ducele au trimis înainte în întâmpinarea lor pe toţi ostaşii săi şi astfel i-a
primit pe aceştia cu mare bucurie. Şi, după cum este obiceiul stăpânilor buni de a aprecia în mod deosebit pe credincioşii lor, i-a
făcut să se ospăteze la masa sa aproape în fiecare zi şi le-a oferit multe daruri. De asemenea, chiar ei înşişi au prezentat ducelui
Arpad diferite daruri şi pe fiii locuitorilor daţi lor ca ostateci.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Oștile decimate ale lui Zobolsu și Tuso, în urma luptelor purtate cu Menumorout, s-au întors în Pannonia, fiind primite de către
Arpad cu mulțumirea că măcar aceștia s-au întors și nu au fost nimicite total.
———————————————————————————————————————–
Cap. XXX. Despre ducele Salanus
Dar ducele Arpad, după ce au trecut câteva zile, după ce a ţinut sfat şi nobilii săi au trimis solii lor la ducele Salanus, care să-i
anunţe acestuia victoria lui Thosu şi Bulsuu, precum şi a lui Tuhutum ca pentru o bucurie şi au cerut de la acesta ţinutul până la
fluviul Zogea (afluent al Tisei). Ceea ce s-a şi întâmplat. Căci au fost trimişi Etu şi Voyta, care, pe când l-au găsit pe ducele Salanus
în prundişul Olpar, au anunţat bucuriile încredinţate şi au cerut de la el ţinutul până la fluviul Zogea. Ducele Salanus, după ce a
auzit acestea, s-a repezit cu cea mai mare teamă şi, lovit de frică, a cedat ducelui Arpad ţinutul cerut de la el până la fluviul
Zogeua şi le-a oferit solilor diferite daruri. Dar, în a şaptea zi, Etu şi Voyta, după ce şi-au luat rămas bun, s-au întors la stăpânul lor.
Pe care ducele Arpad i-a primit cu onoare şi, după ce a auzit solia lor, s-a produs o mare bucurie la curia ducelui. Şi ducele a
început să dea credincioşilor săi locuri şi domenii mari.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Anonymus face mențiunea că la acea vreme, Arpad era vasal lui Salanus (prin solia trimisă). Maghiarii ocupau o mică parte din
voievodatul lui Salanus, dar respectând legile și tradițiile băștinașilor. Cerința lor de a se extinde este specificată și prin
necesitatea extinderii teritoriului, în scopul stabilirii maghiarilor și a aliaților lor (cererea către Salanus). Bineînțeles că această
cerere este “rezolvată” cu “mare frică” de către ducele pannonic (!).
Cronicarul sublibiază, din nou, separarea apărută între Arpad și Tuhutum, cel din urmă fiind văzut deja ca mare conducător și
stăpân, căruia i se solicită, la fel ca și lui Salanus, teritoriu, dar nu spune dacă l-au și primit de la acesta.
———————————————————————————————————————–
Cap. XXXI. Despre plecarea din Zeremsu
După aceea, ducii şi principii săi au plecat din Zeremsu şi au străbătut, navigând, fluviul Souyou (afluent al Tisei) în acel loc unde
se varsă izvorul Honrad. Şi au fixat taberele lângă fluviul Heuyou până la Tisa şi până la Emeud şi au rămas acolo timp de o lună.
Chiar acolo, ducele a dat lui Bungernec, tatăl lui Borsu, mult pământ, de la fluviul Topulucea până la fluviul Souyou, care se
numeşte Miscoucy (Miscolc) şi i-a dat cetatea care se numeşte Geuru şi fiul său Borsu a făcut un comitat din acea cetate
împreună cu cetatea sa, care se numeşte Borsod.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Anonymus descrie o “expediție de jaf ” a ducilor și principilor maghiari în nordul Pannoniei, pe linia nordică a localităților Miskolc
și Nyreghaza.
———————————————————————————————————————–
Cap. XXXII. Despre fortăreaţa Ursuur şi fluviul Egur
După aceea, ducele Arpad şi nobilii săi, plecaţi de aici <şi> venind până la fluviul Naragy, şi şi-au făcut taberele lângă pâraiele
apelor în acel loc care acum se numeşte Casu. Unde chiar a dat mult pământ lui Ousadunec, tatăl lui Ursuur, şi acolo Ursuur, fiul
acestuia, a construit, la capătul aceluiaşi fluviu, o fortăreaţă care acum este numită Ursuur. Dar ducele Arpad şi ai săi, plecaţi de
aici, au venit până la fluviul Egur şi acolo, după ce au pregătit colibele, au rămas mai multe zile şi pe acel munte, deasupra căruia
au făcut ducelui <un cort acoperit> din frunze, l-au numit zenuholmu, şi taberele acestora au fost de la fluviul Ystoros (Istru=
Dunărea superioară) până la fortăreaţa Purozlou. După aceea, fiind plecaţi, au ajuns până la fluviul Zogea şi şi-au stabilit taberele
pe marginea aceluiaşi fluviu, de la Thyscia (Tisa) până la pădurea Matra şi şi-au subjugat pe toţi locuitorii pământului, de la Criş
până la fluviul Zogea şi până la pădurea Zepus. Atunci, ducele Arpad a dat mult pământ lui Edunec şi Edumenec în pădurea Matra,
unde, după aceea, a construit o fortăreaţă nepotul lor Pota, din a cărui seminţie chiar, după mult timp, a descins regele Samuel,
care, pentru propriul său respect, se numea Oba.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Suntem la începutul anului 906, triburile maghiare se deplasează pe cursul superior al Dunării, de la Buda spre ținuturile ocupate
de slavii apuseni (actualii slovaci). Remarcabil este faptul că Anonymus, vorbind despre Dunăre, folosește numele antic al
fluviului, Ystroros = Istru.
Cronicarul nu uită să precizeze originea tribal – nomadă a maghiarilor, aceștia, fiind localnici de stepă, trăiau în corturi (colibe)
construite pe loc.
———————————————————————————————————————–
Cap. XXXIII. Despre forărea a Nougrad şi Nitra
În aceleaşi timpuri, ducele Arpad, în timp ce se vedea a fi atât de înălţat şi înţelept prin ostaşii săi, atunci, după ce au avut un sfat
între ei, a trimis într-o companie contra duşmanilor mulţi ostaşi care să-şi subjuge poporul din fortăreaţa Gumur şi Nougrad. Şi
dacă trocul i-ar favoriza, atunci ar urca spre hotarele boemilor, până la fortăreaţa Nitra. Chiar acestor ostaşi plecaţi în campanie
contra duşmanilor, a pus ca principi şi conducători pe doi fii ai unchiului său dinspre mamă, Hulec, pe Zuard şi Cadusa, şi, de
asemenea, pe Huba, unul dintre persoanele principale. Atunci, aceşti trei stăpâni, după ce si-au luat rămas bun de la ducele
Arpad, au plecat din acest loc care se numeşte Paztuh, mergând călare pe lângă fluviul Hongun şi au traversat acelaşi fluviu lângă
fluviul Souyou. Şi de aici au plecat prin părţile fortăreţei Gumur şi au ajuns până la muntele Bulhadu şi de aici, venind prin părţile
Nougradului, au ajuns până la fluviul Caliga. Dar, ieşind de aici, au mers pe malul Dunării şi, traversând fluviul Wereuecca, şi-au
aşezat taberele lângă fluviul Ypul. Şi pentru că bunăvoinţa divină era cu ei, orice om se temea de ei şi de aceea se temeau cel mai
mult de ei pentru că auziseră că ducele Arpad, fiul ducelui Almus, se trage din neamul regelui Athila. Atunci, toţi sclavii locuitori ai
ţării, care la început erau ai ducelui Salanus, din cauza fricii acestora, s-au supus lor, singuri de bună voie, în timp ce nici o mână
nu s-a ridicat <împotrivă>. Şi astfel, cu mare teamă şi groază, i-au servit: ca şi cum ar fi fost de multă vreme stăpânii lor. Atunci
Zuardu şi Cadusa şi, de asemenea, Huba, din care descinde înţeleptul Zemera, când au văzut mult popor subjugat lor, fără război,
au făcut un mare ospăţ şi au prezentat diferite daruri locuitorilor mai valoroşi ai ţării, care îşi dăduseră fiii ca ostateci şi, cu
cuvintele linguşitoare, i-au subjugat fără război, sub stăpânirea ducelui Arpad şi i-au dus cu ei în campanie, dar, pe fiii acestora,
primiţi ca ostateci, i-au trimis înapoi la ducele Arpad cu diferite daruri. De unde, ducele şi nobilii săi s-au făcut mai veseli ca de
obicei, celor care au purtat bucuria le-au adus multe daruri.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
În deplasarea lui spre est, Arpad ocupă teritoriile locuite de slavii nord – apuseni (actualii slovacii), cronicarul făcând precizarea că
și aceștia erau supușii ducelui Salanus.
———————————————————————————————————————–
Cap. XXXIV. Despre fluviul Gron şi fortăreaţa Borsu
În acest timp, Zuard şi Cadusa, fiii lui Hulec şi, de asemenea, Huba şi întreaga oştire a acestora au traversat fluviul Ypul lângă
Dunăre. Şi în cealaltă zi, după ce au trecut fluviul Gron, şi-au aşezat taberele în câmpul de lângă un oarecare castel din pământ,
care se numeşte Varod. Şi, după ce au cucerit acea fortăreaţă, au rămas acolo trei zile, aşteptând venirea lui Borsu, fiul lui
Bumger, pe care ducele Arpad îl trimisese cu mare armată în ajutorul lor. În a patra zi, pe când Borsu ajungea la ei cu o mână
puternică, toţi locuitorii ţării se temuseră şi nimeni n-a avut curajul să ridice mâna contra lor. Atunci, aceste patru căpetenii,
ţinând sfat între ele, au stabilit, la cererea locuitorilor credincioşi lor, ca a treia parte a oştirii să meargă în pădurea Zouolon,
împreună cu locuitorii pământului, care să facă la marginea regatului fortificaţii puternice, atât din pietre, cât şi din lemn, ca nu
cumva vreodată boemii sau polonii să poată intra în regatul lor, din motivul furtului sau jafului. Atunci, printr-o consfătuire
comună, din această cauză a fost trimis Borsu, fiul lui Buger, cu ostaşii săi. Şi, în timp ce călătoreau pe lângă fluviul Gron, un cerb
scăpat prin fugă a urcat vârfurile muntelui înaintea lor, pe care (cerb), Borsu, urmărindu-l în fuga cea mai mare, l-a ucis în
creştetul munţilor cu lovituri de săgeţi. Şi atunci Borsu, pe când privea acei munţi împrejur, şi-a pus în gând ca să construiască
acolo o fortăreaţă. Şi pe dată, după ce a adunat mulţime de cetăţeni, a construit o fortăreaţă foarte puternică în vârful unui
munte mai înalt, căruia i-a pus propriul său nume, încât se numeşte fortăreaţa Borsu. Şi de aici s-a extins cu oştirile sale până la
pădurea Zouolon şi a ordonat să se facă o fortificație foarte mare din piatră, care acum se numeşte fortăreața Borssed-Zouolun.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
În anul 906, maghiarii cuceresc și distrug principatul Moraviei. Pentru asigurarea granițelor cucerite, construiesc pe fundațiile
vechiilor castre romane (după modelul întâlnit la valahi și slavi) fortificații din pământ, piatră și lemn.
———————————————————————————————————————–
Cap. XXXV. Despre cetatea Nitria
Zuardu şi Cadusa şi, de asemenea, Huba, după plecarea lui Borsu cu toate oştirile sale ieşite din fortăreața care se numeşte
Warod, şi-au stabilit taberele dincolo de pădurea Tursoc, lângă fluviul Sytus. Dar, în cealaltă zi, au trimis câţiva bărbaţi spioni, pe
care îi ştiau a fi curajoşi, care să traverseze fluviul Nitra şi să vadă dacă pot să străbată fără luptă până la cetatea Nytra. Cari ,
fiindcă veniseră în fugă foarte iute la râul Turmas, unde se varsă în râul Nytra, au văzut că locuitorii acestei provincii, sclavi şi
boemi, li se împotrivesc cu ajutorul ducelui boemilor. Pentru că, după ce regele Athila a murit, ducele boemilor ocupase pentru
sine țara care se află între Wag şi Gron, de la Dunăre până la fluviul Moroua şi a constituit un ducat. Şi atunci, prin bunăvoinţa
ducelui boemilor, Zubur a fost făcut ducele Nitriei.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Continuă luptele de cucerire a principatului Moraviei. Cronicarul face clar precizarea că în aceste teritorii trăiau doar slavii și
boemii.
———————————————————————————————————————–
Cap. XXXVI. Despre spionii trimişi de duci
Când, însă, spionii care fuseseră trimişi de Zuard şi Cadusa văzură că sclavii şi boemii au fost capabili să nu li se supună, au aruncat
în trei rânduri săgeţi asupra lor şi au omorât pe câţva dintre aceştia cu loviturile săgeţilor. Când au văzut aceasta, sclavii şi boemii,
pe care Zubur îi pusese de pază, că aceştia care se numesc Hetumoger folosesc astfel de arme, s-au temut foarte tare, pentru că
astfel de mod de a fi înarmaţi n-a fost văzut de ei niciodată. Îndată au anunţat stăpânului lor şi celorlalţi principi din această
provincie.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
În luptele de supunere a Moraviei, maghiarii folosesc cu succes împotriva slavilor și boemilor armele (arcurile și săgețile) și
tehnica de război ale lui Gelu Blacul. Inițial, vorbind despre blaci (în cap. XXV), Anonymus îi persiflează pentru utilizarea
rudimentarelor arcuri și săgeți. Dar se pare că tocmai aceste arme și mai ales strategia de război folosită: “au aruncat în trei
rânduri săgeți asupra lor”, preluată de la blaci îi va ajuta pe maghiari să supună Moravia.
———————————————————————————————————————–
Cap. XXXVII. Despre lupta ducilor lui Arpad
Atunci Zubur, după ce a auzit aceasta, a venit cu ajutorul boemilor cu multă armată ca să lupte împotriva lor. Şi în timp ce ambele
oştiri au ajuns la fluviul Nitra, Zuardu, Cadusa şi Huba voiau să traverseze fluviul. Dar Zubur, ducele Nitriei şi ostaşii săi, luptând
contra lor foarte mult timp, nu voiau să le permită trecerea, sub nici o formă. Şi, în timp ce se luptau între ei mult timp, ungurii au
ucis mulţi dintre boemi şi sclavi cu loviturile săgeţilor. Dar, timp de trei zile, din cauza inundaţiilor apelor, ungurii n-au avut
trecere în nici un fel. În cele din urmă, în a patra zi, boemii şi toţi sclavii din Nitra, văzând îndrăzneala ungurilor şi nemaiputând
suporta loviturile săgeţilor, au dispărut prin fugă. Şi în fugă foarte iute, pentru salvarea vieţii, s-au închis în cetatea Nitria cu mare
teamă. Pe care Zuardu, Cadusa şi Huba şi, de asemenea, ceilalţi ostaşi, urmărindu-i până la cetate, şi vor fi omorât pe câţiva dintre
ei şi au rănit pe câţiva şi pe alţii i-au prins. Dar Zubur, ducele lor, în timp ce voia să lupte contra lor fugind, a căzut prin lancea lui
Cadusa şi, fiind prins, a fost predat sub pază. Dar, ceilalţi au rămas închişi în cetate, ca şi muţi. Într-adevăr, a doua zi, Zuard,
Cadusa şi Huba, cu mulţimea înarmată a oştirilor, au început să ia cu asalt, vitejeşte, cetatea Nitria în mai multe feluri. Şi
Dumnezeu le-a dat o mare victorie şi, luptând au intrat în ea şi a făcut să curgă acolo, prin ei, sângele multor duşmani. Atunci,
conduşi de furie, pe Zubur, ducele acelei provincii, pe care îl prinseseră alaltăieri, ducându-l pe un munte înalt, l-au spânzurat în
frânghie cu laţ. De unde, acel munte, din acea zi până azi, este numit Muntele Zubur. Şi din cauza acestei fapte, s-au temut de ei
toţi oamenii acelei patrii şi toţi nobilii le-au dat pe fiii lor ca ostateci. Şi toate neamurile acelui pământ, până la fluviul Wag, i s-au
supus. Şi, deoarece bunăvoinţa lui Dumnezeu îi preceda, au subjugat nu numai pe ei înşişi, dar au luat chiar toate fortăreţele
acestora, ale cărora nume sunt acestea până acum: Stumtey, Colgoucy, Trusun, Blundus şi Bana, şi, după ce au orânduit paznicii
fortăreţelor, au mers până la fluviul Moroa (Morava). Şi după ce au întărit cu obstacole, au stabilit hotarele regatului ungurilor
până la Borona şi până la Saruuar. Şi, după ce au dobândit victoria, s-au întors la ducele Arpad şi au adus cu sine pe toţi
necredincioşii acelui pământ, legaţi cu lanțuri de fier. Şi când Zuard, Cadusa şi, de asemenea, Huba au venit sănătoşi şi nevătămaţi
la ducele Arpad, împreună cu toţi prizonierii lor, s-a făcut mare veselie în curia ducelui. Ducele Arpad, cu sfatul şi prin rugămintea
nobililor săi, după ce au luat jurământul necredincioşilor, a dăruit pământuri în diverse locuri necredincioşilor amintiţi mai înainte,
aduşi din părţile Nytriei. Ca nu cumva să nu devină vreodată mai necredincioşi întorcându-se în patrie, să dăuneze credincioşilor
care locuiesc la hotarul Nytriei. Şi, în această bucurie, ducele Arpad l-a făcut pe Huba comite al Nytriei şi al altor fortăreţe. Şi i-au
dat pământ în proprietate lângă fluviul Sytuua, până la pădurea Tursoc.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Cronicarul continuă cu descrierea luptelor dintre maghiari și boemii conduși de ducele Zubur. În urma bătăliilor, ducele morav
este luat prizonier și ucis, mai precis spânzurat. Maghiarii cuceresc toate cetățile și fortărețele morave, luând un mare număr de
prizonieri. Arpad, conform obiceiului său, dăruiește pământuri și cetăți supușilor lui.
———————————————————————————————————————–
Cap. XXXVIII. Despre oastea grecilor şi bulgarilor
În acest timp, ducele Salanus, când a înţeles puterea şi faptele ungurilor, s-a temut ca nu cumva, împinşi de mânie, să-l alunge din
regatul său. Atunci, după ce a ţinut sfat cu ai săi, şi-au trimis soli la împăratul grecilor şi la ducele bulgarilor, ca să-i dea ajutor din
cauza războiului contra lui Arpad, ducele ungurilor, împăratul grecilor şi ducele bulgarilor au trimis o mare armată ducelui
Salanus. Care, când a venit la ducele Salanus, în acel loc care se numeşte Tetel, au făcut mare veselie în curia ducelui. Dar, a doua
zi, ducele Salanus şi nobilii săi, după ce au ţinut sfat, au trimis soli la ducele Arpad ca să spună să părăsească ţara acestora şi să
înceapă a se repatria în pământul natal. Care, când a ajuns la ducele Arpad şi i-a spus solia ducelui Salanus, ducele Arpad şi nobilii
săi, vestind cu greu, prin aceiaşi soli a trimis înapoi răspuns ducelui Salanus astfel: „ ţara care se află între Dunăre şi Tisa şi apa
Dunării care se varsă de la Ratispona în Grecia am cumpărat cu banii noştri. Atunci, în timpul când eram nou <veniti> şi ca preţ i-
am trimis 12 cai albi şi altele, ca mai sus. Chiar şi lăudând bunătatea ţării sale, a trimis un balot de iarbă din prundişul Olparşi două
plosce cu apă din Dunăre. De unde poruncim stăpânului vostru, ducele Salanus, ca, după cea părăsit ţara noastră, să meargă în
fuga cea mai mare în ţara bulgarilor, de unde descinsese strămoşul său, după moartea regelui Athila, strămoşul nostru. Însă, dacă
nu va face aceasta, să ştie că noi vom lupta contra lor în cel mai apropiat timp. Dar, solii auzind aceasta, după ce şi-au luat rămas
bun, s-au grăbit cu faţa tristă la ducele Salanus. Dar ducele Arpad şi nobilii săi, plecaţi de la fluviul Zogea împreună cu întreaga
armată, şi-au aşezat taberele lângă muntele Teteuetlen până la Tisa. Apoi, venind pe ţărmul Tisei, au ajuns la prundişul Olpar.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Reîncep conflictele dintre ducele Salanus și Arpad. Salanus solicită ajutor mlilitar “împăratului grecilor și ducelui bulgarilor”
împotriva maghiarilor. Se pare că ajutorul militar trimis este doar din partea țarului Simion I al Bulgarilor (893-927), acesta având
conflicte mai vechi cu maghiarii.
Încă de la începutul domniei lui, Simion I avea să intre în conflict cu maghiarii. În anul 896, în luptele purtate de către țarul bulgar
împotriva Imperiului Bizantin, apar menționați și maghiarii, în calitate de aliați ai bizantinilor. Țarul bulgar se aliază cu vechii
dușmani ai maghiarilor, pecenegii și împreună înfrâng coaliția bizantino-maghiară. Din acest moment politica bulgarilor și a
aliaților lor, pecenegii, devine una de alungare a maghiarilor cât mai la nord și la vest de Dunăre, forțându-i să intre în teritoriul
slavilor apuseni. Ajutorul dat de către Simion lui Salanus era cât se poate de logic și normal, amândoi având acelasi interes,
înfrângerea și alungarea maghiarilor de pe teritoriile lor; ceea ce Salanus o și afirma în fața solilor maghiari.
Este mai mult ca sigur că în anul 907, când se petrec cele prezentate de cronicar, bizantinii să nu fi putut satiface cererea ducelui
Salanus, ei înșiși fiind prinși între atacurile rușilor kievieni și a arabilor.
Cronicarul ne prezintă mesajul conducătorului maghiar către Salanus, invitându-l pe acesta să-și părăsească propria țară și să se
refugieze în țaratul bulgar (!).
———————————————————————————————————————–
Cap. XXXIX. Despre plecarea ducelui Salanus contra ducelui Arpad
Dar ducele Salanus, plecând din Tetel cu ajutorul grecilor şi bulgarilor, la îndemnul alor săi, a început să călăreasă, cu mintea
înfuriată, contra ducelui Arpad. Şi când ambele oştiri şi-au petrecut toată noaptea aproape una de alta, nici unul din aceştia n-au
avut îndrăzneala să doarmă toată noaptea, dar au petrecut toată noaptea ţinând în mâini caii înşeuaţi. Dar, făcându-se dimineaţa,
înainte de zori de ziuă, ambele părţi s-au pregătit de război. Dar ducele Arpad, al cărui ajutor era Dumnezeul tuturor, îmbrăcat cu
arme, după ce şi a pus armata în ordine, rugând pe Dumnezeu cu lacrimi vărsate, întărindu-şi ostaşii, spunând: „O, scitici, care
prin trufia bulgarilor sunteţi numiţi unguri de la fortăreața Hungu, să nu voiţi a uita săbiile voastre din cauza temei grecilor şi să
pierdeţi bunul vostru nume. De unde, să luptăm vitejeşte şi cu putere contra grecilor şi bulgarilor care seamănă cu femeile
noastre şi astfel să ne temem de mulţimea grecilor ca de mulţimea femeilor”. Auzind aceasta, ostaşii săi au fost foarte întăriţi şi
pe dată Lelu, fiul lui Tosu, a sunat din trompetă şi Bulsuu, fiul lui Bogar, ridicând stindardul, au început să vină în prima linie spre a
lupta contra grecilor. Şi s-au amestecat în luptă ambele linii ale duşmanilor şi au început să lupte aprig între ei şi când întreaga
armată a ducelui Arpad a ajuns ca să lupte contra grecilor, cei mai mulţi dintre greci şi bulgari au fost omorâţi. Iar numitul duce
Salanus, când a văzut că ai săi slăbesc în luptă, a scăpat cu fuga şi, pentru a-şi salva viaţa, s-a grăbit spre Alba Bulgariei (Belgrad).
Dar grecii şi bulgarii, loviţi de frica ungurilor, au încredinţat uitării drumul pe care au venit, puşi pe fugă, pentru salvarea vieţii
voiau să treacă înot Tisa, socotind-o ca un fluviu mic. Dar, fiindcă o astfel de teamă şi spaimă s-a aruncat asupra lor, încât de frica
ungurilor aproape toţi au murit în fluviul Tisa, astfel încât câţiva au rămas în viaţă, care să anunţe împăratului nenorocirile salvării.
De unde, acel loc, unde grecii au fost omorâţi, din acea zi şi până acum se numeşte Vadul Grecilor.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Salanus ia decizia să-i înfrunte pe maghiari, locul bătăliei se pare că a fost undeva pe cursul râului Tisa, aproape de confliuența cu
Dunărea. La îndemnul mai mult decât teatral al lui Arpad pentru încurajarea oștenilor, maghiarii, sub conducerea lui Lelu și
Bulsuu, atacă armata lui Salanus, aliată cu cea a bulgarilor.
Bătălia s-a terminat într-o baie de sânge, foarte mulți oșteni din ambele tabere au fost omorâți sau înecați în apele Tisei, chiar
dacă Anonymus spune, cu emfază, că pierderile majore au fost din partea grecilor și a bulgarilor. Cert este că rezultatul bătăliei
este indecis, ducele Salanus se retrage cu oastea în cetatea Belgradului, iar armata bulgară se repliază spre granița țaratului.
———————————————————————————————————————–
Cap. XL. Despre victoria ducelui Arpad
Iar ducele Arpad şi ostaşii săi, după ce au câştigat victoria, plecaţi fiind de aici, au venit până la balta care se numeşte Curtueltou
(Tăul Curtuel) şi au rămas acolo lângă pădurea Gemelsen treizeci şi patru de zile. Şi, în acel loc, ducele şi nobilii săi au orânduit
toate legile consuetudinare ale regatului şi toate drepturile acestuia, în ce fel să servească ducelui şi fruntaşilor săi sau în ce fel să
facă judecata pentru o crimă comisă pretutindeni. Acolo chiar ducele a dat nobililor săi, veniţi cu el, diferite locuri împreună cu
toţi locuitorii săi. Şi locul acela, unde toate acestea au fost hotărâte, ungurii l-au numit Scerij după limba lor, deoarece acolo s-au
orânduit toate treburile regatului. Şi ducele a dat acel loc lui Oundunec, tatăl lui Ete, de la Tisa până la balta Botua, şi de la
Curtueltou până la balta Olpar. Dar, după aceea, după ce au trecut oarecari timpuri, Ethe, fiul lui Oundu, după ce a strâns o
mulţime de sclavi, a făcut să se construiască, între fortăreaţa Olpar şi vadul Beuldu, o fortăreaţă foarte puternică din pământ pe
care sclavii au numit-o, pe limba lor, Surungrad, adică Fortăreaţa Neagră.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Bineînțeles că Anonymus, în stilul propriu, consideră că retragerea armatei lui Salanus și a aliaților săi în cetatea Belgradului era o
victorie a maghiarilor, acordându-le acestora timp de sărbătorire.
Cronicarul face o importantă subliniere: adoptarea unor legi consuetidunare ale maghiarilor, care vor fi privite de către cronicarii
medievali și de cercetătorii recenți ca o primă constituție a ungurilor.
———————————————————————————————————————–
Cap. XLI. Despre plecarea lui Arpad
Iar după aceea, ducele Arpad şi nobilii săi, plecaţi de aici, au venit până la Titulus subjugându-şi poporul. Plecaţi după aceea, au
venit până la portul Zoloncaman şi întregul popor, mai jos de Tisa şi Dunăre, l-au pus sub jugul lor. Dar, plecaţi de aici, au ajuns în
părţile Budrugului şi şi-au aşezat taberele lângă fluviul Uoyos. Şi în acele părţi, ducele a dat mult pământ împreună cu toţi
locuitorii săi lui Tosunec, tatăl lui Lelu, împreună cu unchiul său după mamă, Culpun, tatăl lui Botond. Atunci, ducele Arpad şi
fruntaşii săi, după ce au ţinut sfat, au hotărât să trimită, în partea ducelui Salanus, o armată dincolo de Dunăre, împotriva Albei
Bulgariei. Peste această armată au fost puşi conducători şi şefi: Lelu, fiul lui Tosu, Bulsuu, fiul lui Bogat, Botond, fiul lui Culpun.
Care, luându-şi rămas bun de la ducele Arpad, au traversat Dunărea călărind, fără nici o împotrivire în acel loc unde fluviul Zoua
(Sava) se varsă în Dunăre. Şi, plecaţi de aici, au început să călărească împotriva cetăţii Alba Bulgariei. Atunci, ducele bulgarilor,
rudă de sânge a ducelui Salanus, a venit în ajutorul grecilor, cu mare armată, ca să lupte împotriva acestora. Dar, a doua zi,
ambele oştiri au fost orânduite în linie de bătaie, în câmpia de lângă malul Dunării. Pe dată, Lelu, fiul lui Tosu, după ce a ridicat
stindardul cu semnul său, şi Bulsuu, fiul lui Bogat, sunând trompetele de război, au venit ca să lupte. Şi s-au amestecat prin părţi
puterea ambilor duşmani: şi au început să se lupte între ei în mod cumplit. Şi foarte mulţi dintre greci şi bulgari au fost omorâţi şi
unii dintre ei au fost prinşi. Deci, văzând ducele Bulgariei că oamenii săi nu mai au putere în război, scăpat prin fugă, pentru
apărarea vieţii, a intrat în cetatea Alba. Munci, Lelu, Bulsuu şi, de asemenea, Botond, după ce au câştigat victoria, şi-au aşezat
taberele lângă Dunăre, puţin mai jos în câmpie. Şi au făcut să fie aduşi toţi captivii bulgarilor şi grecilor înaintea sa, pe care i-au
trimis ducelui Arpad, legaţi în fiare, în Ungaria.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Maghiarii organizează un atac împotriva cetății Belgradului, dar sunt împiedicați de către armatele bulgarilor să o asedieze.
Bătălia dintre maghiari și bulgari se dă pe malul Dunării, la confluența dintre râul Sava și Dunăre, în apropierea cetății Belgrad,
unde se retrage armata bulgară după o luptă sângeroasă.
———————————————————————————————————————–
Cap. XLII. Despre solii ducelui Bulgariei
Dar a doua zi ducele Bulgariei şi-a trimis solii cu diferite daruri la Lelu şi Bulsuu şi Botond şi rugându-i stăruitor ca să facă pace. Şi
pe deasupra a încredinţat că nu va păstra partea ducelui Salanus, unchiul său dinspre mamă. Dar va servi cu credinţă lui Arpad,
ducele Ungariei, ca supus, şi va plăti un tribut anual. Dar aceia dorind pacea, primind ca zălog pe propriul fiu al ducelui, au plecat
cu multe lucruri bune ale Bulgariei: şi pe ducele acestora I-au lăsat să plece nevătămat. Apoi, plecaţi, au mers până la portul wazil
şi plecaţi de aici au subjugat ţara Racy şi pe ducele acesteia, prins, l-au ţinut mult timp legat în fiare. Dar, plecaţi de aici, au ajuns
până la mare şi au supus cu putere şi în pace toate naţiile acelei patrii domniei lui Arpad, ducele ungurilor. Şi au luat cetatea
Spaleto (localitate în Dalmația) şi şi-au subjugat toată Croaţia. Şi plecaţi de aici, au primit ca ostateci fiii nobililior şi s-au întors în
Ungaria la ducele Arpad. Dacă nu susţineţi chiar şi războaiele acestora şi oarecare fapte curajoase ale lor din scrierile acestei
pagini, credeţi din cântecele limbute ale cântăreţilor şi din poveştile false ale ţăranilor, care n-au dat uitării până în ziua de azi
faptele curajoase şi războaiele ungurilor. Dar unii spun că au pătruns până la Constantinopole şi Botondium a tăiat cu barda sa
poarta de aur a Constantinopolelui. Dar eu, pentru că n-am aflat în nici un codice al istoriografilor, am auzit numai din poveştile
false ale ţăranilor, de aceea nu mi-am propus s-o scriu în prezenta lucrare.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Între maghiari și țarul bulgarilor se încheie un armistițiu, bulgarii urmând să plătească un tribut anual în bani, bunuri și copii,
precum și promisiunea că nu-l vor mai sprijini pe ducele Salanus, asta după cum spune Anonymus. Dar mai mult ca sigur că acest
armistițiu îl includea și pe Salanus, ca aliat al bulgarilor.
Anonymus spune foarte clar și că Salanus era rudă cu însuși țarul bulgarilor pe linie maternă, Salanus fiind, posibil, frate cu mama
lui Simion I. Aceste înrudiri cu conducătorii bulgari și sârbi au existat și în istoria ulterioară a românilor, fiind adevărate acte de
confirmare a alianțelor în caz de nevoie.
Iată motivul pentru care cronicarul face în permanență specificarea că Salanus era duce al bulgarilor și țara lui era locuită de
bulgari. Și în acest sens ni se permite întrebarea: ce naționalitate avea mama lui Simion I ?.
Maghiarii au acum timp să invadeze și să organizeze adevărate expediții de jaf în Serbia și Croația.
Narând aceste fapte de vitejie ale maghiarilor, Anonymus nu uită să reamintească faptul că istorisirea lui s-a făcut după date și
documente ale vremii (codice) și nu după legendele și poveștile țăranilor.
———————————————————————————————————————–
Cap. XLIII. Despre fortăreaţa Zagrab, Posaga şi Ulcou
Bulsuu, Lelu şi Botond, plecaţi de aici, coborând pădurea care se numeşte Peturgoz (Petrovagora din Croația), şi-au aşezat
taberele lângă fluviul Culpe. Şi după ce au traversat acel fluviu, au ajuns până la fluviul Zoua. Şi, traversând Zoua, au luat
fortăreaţa Zabrag (Zagreb) şi de aici, mergând călări, au luat fortărea a Posaga (Pozega) şi fortăreaţa Ulcou (Vukovar). Şi, plecaţi
de aici, au traversat, navigând, Dunărea în portul Greci şi au sosit în curia ducelui Arpad. Şi, deoarece Lelu, Bulsu şi Botond şi
ceilalţi ostaşi s-au întors la ducele Arpad, sănătoşi şi nevătămaţi cu o mare victorie în anul următor, a fost o mare bucurie în toată
curia ducelui şi au făcut mare ospăţ şi ungurii se ospătau zilnic în mod splendid, împreună cu celelalte neamuri. Şi auzind
neamurile vecine faptele nelegiuite ale acestora, veneau cu grămada la ducele Arpad şi, supuşi cu bună credinţă, îi serveau
acestuia cu mare grijă şi foarte mulţi oaspeţi s-au făcut de-ai casei.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Întoarcerea din expedițiile de jaf ale lui Bulsuu, Lelu și Botond din Croația este primită de către Arpad cu mare bucurie.
———————————————————————————————————————–
Cap. XLIV. Despre insula Dunării
Iar după aceasta, ducele Arpad, plecat din acele părţi, unde azi este fortăreața Budrug, şi a coborât pe lângă Dunăre până la insula
cea mare. Şi şi-au aşezat taberele lângă insulă şi ducele Arpad şi nobilii săi, intrând în insulă, după ce au văzut fertilitatea şi
rodnicia acelui loc şi întăritura apelor Dunării, le-a plăcut locul mai mult decât se poate spune. Şi au hotărât ca insula să fie ducală
şi fiecare dintre persoanele nobile să aibe acolo curia şi conacul său. Pe dată, ducele Arpad, după ce a adus meşteri, a ordonat să
se facă locuinţe deosebite ducale şi a ordonat ca toţi caii lor, obosiţi de-a lungul zilelor, să pască introduşi acolo. Şi pentru rândaşii
lor a pus în frunte ca şef pe un oarecare cuman, bărbat foarte înţelept, pe nume Sepel. Şi, din cauza lui Sepel şeful rândaşilor
rămas acolo, insula a fost numită cu acel nume Sepel (Csepel) până în ziua de azi. Iar ducele Arpad şi nobilii săi au rămas acolo cu
servitorii şi servitoarele lor, în pace şi în forţă, din luna aprilie până în luna octombrie. Şi, lăsând acolo soţiile lor, au hotărât,
printr-un sfat comun, să iasă din insulă, ca să meargă dincolo de Dunăre şi să subjuge ţara Pannoniei. Şi să înceapă războiul contra
carinthilor şi să se pregătească a veni în ţinuturile marţiale ale Lambardiei (Lombardiei).
*
Şi înainte să fie aceasta, să trimită armata împotriva ducelui Glad, care avea stăpânirea de la fluviul Morus (Mureș) până la
fortăreaţa Horom, din chiar ai cărui urmaşi, după mult timp, descinsese Ohtum, pe care l-a omorât Sunad. Dar, pentru aceasta, au
fost trimişi Zuardu şi Cadusa şi Boyta, care, după ce şi-au luat rămas bun, în timp ce călăriseră, vor traversa Tisa la Kenesna
(ţinutul cnezilor) şi au coborât lângă fluviul Seztureg (afluent al Tisei). Şi nici un adversar nu s-a dus la ei, care să ridice mâna
contra lor, deoarece teama acestora se abătuse asupra tuturor locuitorilor acelei ţări. Şi plecaţi de aici, au ajuns în părţile Beguey
şi acolo au rămas două săptămâni, până când toţi locuitorii acelei patrii, de la Mureş până la fluviul Temes, şi i-au subjugat şi pe
fiii ei i-au luat ca ostateci. Apoi, după ce a plecat oastea, au venit către fluviul Temes şi şi-au aşezat taberele lângă Vadul
Nisipurilor. Şi, pe când voiau să traverseze apa Temes, a venit împotriva lor Glad, din ai cărui urmaşi descinde Ohtum, ducele
acelei patrii, cu o mare oştire de călăreţi şi pedestraşi, cu ajutorul cumanilor şi bulgarilor şi blacilor. Dar, a doua zi, pe când ambele
linii de luptă, între ele fiind fluviul Timiş, de o parte şi de alta, n-au avut putere să treacă, Zuardu a impus fratelui său Cadusa să
coboare cu jumătate din oastea sa mai jos. Şi, în orice mod ar putea străbate, să lupte contra duşmanilor. Pe dată Cadusa,
ascultând de ordinele fratelui său, a coborât călărind împreună cu jumătatea armatei, mai jos, într-o fugă foarte iute. Şi, după
cum graţia divină le era premergătoare, a avut trecerea uşoară. Şi, în timp ce o parte din oştirea ungurilor era dincolo cu Cadusa şi
partea de jumătate era dincoace cu Zuard, atunci ungurii au sunat trâmbiţele de război şi, trecând fluviul înot, au început să lupte
aprig. Şi, deoarece Dumneazeu mergea cu graţia sa înaintea ungurilor, le-a dat lor o mare victorie şi duşmanii acestora cădeau
înaintea lor, ca snopii după secerători. Şi în acelaşi război au murit doi duci ai cumanilor şi trei cneji ai bulgarilor. Şi însuşi Glad,
ducele acestora, a reuşit să scape de la pieire prin fugă, dar întreaga oştire a acestuia, topită ca ceara în faţa focului, a pierit în
gura săbiei. Atunci Zuard şi Cadusa şi Boyta, după ce au câştigat victoria, plecaţi de aici, au venit către hotarele bulgarilor şi şi-au
aşezat taberele lângă fluviul Ponoucea. Dar, ducele Glad, scăpat prin fugă, după cum am spus mai sus, a intrat în fortărea a Keuee
(Cuvin). Şi, în a treia zi, Zuardu şi Cadusa şi, de asemenea, Boyta, din care neam descinde Brucsa, după ce şi-au orânduit armata,
au început să lupte contra fortăreţei Keuee. Când a văzut aceasta Glad, ducele acestora, după ce au fost trimişi soli, a început să
ceară pace de la ei şi le-a dăruit, de bună voie, fortăreaţa cu diferite daruri.
*
Plecând de aici, au luat fortăreața Ursoua şi au locuit acolo o lună şi au trimis înapoi la ducele Arpad pe Boyta împreună cu a treia
parte a oştirii şi cu fiii locuitorilor daţi ca ostateci. Şi pe deasupra, şi-au trimis solii lor ca să le dea voie să meargă în Grecia ca să-şi
subjuge toată Macedonia, de la Dunăre până la Marea Neagră. Căci mintea ungurilor din acel timp nu poftea nimic altceva decât
să ocupe pentru sine pământuri şi să folosească munca războinică. Pentru că ungurii, în acele timpuri, se bucurau de vărsarea
sângelui omenesc în aşa fel ca şi lipitoarea şi dacă n-ar fi făcut aşa, n-ar fi lăsat urmaşilor lor atâtea pământuri bune. Ce să mai
spun? Boyta şi solii acestora au ajuns la ducele Arpad şi i-au povestit faptele săvârşite. Iar ducele le-a lăudat acţiunea acestora şi a
cedat lui Zuardu şi Cadusa libertatea nestânjenită ca să meargă în Grecia şi să ocupe ţara pentru sine. Şi lui Boyta, pentru servicul
său foarte credincios, i-a dat mult pământ lângă Tisa, cu numele Torhus. Atunci, solii lui Zuard şi ai fratelui său Cadusa, după ce au
primit învoirea, s-au întors la stăpânii lor.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
În prima parte a capitolului, cronicarul ne povestește depre descoperirea insulei Csepel de către maghiari, o insulă pe Dunăre, în
Ungaria. Are o suprafață de 257 kmp, lungă de 48 km și cu o lățime medie de 6-8 km.
Pe această insulă, după spusele cronicarului, Arpad hotărăște cucerirea Pannoniei, care, atenție, la acea dată nu era ocupată în
totalitate de maghiari, dar și inițierea de campanii de jaf spre vest.
În partea a doua a capitolului, Anonumus descrie luptele duse de către unguri în Banat cu Glad și aliații săi, pecenegii și bulgarii.
Luptele duse sunt sângeroase, cronicarul spune că în acele războaie și-au pierdut viața doi duci ai cumanilor și trei cneji ai
bulgarilor și că însuși Glad s-a aflat în situația de a-și pierde viața. Conflictul dintre Glad și unguri se finalizează cu retragerea lui
Glad în cetatea Cuvinului și încheierea unui tratat de pace, rezonabil pentru ambele părți.
În partea a treia a capitolului, conducătorii maghiari cer încuvințarea lui Arpad pentru organizarea unor expediții de jaf în
Macedonia și Grecia.
Foarte plastic, Anonymus face cunoscută caracteristica de bază a maghiarilor din acele vremuri: “pentru că ungurii, în acele
timpuri, se bucurau de vărsarea sângelui omenesc în aşa fel ca şi lipitoarea…”
———————————————————————————————————————–
Cap. XLV. Despre cetăţenii bulgarilor şi macedonenilor
După ce au trecut câteva zile, Zuard şi Cadusa, cu întreaga sa armată, ridicând stindardele înstelate, au traversat navigând apa
Dunării şi au luat fortăreața Borons (Branicevo,Serbia), apoi au mers la fortăreata Scereducy (Sofia, Bulgaria). Auzind aceasta
cetăţenii bulgarilor şi macedonenilor, s-au temut foarte mult de figura acestora. Atunci toţi locuitorii acelei ţări au trimis solii lor
împreună cu multe daruri, ca să le subjuge ţara şi să le dea fiii ca ostateci. Zuard şi Cadusa, doritori de pace şi primind darurile şi
ostatecii acestora, le-a dat drumul în pace, ca pe propriul lor popor. Iar ei înşişi au început să călărească dincolo de poarta Wacil şi
au luat fortăreata regelui Filip (Plovdiv,Bulgaria), apoi şi-au sujugat toată ţara până la cetatea Cleopatra (Neopatras, Grecia). Şi au
avut sub stăpânirea lor toată ţara, de la cetatea Durasu (Durazzo, Albania) până la tara Rachy (Serbia). Şi Zuardu şi-a luat soţie în
acea ţară şi poporul acela, care acum se numeşte Sobamogera, a rămas în Grecia după moartea ducelui Zuard. Şi de aceea s-a
numit soba, adică după greci popor prost, deoarece, după moartea stăpânului său, n-a preţuit calea de a se întoarce în patria sa.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Anonymus ne povestește despre campaniile de cucerire și jaf ale maghiarilor în Serbia, Bulgaria, Albania și Grecia.
———————————————————————————————————————–
Cap. XLVI. Despre portul Moger
După ce au trecut câteva zile, ducele Arpad şi toţi fruntaşii săi, plecând din insulă printr-o consfătuire comună şi printr-un consens
egal şi prin voinţă liberă, au aşezat taberele dincolo de Surcusar până la fluviul Racus (pârâu lângă Pesta). Şi când au văzut că sunt
în siguranţă în toate părţile, nici că cineva ar avea puterea să se opună, au trecut Dunărea. Şi portul unde au făcut trecerea îl
numiseră Moger, deoarece cele şapte persoane principale, care sunt numite hetumoger traversaseră acolo Dunărea navingând.
După ce Dunărea a fost trecută, au aşezat taberele lângă Dunăre până la Apele Calde Superioare. Şi, auzind aceasta, toţi romanii,
locuitori prin Pannonia, şi-au păstrat viaţa prin fugă. Dar a doua zi, ducele Arpad şi toţi fruntaşii săi, cu toţi ostaşii Ungariei, au
intrat în cetatea regelui Athila. Şi au văzut toate palatele regale, unele distruse până la temelie, altele nu, şi admirau peste măsură
toate aceste construcţii de piatră. Şi au devenit veseli, mai mult decât se poate spune, pentru că au meritat să ia, fără război,
cetatea regelui Athila, din al cărui neam descinde ducele Arpad. Şi se ospătau zilnic, cu mare bucurie în palatul regelui Athila,
stând de o parte şi de alta. Şi aveau înaintea lor toate orchestrele şi sunetele dulci ale chitarelor şi ale fluierelor, cu toate
cântecele bufonilor. Tăvile pentru mâncare, <şi> cupele erau aduse ducelui şi nobililor în vase de aur, servitorilor şi ţăranilor în
vase de argint. Pentru că toate bunurile celorlalte regate din jur le dăduse Dumnezeu în mâna lor. Şi îşi trăiau viaţa din belşug şi în
chip strălucit împreună cu toţi oaspeţii veniţi la ei. Şi ducele Arpad dădea oaspeţilor rămaşi la el pământuri şi proprietăţi mari şi,
auzind aceasta, mulţi dintre oaspeţi veneau grămadă la el şi rămâneau cu el săltând de bucurie. Atunci, ducele Arpad şi ai săi, din
cauza bucuriei, au rămas în cetatea regelui Athila timp de douăzeci de zile. Şi toţi ostaşii Ungariei, în prezenţa ducelui, aproape în
fiecare zi, făceau cu scuturile şi lăncile lor o foarte mare serbare militară. Şi alţi tineri se jucau cu arcurile şi săgeţile după obiceiul
păgân. De unde, ducele Arpad a devenit foarte bucuros. Şi a dăruit tuturor ostaşilor săi diferite daruri în aur, ca şi în argint,
împreună cu celelalte proprietăţi. Şi în acelaşi loc a dat lui Cundunec, tatăl lui Curzan, pământul de la cetatea regelui Athila până
la cei o sută de munţi şi până la Gyoyg şi fiului său i-a dat o fortăreaţă în paza poporului său. Atunci Curzan a poruncit ca acel
castru să fie numit cu propriul său nume. Care nume, până în ziua de azi, n-a fost dat uitării.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Anonymus povestește despre decoperirea cetății lui Attila, vechi castru roman, la acea dată în ruină (Ecilburg).
Așezându-se pe aceste teritorii, Arpad, pentru a-și putea acoperi pierderile de oameni în luptele duse, inițiază o politică de
maghiarizare, primind în rândurile lor pe oricine își exprima dorința, acesta fiind răsplătit cu proprietăți și teritorii.
———————————————————————————————————————–
Cap. XLVII. Despre ţara Pannoniei
Iar ducele Arpad, după ce a ţinut sfat în a 21-a zi, a ieşit din Ecilburg ca să-şi subjuge ţara Pannoniei până la fluviul Droua. Şi, în
prima zi, tabăra a fost aşezată lângă Dunăre către cei o sută de Munţi. Atunci s-a hotărât ca ducele să trimită o parte din armata
sa lângă Dunăre spre fortăreața Borona, căreia i-a pus ca şefi şi conducători pe doi din principalele persoane, adică Ete, tatăl lui
Eudu, şi Boyta, de la care descinde neamul Brugsa. Cărora chiar ducele Arpad le-a dat, pentru supunerea lor foarte credincioasă,
daruri nu foarte mici şi lui Eudunec, fiul lui Ete, i-a dat pământ lângă Dunăre, împreună cu un popor nenumărat. Şi în acel loc,
Eudu, după ce a subjugat poporul acelei părţi, a construit un castru pe care l-a numit popular Zecuseu deoarece acolo şi-a aşezat
scaunul şi reşedința. Şi lui Boyta i-a dat în acelaşi fel mult pământ către Saru, împreună cu un popor nenumărat care, până acum,
se numeşte Boyta.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Arpad își continuă campania de împroprietărire a supușilor, cronicarul neuitând să sublinieze că aceste teritorii care erau dăruite
conducătorilor maghiari, erau bogate în populație. De unde atunci acel “vid de populație” constatat de către cronicarii medievali
și ulterior de cercetătorii unguri și nu numai ?!
———————————————————————————————————————–
Cap. XLVIII. Despre cetatea Bezprem
În cea de a doua parte a oştirii a fost trimis Usubu, tatăl lui Zolocu şi Cusee, care să meargă împotriva cetăţii Bezprem (Veszprem)
şi să subjuge pe toţi locuitorii pământului până la Fortăreaţa de Fier. Atunci Usubu, şef şi conducător al acelei oştiri, îngăduit de
duce, după ce şi-a ridicat stindardul, a plecat şi şi-a aşezat tabăra lângă Muntele Pacoztu. Iar de aici, mergând călări, şi-au aşezat
taberele în câmpia Peytu şi au rămas acolo timp de trei zile. Dar, în a patra zi, au ajuns până la fortăreaţa Bezprem. Atunci Usubuu
şi Eusee, după ce şi-au ordonat oastea împotriva ostaşilor romani care păzeau fortăreaţa Bezprem, au început să lupte aprig. Şi s-
au luptat între ei o săptămână. Dar în a doua săptămână, în a patra zi de odihnă, pe când cealaltă parte a oştirii era prea obosită
de munca războiului, atunci Usubuu şi Eusee au distrus mai mulţi ostaşi ai romanilor prin tăişul săbiei şi pe unii i-au omorât cu
lovituri de săgeţi. Dar, cei rămaşi dintre romani, văzând îndrăzneala ungurilor, după ce fortăreaţa Bezprem a fost părăsită, au
scăpat prin fugă şi pentru apărarea vieţii s-au grăbit spre ţara teutonilor. Pe care Usubuu şi Eusee i-au urmărit până la hotarul
teutonilor. Dar într-o zi, în timp ce ungurii şi romanii erau la graniţă, romanii fugind într-ascuns, au trecut înot fluviul care e la
hotarul Pannoniei şi teutonilor. De unde, acel fluviu este numit de unguri Loponsu (Lapincs), deoarece romanii l-au trecut înot
într-ascuns din cauza fricii de unguri.
———————————————————————————————————————
Spre înțelegere:
Acest capitol al lui Anonymus găzduiește un mare secret. Cine erau acești soldați romani (?) care apărau fortăreaţa ?
După unii istorici, fortăreaţa era un avanpost al francilor, în scopul supravegherii și al monitărizarii mișcărilor războinice ale
moravilor și boemilor. Dar la data apariţiei maghiarilor în aceste zone, principele Rastislav al Moraviei își eliberase poporul de sub
stăpânirea francilor, fapt consemnat în istorie la anul 855. Este posibil ca aceştia să fi preluat vechiul castru roman, transformat în
fortăreaţă medievală, în ideea de a avea un sistem de apărare împotriva maghiarilor. Mențiunea făcută de către Anonymus cum
că soldaţii garnizoanei erau romani se bazează pe faptul că fortareaţa fusese inițial un castru roman, parte dintr-un sistem de
apărare al imperiului roman.
Analizând informaţiile date de către cronicar, să facem legatură între două informații oferite de Anomymus:
– conducătorul “țării” Câmpiei Pannoniei se numea Salanus
– soldaţii garnizoanei din fortăreaţa Bezprem erau romani.
Numele atribuit de Anonymus, ducelui Pannoniei, Salanus, este pur latin, ceea ce dovedeşte existenţa unei continuităţi dacice, a
unei populaţii vorbitoare de limbă latină pe teritoriul pannonic. Afirmaţia că apăratorii fortăreţei Bezprem erau romani este
legată de confirmarea acestei continuități dacice. Garnizoana Bezprem era un punct de apărare și observare, poziționat de către
Salanus pe limita de graniţa a “ducatului”, în scopul prevenirii atacurilor expansioniste ale francilor, germanilor sau slavilor.
Acest lucru poate fi dovedit prin multiplele dovezi arheologice și documentare care atestă existenţa unei comunități
dacice/valahe pe teritoriul pannonic, înainte de venirea maghiarilor:
– existența și în prezent, a unei comunități românesti pe teritoriul Ungariei, maghiarizată, însă, în proportie de 99%;
– existenţa toponimelor în regiunea Vezprem (Bezprem), acestea erau menţionate sub numele de Olaszfalu (satul românilor);
– denumirea unor localităţi sau moşii cu termenul de Vluzka, ce corespunde cu termenul român de Vlaşca;
– descoperirea unor vestigii arheologice, făcute începând din anul 1710, care identifică localitaţi și comunităţi de origine
dacă/valahă în jurul lacului Balaton, confirmate de oficialitaţi ale timpului.
———————————————————————————————————————–
Cap. XLIX. Despre Fortăreaţa de Fier
Şi Usubuu, tatăl lui Zoloucu, şi Eusee, tatăl lui Urcun, întorşi de aici, au luat Fortăreaţa de Fier şi au primit pe fiii locuitorilor ca
ostateci. Dar, călărind de aici pe lângă fluviul Bolotun, au ajuns până la Thyon. Şi, după ce şi-au subjugat neamurile, în a
patrusprezecea zi au intrat în fortăreaţa Bezprem. Atunci Usubuu şi Eusee, după ce au ţinut sfat, au trimis ducelui Arpad pe solii
săi împreună cu diferite daruri şi cu fiii locuitorilor luaţi ca ostateci. Şi în ce chip le-a dat Dumnezeu victoria şi cum romanii, după
ce fortăreaţa Bezprem a fost părăsită, scăpaţi prin fugă din faţa lor, au traversat navigând într-ascuns fluviul Loponsu. Dar, trimişii
lor l-au găsit pe ducele Arpad în pădurea Turobag, plimbându se cu mândrie, şi l-au salutat cu diferite cuvinte din partea lui
Usubuu şi Eusee şi i-au prezentat ducelui pe fii locuitorilor luaţi ca ostateci. Dar ducele Arpad, după ce a auzit acestea, a devenit
mai vesel ca de obicei şi, întorcându-se în Etiburgu, a făcut mare ospăţ . Şi a dăruit mari daruri solilor aducători de bucurie.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Solii lui Usubuu și Eusee îi comunică lui Arpad, cu multă bucurie, vestea cuceririi fortăreței Veszprem.
———————————————————————————————————————–
Cap. L. Despre devastarea Pannoniei
Atunci ducele Arpad şi nobilii săi, plecaţi din Elciburgu cu a treia parte a armatei, şi au aşezat taberele lângă câmpia Fântânii
Sărate. Şi plecând călare de aici, au ajuns până la Muntele Bodoctu. Dar ducele Arpad a dat, de la partea de răsărit, lui Eleudunec,
tatăl lui Zoisu, o mare pădure, care acum se numeşte Vertus din cauza scuturilor teutonilor părăsite în acel loc . La poalele cărei
păduri, lângă balta Ferteu (Tăul Fer), Sac, nepotul lui Zobolsu, după mult timp, a construit o fortăreaţă. Ce să mai spun? însă
ducele Arpad şi ostaşii săi, mergând pe lângă Muntele Sfântului Martinus, şi-au aşezat taberele şi au băut, atât ei cât şi animalele
lor din fântâna Sabaria. Şi, urcând muntele şi, după ce au văzut frumuseţea ţării Pannoniei, s-au bucurat prea mult. Şi plecaţi de
aici, au venit până la Raba şi Rabucea, au devastat neamurile şi regatele sclavilor şi panonilor şi au ocupat ţinuturile acestora. Dar
au atacat şi hotarele carintienilor moravi prin numeroase incursiuni. Cărora le-au ucis multe mii de oameni în tăişul săbiei, le-a
distrus posturile militare şi le-au luat în stăpânire ţinuturile şi, până în ziua de azi, cu ajutorul Domnului, urmaşii lor le stăpânesc
cu putere şi în pace. Atunci Usubuu şi Eusee, tatăl lui Urcun, s-au întors la ducele Arpad, cu întrega lor oştire, sănătoşi şi
nevătămaţi, cu o mare victorie. Căci Dumnezeu, căruia primejdia îi era prevăzută, a transmis ducelui Arpad şi ostaşilor săi pe
duşmanii acestora şi, prin mâinile lor, s-au făcut stăpâni pe munca popoarelor. Când, deşi fuseseră înrădăcinaţi şi îşi subjugaseră
aproape toate regatele mai apropiate, s-au întors lângă Dunăre spre pădure pentru vânătoare şi, după ce ostaşii au fost trimişi la
treburile lor, ducele şi nobilii săi au rămas în insula Sepel, unde s-au aflat soţia ducelui şi alte femei ale nobililor. Şi în acelaşi an,
ducele Arpad a născut un fiu cu numele Zulta; şi s-a făcut mare bucurie printre unguri. Şi ducele şi nobilii săi timp de mai multe
zile făceau mari ospăţuri. Şi tinerii acestora se jucau în faţa ducelui şi a nobililor săi, ca şi mieii oilor în faţa berbecilor.
*
Dar, după ce au trecut câteva zile, ducele Arpad şi nobilii săi, printr-un sfat comun, au trimis o oaste contra lui Menumorout,
ducele bihorean. Cărei oştiri i-au fost făcuţi şefi şi conducători Usubuu şi Velec. Care au plecat din insulă călărind prin nisip şi au
traversat, navigând, fluviul Tisa, în portul Beuldu. Şi de aici, călărind pe lângă fluviul Couroug, şi-au aşezat taberele şi toţi siculii,
care la început erau popoarele regelui Athila, după ce vestea lui Usubuu a fost auzită, au venit paşnici înaintea lor şi le-au dat de
bună voie pe fiii lor ca ostateci, împreună cu diferite daruri. Şi au început să lupte înaintea oştirii lui Usubuu, în prima linie, contra
lui Menumorout. Şi, pe dată, au trimis pe fiii siculilor ducelui Arpad şi, după ce siculii au mers înainte, au început să călărească
împreună contra lui Menumorout. Au traversat, navigând, fluviul Criş la Muntele de Cerb şi de aici, călărind, şi-au aşezat taberele
lângă fluviul Tekereu.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
În prima parte a capitolului, cronicarul prezintă, în continuare, campaniile de jaf și ocuparea teritoriilor din Pannonia de către
maghiari. Anonymus ne spune că în acel an (906), lui Arpad i s-a născut un fiu pe nume Zulta (Zoltan), acesta fiind de fapt fiul cu
numărul 5 al conducătorului maghiar, după: Levente, Tarhacsi, Jelek și Jutocsa.
Interesant este faptul că tocmai el, cel mai mic, va ajunge urmașul lui Arpad la conducerea maghiarilor. Ce s-a întâmplat cu ceilalți
frați, care au fost interesele susținerii lui la conducere, nu se știe.
În partea a doua a capitolului, cronicarul ne istorisește că Arpad reia problema cuceririi voievodatului lui Menumorout. Anonymus
îi prezintă pe “siculi”- secui ca pe niște ostași viteji, antemergători ai maghiarilor în războaie.
———————————————————————————————————————–
Cap. LI. Despre ducele Menu Morout
Când Menumorout a auzit aceasta, că Usubuu şi Velec, cei mai nobili ostaşi ai ducelui Arpad, au venit împotriva sa cu o mână
puternică, după ce secuii au mers înainte. S-au temut mai mult decât a trebuit şi n-a existat îndrăzneala să vină împotriva lor,
pentru că auziseră că ducele Arpad şi ostaşii săi sunt mai puternici în război şi că romanii au fost puşi pe fugă din Pannonia prin
aceiaşi şi că au devastat ţinuturile carintienilor moravieni şi că au ucis mai multe mii de oameni în tăişul săbiei lor. Că au ocupat
regatul Pannoniei şi că duşmanii lor au fugit dinaintea feţei lor.
Atunci ducele Menumorout, după ce mulţimea ostaşilor a fost părăsită în castrul Byhor, el însuşi fugind cu soţia şi fata sa din faţa
acestora, au început a locui în pădurea Ygfon. Usubuu şi Veluc şi întreaga lor oştire au început să călărească veseli împotriva
fortăreţei Byhor şi şi-au aşezat taberele lângă fluviul Iouxas. Iar în a treia zi, după ce oştirile au fost orânduite, au plecat la
fortăreaţa Belland. Şi ostaşii adunaţi de jur împrejur din diferite naţiuni au început să lupte împotriva lui Usubuu şi a ostaşilor săi.
Syclii şi ungurii omorîseră mulţi oameni cu lovituri de săgeţi. Usubuu şi Velec au ucis 125 ostaşi cu balistele. Şi s-au luptat între ei
12 zile şi dintre ostaşii lui Usubuu şi Velec au fost omorîţi 20 unguri şi 15 secui. Dar, în a 13-a zi, când ungurii şi secuii umpluseră
şanţurile fortăreţei şi veniseră să pună scări la perete, ostaşii ducelui Menumorout, văzând curajul ungurilor, au început să roage
pe aceşti doi principi ai armatei şi, după ce fortăreaţa a fost deschisă, au venit să se roage, cu picioarele goale, înaintea feţei lui
Usubuu şi Velec. Cărora Usubuu şi Velec, punându-le pază, ei înşişi au intrat în fortăreaţa Byhor şi au găsit acolo multe bunuri ale
acelor ostaşi. Când Menumorout auzise aceasta prin soli scăpaţi prin fugă, s-a aruncat într-o mare teamă. Şi a trimis solii săi cu
diferite daruri la Usubuu şi Velec şi i-a rugat pe aceştia să favorizeze ei înşişi pacea şi să dea drumul solilor şi să meargă la ducele
Arpad, care să-i anunţe acestuia că Menumorout, care la început a încredinţat ducelui Arpad, prin solii săi proprii, cu inima
mândră bulgărească, că refuză să-i dea pământ cât încape într-un pumn, acum, prin aceiaşi soli, învins şi distrus, nu se îndoieşte
să dea întregul regat şi pe fiica sa lui Zulta, fiul lui Arpad. Atunci Usubuu şi Velec au lăudat sfatul acestuia şi au trimis soli
împreună cu solii săi, care să roage pe stăpânul său, ducele Arpad, pentru pace. Care, pe când intraseră în insula Sepel şi
salutaseră pe ducele Arpad, a doua zi solii au spus cele încredinţate de Menumorout. Dar, ducele Arpad, după ce a ţinut sfat cu
nobilii săi, a apreciat şi a lăudat cele încredinţate de Menu morout şi când auzise acum că fiica lui Menumorout este de aceeaşi
etate ca şi fiul său Zultus, n-a fost nevoit să amâne cererea lui Menumorout şi a primit pe fiica sa ca soţie a lui Zulta, împreună cu
regatul pe care i l-a promis. Şi, după ce a trimis soli la Usubuu şi Velec, le-a dat sarcina ca nunta să fie sărbătorită, să primească pe
fiica lui Menumorout ca soţie pentru fiul său Zulta şi să ducă cu sine pe fiii locuitorilor daţi ca ostateci şi ducelui Menumorout să-i
dea fortăreaţa Byhor.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Cronicarul povestește despre asediul cetății Bihor de către oștile maghiare, sub conducerea lui Usubuu și Velec. Pentru a-și
proteja familia, Menumorout se refugiază într-o pădure, probabil într-un loc dintr-o zonă muntoasă, inaccesibilă pentru armata
maghiară. Maghiarii reuseșc să cucerească cetatea Bihorului, dar cu mari pierderi de ambele părți.
La fel ca și în cazul lui Salanus, părțile cad la înțelegere, fiind chiar stabilită căsătoria fiicei lui Menumorout cu fiul lui Arpad, Zulta
(Zoltan). Cronicarul ne spune că cei doi erau cam de aceeași vârstă, diferența fiind cam un an.
Anonymus uită, din nou, că se află în Transilvania și-l confundă pe Menumorout cu un bulgar (cu inima mândră bulgărească).
Ce este demn de remarcat că totuși, în urma victorie maghiarilor, conducător al cetății Bihorului va rămâne tot Menumorout.
———————————————————————————————————————–
Cap. LII. Despre Usubuu şi Velec
Usubuu şi Velec, precum şi întreaga lor oştire, favorizaţi de sfaturile lor, au acceptat pe fata lui Menumorout după ce au
sărbătorit nunta şi au dus cu sine pe fiii locuitorilor daţi ca ostateci. Şi pe însuşi Menumorout l-au lăsat în fortăreaţa Byhor. Atunci
Usubuu şi Velec s-au întors la ducele Arpad cu mare onoare şi bucurie, iar ducele Arpad şi iobagii săi le-au ieşit înainte şi au dus pe
fiica lui Menumorout cu mare cinste la casa ducală, după cum se cuvine logodnicii unui duce atât de mare. Iar ducele Arpad şi toţi
fruntaşii săi, sărbătorind nunta, au făcut un mare ospăţ şi aproape în fiecare zi mâncau ca la nuntă împreună cu diferiţi ostaşi ai
regatelor de prinprejur. Iar tinerii acestora se jucau înaintea feţei ducelui şi a nobililor săi. Ducele Arpad, după ce a primit
jurământul fruntaşilor şi ostaşilor Ungariei, a făcut să fie ridicat fiul său Zulta ca duce, cu mare cinste. Atunci ducele i-a dat lui
Usubunek (Usubuu), tatăl lui Zoloucu, pentru serviciul său foarte credincios, fortăreaţa Bezprem împreună cu toate accesoriile
sale. Şi lui Veluquius (Velec) i-a dat comitatul de Zarand. Şi astfel a dăruit celorlalţi nobili onoruri şi locuri. După această situaţie,
Menumorout a murit în al doilea an fără fiu şi a lăsat în pace regatul său în întregime ginerelui său Zulta. După aceasta, în anul
907 de la încarnarea Domunului, ducele Arpad s-a dus din această viaţă lumească. Care a fost îngropat cu cinste mai sus de izvorul
unui fluviu mic care coboară printr-o albie de piatră în cetatea regelui Athila. Unde chiar după convertirea religioasă a ungurilor a
fost construită o biserică ce se numeşte Alba, în cinstea fericitei Fecioare Maria.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Cronicarul ne prezintă celebrarea nunții celor doi copii. Anonymus fixează anul morții lui Arpad la 907 și mai mult ca sigur că este
și cel al lui Menumorout. Avem astfel confirmarea temporală a conflictului dintre Arpad și Menumorout ca fiind anul 906
(Menumorout a murit în al doilea an~de la conflict).
Este importantă și remarca lui Anonymus cum că Menumorout nu avea copii, deci nu exista un urmaș direct la conducerea
voievodatului, lucru absolut imposibil dacă ținem cont că tot același cronicar, în aceeași cronică, spune foarte hotărât că
voievodul bihorean ținea mai multe femei (!?). Sigur unul dintre descendenții lui Menumorout a urmat la conducerea
voievodatului Bihariei.
Urmașul lui Arpad la tron este numit Zulta, dar care la acea vreme, fiind copil, a fost sub tutela oficială a unuia unul dintre frații lui
mai mari.
Se vede clar tendința lui Anonymus de a “occidentaliza” numele de origine onogură ale maghiarilor, astfel Usubuu devine
Usubunek, iar Velec devine Veluquius.
———————————————————————————————————————–
Cap. LIII. Despre succesiunea ducelui Zulta
Şi i-a urmat fiul său Zulta, asemenea tatălui său în obiceiuri, neasemenea ca fire. Căci ducele Zulta a fost puţin bâlbâit şi alb, cu
păr moale şi galben, statura mijlocie, duce războinic, cu suflet puternic, dar indulgent faţă de cetăţeni, cu voce plăcută, dar lacom
de autoritate. Pe care toţi fruntaşii şi ostaşii Ungariei l-au apreciat într-un mod uimitor.
După ce a trecut un oarecare timp, când ducele Zulta avea 13 ani, toţi fruntaşii regatului, prin sfat comun şi voinţă egală, au pus
şefi pe câţiva conducători ai regatului, supuşi ducelui, care prin conducerea dreptului consuetudinar, să potolească certurile şi
conflictele celor care nu se înţeleg. Dar pe alţii i-au stabilit conducători ai oştirii, cu care să pustiască diferite regate, al căror nume
au fost: Lelu, fiul lui Tosu, Bulsuu, bărbat sângeros, fiul lui Bogat, Bonton, fiul lui Culpan. Căci aceştia erau bărbaţi războinici şi tari
la suflet, cărora nu le-a fost altă grijă decât să subjuge neamuri stăpânului său şi să devasteze regatele altora. Care, după ce şi-au
luat rămas bun de la ducele Zulta, s-au luptat cu armata carintiană. Şi au venit în marchia Lombardiei prin Forum Iuli, unde au
devastat în mod crud cetatea Padua (Padova) prin masacrare şi incendii şi sabie şi mari jafuri. Şi de aici, intrând în Lombardia, au
început să facă multe rele. Când locuitorii ţării au încercat să reziste violenţei şi furiei lor animalice adunaţi într-o îngrămădeală,
atunci o mulţime nenumărată a lombarzilor a pierit prin loviturile săgeţilor ungurilor, fiind măcelăriţi cât mai mulţi episcopi şi
comiţi. Atunci Lutuardus, episcopul bisericii din Vercelle, un bărbat foarte renumit, odinioară prietenul cel mai intim şi consilierul
cel mai credincios în cele secrete al împăratului Carol cel Mic, auzind aceasta, după ce a luat cu sine operele şi tezaurele fără
seamăn, care erau din belşug mai mult decât se poate estima, în timp ce se străduia să scape de ferocitatea lor sângeroasă prin
toţi cunoscuţii, atunci a dat pe neaşteptate fără să ştie peste unguri şi, fiind prins de îndată, a fost omorât de aceştia şi au răpit
tezaurul care trece peste o apreciere omenească, pe care îl purta cu şine. în acelaşi timp, Ştefan, fratele comitetului Waldo, în
timp ce vroia să-şi cureţe pântecele noaptea stând în singurătate pe zidul fortăreţe, atunci a fost rănit grav prin lovitura unei
săgeţi, de un ungur oarecare, prin fereastra dormitorului său, de care rană s-a stins în aceeaşi noapte.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Din nou excepțională pentru Anonymus comparația trăsăturilor fizice și tipicului lui Zulta cu ale bunicul lui Almus:
“…căci ducele Zulta a fost puţin bâlbâit şi alb, cu păr moale şi galben, statură mijlocie, duce războinic, cu suflet puternic, dar
indulgent faţă de cetăţeni, cu voce plăcută, dar lacom de autoritate”…
și: “…căci Almus însuşi era la faţă frumos, dar negru şi avea ochii negri, dar mari, înalt de statură şi svelt. Dar, avea mâini groase şi
degete lungi şi Almus însuşi era credincios, binevoitor, generos, înţelept, bun soldat, vesel, îndatoritor faţă de toţi aceia care în
acel timp erau soldaţi în regatul scitic”…
De unde se vede cum s-au pierdut elemente din fizionomia primilor maghiari, prin căsătorii cu femei localnice, Almus și posibil și
Arpad.
Se confirmă din nou că la data căsătoriei, Zulta avea cam un an, cel mult doi.
Cronicarul istorisește că după câțiva ani (după ce a trecut un oarecare timp) de la moartea lui Arpad, respectiv pe când avea Zulta
13 ani, și-a pus conducătorii (adică pe tutori) să potolească certurile şi conflictele celor care nu se înţeleg.
Suntem deja în anul 920, cînd maghiarii reiau campaniile de jaf în Italia.
———————————————————————————————————————–
Cap. LVI. Despre devastarea Lotaringiei, Alamaniei şi Franciei
După aceea au devastat Lotoringia şiAlamania. Chiar şi pe francii răsăriteni, mulţi ostaşi ai acestora fiind dispăruţi la hotarul
Franconiei şi Bavariei, i-au întors într-o fugă ruşinoasă prin loviturile săgeţilor, Şi, primind toate bunurile lor, s-au întors în
Ungaria, la ducele Zulta.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Între anii 911-933, oștile maghiare atacă și devastează teritoriile Franței și Germaniei, ajungând până în Spania. Pe parcursul a
câțiva ani, Bavaria a fost jefuită de 11 ori, iar Lombardia de 13 ori.
———————————————————————————————————————–
Cap. LV. Despre moartea lui Lelu şi Bulsuu
Dar după aceea, în al cincilea an pe când domnea împăratul Cunrad (Conrad I), Lelu, Bulsuu şi Botond, vestiţi odinioară şi cei mai
glorioşi ostaşi ai lui Zulta, ducele Ungariei, trimişi de stăpânul lor, au invadat părţile Alamaniei şi au luat multe din bunurile
acestora. Dar, în urmă, Lelu şi Busluu au fost prinşi prin înşelăciunile blestemate ale bavarilor şi alamanilor şi au fost ucişi lângă
fluviul Hin (Inn în Germania) spânzuraţi în furci patibulare. Botond şi alţi ostaşi ai ungurilor, care fuseseră rămaşi dintre ei,
văzându-se îngrămădiţi de violenţa rea a duşmanilor, au stat curajos şi bărbăteşte. Şi dimpotrivă nu s-au înstrăinat, ci au apucat a
se ajuta unul pe celălalt, mai ales partea rămasă în pericol şi, după obiceiul leilor răniţi, năpustindu-se urlând în mijlocul armelor
asupra duşmanilor, au culcat la pământ cu foarte violent masacru. Şi, deşi erau învinşi, totuşi au invins pe învingătorii lor mai
puternici şi mai victorios şi i-au culcat la pământ cu cel mai violent masacru. Aşadar, fericită încărcătură a navei ungurilor,
neobosită experienţă a pericolelor, acum mai sigură şi mai experimentată din însăşi continua practică a războialelor cu bărbaţii şi
din puterea mai deosebită, au distrus prin foc şi sabie toată Bavaria şiAlemania şi Saxonia şi regatul latharian. Şi au decapitat pe
Erchargenus şi pe Bertoldus, ducii acestora. Dar, plecaţi de aici, au luat cu asalt Francia şi Gallia şi, când s-au întors de aici
victorioşi, au pierit printr-un mare măcel din cauza capcanelor saxonilor. Dar cei care au reuşit să scape din acestea s-au întors la
casele lor. Dar, de moartea lui Lelu şi Bulsuu şi a celorlalţi ostaşi ai săi, ducele Zulta şi fruntaşii lui nu puţin s-au tulburat şi au
devenit duşmanii teutonilor. Atunci, ducele Zulta şi ostaşii săi au început să se mişte împotriva acestora, din cauza ofensei
provocată de aceştia, şi n-au trecut sub tăcere cum le-ar putea da înapoi soarta.
Dar graţia divină fiind ajutătoare, ducele Zulta, în anul întrupării dumnezeieşti 931, a născut un fiu, pe care l-a numit Tocsun, cu
ochi frumoşi şi mari, păr negru şi moale, avea coamă ca leul, după cum veţi auzi în cele ce urmează.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Anonymus plasează anul mortii lui Lelu și Bulcsuu (916) în timpul domniei regelui german Conrad I (911 – 918). Germanii, sătui de
campaniile de jaf ale maghiarilor, au organizat o contraofensivă împotriva armatei maghiare, reușind să-i înfrângă și să captureze
două din căpeteniile acestora. Soarta lor avea să fie tragică, ei fiind uciși prin sufocare în furci patibulare.
Alte contingente maghiare își continuă însă campaniile de jaf în Bavaria, Germania centrală și Saxonia, precum și în ținuturile
franceze.
În ultima parte a capitolului, cronicarul ne face cunoscut anul nașterii fiului lui Zulta, Tocsun/Tacsany, 931. Cronicarul subliniază
încă odată că își continuă cronica (după cum veţi auzi în cele ce urmează), neavând intenţia să o termine în anii vieții lui Tocsun.
———————————————————————————————————————–
Cap. LVI. Despre duşmanii regelui Atho
În acelaşi an, duşmanii lui Atho regele teutonilor, unelteau la moartea lui printr-o crimă detestabilă. Care, fiindcă nu putuseră să-i
facă nici un rău prin ea, au început să ceară ajutorul ungurilor. Fiindcă ştiau că ungurii erau de neînvins în muncile obişnute ale
războaielor şi că Dumnezeu a oferit prin ei, la multe regate, bicele furiei sale. Atunci, acei duşmani ai lui Atho, regele teutonilor,
au trimis solii la ducele Zulta, bărbat războinic, şi l-au rugat, dându-i mult aur, să atace pe numitul rege Atho, cu ajutor unguresc.
Dar ducele Zulta, mânat de mânie, atâta pentru pacea lor şi pentru bani, cât chiar şi pentru moartea lui Lelu şi Bulsuu, cu inima
gemând, a trimis o oaste mare împotriva lui Atho, regele teutonilor. Cărora le-a pus ca şefi şi conducători pe Botond, fiul lui
Culpun, şi pe Zobolsu, fiul lui Eleud, precum şi pe Ircund, fiul lui Eusee. Care, îndată ce au plecat de la ducele Zulta, au lovit din
nou cu sabia Bavaria, Alemania şi Saxonia şi Turingia. Şi plecaţi de aici în ziua de Păresimi, au traversat râul Ren (Rin) şi au distrus
regatul Lotaringiei, cu arcul şi săgeţile. Lovind violent chiar şi întreaga Gallie, au jefuit, intrând, bisericile lui Dumnezeu în mod
crud. De aici, prin fier şi sabie, şi-au deschis drumul prin râpele senonilor, prin popoarele alimini. Prin umare, după ce acele
popoare foarte războinice şi foarte asigurate prin poziţia naturală a locurilor au fost învinse, au trecut urcând Munţii Senonilor şi
au luat cetatea Segusa. Plecaţi de aici, au luat cu asalt Taurina, cetate foarte bogată. Şi, după ce au cercetat regiunea plană a
Lambardiei, au jefuit pe drumuri stabilite aproape întrega Italie, îmbelşugată şi abundentă de toate bunurile. Dar după aceea,
Botond, fiul lui Culpun, şi Urcun, fiul lui Eusee, după ce toate neamurile amintite mai înainte au fost supuse, s-au întors în propria
lor ţară, bucurându-se încununaţi de victorie. Atunci Hoto, regele teutonilor, a întins o cursă lângă fluviul Ren (Rin) şi, atacându-i
cu întreaga elită a regatului său, a omorât pe mulţi dintre ei. Botond şi Urcun şi cei rămaşi din oştire voind mai mult să moară în
război decât să piardă o victorie însuşită lor. Atunci urmăresc cu îndârjire pe duşmani şi, în acelaşi război, au omorât un oarecare
mare duce, bărbat foarte vestit. Şi pe alţii răniţi grav i-a întors în fugă, ale căror arme, aparţinând duşmanului învins, le-au jefuit.
Şi de acolo s-au întors în propria ţară cu o mare victorie. Şi, pe când Botond şi Urcun se întorceau veseli în ţara Pannoniei, atunci
Botond, obosit de lunga muncă a războiului, a apucat să slăbească în chip ciudat, a plecat din viaţă şi a fost îngropat aproape de
fluviul Vereucea. Dar, aceasta să fie cunoscută tuturor celor care vor să ştie că ostaşii ungurilor au purtat acesta şi alte războaie în
acelaşi fel până în timpurile ducelui Tucsun.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Între anii 926 – 955, maghiarii inițiaza o serie de campanii de jaf și intimidare în vestul Europei, prădând sistematic Bavaria,
Saxonia, Alsacia, Lorena, Franconia, Lombardia, Veneția, etc.
Împăratul Otto I al Sfântului Imperiu Roman (936 – 973) va fi primul dintre conducătorii vest europeni care va înfrunta în mod
deschis și coordonat hoardele maghiare.
Cele descrise de către Anonymus în prezentul capitol se referă la incursiunile călăreților maghiari (din anul 937, conduși de
Botond, Zobolsu și Ircund) în Bavaria, Suabia, Alsacia și Franconia și nicidecum la bătălia de la Lechfeld.
Lupta de la Lechfeld va avea loc abia în anul 955, la 15 august, în timpul domniei regelui Taksony (947 – 975) și nu în timpul
domniei lui Zoltan (907-947), iar aest eveniment care nu apare în cronica lui Anonymus. Bătălia de la Lechfeld pune față în față
armatele maghiare cu cele germane, conduse de împăratul Otto I cel Mare (936 – 962). Fiind considerată una dintre cele mai
sângeroase bătălii din istoria pre-medievală, ea s-a încheiat cu victoria armatelor germane, Otto I punând astfel capăt
incursiunilor maghiare în centrul Europei.
Acestă confuzie, promovată atât cercetătorii actuali cât și de “wikiped-iștii” entuziaști provine de la Simon de Keza care, în
“Cronica ungurilor”, pune în seama lui Bulcsuu și a lui Lel pierderea luptei de la Lechfeld. Ori acest lucru este infirmat de el însuși
și de cronica lui Anonymus.
La data desfășurării bătăliei de la Lechfedl, respectiv anul 955, Bulcsuu și Lel (Lehel) erau morți (încă din anul 916, când au sfârșit
în furcile patibulare ridicate de germanii regelui Conrad I, conform cronicilor germane, maghiare și franceze). În prezentarea lui,
Simon de Keza nu menționează numele împăratului german, față de Anonymus, care spune clar: “după aceea, în al cincilea an pe
când domnea împăratul Cunrad (Conrad I)”, adică anul 916 !
Și dacă nu au fost uciși, atunci este puțin probabil ca după 39 de ani (!?), la onorabila vârstă de 65-70 de ani, aceștia să fi condus
armatele maghiare, ținând cont că Bulscuu făcea parte dintre căpitanii lui Arpad (!?).
În sprijinul acestei afirmații vine contrazicerea lui Simon de Keza care, în altă parte, face precizarea că maghiarii au intrat în
Pannonia începând cu anul 872, fiind conduși de către Arpad, ai cărui căpitani erau: Zobole, Jula, Urs, Cund, Lel și Bulchu. Dacă
luăm în considerare că la data intrării în Pannonia, aceștia aveau minim 25 de ani (ca să poată fi căpitani în armata maghiară..!),
un calcul matematic extrem de simplu ne dă anul de naștere, aproximativ 847. Ori între 955 și 847 sunt “numai” 108 ani
diferență, cee ce infirmă toral faptul istoric că Bulchu și Lel s-au luptat cu armata împăratului german Otto I cel Mare, la Lechfeld.
Quod erat demonstrandum, adică “pe românește”: ceea ce trebuia demonstrat !
Un fapt interesant de semnalat este următorul: expedițiile și campaniile de cucerire sau jaf erau întodeauna conduse de către doi
sau trei conducători, din care unul era, întotdeauna, mai în vârstă și cu experiență, iar ceilalți își făceau “ucenicia” pe lângă acesta,
de exmplu, la expedițiile conduse de către Bulcsuu, care era din generația lui Arpad, participau mai tinerii Lelu și Botond. În
capitolul de față, conducătorul vârstnic este Zobolsu, iar “ucenicii” Botond și Ircund.
———————————————————————————————————————–
Cap. LVII. Despre organizarea regatului
Iar ducele Zulta, după reîntoarcerea ostaşilor săi, a fixat hotarele regatului Ungariei din partea grecilor până la poarta Wacil şi
până la ţara Racy. Către apus, până la mare, unde este cetatea Spaletina. Şi din partea teutonilor până la podul Guncil, şi tot în
acele părţi a dat rutenilor să construiască o fortăreaţă, care au venit în Pannonia cu ducele Almus, strămoşul său. Şi la acelaşi
hotar dincolo de mocirla Musun a aşezat să locuiască chiar şi nu puţini bisseni, pentru apărarea regatului său, ca nu cumva mai
târziu, teutonii, înfuriaţi din cauza ofensei princinuită lor, să poată pustii hotarele ungurilor. Iar din partea boemilor a fixat
hotarele până la fluviul Moroa, sub astfel de condiţie ca ducele acestora să plătească anual tributurile regelui Ungariei. Şi în
acelaşi fel dispare partea polonilor până la Muntele Turtur, după cum făcuse la început hotarul regatului Borsu, fiul lui Bunger. Si,
în timp ce ducele Zulta şi ostaşii săi au fost astfel înrădăcinaţi pretutindeni ca unguri, atunci ducele Zulta a adus fiului său Tocsun o
soţie din ţara cumanilor. Şi el însuşi fiind în viaţă, a primit jurământul nobililor săi şi pe fiul său Tocsun l-a făcut duce şi conducător
absolut asupra întregului regat al Ungariei. Şi însuşi ducele Zulta, în al treilea an al domniei fiului său a plecat din închisoarea vieţii
pe calea fiinţei veşnice. Iar ducele Tocsun, împreună cu toţi fruntaşii Ungariei, a păstrat în toate zilele vieţii sale, în forţă şi pace,
toate drepturile ţării sale. Şi, după ce au auzit despre bunătatea acestuia, mulţi oaspeţi au venit la el în număr mare din diferite
naţiuni. Căci din ţara Bular au venit oarecari stăpâni foarte nobili cu o mulţime mare de ismaeliţi al căror nume fuseseră: Billa şi
Bocsu. Cărora, ducele le-a dăruit pământuri din diferite locuri ale ungurilor şi pe deasupra le-a cedat pe veci o fortăreaţă care se
numeşte Pest. Iar Bylla şi fratele său Bocsu, din ai cărui urmaşi se trage Ethey, după ce a ţinut sfat, au cedat două părţi din
poporul adus cu sine, pentru serviciul numitei fortăreţe. Iar a treia parte a lăsat-o urmaşilor săi. Şi, în acelaşi timp, din aceeaşi
regiune a venit un oarecare ostaş foarte nobil cu numele Heten, căruia chiar ducele i-a dăruit pământuri şi alte posesiuni nu
modeste. Iar ducele Tocsun a născut un fiu cu numele Geysa, al cincilea duce al Ungariei. Şi, în acel timp, din ţara bisenilor a venit
un oarecare ostaş, de neam ducal, al cărui nume a fost Thonuzoba, tatăl lui Urcund, din care descinde neamul Thomoy. Căruia
ducele Thocsun i-a dat pământ ca să-l locuiască în părţile Kemey până la Tisa, unde acum este portul Obad. Dar acest Thonuzoba
a trăit până în timpul sfântului rege Ştefan, nepotul ducelui Tocsun. Şi, pe când fericitul rege Ştefan predica vorbele vieţii şi boteza
pe unguri, atunci Thonuzoba, deşert în credinţă, n-a vrut să fie creştin. Dar, trăind cu soţia, a fost înmormântat la portul Obad, ca
nu cumva, trebuind să se boteze el însuşi şi soţia sa, să trăiască în veci cu Christos; dar Urcun, fiul său, făcut creştin, a trăit cu
Christos în veci.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Cronicarul ne prezintă ultimele hotărâri ale lui Zulta privind organizarea administrativă a teritoriului ocupat de maghiari, precum
și decizia de a transmite puterea regală fiului său, Tocsun/Tacsany, în anul 947. Zulta va mai supraviețui trei ani, după care “se va
retrage la cele veșnice”, după cum foarte poetic o afirmă și cronicarul: a plecat din închisoarea vieţii pe calea fiinţei veşnice.
Tocsun/Tacsany, căsătorit de tatăl său cu o cumană ca să-și asigure o alianță atât de necesară în acele vremuri, va avea un copil
pe nume Geza, tatăl viitorului Stefan I, numit și cel Sfânt.
Pentru Anonymus se temină o epocă a cuceririlor maghiare și, în mod normal, ar fi normal să urmeze o descriere a perioadei de
consolidare și stabilizare a cuceririlor făcute de către maghiari sub regii Geza și Ștefan I, dar cronica se termină brusc, cu povestea
banală a unui oarecare supus al lui Tocsun.
Acest lucru, dar și toate cele constatate pe parcursul cronicii, ne îndreptățesc să credem că gesta nu a fost terminată, sau, dacă
Anonymus a terminat lucrarea, s-a pierdut o parte din ea sau nu se dorește a fi găsită.
———————————————————————————————————————–
Cuvânt de sfârșit
Prin “decriptarea” lucrării constatăm că Anonymus fie nu și-a terminat cronica (fapt confirmat de capitolele XXIV și LV, unde
cronicarul ne îndeamnă să citim faptele în continuare) sau, dacă a terminat-o, continuarea fie s-a pierdut, fie acele pagini nu au
fost copiate, fie au fost ignorate de către urmași (…și oare de ce?!?…).
Ce ne transmite Anonymus și de ce este contestată cronica lui în prezent? Anonymus ne prezintă succint (în partea a doua a
cronicii lui) istoria maghiarilor, așa cum a preluat-o din cronicile anuale ale cancelariei maghiare. Putem astfel identifica în “gesta”
persoane și fapte istorice ale momentului istoric, pomenite și in alte cronici ale vremii, precum cele bizantine, rusești sau
germane.
Întâlnim, în cronica lui, referiri la personaje istorice puternic afirmate în istoria europeană a acelor vremuri, precum:
– Oleg al Kievului (ducele de Kyeu), cca. 880 – 912, care a cucerit Kievul in 882;
– Țarul Simeon al bulgarilor (893 – 927);
– Conrad I, împăratul german (911 – 918);
– Kuszan, fiul lui Kundu, marea căpetenie maghiară dintre anii 892 – 904, înaintea lui Arpad;
– Arpad, conducător al ungurilor între 904 – 907, după cum este el pomenit în cronicile bizantine;
– Bulcsuu și Lelu, conducători maghiari ucisi de germani în anul 916;
– Petru Orseolo, rege maghiar între 1044 – 1046;
– Ștefan I cel Sfânt, rege maghiar în perioada 997 – 1038;
– Ahtum/Ohtum, voievod de Banat la 1003;
– Chanadinus, trădătorul lui Ohtum la 1003;
– Gyula cel Bătrân, creștinat la 953, presupusul nepot al lui Tuhutum;
– Gyula cel Mic, oponent al lui Ștefan I, cca. 980 – 1004;
– Fii lui Gyula cel Mic, Bua și Bucna, prezenti in istorie la 1046.
Și tot el ne confirmă existenta “ducilor” din spațiul pannonic și carpatic precum: Kean, Salanus, Glad, Menumorout și Gelu, care
sunt prezentați cu lux de amănunte, neputându-se argumenta interesanta constatare ulterioară a unor cercetători cum că
Anonymus le-ar fi inventat. Fără aceste personaje ale gestei nu se pot evidenția faptele de glorie ale maghiarilor în luptele lor de
jaf și cucerire în Câmpia Pannonică și în Transilvania, devenind irelevantă noțiunea de “descălecat al ungurilor”.
Anonymus mai confirmă și alte repere istorice, prin utilizarea unor toponime și hidronime locale, neschimbate până în ziua de azi,
la acea dată nefiind influențate de “botezarea” lor ulterioară de către maghiari: Danubii (Dunăre), Byhor (Bihor), Zomus (Someș),
Zotmer (Satu-Mare), portas Mezesina (porțile Meseșului), Thyscia (Tisa), Ystru (Dunăre) s.a.m.d.
Față de acestea, prezentăm și poziția unor istorici români și străini, preluată din cartea istoricului Gheorghe I. Brătianu, Tradiția
istorică despre întemeierea statelor românești, în capitolul “Temeiuri nouă linguistice și istorice ale tradiției anonimului”: “Nu
vom stărui prea mult asupra argumentelor din domeniul filologiei și al linguisticei. Acele adunate de filologul maghiar I. Melich, în
sprijinul autenticității cronicei Anonimului, au fost rezumate, pentru cercetătorii necunoscători ai limbii ungurești, într-un articol
al d-lui V. Motogna apărut mai de mult în Revista istorică. Nicolae Iorga i-a adăugat, după obiceiul său în asemenea cazuri, note
proprii, adesea însoțite de puncte de întrebare și exclamație. Influența bulgară ce se desprinde din unele pasaje ale cronicei, d-l
Melich o regăsește până și în numele de persoane și de localități. Aceste nume, scrie d-sa, arată că aici a existat o cultură bulgaro-
turcească, a cărei influență s-a prelungit și după așezarea ungurească. Dacă se poate lua în considerare etimologia Kagan-Kachan-
Kaan-Kean, care dă numelui acestui stăpânitor înțelesul unui titlu, care a fost întra-adevar folosit de neamurile turcești, celelalte
încercări sunt mult mai contestabile, ajungând între altele, la teza absurdă că numele de râuri din vestul Transilvaniei sunt nume
dacice… în limba maghiara și că numai prin intermediul ei au ajuns în română ! E probabil că din aceste lucrări ale d-lui Melich s-a
inspirat de curând și d-l Horvath în istoria sa a Ardealului afirmând că ungurii au întâlnit în Ardeal o populație bulgară.”
*
În ce consta negarea “gestei” lui Anonymus: faptul că maghiarii au încercat să evite, în tot cursul istoriei lor, recunoașterea
existenței românilor în Ardeal și în Câmpia Pannonică înainte de așa-zisul “descălecat” al lor.
În sute de ani de istorie, ca și în prezent, s-a afirmat primordialitatea primului venit și s-a infirmat existența celui găsit la fața
locului în Transilvania.
În numele acestei pretenții s-au ascuns, ars și falsificat documente și vestigii care dovedeau continuitatea geto-dacă. Românii au
fost considerați o populație inexistentă pentru comunitatea maghiară, aliată cu sașii și cu secuii. S-au exploatat bogățiile din
Ardeal în folosul strict al autorităților maghiare, românii fiind reduși la stadiul de sclavi, s-au efectuat pogromuri împotriva
comunității române, conducătorii acestora fiind eliminați, uciși și batjocoriți, dar poate cel mai grav dintre toate, biserica
românească a fost aproape neutralizată, iar enoriașii săi obligați să-și schimbe credința, devenind catolici, reformați și/sau greco-
romano-catolici.
Ciudat este faptul că și în contextul actual al Comunității Europene, care preconizează o deschidere a tuturor granițelor și libera
circulație, se mai găsesc voci contestatare, care să sprijinie, în umbra puterilor guvernamentale inconștiente și a unor oameni
politici dubioși, retrocedarea Ardealului către Ungaria, sub diferite forme aberante: federalizarea României, autonomizarea Țării
Secuilor, dezvoltarea unor regiuni economice cu predilecție în Transilvania de centru – est, s.a.m.d.
Ca o concluzie, îl vom cita pe Homan Balint (1885 – 1951), politician și istoric maghiar care va publica în Revista de Studii
Maghiare, în anul 1925, un articol intitulat “La première periode de l’histographie hongroise”, în care face referire directă la
cronica lui Anonymus: „o operă de savant ce domină epoca”, <o naraţiune> „elaborată cu grijă, atât din punct de vedere
strategic, cât şi geografic, vădind pătrunderea criticii sale, reflecţie metodică şi profunzimea cunoştinţelor sale” <ale
cronicarului>.”

Oameni şi Zei
Zamolxis
Nu cunoaștem foarte multe despre religia dacilor chiar dacă în decursul istorie sau elaborat mii de lucrări despre credința geto-
dacilor și zeul lor, Zamolxe. Scopul prezentului capitol este de a prezenta câteva din textele antice care îl menționează pe zeul
geților și al tracilor, și, de a face câteva comentarii și observații asupra fenomenului zamolxian, cu implicații asupra religiei geto-
dacilor.
Primul cronicar antic care îl „descoperă” pe Zamolxis este părintele istoriei Herodot (484 – 425 î.Hr.) :’’Iată cum se cred
nemuritori geţii : ei cred că nu mor şi că acel care dispare din lumea noastră se duce la daimonul Zamolxis. Unii dintre ei îi mai
spun şi Gebeleizis. Tot la al cincilea an ei trimit la Zamolxis un sol, tras la sorţi, cu poruncă să-i facă cunoscute lucruri de care, de
fiecare dată, au nevoie. Iată cum îl trimit pe sol : unii dintre ei primesc poruncă să ţină trei suliţe ( cu vârful în sus ), iar alţii,
apucând de mâini şi de picioare pa cel ce urmează să fie trimis la Zamolxis şi ridicându-l în sus, îl azvârle în suliţe. Dacă – străpuns
de suliţe – acesta moare geţii socot că Zeul este binevoitor ; iar dacă nu moare aduc învinuiri solului, zicând că e un ticălos şi,
după învinuirile aduse, trimit un altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind în viaţă. Aceeaşi traci, când tună şi fulgeră, trag cu săgaţile
în sus, spre cer şi ameninţă divinitatea care provoacă aceste fenomene , deoarece ei cred că nu există un alt Zeu în afară de al lor.
Aşa am aflat eu de la elenii care locuiesc pe ţărmurile Helespontului şi a Pontului Euxin, Zamolxis despre care vorbesc – fiind doar
un muritor – a fost rob în Samos şi anume a lui Pitagora, care era fiul lui Mnesarchos. După aceea, ajungând liber, stânse bogăţii
mari şi după ce se îmbogăţi, se întoarse în patria lui. Întrucât tracii erau foarte nevoiaşi şi săraci cu duhul, Zamolxis acesta –
cunoscător al felului de viaţă ionian şi al unor deprinderi mai cumpănite decât cele trace, întrucât avusese legături cu grecii şi cu
Pitagora, un însemnat gânditor al acestora, a clădit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care (se spune) îi primea şi punea să
benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i că nici el, nici oaspeţii săi şi nici unul din urmaşii acestora nu vor murii, ci vor merge
într-un anume loc unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bogăţiile. În vreme ce săvârşea cele amintite şi spunea lucruri de
felul acesta, al a poruncit să i se clădească o lociunţă subpământeană. Când a fost gata, Zamolxis a dispărut din mijlocul tracilor şi,
coborând în locuinţa lui de sub pământ, a trăit acolo vreme de trei ani. Tracii doreau mult să-l aibă jelindu-l ca pe un mort. În al
patrulea an, el le-a apărut şi astfel Zamolxis făcu vrednice de crezare învăţăturile lui. Iată ce se povesteşte despre înfăptuirile lui.
În privinţa lui Zamolxis şi a locuinţei sale subpământene nici eu nu resping cele spuse, dar nici nu le dau crezare prea mult ; mi se
pare, însă, că el a trăit cu mulţi ani înainte de Pitagora. Fie Zamolxis om ori vreun daimon de-al geţilor, să-i fie de bine.’’
Mențiuni despre Zamolxis, după Herodot:
Platon ( 427 – 347 î.Hr. – în Charmides ) ’’Tot aşa stau lucrurile Carmide şi cu acest descântec. Eu <Socrate> l-am învăţat acolo în
oaste de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zalmoxis, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori. Spunea tracul acesta
că medicii aveau dreptate să cuvânteze aşa cum v-am arătat adineauri. Dar, Zalmoxis, adaugă el, regele vostru, care este un Zeu,
ne spune că, după cum nu trebuie să căutăm a griji ochii fără a ţine seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neţinându-se
seama de corp, tot astfel trebuie să dăm îngrijire trupului împreună cu sufletul. Iată de ce medicii greci nu se pricep la cele mai
multe boli : pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit.
Dacă întregul este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă . Căci, ziceau el, toate lucrurile bune și rele – pentru corp și pentru om în
intregul său – vin de la suflet și de acolo curg (ca dintr-un izvor) ca de la cap la ochi. Trebuie deci – mai ales și în primul rând – să
tămăduim izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul și tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindeca cu
descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase, care fac să se nască în suflete înțelepciunea. Odată ivită aceasta și dacă
stăruie, este ușor să se bucure de sănătate și capul și trupul. Când mă învață leacul și descântecele, spunea: Să nu te înduplece
nimeni să-i tămăduiești capul cu acest leac, dacă nu-ți încredințează mai întâi sufletul ca să i-l tămăduiești cu ajutorul
descântecului. Iar acum – zicea el – aceasta este cea mai mare greșeală a oamenilor: ca unii medici să caute în chip deosebit o
vindecare sau cealaltă (a sufletului și a trupului). Și mă povățuia foarte stăruitor să nu mă las înduplecat de nimeni – oricât de
bogat, dintr-un neam ales sau oricât de frumos ar fi – să fac altfel. Deci eu, pentru că i-am jurat și sunt nevoit să-i dau ascultare, îi
voi da într adevăr ascultare. Și dacă vrei – potrivit povețelor străinului – să-mi încredințezi mai întăi sufletul tău, pentru a-l vrăji cu
descântecele tracului, îți voi da și leacul pentru cap. Dacă nu, nu-ți pot ajuta cu nimic, scumpe, Carmide”
Mnaseas (sec. II î.Hr. – fragment de Lexicon ) – ’’geţii cinstesc pe Cronos, numindu-l Zamolxis’’
Diodor din Sicilia (c. 80 – 21 î.Hr. – Biblioteca istorică ) :’’într-adevăr, se povesteşte că, la arieni, Zathraustes a făcut să se creadă
că o bună zeitate i-a încredinţat legile. La aşa numiţii geţi, care îşi închipuie că sunt nemuritori, Zamolxis pretindea că şi lui îi
dăduse legile Hestia, zeitatea lor. Tot astfel la iudei, Moise spunea că legiuirea o datorează zeului lor, invocat de iudei sub numele
de Ioa.’’
Strabon (c. 63 î.Hr. – 23 – Geogr.VII. ): ’’se povesteşte că unul dintre geţii cu numele Zamolxis a fost sclavul lui Pythagoras şi cu
acest prilej a învăţat de la filosof unele stiinţe ale cerului, altele apoi şi le-a însuşit de la egipteni, deoarece a pribegit şi prin acele
părţi ale lumii. După ce s-a întors în patrie, el a câştigat o mare trecere înaintea mai marilor şi neamului său, desluşindu-le
acestora semnele cereşti. În cele din urmă, l-a îînduplecat pe rege să împărtăşască domnia cu el, întrucât este în stare să le
vestească vrerile zeilor. La început, el a fost ales mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp a fost socotit el
însuşi zeu. S-a retras atunci într-un fel de peşteră inaccesibilă altora şi acolo şi-a petrecut o bună bucată de vreme, întâlnindu-se
rar cu cei de afară, decât doar cu regele şi cu slujitorii săi. Regele, când a văzut că oamenii sunt mult mai supuşi faţă de el decât
inainte, ca faţă de unul care le dă porunci după îndemnul zeilor, i-a dat tot sprijinul. Acest obicei a dăinuit până în vremea
noastră ; după datină, mereu se găsea un astfel de om care ajungea sfetnicul regelui, iar la geţi acest om era numit chiar zeu. Până
şi muntele (cu peştera) a fost socotit sfânt şi aşa îl şi numesc. Numele lui este Cogaionon, la fel ca al râului care curge pe lângă el.
Apoi când peste geţi a ajuns să domnească Burebista, împotriva căruia divinul Caesar s-a pregătit să pornească o expediţie,
această cinste o deţinea Decaineos. Iar practica pythagoreică de a se abţine de la carne a rămas la ei ca o poruncă dată de
Zamolxis’’ (. . .)
’’Spre a ţine în ascultare poporul, el şi-a luat ajutor pe Deceneu, un şarlatan care rătăcise multă vreme în Egipt, învăţând acolo
unele semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voia zeilor. Ba încă de un timp fusese socotit şi zeu, aşa cum
am arătat când am vorbit despre Zamolxis. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i-o dădeau (geţii) este şi faptul că ei s-au lăsat
înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin.’’ (. . .)
’’ Posidoniu afirmă că misii se feresc, din cucernicie, de a mânca vietăţi; şi iată deci moptivul pentru care nu se ating de carnea
turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte sau brânză, ducând un trai liniştit – pentru care pricină au fost numiţi /theosebi /si /
capnobaţi /. Unii traci, spunea scesta îşi petrec viaţa fără să aibă legături cu femeile, numindu-se / ctişti /; ei sunt onoraţi şi
socotiţi sacri, trăind, aşadar, feriţi de orice primejdie.’’
Pomponius Mela (sec. I d.Chr.): „ disprețul morții la Geți provine din cauze variate: unii cred că se vor reîntoarce sufletele celor
morți; alții că de și nu se întorc totuși nu se sting, ci trec către locuri mai fericite, alții în fine că pier, dar că aceasta este mai bine
decât a trai”
Lucian din Samosata (cca.125-180): “ (vorbind despre legislatori) dintre barbari, cei doi Cirus, scitul Anacharsis, tracul Zamolxis,
italicul Numa; chiar și spartanul Licurg, atenienii Phokion si Tellos (cei șapte înțelepți în afară de Periandros”
Apuleius (cca. 125 – 200 d.Chr. – Apologia): “Același Platon ne-a lăsat scris urmatoarele, într-un alt dialog despre un oarecare
Zalmoxis, de neam trac, dar un barbat [care se ocupa de medicină] cu această știință : « iar vorbele frumoase sânt [ca niște]
descântece». Dar dacă lucrurile stau așa, de ce să nu-mi fie îngăduit să cunosc, fie bunele cuvinte ale lui Zalmoxis, fie ceremoniile
preoțesti ale lui Zoroastru?”
Clemens Flavius Alexandrinul (cca.150 – 216 d.Chr.): “Este limpede că barbarii cinstesc cu deosebire pe legiuitorii și dascălii lor,
numindu-i zei. Îmi pare că ei au simțit binefacerile mari ale bărbaților înțelepți și i-au cinstit. La rândul lor, acești bărbați au aratat
că întelepciunea lor este în folosul obștii; [așa sânt] toți brahmanii, odrișii și geții.”
“Geții, un neam barbar care a gustat și el din filozofie, aleg în fiecare an un sol [spre a-l trimite] semizeului Zamolxis. Zamolxis a
fost unul dintre apropiații lui Pitagora. Așadar este injunghiat cel socotit cel mai vrednic dintre cei ce se îndeletnicesc cu filozofia.
Cei care nu sunt aleși se mâhnesc amarnic, spunând că au fost lipsiți de un prilej fericit “
Herodian ( 232 – 304 d.Chr. – Viaţa lui Pitagora) :’’Pythagoras, mai avea şi un alt adolescent pe care-l dobândise în Tracia, numit
Zamolxis, deoarece – la naştere – i se aruncase deasupra o piele de urs. Tracii numesc pielea ’’zalmos’’. Îndrăgindu-l, Pythagoras l-
a învăţat să cerceteze fenomenele cereşti şi (să se priceapă) la sacrificii şi la alte ceremonii în cinstea zeilor. Unii spun că el mai
este numit şi Thales, iar barbarii îl adoră ca pe Heracles. Dionisophanes afirmă că el a fost sclavul lui Pythagoras, că a căzut în
mâinile hoţilor şi a fost tatuat când s-a făcut răscoala împotriva lui Pythagoras, care a fugit şi că şi-a legat faţa din pricina
tatuajului. Unii mai spun că numele de Zamolxis înseamnă ’’bărbat străin’’.
Porfir (233 – 305 d.Chr.): „Dionysophanes spune despre el <Zamolxis> că i-ar fi robit lui Pitagora, după ce fusese prins de tâlhari și
însemnat; atunci când Pitagora a fost prins în mijlocul revoltei și a fugit, <Zamolxis> și-a acoperit fruntea pentru a-și ascunde
însemnele (stigmata).”
Celelalte sute de texte apărute la cronicarii antici și bizantini sunt repetative, adăugandu-se variațiuni pe aceași temă, mai ales de
scriitorii creștini.
Din miile de studii făcute asupra lui Zamolxis au rezultat la fel variate atribuirii și însușiri ale personajului. Victor Kernbach în
Dicționarul de mitologie face un un cumul din calitățile și veleitățile lui Zamolxis : ’’Astfel, Zamolxe a fost : daimon getic (Herodot),
sclav a lui Pytagoras (Herodot, Strabon, Celsus, Origene), iniţiat în Egipt (Strabon, Iordanes), înţelept prepitagoreic (Hetodot ),
erou civilizator zeificat ( Herodot, Strabon), mag şi medic psihoterapeut sau rege ajuns zeu (Platon), legislator (Diodor din Sicilia ,
filosof savant (Iordanes), profet ( Strabon), reformator religios, cultural, politic (Herodot, Iordanes), mare preot al divinităţii daco-
getice supreme (Strabon), personaj mort şi înviat ( Celsus), divinitate feminină ( Suidas), Hyperboreu (Clement), şaman
(E.R.Dodds), zeu dionisiac după modelul Sabazius (Grigore G.Tocilescu), zeu celest şi atmosferic (Vasile Pârvan), zeu uranian
(Mircea Eliade), zeu urano-solar evoluat dintr-un zeu htonic ( Hadrian Daicoviciu), zeu htonic (I.I.Russu), divinitate iniţiatică
( Traian Herseni), profet htonic, naturist şi iniţiatic al unui zeu suprem (Radu Florescu), zeul carpatic al nemuririi (Alexandru
Busuioceanu), zeul totemic întruchipând ursul (Romulus Vulcănescu), un zeu care reapare periodic (Alexandru Popescu) Zeul Moş
(Nicolae Densuşianu, Romulus Vulcănescu ).’’
*
Chiar la începutul prezentarii lui Zamolxis, Herodot, menționează faptul că acesta mai era numit și Gebelezis. Ghebeleizis era de
fapt un supranume (cognomen) , forma sacră prin care era venerat Zamolxis. Traducerea lui este „Zeul din munte al dacilor” .
Gebel, înseamnă pământ, lai, este numele autohton al geto-dacilor iar zis, deformat din zeus, însemană zeu.Ca o paranteză să
reamintesc că dacii se numeau pe ei înșiși, lai; termenul de daci le fusese dat de către romani, așa cum grecii îi botezaseră, geți.
Dacii aveau o admirație religioasă pentru munți, de unde puteau găsi calea mai usor spre Zamolxis, de aceea toate sanctuarele lor
sacre sunt așezate în vârf de munte. Lactantius acuzând-o cu rea voință pe mama lui Galerius, afirma despre ea că „ era
adoratoare a zeilor munților și <o > femeie foarte superstițioasă”.
Textul lui Herodot abundă însă de patriotism elen: Zamolxis prin învătăturile sale nu putea fi decât sclav a lui Pitagora, îndoctrinat
cu modul de viata ionian, deprinderile erau însușite din legături cu grecii , geții erau săraci cu duhul în raport cu grecii, ajungând în
final să-l nege chiar și pe Zamolxis.
Herodot conștient de faptul că Zamolxis și cultul lui era anterior lui Pitagora și filozofiei acestuia: “ mi se pare, însă că el a trăit cu
mulți ani înainte de Pitagora”, nu putea să conceapă cum într-o lume barbară poate exista un nivel al filozofiei și educației atât de
elevat.
Învătăturile lui Zamolxis erau axate în primul rând pe viața de zi cu zi, ducerea unei vieți raționale, abținerea de la excese
alimentare sau bahice, ducând până la renunțarea produsele din carne. in favoarea alimentației cu miere,lapte și brânza.
Descoperirea existenței acestei conduite propovăduite de Zamolxis la geți, era considerată de către Herodot (484 – 545 i.Chr.) ca
fiind imposibilă, deoarece Pitagora (580 – 595 i.Chr.) și adepții lui, încercau educarea grecilor cu aceste principii riguroase, cu
privire la hrana și conduită, care erau de cele mai multe ori ignorate atât de aristocrație cât și de populația orașelor.
Pitagoricienii credeau în natura distinctă a sufletului față de acea a trupului. Pitagora suținea că sufletul este pur și nevinovat, dar
aflat închis într-un trup ca într-un mormânt. Filozofia zamolxiană era mai presus de această teorie pitagoreică, considerând
sufletul unitate cu trupul, vindecarea trupului nu se putea face fară vindecarea sufletului, dar nici invers.
Grecii afirmau în mod convins că filozofia era apanajul lor personal, negândindu-se că un popor “sărac cu duhul” putea să învețe
filozofie, darmite astrologie sau fizică, învățătura facută cu dăruință și pasiune de către Deceneu, semenilor lui. Cunoștiințele
astrale ale dacilor, a ciclului lunii, a mersului anotimpurilor avea să-i ducă la realizarea, în zona sanctuarelor, a unor adevărate
calendare de măsurare a timpului de o exactitate rară. Durata anului calculată de daci era de 365,24 de zile , anul tropic calculat
în ziua de azi cu exactitate computerizată are 365,242198 zile. Raportat la matematică, cele mai impresionante instrumente
descoperite in Dacia, descoperire care aveau să-i uimească efectiv pe realizatorii englezi a unei emisiuni de popularizare a istorie,
era compasul; compas descoperit în multitudine de forme și dimensiuni.
Dar cea ce avea să-l surprindă în mod deosebit pe Herodot, era credința geților în nemurire, credință neîntâlnită la nici un popor
antic.
Geții se avântau în luptă fără frică pentru viața lor, și se bucurau, sărbătorind moartea unui semen de al lor, pe când în
contrapartida la nașterea unui copil, plângeau.
Alexandru D. Xenopol numea această virtute a geților: “ disprețul ce-l arătau pentru viață și apetitul lor de moarte „ (!)
Prezența lui Zamolxis la geți și traci este misterioasă, zeu sau trimis al Ziditorului lumii precum: Moise, conducătorul
evreilor ;Zarathustra, profetul persan; Budha, înţeleptul poporului indian; Iisus Cristos, Fiul şi mesager al Lui Dumnezeu, generator
al creştinismului Mahomed, profet al Islamului.
În acest context, Diodor din Sicilia (cca.80 – 21 i.Chr.) amintind depre Zarathustra cel care primise legile de la o zeitate buna, si,
despre Moise care la rândul lui primise legile de la zeul iudeilor, numit Ioa, menționa că si Zamolxis „ pretindea că și lui îi dăduse
legile Hestia, zeitatea lor <a geților>”. Hestia (greaca veche: Ἑστία ) în mitologia greacă este zeița căminului, a focului sfânt, prima
fiică a lui Cronos și Rheei, soră a lui Zeus, Poseidon, Demetra, Hera și Hades. Euripide o indentifică însă cu Geea (personificarea
Pământului) afirmând despre ea :’’Tu, Maică Glie, muritorii înţelepţi te numesc Hestia.’’ Dar sensul cuvântului Hestia este unul
mult mai complex şi relevant :’’ Cea care dă impuls tuturor lucrurilor’’.
Legile despre care pomenește Diodor din Sicilia, numite „belagine” erau după cum spune Strabon (cca.63 – 23 i.Chr.): “un codice
de legi vechi de 6000 de ani..” . Platon ( 427 – 347 i.Chr.) mult înainte de Strabon confirmase și el existența acestor legi vechi: ”în
regatul lui Atheas, care domnise peste hiperboreenii din nordul Traciei <Dacia> ,au existat cele mai vechi legi de origine divină,
scrise cu litere, pe o columnă de aramă”.
Aceste învățături și legi ale lui Zamoxis aveau să-i însoțească pe geto-daci în lungul curs al istoriei ulterioare, valahii numindu-și
ulterior legile Jus Walachie, în Transilvania, în Ţara Românească şi în Moldova, Lex Vlachorum, sau Jus et Consuetudo, în Ungaria
– Antiqua Valachorum Lex et Consuetudo. Nicolae Densusianu avea să o numească însă Lex Antiqua Valachorum.
Anacharsis (cca. 590 – 550 i.Chr.)

Chiar dacă în prezent nu mai este amintit în carțile de istorie, în dictionarele

enciclopedice sau în cărti de culturalizare, Anacharsis a fost unul dintre personajele cele mai misterioase, care s-a născut în
Dobrogea, fiind considerat de către greci unul dintre cei șapte întelepți ai lumii.
Referitor la acest personaj, Herodot, scrie, „ Lânga Pontul Euxin <Marea Neagră> , către care și-a îndreptat Darius expediția sa ,
locuiesc în afară de șciți, cele mai inapoiate neamuri din câte există în vreo țară. Căci din toate neamurile de dincoace de Pont nu
putem aminti pe nici unul care să fi dat dovadă de înțelepciune și nu cunoaștem nici un învătat , cu excepția neamului scit <get
din Sciția Minor – Dobrogea> a lui Anacharsis. Neamul scit, între toate neamurile pe care le cunoastem, a descoperit , cu nespusă
cumințenie, cel mai însemnat lucru pentru viața bine orânduită a oamenilor.” (IV. 46).
Anacharsis era fiul unui șef scit <get> pe nume Gnurus, după alți autori Daucetas și al unei grecoaice; având ca frate pe Caduides,
regele sciților <șef al unei uniuni de triburi traco-dacice> (Diogenes Laertius). În privința originii mamei sale nu putem să fim
foarte siguri, deoarece atât Herodot cât și ceilalți cronicari greci, pentru a exalta virtuțiile grecilor, vor afirma întotdeauna că
personalitățile catalogate de ei ca „barbari”, obligatoriu trebuiau să aibă mama grecoiacă.
De altfel Herodot povestind despre un alt personaj, născut la Histria, pe nume Skyles, îi conferă și acestuia originea grecească prin
descendenta maternă. În lipsă de informații despre acesta, istoricul grec îi conferă și acestuia parte din biografia lui Anacharsis,
respectiv interesul acordat față de cultura greacă, precum și uciderea lui de către sciți, urmare a participarii acestuia la misterele
dionisiace oficiate de către greci.
Inteligența lui Anacharsis și spiritul lui inovator se va impune însă în fața triburilor gete existente în Doborgea și nu numai,
îndemnându-i pe oameni să adopte un curs temperat de viață și să evite orice fel de excese.
În dorința de a-și îmbogăti cunoștiintele și de a cunoaste modul de viată grec, Anacharsis va merge în anul 589 9.Chr. la Atena,
unde va încerca să-l cunoască, în primul rând pe Solon (n.640/638 i.Chr – d. 560/558 i.Chr.), faimos om de stat atenian, legislator
și poet, considerat unul din cei mai mari întelepți greci.
Hermippus povestește foarte plastic modul în care s-au cunoscut cei doi. Atunci când Anacharsis a descins la Atena i-a trimis un
mesaj lui Solon: “Am călătorit până aici de departe pentru a te face prietenul meu.” Solon i-a răspuns, “Este mai bine să-ți faci
prieteni acasă ” Atunci scitul i-a răspuns, “Atunci este necesar pentru tine, să fii acasă, pentru a te face prieten cu mine.” Solon a
râs şi apoi a acceptat ca ei sa devină prieteni.
Aflând că Solon era implicat la acea vreme într-o reformă a justiției și a legilor grecești, Anacharsis a facut următoarea afirmație:
“Legile sunt pânze de paianjen subțiri, care prinde muște mici, dar nu poate să le rețină pe cele mai mari”.
Mult interesat de modul de viată elen avea să fie surprins însă de unele aspecte ale laturii politice ale democrației grecești, și ” își
<va> exprima surprinderea asupra faptului că în Grecia oamenii deștepți vorbesc, iar prostii decid” Fire deschisă dar destul de
acidă, discursurile sale, devenite proverbiale printre atenieni vor fi numite „discursuri scitice”.
Anacharsis a fost primul străin „barbar” , care a primit privilegiile de cetăţenie ateniană. El a fost socotit de unii autori antici ca
unul dintre cei sapte intelepti ai Greciei. Se mai spunea despre el că a fost iniţiat în Misterele de la Eleusis, sărbătoare bi-anuală
care se ținea în Grecia și erau dedicate zeiței Demetra, zeița culturii și a roadelor pământului, și fiicei sale Persefona, din
recunoștiință pentru darul agriculturii. Conform legendei , eleusinii erau protejați de către Demetra fiindca se arătaseră primitori
față de ea, când luase înfățișarea unei bătrâne sărmane, în timpul căutării fiicei sale, Persefona răpită de către Hades, zeul
Infernului.
NIci una din lucrarile atribuite lui in antichitate nu au supraviețuit. Cronicarii greci afirmă că ar fi scris mai multe cărți, care din
păcate nu i-au supraviețuit. Grecii menționează, în deosebi, despre doua cărți: una care făcea o comparație între legile sciților și
legile grecilor, și o alta. care era primul tratat de artă a războiului.
Anacharsis era faimos pentru simplitatea modului său de viață, fapt consemnat de către Cicero (106 i.Chr.-43 i.Chr.) : „ Salutări de
la Anacharsis lui Hanno: îmbrăcăminte meu este o manta scitica, pantofii mei sunt tălpile picioarelor, patul meu este pământul,
mâncarea mea este doar condimentată de foame – şi nu am mânca nimic, decât lapte şi brânză şi carne. Vino şi mă vizitezi, şi mă
vei găsi în pace. Vrei să-mi dai ceva. Mai bine dă-l concetățenilor tăi, sau zeilor nemuritori. „
Spirit modest, Anacharsis îndemna în același timp la o viață cumpătată și la moderație. Referindu-se la patima băuturii, puternic
încetățenită atât la șciți cât și la greci, va face urmatoarea afirmație: „vinul se face din trei tipuri de cirochini de struguri, primul
ciorchine este al plăcerii,al doilea al beției, iar al treilea al dezgustului.” Pe care ulterior o va completa la o petrecere, când fiind
insultat de către un tanar, îi va replica acestuia: “ O tinere, dacă acum, când ești tânăr, nu poți suporta vinul, atunci când vei fi
bătrân, va trebui să suporți apa!”
Astfel, el a devenit un fel de simbol pentru atenieni, care au înscris pe statuia lui inscripția: ” ține-ți în frâu limba, dorințele și
pasiunile tale.”
Mică parte din gândirea lui s-a păstrat, preluată ulterior de către autorii greci. Asemeni profunzimei fabulelor lui Esop (cca. 620 –
560 i.Chr.), maximele lui strălucesc prin inteligență și profunzime.
„Întrebat care este cel mai sigur vas de navigație, Anacharsis a rapuns, cel care este ancorat în port.”
“Întrebat de un grec daca nu îl deranjează faptul că este scit, Anacharis a raspuns, Da. Țara mea este o rușine pentru mine, dar tu
ești o rușine pentru țara ta. “
Atingător de prietenia lui cu Solon , Anacharsis va raspunde că “a fost mult mai bine să aibă un singur prieten de mare valoare,
decât mulți prieteni care nu sunt buni de nimic”
Modul său de viață simplu, firea lui iscoditoare se regăsește și în scrisoarea adresată bogatului rege al Lidienilor, Cresus (cca.595 –
546 i.Chr.): „O, rege al Lidienilor, am venit în țara grecilor, în scopul de a mă familiariza cu obiceiurile și instituțiile lor, dar eu nu
am nevoie de aur, și voi fi destul de mulțumit dacă voi reveni in Sciția, om mai bun decât am plecat. Cu toate aceastea , voi veni la
Sardes, căci asa cum cred, este foarte avantajos să devin prietenul tău” .
Conform lui Herodot, Anacharsis se va întoarce în Dobrogea, unde va fi ucis de regele Saulios, datorită orientarii lui spre
obiceiurile grecești și a încercării promovării cultului Cibelei, cult neaceptat de sciți <geți>.
Diogenes Laertius ne transmite însă o altă variantă, afirmând că Anacharsis ar fi fost ucis de fratele său Caduides, în timpul unei
vânători, sau în timpul unui ceremonial de comemorare a Cibelei, Marea Mamă a Zeilor.
Memoria existenței lui a fost păstrată, în timp, de cronicarii greci și romani și nu numai, astfel incât Leon Diaconul , relatând
despre luptele dintre rușii lui Sviatoslav și bizantini, undeva pe cursul Dunării în anul 972 îi numește pe ruși „sciți” cu obiceiuri
barbare: „ Căci, se spune că ei ar fi dedați ceremoniilor eline <păgâne>, săvârșind sacrificii și libații în maniera elină <păgână> fiind
ințiați în acestea, fie de Anacharsis și Zamolxis, filozofii lor, fie de tovarasii lui Ahile” .
Celebru în timpul antichității, prima calitate atribuită lui Anaharsis este întelepciunea, urmată de modestie și reținere. El nu
aparține nici unei școli filozofice , dar figura lui a fost folosiă pentru a exprima percepte morale, dar mai ales, pentru a critica
comportamentul excesiv al grecilor. Tot ca și Zamolxis, Anacharsis este văzut în primul rând barbar și întelept în același timp.
Zamolxis este asociat cu Anacharsis, de unii autori, și în calitate de filozof, nu numai de zeu proteguitor al geților și al tracilor.
*
„ Misteriile trace ale zeiței Cybele au fost instituite, potrivit tradiției, de către regele frigian Midas, după cum arata Clement din
Alexandria. În multe privințe, aceste misterii erau asemănătoare misteriilor lui Dionysos. Pe alta parte, ele erau deosebite de
misteriile lui Attis, tot de origine frigiană, care avea să apară în epoca elenistică.
Misteriile zeiței frigiene Cybele se desfășurau în munți, în obscuritatea nopții, la lumina făcliilor, însoțite de muzica asurzitoare a
tobelor mari și a cazanelor de bronz lovite puternic, în timp ce, din când în când, răsuna ritmul alert al fluierului sau al naiului.
Participanții la aceste misterii traco-frigiene ale Cybelei erau cuprinși de așa zisul „”corybantism”” . Această stare se manifesta
prin compulsiunea de a juca, de a dansa, compulsiune ce persista un timp îndelungat. Corybantii erau preoți ai zeitei Cybele, fiind
considerați fii ai lui Corybas (fiul zeitei Cybele), și erau în număr de trei sau noua. Dansurile lor se executau în sunetul cimbalelor,
al tobelor mari, al imnurilor cântate cu voce tare, al scuturilor lovite unele de altele și al săbiilor ciocnite intre ele. Corybantismul
era un dans contagios, similar celebrului Dance de Saint Guy, din evul mediu francez, care cuprindea sate întregi în epidemia sa de
dans săltăreț, executat la sunetul viorilor, al flautelor, și al tobelor. Cei cuprinși de corybantism aveau viziuni extatice, provocate
de consumul de alcool în exces și de utilizarea unor substante halcionogene (poate canabis)” ( Misteriiile lui Zalmoxis – Constantin
Daniel)
Toxaris (sec. VII – VI i.Chr. ?)
“Nu Anacharsis a venit primul la Atena din Scitia , dornic a se instrui în cultura greacă, ci înaintea lui a venit Toxaris un bărbat
întelept și iubitor de frumos, care năzuia să cunoască cele mai bune rânduieli. Cât priveste obârșia lui, nu se tragea din vreun
neam regesc, nici nu se numara printre purtătorii de pileus, ci era unul din sciții cei mulți și din popor, așa cum sunt la ei așa
numiții «cei cu opt picioare», adică să fie stăpân pe doi boi și o cărută. Acest Toxaris nu s-a mai intors în Scitia, ci a murit la Atena
și nu după multă vreme a fost trecut în rândul semizeilor, iar atenienii îi jertfesc Medicului străin.
Acest nume l-a dobândit [Toxaris] după ce ajunsese semizeu. Poate că n-ar strica să lămuresc care este pricina denumirii și pentru
ce motiv a fost socotit în rândul semizeilor, fiind considerat ca unul dintre urmașii lui Asclepios [și acesta] ca să vă dați seama și
voi că nu numai la sciți exista datina de a-i face pe oameni nemuritori și de a-i trimite lui Zamolxis soli, ci și atenienii au dreptul să-
i zeifice pe sciți în Grecia.” (Lucian din Samosata – Scitul sau oaspetele )
Zamolxe nu a fost singurul motiv de admirație pentru greci ci și Anacharsis. Dar, se pare conform lui Lucian din Samosata (125 –
192 d.Chr.) că înaintea lui ar mai fi existat un filozof get, care i-ar fi impresionat pe greci. Din păcate nu avem prea multe
informații istorice despre el. Uni autori neagă existența lui Toxaris, susținând că ar fi fost un personaj imaginar creat de Lucian. De
altfel Lucian îl mai prezintă pe acest personaj într-un capitol intitulat Toxaris sau prietenia.
Important însă este mesajul transmis de Lucian din Samosata, despre daci. tocmai când aceștia erau, parte intrați sub ocupație
romană.
Ca o parenteză de final, tot Lucian mai amintește, într-un capitol numit Cum trebuie scrisă istoria despre posibilitatea iscării unui
razboi; război pe care nu-l vede dacât între “geți si celți, fie între inzi și bactrii – căci împotriva noastră nimeni nu va indrăzni să
porneasca acum, când totul ne este supus !”.
Lucian din Samosata, avea la cunoștiința de ocuparea unei parti a Daciei, și transformarea ei în provincie romană, elogiind
puterea militară romană care reușise să ocupe Regatul lui Decebal (“acum când totul ne este supus”), dar in sufletul lui se temea
totuși de dacii liberi, și, despre care spera că nu vor porni impotriva Romei, ci doar vor isca vreun război cu celții, celți care la acea
vreme erau plecați de demult din vecinătatea Daciei (?!).
Geto-daci, tribul bessilor la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai
Mănăstirea Sfintei Ecaterina, aflată în sudul Peninsulei Sinai (Egipt) este cea mai veche mănăstire creştină în care viaţa monastică
nu a fost întreruptă, având o istorie de 17 secole. Mănăstirea a fost construită pe locul în care Dumnezeu i s-a revelat lui Moise
sub forma Rugului Aprins, la poalele Muntelui Tablelor Legii (cunoscut şi ca Muntele lui Moise sau Muntele Sinai).
În anul 337 d.Chr., mama Impăratului Roman, Constantin cel Mare (306 – 337) , Elena dispune construirea la poalele muntelui a
unei capele, închinată Rugului Aprins.
Între anii 527 si 565 d.Chr., Împaratul Iustinian (527 – 565) ridică aici Mănăstirea Rugului Aprins. Mănăstirea va pastră acest nume
până în secolul al IX-lea, când unui preot i se va revela într-o viziune că moaștele Sfintei Ecaternina se află îngropate pe vârful
celui mai înalt munte din Sinai, Gebel Katherina (2.642 m). După găsirea moaștelor, acestea vor fi aduse în mănăstire și așezare
într-o raclă de argint. Din acel moment lăcașul de cult va purta numele Sfintei Ecaterina. Ecaterina a a fost o martiră creștină,
torturată și ucisă în anul 305 d.Chr. prin decapitare.

Partea surprinzătoare a evenimentelor petrecute în anii 527 – 565, este faptul că Iustinian a trimis în Sinai, o sută de familii de
“servitori/sclavi ai romanilor” după cum menționează în lucrarile sale, Patriarhul Ortodox al Alexandriei, Eutychius (877 – 940),
cunoscut și sub numele arab de Sa’id ibn Batriq, cu scopul de a construi mănăstirea, ai sluji și a o apăra. În lucrarile sale,
Eutychius, scrise în limba arabă acești sclavi ai romanilor sunt numiți “Abid – al – Rum“. Descendenții acestora trăiau și în timpul
Patriarhului, numindu-se Lahmiyin. Termenul de Lahm, derivă de la valahi – V-lahmiyimi (în limba arabă neexistând litera V la
început de cuvânt), pe calea lai – lahi – vlahi.
Povestind despre construirea mănăstirii, și a locului hotărât pentru amplasamentul ei, Patriarhul Eutychius, reda discuția dintre
Imparatul Iustinian și funcționarul trimis pentru administrarea construcției:
“Auzind călugarii de evlavia lui Iustinian, merseră la el cu rugămintea de a le face o mănăstire, întrucât ei n-aveau încă un adăpost
și trăiau împrăștiați în preajma rugului din care vorbise Dumnezeu lui Moise. Împăratul trimise pe un legat al său și-i dete puteri
depline să clădeasca o astfel de mănăstire. Acesta gândea s-o zidească pe munte, însă, din pricina lipsei de apa, își schimbă planul
și o înălță jos, la poale.
Intors la Constantinopol, îi vorbi Împăratul:
– De ce n-ai zidit mănăstirea în vârful muntelui?
-Am zidit mănăstirea lângă rug și apa, de-aș fi zidit-o pe vârf, călugarii ar fi ramas fără apă; și dacă vreodata ar fi fost împrejurați, li
s-ar fi tăiat apa și-ar fi murit de sete.
Împăratul zise:
– Cel puțin trebuia să nivelezi muntele spre miazănoapte, ca într-acolo să nu-i vatame nimeni!
– De-am fi pus la cheltuială întreg tezaurul Egiptului, Romei si Siriei, tot n-am fi putut nivela muntele!
Imparatul se mânie foarte și porunci să i se taie capul. Trimise apoi un alt legat și cu el o sută de sclavi ai Romei (bessi, subl.n), cu
soțiile și copiii lor… și le zidi case în afara mănăstirii, unde să poată locui și străjui mănăstirea și călugării.”
Anterior însă, Patriarhului de la Alexandria, în anul 570, pelerinul Antoninus Placentinus, vizitând acele locuri, menționa că la
Mănăstire se vorbeau cinci limbi: latina, greaca, siriaca, egipteana și bessa. Afirmația lui Placentinus este cea mai pertinentă,
privind identificarea sclavilor romani duși de Iustinian, cunoscuți în istoria antică cu numele de bessi, ținând cont și de faptul că
acesta vizitase mănăstirea imediat după ridicarea ei.
Tribul Bessilor făceau parte din marele popor geto-dacic, care ocupaseră inițial teritoriul cuprins între Munții Balcanici și Munti
Rodopi, pe Valea Râului Marița. Ulterior parte din ei, după ocupația romana, vor emigra în Dobrogea (zona Histriei) și în Carpații
septentrionali. Herodot îi descrie ca pe o castă-preoțească, iar Strabon îi menționează ca fiind cel mai feroce trib dacic din
Peninsula Balcanică.
Care au fost motivele pentru care Iustinian a optat pentru un neam dacic, bessi in cazul nostru:
– în primul rand pentru că erau unul din cele mai războinice triburi, aptitudini utile pentru apărarea mănăstirii;
– faptul că bessi erau homines religiosi, supuși voinței conducătorului lor, dar și castei sihaștrilor polistai ; polistaii erau
considerați o castă anterioră ca obiceiuri, esenienilor (Flavius Iosephus – Antichitati Iudaice ) ;
– erau foarte buni constructori în piatră, dovadă construcția ulterioară a clădirii;
– erau buni agricultori, ei și urmașii lor fiind singurii agricultori din toată masa de beduini care îi inconjoară;
– Iustinian, avea mare incredere în ei, acești bessi fiind considerați “cea mai buna garnizoană” după cum consemnează în scrierile
sale unul din generalii împăratului);
– un alt motiv pentru care Iustinian avea mare incredere în ei, era faptul că se înrudea cu ei (!); unchiul său Împăratul Iustin I (518
– 527) era de origine dac (!).
Prezenta bessilor, ca oameni religiosi nu este unică în Orientul Mijlociu, în Viața Sfântului Teodosie se pomenește că în
mănăstirea întemeiată la răsărit de Betleem, în secolul al VI-lea, existau patru biserici: una pentru bolnavii mintali, și trei în care
se slujea în limbile greacă, armeană și bessică. În secolele VI-VII, mai existau în Palestina, două mănăstiri cu numele de Soubiba,
una cu oficiere în limba besică și una de limbă siriană.
*
Construcția mănăstirii și a fortăreței, realizată de “coloniști bessi” este grandioasă, un colos din piatră realizat din blocuri masive
de granit, cu ziduri inalte de la 8 la 35 de metri, înconjurată cu grădini și chiparoși.
După încheierea lucrărilor de construcții această comunitate de daci a ramas în continuare, în slujba mănăstirii, fiind numiți de
arabi și cu termenul de “ilah”, fiind însă recunoscuți ca și creștini aduși de la Marea Neagră, din țara valahilor (bilad-al-Aflah).
După Hegira (622 – începutul erei islamice) pe fondul intrării în contact cu triburile beduinilor din zonă, în timp și comunitatea
bessică se va islamiza, fiind cunoscuții sub numele de Ghebalie (Gebalieh, Jabaliyya sau Gabalyya), “oamenii de munte”. Termenul
de beduin vine din cuvântul arab, badawi, „locuitor al deşertului“. Există beduini sedentari şi beduini nomazi care se trag, potrivit
legendei, din Yarab, Tatăl arabilor. Fiecare neam are un teritoriu tribal, pe care se mişcă în căutarea hranei.
Informații despre comunitatea bessilor vor fi consemnate de numeroși călători și pelerini.
În secolul al XVI-lea, un călător ceh, Cristope Harant, menționează despre ei faptul că își numeau căpeteniile cu termenul de
“capi”
Elvețianul, Johann Ludwig Burckardt (1784 – 1817) în urma călătoriei făcute la Muntele Sinai și Mănăstirea Sf.Ecaterina în anul
1816, scrie despre „slujitorii de pe ţărmurile Mării Negre” care locuiau în Sinai: „Ei mărturisesc în chip unanim pogorârea lor din
slujitori creştini de unde şi îi numesc ceilalţi beduini – fiii creştinilor… Se căsătoresc numai între dânşii, alcătuind o comunitate
aparte din vreo sută şi douăzeci de oameni înarmaţi. Sunt o rasă muncitoare şi robustă, iar fetele lor au o faimă de superioară
frumuseţe asupra tuturor beduinilor”.
Referitor la comunitatea bessilor, profesorul american Edward Robinson (1794-1863) supranumit și “Părintele geografiei biblice”,
îl cita, în anul 1841, pe egumenul Mănăstirii Sfânta Ecaterina în cartea sa, “Cercetari biblice în Palestina și țările adiacente”, :
“Iustinian, zidind mănăstirea, trimisese o sută de prizonieri valahi. In cursul vremii, cum năvăliseră arabii și răpiseră mănăstirii
multe din posesii, urmașii acestor valahi au devenit musulmani și au adoptat obiceiurile arabe”.
Un alt cercetător orientalist, profesorul Edward Henry Palmer (1840 – 1882), menționa, în anul 1872, în cartea “Deșertul
Exodului”, existenta valahilor Gebalieh: “Acest trib se zice a fi de obârșie europeană, trăgându-se dintr-o colonie de robi valahi,
așezați de Iustinian, să păzeasca mănăstirea. Ei înșiși cred să fi venit dintr-o țară numită “Llah” (Valahia) și trăsăturile lor deosebite
de ale obișnuitului tip de beduini, par a favoriza presupunerea”.
Folcloristul și muzicologul ieșean, Teodor Burada (1839-1923) aflat într-o călătorie în zona, în anul 1914, menționează despre
această comunitate: „Pentru ei reprezintă o mândrie a fi numiţi «sclavi (slujitori) tu Monastiru» – aşa cum este în limba greacă –
dat fiind că ei slujesc acest lăcaş sfânt de foarte multe veacuri. Totuşi acceptă mai puţin numele de beduin arab dacă nu li se
adaugă şi «sclavi tu monastiru». Nu doresc a fi confundaţi cu beduinii arabi”.
Lina Eckenstein (1857 – 1931), care a fost asistenta arheologului britanic Flinders Petrie (1853-1942) în timpul săpăturile
arheologice de la Serabit el-Khadim, afirmă, în lucrarea sa “Istoria Sinaiului”, aparută în anul 1921, la Londra, în capitolul al XII-lea
(“Construirea Mănăstirii”), că: “Pentru a securiza construcția, robi romani au fost aduși de la Marea Neagră (tradițional din
Valahia), o suta ca număr, și transferați în Sinai, împreună cu soțiile și copiii lor, împreună cu o suta de bărbați, cu soțiile și copiii
lor, din Egipt. Locuințe au fost ridicate pentru ei în Muntele Sinai, pentru ca ei să poată păzi mănăstirea și pe călugari. (…)
Așezământul lor era cunoscut sub numele “Deir Abid” (Mănăstirea sclavilor) și descendenții lor au continuat să trăiască acolo,
până la răspândirea credinței musulmane”. In capitolul al XVII-lea (Sinai in secolul nouasprezece) autoarea confirma afirmația de
mai sus: “Sunt, de asemenea, Gebeliyeh, așa-numiții robi ai mănăstirii, ce descind direct din cei patru sute de sclavi valahi și
egipteni pe care împăratul i-a mutat în peninsula. Zona lor cuprinde Wadi el-Sheikh și imediata vecinătate a mănăstirii. Sefii lor
seici, în 1870, erau Awwad Ibn Atiyeh, Eid Ibn Suad si Suleiman Ibn Ghanaim”. În același capitol, Lina Eckenstein estima numarul
“Gebeliyeh”, la începutul secolului al XX-lea, la 400-500 de oameni.
C. S. Jarvis (1879 – 1953), guvernatorul englez al Peninsulei Sinai, menționa în lucrarea sa “Ieri și azi în Sinai”, scrisă in anul 1931
că: “Printre cei ce ajuta pe călugari în treburile mănăstirii, se afla o ciudată rasă de oameni, ziși Gebali. Nu fac parte din stocul
arăbesc, ci sunt urmașii robilor valahi, trimiși de Iustinian în veacul al sașelea, pentru a servi mănăstiri… Mai există aproximativ
400; ei trăiesc în afara zidurilor mănăstirii. Au fost obligați să treacă la religia mahomedană, puțin timp după Hegira (622)”.
Scriitorul și diplomatul român de origine aromâna, Marcu Beza (1882 – 1949), care între anii 1931-1939 a fost Consul General al
României la Ierusalim, călătorind în Peninsula Sinai avea să povestească în articolul “Urme românești la Ierusalim, Muntele Sinai și
Mănăstirea Sfântul Sava”, publicat în anul 1932, în revista “Boabe de Grâu”, că atunci când a ajuns la Mănăstirea Sfânta Ecaterina
avea să afle, că în gradina mănăstirii fusese îngropată, în anul1750, cea din urmă femeie creștina a tribului Gebalieh. În timpul
acestei vizite, avea să discute cu arhiepiscopului Porfirios, de la care va primi cartea grecească: “Sfânta Mănăstire Sinai”, a lui
Pericle Grigoriade, tipărită la Ierusalim, în 1875, carte care cuprindea informații despre coloniștii Gebalieh.
Ca o completare la cele povestite mai sus, voi reda o descriere făcută de scriitorul Mihnea Gheorghiu (1919 – 2011), în urma unei
călătorii desfăşurată în nordul Africii :’’ Într-un oraş dintr-o pitorească regiune nord – africană am cunoscut un profesor de
filologie localnică. Trecut de prima tinereţe, cu pielea de culoarea aramei, cu ochii albaştri şi cu părul roşu-castaniu inelat,
reprezenta o populaţie străveche, a cărei limbă şi cultură se pare că n-au fost încă definitiv identificate în cadrul istoric al lumii
arabe înconjurătoare. Era berber. Vorbind despre avatarurile lingvistice popoarelor africane, cu câteva exemple de etimologii
necunoscute, mi-a dat şi o informaţie extraordinară, cuvintele berbere ’’fotă’’ şi ’’brâu’’ inexistente în lexicul neamurilor vecine,
vin – zicea el – de undeva nu se şti de unde. Am citit în privirile lui stupefacţia, atunci când i-am spus că acestea sunt în acelaşi
timp, cuvinte vechi româneşti inexistente, de asemenea, în limba vecinilor noştri.’’ (Cornel Birsan – Revansa Daciei).
Interesant este însă faptul că între domnitorii români ai evului mediu, și nu numai, și Mănăstirea Sf.Ecaterina a existat o legătură,
bazată probabil pe această „descindere „a bessilor în Peninsula Sinai. Și în același timp, aproape în permanență Țările Române
erau reprezentate la mănăstire de un călugar român, unii dintre ei fiind chiar la conducere, precum Ioachim Valahul, care în anul
1533 a fost starețul mănăstirii, acesta fiind, mult sprijinit, de către Domnul Țării Moldovei, Petru Rareș.
Petre Schiopul, domn al Moldovei între anii 1574 -1591, considera mănăstirea ca pe un posibil loc de refugiu în cazul maziliri,
Alexandru Mircea-Voda, domn al Țări Românești între anii 1568 – 1577 a zidit în anul 1576, Paraclistul Sf. Ioan Botezătorul, în fața
bisericii principale a mănăstirii, dăruind acesteia “sate, pământuri și venituri în Țara Românească”, Ieremia Movilă, domnul
Moldovei între anii 1595 – 1606, a dăruit călugărilor un Evangheliar frumos împodobit (care este până azi o piesa de excepție în
biblioteca mănăstirii),Vasile Lupu, domn al Moldovei între anii 1634 – 1653 a donat permanent mari sume de bani și a asigurat cu
personal proteția așezământului, Doamna Elena Cantacuzino, mama domnitorului Șerban Cantacuzino al Țării Românești între
anii 1678 – 1688. în anul 1682 a făcut pelerinaje la mănăstire împreună cu fiul ei, Mihai Cantacuzino (vel spătar, adică mare
comandant al armatei) și cu o suită de 200 de călăreți. Spătarul Mihai Cantacuzino impresionat de frumusețea și prestigiul
așezământului, când s-a intors în țară, a ctitorit pe Valea Prahovei, un așezământ care avea să perpetueze până în zilele noastre,
pe harta României, numele Muntelui Sinai “unde a făcut Dumnezeu vorba cu Moise proroc”, este vorba de Sinaia, Constantin
Brâncoveanu, voievodul Țării Românești, a făcut în anii 1696 “danii” substanțiale așezământului, printre altele a donat mănăstirii
și un portret de o reală calitate artistică, inscriptionat cu numele donatorului: Constantinus Brankovan, Supremus Valachiae
Transalpinae Princeps. Ae (ta) tis 42. A(nn)o D(omi)ni 1696.
Și alți domni și-au adus contribuția lor la sustinerea mănăstirii precum: Radu Vodă cel Mare, Neagoe Basarab, Mihail Racoviță,
Grigore Ghica, Alexandru Ipsilanti, Nicolae Mavrogheni.
Din păcate aceste relații nu au rămas în continuare, fapt regretabil, deoarece bibloteca de la Mănăstirea Sf.Ecaterina este a doua
ca valoare și mărime, după cea de la Vatican, cele mai bine de 3500 de documente și manuscrise nefiind cercetate de către
istoricii români, pentru a afla depre o altfel de istorie a neamului nostru.
*
Astăzi beduinii valahi își cunosc legenda originii lor, aceasta transmitându-se oral din generație în generație. Ei își ccontinuă viața
lânga mănăstire, cultivându-și pământul, crescând animale și implicându-se în activitățile monahilor Numărând în jur de 4000 de
suflete beduinii Gebelie sunt împărțiți în patru clanuri, fiecare clan avand subgrupuri: Awlad Jindi, cu patru subgrupuri: Abu
Kristian, Abu Jaes, Abu Masaud și El Diquni, clanul Awlad Saleem, cu ramurile Abu el Heim, Abu Mugannam, Al Agra și Abu
Meqbil, clanul Hamayda, cu diviziunile Abu Hajazi, Abu Musaad, El Sana și El Hashash, și clanul Wahabet, cu ramurile Abu Heb,
Abu Karsh, Abu Ghnimen, El Whebi, El Heneni, Abu Saeid.
Parte din ei își duc viata în continuă migrare funcție de anotimp. În timpul verii caută locurile aflate la altitudine pe muntele Sinai,
reminiscență a legăturii dacilor cu munții. Când temperaturile scad se mută la poalele munților implicându-se și ei în activitătile
mănăstirii.
În anii 1970, s-au făcut o serie de analize pe eșantione de sânge prelevate de la membrii acestei comunități Gebalie. În urma
analizelor s-a constatat că aceștia au un ADN total diferit de cel a populațiilor triburilor beduine din zona.
Istoria acestor „coloniști” bessi, este o altă bucățică de istorie uitată și furată românilor.
Codex Rohonczi, o Evanghelie Apocrifă
Manuscrisul Codex Rohonczi este numit după orasul Rohonc (actualul Rechnitz), situat la limita de frontieră dintre Austria și
Ungaria, locul unde el a fost păstrat în biblioteca contelui maghiar Gustav Batthyany. În anul 1838 contele şi-a donat întreaga
bibliotecă Academiei de Ştiinţe a Ungariei, cărţi şi manuscrise printre care se găsea şi codicele în cauză.
Codicele a fost analizat şi studiat de către o serie de cercetători, precum Ferenc Toldy, Pal Hunfalvy, Josef Jiricek, Konstantin Josef
Jiricek, Bernard Julg, Nemeti Kalman,Vajda Jozsef, Attila Nyri, s.a., fără nici un rezultat, privind întelegerea şi traducerea lui.
Legat de limba şi caracterele de scris în care a fost redactat, majoritatea dintre cercetători au opinat spre forma de scriere paleo-
maghiară, cumană sau cu caractere secuieşti (“rovásírás”); dupa alţii caracterul scrisului ar fi conform inscripţiilor făcute de
călugării din peşterile Dobrogei; cercetătorul indian M.K.Singh propune o variantă de scris tip indiană, Brahmi-Hindi
În anul 2002, cercetătoarea în filologie şi arheologie, Viorica Enachiuc, publica o lucrare dedicată studiului şi traducerii codexului
Rohonczi, în care face afirmaţia că limba în care sa scris documentul este “danubiana vulgata”’ iar alfabetul este “dac”. În
traducerea textului propus de autoare ne este prezentat un domnitor român pe nume Vlad, care în secolul al XI, între anii 1064 –
1101, poartă războaie împotriva pecenegilor, cumanilor, ungurilor şi goţilor.
Reacţia cercetatorilor de la acea vreme va fi pro şi contra.
Argumentele contra însă dovedesc faptul că traducerea textului este de fapt o “poveste” inventată de autoare pentru a justifica
existenţa şi continuitatea poporului român într-o periodă săraca în informaţii (secolele X-XI).
Făcând o observaţie pertinentă a textului doamnei Viorica Enachiuc putem constata faptul că pretinsul alfabet dacic, este fals, iar
limba “inventată” de către domnia sa, nu are nici o legătura cu limba latina clasică sau latina vulgară. În secolul al XI-lea limba
româna era deja structurata ca mod de utilizare şi exprimare, dovedite prin textele româneşti vechi ulterioare. Textul istoriei lui
Vlad abundă de interpretari poetice, dezarmante prin lirismul şi mobilizarea patriotică de care dă dovadă imaginaţia autoarei.
Prezentarea personalităţii, unui oarecare domnitor Vlad, în acel secol al XI-lea nu este analizată prin studiul comparativ, cu alte
documente ale timpului, care, nu menţionează existenţa unui stat/voievodat incipient românesc aflat în relatiile presupuse de
autoarea traducerii manuscrisului.
Analizând documentul codexului, fără a încerca a efectua nici o traducere a textului, observăm prin studiul pictogramelor care
însoţesc textul cu totul altă “poveste” decât cea prezentată de către Viorica Enachiuc; pictograme care sunt interpretate de către
autoare funcţie de aspectul narat, convenabil evenimentului prezentat.
Prin pictogramele prezentate autorul codexului ne prezintă de fapt o “istorie” biblică a lui Isus Christos şi a creştinismului, care
este mai mult ca sigur relevată şi prin textul adiacent, suplimentar şi complementar acestor imagini.
Am selectat la intâmplare câteva din pictogramele existente în Codex Rononczi, pentru a încerca o descriere a evenimentelor şi
personajelor prezentate în aceaste grafii schiţate în grabă.

Naşterea lui Isus este vestită de către o stea calăzuitoare pentru magi. Aceştia călătoresc la Ierusalim, şi-l chestionează pe regele
Irod în legătura cu aceaştă naştere mult aşteptată (fig.1). Irod, temându-se ca Isus să nu-i ia locul, îi trimite pe magi la Betleem
pentru a cerceta adevărul. Interesant este faptul că în schiţa sunt prezentaţi doi magi care sunt în discuţii cu Irod, (cel din dreapta
imaginii) şi nu trei. Realitatea însă este faptul că în evanghelii nu se vorbeşte de numarul de magi. Abia în tradiţia populară
creştină ulterioară se spune că erau în număr de trei.
Graficianul figureaza naşterea lui Isus, în prezenţa celor doi părinţi ai lui, Maria şi Iosif, sugerând locul naşterii ca fiind la mare
distanţă de Ierusalim (fig.2). Deasupra celor trei personaje, în textul care însoţeşte miniatura, în rândul al doilea, se pare că este
scris numele lui Isus Christos.
La aflarea veştii naşterii lui Mesia (fig.3), regele Irod, porunceşte uciderea tuturor pruncilor de doi ani, şi mai mici de doi ani.

În fig.4 ne este prezentată intrarea lui Isus în Ierusalim, călare pe măgar, imagine consacrată în concepţia populară creştină. In
faţa lui este figurat Templul lui Solomon, şi doua personaje contrastante, una care se pare că-l saluta pe Isus, iar cealaltă est
înarmată cu un bici cu trei curele şi bile de plumb la capătul lor.
Miniaturistul ne prezintă (fig.5), celebra Cină de Taina (Isus reprezentat in dreapta imaginii).
Isus este prins în grădina Ghetsimani, de către populaţia răzvrătită împotriva lui, condusă de Iuda (fig.6). Se remarca în stânga
miniaturii populatia înarmată, iar in dreapta, Fiul Omului şi apostolii săi.
Isus este dus la Caiafa spre judecată (fig.7). În spatele Mântuitorului este nelipsita paza armată, reprezentată printr-un soldat.

Isus suferă martiriul.Este legat de un stâlp de tortură şi bătut cu biciul. În spatele lui unul dintre călăi îi aşeză coroana de spini pe
cap (fig.8). Isus este aşezat de călăii săi pe un tron, in batjocură, având in continuare coroana de spini (fig.9) ; Pilat asistă la
supliciul lui Isus.
În cele trei miniaturi (fig.10,11,12) este prezentat drumul lui Isus către „Locul Căpătânii” (Golgota) batjocorit şi chinuit, răstignirea
lui între cei doi tâlhari, şi clasica prezentare a lui pe cruce.
Se remarca în fig.12, înscrisul pus deasupra capului „ Acesta este Iisus, regele iudeilor”, precum şi numele lui în primul rând de
text.

Trupul lui Isus este pus în mormântul săpat în stânca (fig.13, partea de sus), Mariei i se arată îngerul care îi transmite faptul că
Mesia a inviat (fig.13, stanga); Maria găseşte într-adevăr mormântul gol (fig.13,dreapta).
In fig. 14 este prezentată învierea lui Isus dintr-un mormânt păzit de către soldaţii romani.
Isus se arată Mariei Magdalena şi altor oameni care mergeau la o ţarină (fig.15)
“ La urmă, pe când cei unsprezece (apostoli) şedeau la masă, li S-a arătat şi I-a mustrat pentru necredinţa lor şi împietrirea inimii
lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat. Şi le-a zis: Mergeţi şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura”(fig.16) (Evanghelia
după Marcu, 14,15, cap.16)
Nu sunt un specialist în studiul Bibliei, mă limitez doar la aceste miniaturi, dar studiul lor în amănunt poate duce la descifirarea
textului, plecând mai ales de la numele lui Isus Christos, care este menţionat în multe locuri pe miniaturi şi în textul codicelui, dar
şi la alte nume biblice cunoscute.
Textul doamnei Viorica Enachiuc nu are nici o legătură cu ilustraţiile manuscrisului, fiind pur si simplu inventat, fără nici o bază
lingvistică reală.Românii secolelor al X-XI vorbeau deja română veche, şi scriau cu caractere slavone şi latine.
Asemeni cercetătorului indian, Mahesh Kumar Singh, consider că textul din codice este o evanghelie apocrifă, fără nici o legatura
cu istoria românilor din secolele IX-XI-lea.
Totuşi, pentru că există, o observaţie de sfârsit, este interesant faptul că autorul codexului îşi împodobeşte textul, la şfârşitul unor
capitole cu standardul dacic.

 
Există totuşi o legatura între daci/valahi şi acest manuscris, sau autorul şi-a împodobit, pur şi simplu textul cu reprezentarea unui
şarpe, obicei larg răspândit si alţi cronicari medievali.
Timpul ne va spune adevărul.

OAMENI ŞI LUPI
O veche poveste a indienilor Cherokee spune că fiecare om care se naşte are în el doi lupi: unul ce însumează toate sentimentele
de ură, de furie, de tristeţe şi de deznădejde, altul care adună toate sentimentele frumoase: bunătatea, compasiunea, iubirea,
încrederea şi bucuria. Între aceşti doi lupi se dă o bătălie permanentă, reperele ei temporale fiind naşterea şi moartea omului.
Răspunsul la evidenta întrebare care dintre cei doi lupi câştigă, este, pe cât de simplu, pe atât de natural: cel pe care îl hrăneşti…
Oameni şi lupi: o analogie foarte interesantă!
Lupul, sinonim cu sălbăticia, este întâlnit în tradiţiile şi legendelor multor popoare, fiind considerat, totemic, ca strămoş şi
protector al oamenilor şi prezent încă din epoca neolitică în reprezentări grafice sau statuete. Este un animal asociat nu numai cu
lumina, soarele şi focul, ci şi cu întunericul, fiind un simbol al demonilor neîmblânziţi.
În mitologia nordică îi întâlnim pe lupul Skoll, cel care o urmăreşte toată ziua pe Sunna, zeiţa soarelui, iar o eclipsă de soare
însemna că aproape şi-a atins scopul. La fel, zeul Mani, fratele Sunnei, care întruchipează luna, este urmărit pe drumul lui ceresc
de lupul Hati, sfârşitul lumii va veni atunci când cei doi lupi vor reuşi să-i prindă la Sunna şi pe Mani, iar lupul gigantiv Fenris îşi va
încleşta dinţii de sus în cer şi cei de jos în pământ. Legendele nordice, transmise în cea mai mare parte oral, descriu sfârşitul lumii
ca o condiţie impusă de destin, iar zeii nordici ştiau cu exactitate care va fi soarta finală a lumii şi a omului.
.
Nordicii şi grecii sunt cei care îi conferă lupului statutul unui erou al războiului, la greci lupul fiind întruchipat de Apollo Lykaios.
De altfel, grecii ni-l prezintă pe Hades, zeul infernului, îmbrăcat cu o blană de lup.
Indienii din America de Nord se considerau urmaşii lupilor, folosind în modul lor de viaţă şi de luptă ceea ce au învăţat de la lupi –
indienii erau neîntrecuţi în a găsi şi a ascunde orice urmă, în educarea simţurilor, în modul de a lupta, chiar împrumutând
cruzimea lupului.
Mitologia chineză ni-l dezvăluie ca paznic al palatului ceresc şi identificat cu steaua Sirius, atribuindu-i şi caracterul polar, lupul
fiind atribut nordului.
Într-o cronică chineză din secolul al VII-lea se spune că strămoşii turcilor asiatici au fost decimaţi în urma unui război, singurul
supravieţuitor fiind un băiat care a fost adoptat şi hrănit de o lupoaică. Legenda spune că ulterior lupoaica ar fi devenit soţia lui şi
i-ar fi născut zece fii, din care se va trage popor turc, Tu-kiu. În lupte purtau un stindard cu cap de lup aurit. Peste sute de ani, în
virtutea acestei legende, primul preşedinte al Turciei, Mustafa Kemal Atatürk (n. 1881-d. 1938) va fi supranumit de concetăţenii
lui „Lupul Cenuşiu”, renăscând, în acest fel, imaginea miticului Genghis Han, lupul albastru, care îşi ia de soaţă căprioara albă şi
vor da naştere poporului turc (lupul albastru simboliza lumina uraniană, căprioara albă, pământul). Genghis Khan (1162 -1227)
afirma că se trage, prin strămoşii săi, din Lupul Albastru: „Originea celor din dinastia mongolă Yuan se explică astfel: ei se trag
dintr-un lup albastru, a cărui pereche era o căprioară albă. Au trecut apa numită Tengjisi şi au stat la izvoarele râului Hannan,
dinaintea muntelui Burhan Haldun, apoi au născut un fiu pe care l-au numit Batachi, Batachi-Han <primul strămoş considerat al
lui Genghis Khan>” (Ming Chuyin, Istoria secretă a mongolilor, după Jiang Rong-Totemul Lupului). Această descendenţă legendară
se va transmite prin Genghis Khan, din punct de vedere demografic, la 1% din populaţia lumii (geneticienii sunt uimiţi de faptul că
circa 16 milioane de indivizi din regiunea asiatică au aceeaşi amprentă genetică cu a lui Genghis Khan).
În alte mitologii şi legende îl întâlnim în compania zeilor sau interacţionând cu oamenii. Este cunoscută tradiţia întemeierii Romei,
în care cei doi fraţi, Romulus şi Remus, sunt găsiţi şi hrăniţi de o lupoaică. Lupoaica va deveni astfel un simbol emblematic al
Imperiului Roman şi al latinităţii.
La fel în tradiţia iraniană, unde se spune că marele rege Cyrus (576-530 î.Chr) a fost şi el alăptat, imediat după naştere, de către o
lupoaică.
Interesant de menţionat este faptul că lupul nu a făcut niciodată parte dintre animalele sacrificate, în antichitate, ca ofrandă
zeilor.
De unde vine la daci această fascinaţie şi veneraţie legată de lupi şi care îi va statua în istorie sub numele animalului de pradă?
Mai mult ca sigur că încă din vremuri imemoriale, ţăranul dac a observat şi a studiat comportamentul lupilor.
Prezenţa lupului la pre-daci şi la daci este amintită încă înainte de invazia regelui persan Darius (522 – 486 î.Chr.). „Se ştie că cea
mai vie imagine a antichităţii despre populaţia Daciei a fost strânsa legătură dintre daci şi lupi. Această populaţie se numea Carpi
– de aici rezultă şi denumirea munţilor Carpaţi – pe versanţii cărora locuiau atât oamenii cât şi lupii” (Cornel Dan Niculae – Magia
şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc).
Herodot, vorbind despre neuri, trib dacic antic, menţionează că: „Neurii au aceleaşi obiceiuri ca sciţii. Oamenii aceştia lasă
bănuiala că ar fi vrăjitori. Sciţii şi hellenii aşezaţi în Sciţia spun că, o dată pe an, fiecare neur se preschimbă în lup pe câteva zile şi
apoi se face iar cum a fost„. Această metamorfoză a omului în lup, lykantropia, era folosită de către daci în scopuri militare.
„Lupul îl întâlnim figurat şi pe Columna lui Traian ca emblemă de stat în stindardul dac: un corp de balaur cu cap de lup. Totul
alcătuit din aramă, de unde şi supranumele lupii de aramă ai dacilor. Stegarul ţinea ridicat lupul de aramă, care în mers făcea să
şuiere aerul prin gura lui deschisă şi să freamăte solzii mobili de metal izbindu-se unii de alţii. Dacă adăugăm că luptătorii din jurul
stegarului purtau măşti de tipul tecta galea (de lupi şi de urşi), pe care le trăgeau pe cap şi mormăiau fioroşi ca nişte carnasieri,
putem să intuim teroarea pe care o exercita acest corp de elită al armatei dace, temut de altfel pentru vitejia şi cruzimea sa.”
( Romulus Vulcănescu – Mitologie Română).
Utilizarea măştilor şi a mantalelor din piele de lup de către daci fie în timpul luptelor, fie la anumite sărbători ritualice va naşte
(prin intermediul goţilor) legenda oamenilor-lup (Werwulf), numit popular şi vârcolaci. Din păcate această legendă, precum şi cea
a lui Dracula, nu sunt întotdeauna favorabile imaginii ţării noastre; mulţi necunoscători, străini de tradiţiile şi istoria românilor,
cred că şi în prezent ţara noastră este populată cu vârcolaci şi vampiri.
Mircea Eliade (1907 – 1986), în lucrarea sa, De la Zalmoxis la Genghis Khan, în capitolul I, Dacii şi lupii, menţionează că, după
Strabon, numele de “daci”, atribuit de romani acestora provine din frigianul “dáoi”, care înseamnă “lup”, la fel se numeau şi sciţii
nomazi la est de Marea Caspică. “Faptul că un popor îşi trage denumirea etnică de la numele unui animal are întotdeauna o
semnificaţie religioasă. mai precis, acest fapt nu poate fi înţeles decât ca expresie a unei concepţii religioase arhaice” (Mircea
Eliade – De la Zalmoxis la Genghis Khan). Şi tot Eliade ne spune că aceste nume nu erau o excepţie printre indo-europeni.
Referitor la faptul că un popor primeşte o denumire etnică după un animal, el propune trei variante privind supranumele de lupi
atribuit dacilor. Amintind despre popoarele din Asia Centrală, care afirmau că se trag dintr-un lup supranatural, autorul pune
posibilitatea existenţei acestei tradiţii şi la daci. Ipoteza nu este susţinută însă de cronicarii antici.
A doua ipoteză a lui Eliade, mult mediatizată de cercetători, este aceea că dacii şi-ar fi luat numele de la un grup de fugari: “fie
imigranţi veniţi din alte regiuni, fie tineri certaţi cu justiţia, dând târcoale ca lupii sau ca haiducii în jurul satelor şi trăind din
pradă”. ( Mircea Eliade – De la Zalmoxis la Genghis Khan). Acestă ipoteză fantezistă, neargumentată decât prin speculaţii
ulterioare făcute de către autor, este în totală contradicţie cu adevărul istoric.
Şi o a treia variantă “…susceptibilă de a explica numele dacilor scoate în evidenţă capacitatea de a se transforma ritual în lup. O
asemenea transformare poate fi legată fie de lycantropia propriu-zisă – fenomen foarte răspândit, dar atestat mai ales în zona
balcano-carpatică –, fie de o imitare rituală a comportamentului şi aspectului exterior al lupului” (Mircea Eliade – De la Zalmoxis
la Genghis Khan).
În anul 106 î. Chr. (a nu se confunda cu anul 106 d. Chr, începutul războiului daco-roman), după cucerirea unei mari părţi a
Peninsulei Balcanice, romanii vor sonda ţinuturile de dincolo de Dunăre. Intervenţia romană nu va fi pe placul dacilor şi acestia
ripostează, trecând Dunărea şi pătrunzând adânc în teritoriile Imperiului Roman. M. Minucius Rufus, guvernatorul Macedoniei, va
face faţă cu greu atacului războinicilor daci şi abia după multe lupte a reuşit să-i alunge peste Dunăre. Impactul „barbarilor” care
luptau sub stindardul lupului, purtând măşti şi mantale de lup, a fost cumplit pentru romani, astfel că ei vor renunţa să atace
Regatul Dac, până în anul 31 î. Chr., când Împăratul Octavian August (27 î. Chr – 14 d. Chr.) va încerca o expediţie de pedepsire a
dacilor, urmare a alianţei regilor Cotiso şi Dicomes cu Marcus Antonius, contracandidat la tronul imperial.
Primul conflict dintre daci şi romani va rămâne în memoria celor din urmă ca un război dus împotriva barbarilor, „războinicilor
lupi”; măştile şi hainele de lup purtate de războinicii daci, precum şi stindardul cu cap de lup şi corp de dragon îi va determina pe
romani să-i numească „daci” după frigianul „daos”, care înseamnă lup.
Mircea Eliade în baza mitologiei românești, pomenește despre puterea miraculoasă a războinicilor daci care se transformau în
mod ritualic, în timpul bătăliilor, în lupi, luptătorii fiind posedați de spiritele lupilor, actiunea lor feroce în luptă fiind numită de
către romani, în mod plastic „furror dacicum”.
Arian, în lucrarea sa, Arta tacticii, descrie forma şi impactul stindardului dacic asupra duşmanilor: ”Insignele scitice le alcătuiesc
nişte balauri de mărime proporţională cu aceea a prăjinilor de care sunt legaţi. Se fac din bucăţi de pânză de diferite culori cusute
laolaltă. Balaurii aceştia au capul întregul trup – până la coadă – ca ale şerpilor. Vicleşugurile acestea au fost născocite pentru ca
balaurii să apară cît mai înspăimântători. Cînd însă caii pornesc, aceşti balauri se umflă din pricina aerului, semănând grozav cu
fiarele şi şuierînd din pricina mişcării puternice, deoarece aerul îi străbate cu putere. Aceste insigne nu numai că fac plăcere
ochiului şi uimesc, dar folosesc chiar pentru a putea fi deosebiţi cei ce dau năvala şi pentru ca rîndurile călăreţilor să nu se
încurce.”
Pe lângă această etalare impresionantă a războinicilor mascaţi şi a steagului lor de luptă, dacii îşi perfecţionaseră un sistem de
armament ofensiv şi defensiv foarte avansat la acea vreme. Pentru apărarea corporală, dacii foloseau scutul, coiful, cămaşa de
zale şi platoşa groasă din piele. Armele ofensive utilizate erau spada, pumnalul de luptă (sica), lancea, suliţa, securea de luptă,
arcul cu săgeţi şi temutul falx.
Spadele erau drepte, cu unul sau două tăişuri şi de diferite lungimi, ajungând până la 95 de cm, din care lama era de 70-75 cm.
Pumnalul de luptă – sica, având o lungime variabilă (23 – 26 cm), era folosit în special pentru lupta corp la corp. Ovidiu Publius
Naso preciza că dacii purtau în permanenţă asupra lor acest pumnal, obicei păstrat până nu demult şi în nordul Transilvaniei (în
Oaş şi Maramureş). Suliţele şi lăncile aveau lungimi variabile, cuprinse între 0,50 – 2,50 m, fiind folosite în lupta de aproape sau
de la distanţă. Dar cea mai impresionantă armă, care avea să rămână în memoria romanilor şi nu numai, asemeni stindardului
draco, a fost falxul.
Cetăţeanul roman Marcus Cornelius Fronto (cca. 95 – 166) avea să scrie despre această teribilă armă în lucrarea sa, Principia
Historiae: ″a plecat la război [Traian] cu soldaţi încercaţi, care dispreţuiau pe parţi, duşmanii nostri şi nu se sinchiseau de loviturile
de săgeată ale acestora, după grozavele răni ce le-au fost pricinuite de săbiile încovoiate ale dacilor.”
Falxul creat de către daci a fost cea mai înfricoşătoare sabie a antichităţii şi a evului mediu timpuriu. La origine a fost o simplă
seceră, dar care, adaptată cerinţelor de luptă avea să ajungă la o lungime a lamei între 70 şi 100 cm, curbată spre vârf, cu lăţimea
lamei de la 3 la 5 cm, iar lungimea mânerului de circa 30 – 40 cm, ca să poată fi ţinută cu ambele mâini. Iniţial falxul a fost
cunoscut numai în spaţiul geto-carpatic, ulterior romanii ajungând să plătească pentru armă echivalentul ei în aur ca greutate.
Dacii se foloseau de falx pentru a-şi croi drum în unităţile îmbrăcate cu armură sau pentru respingerea atacurilor de cavalerie.
Nimic nu rezista unei lovituri de falx: armură, scut, oameni, cai. Pentru că producea răni grave, amputări sau decapitări, falxul a
generat atâta groază în rândul legionarilor romani, încât armurierii romani s-au văzut nevoiţi să modifice echipamentul defensiv
(coif, scut, armuri), ranforsându-le cu benzi groase din fier.
Falxul a fost reprezentat pe numeroase monumente, de la Adamclisi la Columna lui Traian, dar reprezentativ este figurat pe o
piatră din castrul de la Banna, care îl menţionează pe tribunului dac Menander, comandantul Cohortei I Aelia Dacorum în
Britannia.
Interesant este faptul că acest stindard dacic este semnalat şi în Asia, la popoarele mongole din vremea hunilor: „Cu siguranţă
Marele Zid ţinuse piept şi lupilor din stepă, iar cuvântul „lup” din expresia „au dat lupii” poate că nu la haita de lupi din stepa se
referea, ci tocmai la stindardul acela de luptă sub formă de cap de lup al călăreţilor tujue; la huni, la cei din neamul xianbei, la
tujue, la mongoli şi la alţi călăreţi ai stepei, viteji cu caracter de lup care se închinau lupului, care-l aveau pe acesta drept exemplu,
care foloseau strategiile de război desprinsă de la lupi, care aveau intelepciunea si cruzimea lupilor; carora mereu le-a placut sa se
asemene cu lupii, iar pe chinezi cu oile; care si-au aratat dispretul fata de chinezi ca fata de niste oi, acestia fiin niste tarani, pe
care mongolii ii infruntau, un razboinic fiind capabil sa invinga o suta de chinezi.” (Jiang Rong – Totemul Lupului).
Cum împrumutaseră triburile mongole stindardul dacic înainte a a-şi face apariţia în Europa? Este posibil ca hunii care s-au întors
în Asia după moartea lui Attila (453 d. CHr.) să fi adus ca amintire şi stindardul dacilor. Sau acesta ar fi fost transmis pre-
mongolilor de către misterioasele triburi ale dahailor, populaţie antică ce a migrat din spaţiul carpatic şi s-a aşezat în Asia, la est
de Marea Caspică, în vecinătatea Massageţilor, cu care dealtfel se înrudeau.
Dahaii/Daoii sunt amintiţi prima dată în istorie în timpul regelui persan Xerxes (486 – 465 î. Chr.). În anul 331 î. Chr. îi întâlnim în
calitate de mercenari în armata regelui Darius al III-lea (336 – 330 î. Chr.), în bătălia de la Gaugamela (331 î. Chr.), adversarul
acestuia fiind Alexandru Macedon. Dahaii aveau acelaşi stindard: capul de lup şi corpul şarpe (dragon).
O altă similitudine între tradiţiile mongolilor şi ale dacilor este ofranda adusă lupului. Mircea Eliade, în lucrarea sa, De la Zalmoxis
la Genghis Han povesteşte despre obiceiul mongol de a sacrifica o oaie, care apoi era depusă într-o grotă unde ştiau că se afla
lupi, asta într-un ritual religios. La noi în ţară şi în prezent, în localitatea Bai din judeţul Hunedoara se sacrifică un purcel sau un
berbec, care apoi este aruncat într-o grotă unde se bănuieşte că ar sălăşlui lupii. Obiceiul, numit „Noaptea Lupilor” sau „Crăciunul
fiarelor” se practică în duminica de dinainte de Crăciun. Totodată este ales un „ficior” în vârstă de 16 ani, care va purta pe toată
durata zilei o mască de lup, făcută de fecioarele din sat. Băiatul, numit „vârvă” colindă satul odată cu răsăritul soarelui, timp în
care femeile trebuie să stea închise în casă pentru a nu-i ieşi în faţă, altfel tot anul comunitatea va fi bântuită de lupi. Pentru a fi
îmbunat „ficiorul – lup”, bărbaţii satului trebuie să-l invite în curte şi să-l ospăteze. Fiind în perioada de post, „feciorul – lup” este
singurul care va beneficia de produse din carne. Iar mâncarea îi este servită doar de fata care a creeat masca, pentru ca tot anul
lupii să nu se atingă de animalele din sat, decât cu voia stăpânilor lor. Fata trebuie să aprindă un foc la gura peşterii numită „huda
lupului”, în care bărbaţii aruncă ofranda. În jurul focului bărbaţii sărbătoresc acest eveniment cu ţuică fiartă până la miezul nopţii,
când fata ia masca de pe faţa feciorului şi o aruncă în foc. Din acel moment au voie la sărbătoare şi femeile, toată comunitatea va
petrece până la ziuă.
Obiceiul de venerare al lupului este răspândit în multe zone din ţară; pentru localnicii în Munţii Apuseni, lupul este considerat
singura vieţuitoare care are drept de viaţă asupra tuturor vieţuitoarelor, inclusiv asupra omului.
Istoria stindardului dacic şi a răspândirii lui este fascinantă, găsindu-l ulterior în toată Europa, prin romani, dar şi datorită dacilor.
În timpul Împăratului Hadrian (117-138), legiunile romane de infanterie şi cavalerie vor “împrumuta“ stindardul dacic, alăturându-
l celorlalte stindarde romane clasice şi botezându-l “draco”. Prezenţa lui este menţionată pe timp de război, dar şi la paradele
militare, în timpul împăraţilor Gallienus (253 – 268) şi Aurelian (270 – 275), purtătorii de stindard dacic fiind numiţi “draconari”.
Galerius (305 – 311), în războaiele purtate de el în Persia, va avea trupe formate exclusiv din războinici daci. Prezenţa lor este
dovedită de Arcul de Triumf de la Thessalonic, ridicat în onoarea Împăratului. Dacii sunt reprezentaţi cu semnul lor naţional,
stindardul lup-dragon.
Despre Constantin cel Mare (307 – 337) se spune că la festivitatea de încoronare, cel care i-a înmânat coroana imperială a fost un
draconar, un purtător de stindard. Din secolul al V-lea va intra în ierarhia militară un rang nou: „magister draconum”, amintit în
numeroase inscripţii şi chiar într-un poem al lui Prudentius. Magister draconum era comandantul tuturor draconarilor, având
poziţia imediat după rangul de tribun.
În timpul campaniei militare a lui Constantin în Italia (310 – 312) împotriva lui Maxenţiu (305 – 312), Constantin are în legiunile lui
şi corpuri de oaste dacă. Nu cunoaştem numărul dacilor şi aportul lor la victoria lui Constantin împotriva lui Maxenţiu, cert este ca
au avut un rol determinant în luptele purtate, fapt dovedit de existenţa a 8 statui gigantice, de câte 3 m înălţime, reprezentând
nobili daci, amplasate pe Arcul de Triumf ridicat la Roma.
Prezenţa stindardului dacic în spaţiul central şi vest european este datorat cohortelor romane formate din luptători daci: Alla
Flaviae Getulorum, Cohors II Augusta Dacorum şi Cohors II Aurelia Dacorum, staţionate, în secolele II şi III d. Chr., în Pannonia.
Cea mai veche reprezentare a steagului dacic a fost descoperită în anul 1960 în localitatea Budureasa, jud. Prahova, fiind datată în
jurul anilor 400 î. Chr., cu 500 de ani înaintea de reprezentarea stindardelor dacice pe Columna lui Traian, 113 d. Chr.
În urma săpăturilor făcute pe Valea Budureasca – Puţul Tătarului, s-au descoperit o serie de bordeie şi morminte, unde erau
topoare din piatră şlefuită, vase din lut, precum şi un fragment dintr-o ceaşcă de lut, pe care era desenat stindardul dacic cu cap
de lup şi coadă de balaur/zmeu.
Singurul cap de stindard dacic descoperit şi păstrat intact până zi este cel găsit în fosta fortareaţă romană de la Niederbieber, în
vestul Germaniei, lângă graniţa cu Franta (Robert Vermaat – The Draco and The Late Roman military standard –
http://www.fectio.org.uk/articles/draco.htm) şi datat ca fiind din secolul al III-lea d. Chr. Acest cap de stindard este stilizat,
modificat, având o alură de dragon imaginar, cu creastă, faţă de cel reprezentat pe Columna lui Traian, unde se distinge bine
caracterul de lup şi prin prezenţa celor două urechi ascuţite, ridicate spre atenţionare.
În Britannia, steagul dacic a fost “importat” de la trupele dacilor din Cohors I Aelia Dacorum, cantonaţi de romani la Amboglana,
în anul 146: “această cohortă, formata din 1.000 de daci (militaria) a stationat in Britania doua secole” (Andre Maurois – Istoria
Angliei).
Istoricul francez mai menţionează că aceştia şi urmaşii lor au rămas în Britannia, amestecându-se cu celţii.
Conform unei miniaturi din Psalterium Aureum de St. Gall, stindardul dacic va fi adoptat şi de cavaleria regelui francez Carol cel
Mare (768 – 814).
În bătălia de la Hastings, din anul 1.066, purtată de saxoni, băştinaşi din Britannia, conduşi de regele Harold al II-lea, cu normanzii
conduşi de către William Cuceritorul (Guillaume II de Normandie), însuşi Harold îşi va aroga rangul de “draconar”, purtând în
luptă stindardul dacic. Harold al II-lea, ultimul rege de origine daneză al Angliei va muri în această bătălie, tronul Angliei fiind
preluat de William I (1066 – 1087).
În lucrarea lui Robert de Bouron, “Historie de Merlin”, poet francez care a trăit la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului
al XIII-lea, într-o miniatură apare legendarul rege al Angliei, Arthur (sec.V-VI) purtând şi el stindardul dacic, cu tradiţionalul cap de
lup şi corp de balaur, la care s-au adăugat şi aripi de vultur.
Simbolistica lupului a fost preluată şi de religia crestină. Apostolul Petru este considerat patronul / stăpânul lupilor, cel care îi
ocroteşte şi creează o legătură între oameni şi lupi, fie în avantajul oamenilor, fie în cel al lupilor. O tradiţie din Ţara Românească
descrie aplicarea pedepsei divine prin intermediul lupilor: “cine lucrează în joile după Paşti şi în zilele de Filipi, Dumnezeu
porunceşte lui Sfântul Petru să trimită din căţeii săi (lupii) să le ia câte-o vită din curte.” (Arthur Gorovei, Gh. F. Ciauşanu –
Credinţele şi superstiţiile româneşti).
Noaptea de 15 spre 16 ianuarie este cunoscută în tradiţia populară sub numele de Nedeia Lupilor. Se spune că în această noapte,
lupii se adună în haite la urlători (loc de trecere al lupilor), chemându-l pe Sf. Petru, numit acum şi Sânpetrul Lupilor. Cu această
ocazie, Sf. Petru împarte ofrandele (miei, capre, oi) pregătite de săteni pentru lupi. Prin ofrandă, ţăranii încercau să ajungă la o
înţelegere cu lupii, cu convingerea că dacă nu se respecta acest obicei, tot satul ar fi fost pustiit.
O confirmare actuală a acestor obiceiuri o găsim publicată în “Formula AS”, nr. 745 din 2006:
“O întâmplare de iarnă
În urmă cu vreo douăzeci de ani, un copil din satul Bârsana, din Maramureş, Ion, a fost eroul unui asemenea întâmplări minunate.
Părinţii lui aveau peste o sută de oi, pe care, iarna-vara, le ţineau afară din sat, unde aveau o căsuţă şi multe clăi de fân. Oile
stăteau în staul, păzite de câini, iar copilul îi ţinea deseori de urât părintelui său. Era în Postul Crăciunului. într-o zi însorită, tatăl a
coborât până acasă, lăsându-l pe băiat singur. Urma să se întoarcă înainte de căderea serii. De la un timp, copilul începu să se
plictisească şi se gândi că ar fi bine să se urce pe o claie, să vadă lumea de sus. Cât cuprindea cu ochii, era numai o mare albă de
diamante strălucitoare. Privind aşa, în zare, văzu deodată o haită de câini care venea în direcţia lui, spulberând zăpada şi lătrând
subţirel. Se apropiau cu repeziciune, jucându-se, muşcându-se cu tandreţe de urechi. În faţă, conducătorul, mare, sur şi puternic,
părea un adevărat rege. Dar toţi erau suri! În momentul acela, băiatul a înţeles, cu groază în suflet, că în haita aceea nu erau câini,
ci lupi, şi părul i s-a ridicat în vârful capului, gata-gata să-i arunce căciula de miel. S-a lăsat moale, ţinându-se cu amândouă
mâinile de parul clăii, şi a închis ochii, aşteptându-şi moartea. Haita de vreo cincizeci de lupi a trecut pe de o parte şi alta a clăii, cu
aceleaşi schelălăieli drăgăstoase, păşind ca orbii pe lângă staulul oilor şi pe lângă copilul suit pe claie, ameţiţi cu totul de bucuria
dansului nupţial. Când haita s-a-ndepărtat, băiatul şi-a ridicat capul încetişor. Oile şi câinii păreau stane de piatră. Nu scoseseră
absolut nici un sunet la trecerea lupilor. Şi mintenaş după aceea, îşi făcu apariţia tatăl. Auzind ce s-a întâmplat, deschise poarta
staulului şi imediat se porni cu oile spre sat. “Noa, de-amu înainte, om duce fânu la oi, n-om aduce oile la fân”, a zis. Minunea
petrecută avea însă o explicaţie: mama băiatului ţinea toate sărbătorile de peste an, făcând tot ce se cerea prin tradiţie, adică
toate practicile moştenite de la mama şi buna ei. Lega gura lupilor, la fiecare sărbătoare de Andreluşa, pentru ca aceştia să n-aibă
putere să-i atace animalele sau pe membrii familiei. Lega foarfecele, pieptenele, hrebdinca (pieptene cu mai multe rânduri de
dinţi folosit la extragerea fuiorului şi a părului din lână), zicând: “Io nu leg pieptenele, foarfecele, hrebdinca, io leg gura lupilor, ca
să nu poată strâca oile, marhale şi oamenii din familia mea”. Din cauza asta, pe ea n-o lătrau şi n-o muşcau nici câinii, şi îmblânzea
şerpii, jucându-se cu ei fără nici o teamă”.
Spre deosebire de prezentarea lupului ca personaj negativ, în multe din miturile altor popoare, romanii îl prezintă, anecdotic, pe
Dumnezeu ca fiind creatorul lupilor, în lupta cu Diavolul. “Diavolul s-a apucat să facă dihănii de plop, ca să-l mănânce pe
Dumnezeu, şi l-a făcut pe lup. Iată vine Dumnezeu! Ce faci ?!, îl întreabă <pe diavol>. Ia fac şi eu, numai <că> nu poate umbla <nu
trăieşte>. Mai ciopleşte-l putin. L-a cioplit. Dă-mi-l mie, zice Dumnezeu, c-a umbla. Ţi-l dau! Dumnezeu l-a blagoslovit <lemnul de
plop> şi s-a făcut lup; iar din surcele cioplite, căţei, şi i-a asmuţit asupra Dracului. Dracul, la fugă, lupul şi câinii după drac. Dracul,
de frică, s-a suit într-un copac, da lupul a sărit şi l-a apucat de călcâi. De aceea e dracul cu călcâiul rupt.” (Elena Niculiţă-Voronca –
Datinele şi credinţele poporului român).
Conform cronicarilor creştini, Sfântul Andrei, în urma unei trageri la sorţi, a ajuns să creştineze şi poporul dac. Eusebiu din
Cezareea (n. 265 – d. 339), episcop şi istoric al Bisericii Creştine, în vasta sa lucrare “Istorie Bisericească”, este primul care
aminteşte acest lucru: “Sfinţii Apostoli ai Mântuitorului, precum şi ucenicii lor, s-au împrăştiat în toată lumea locuită pe atunci.
După tradiţie, lui Toma i-au căzut sorţii să meargă în Partia, lui Andrei în Sciţia <Zonele din nordul Mării Negre şi Dobrogea>, lui
Ioan în Asia…”. Numele lui a fost asociat de unii cercetători lupilor, pe baza legendei în care Apostolul, propovăduind în deşertul
Dobrogei, ar fi fost acceptat de un lup în peştera lui şi a fost chiar protejat de acesta. Dar aocierea lui cu lupul are la bază faptul că
el a încercat şi reuşit să creştineze comunităţile de daci din estul ţării, acei daci pe care romanii îi numeau “lupi”, astfel că lui
Andrei i se va asocia şi supranumele de “Apostolul Lupilor”.
În lucrarea publicată de prof. dr. Maria Vaida în “Neamul Românesc” din aprilie 2009, domnia sa spune: “Un loc aparte în
spiritualitatea poporului român îl ocupă lupul, simbol care se poate urmări din primele momente ale existenţei străbunilor noştri
şi până în contemporaneitate, prin manifestările sale în imaginarul religios al geto-dacilor, în ritualurile religioase ale acestora, în
textele istoricilor şi scriitorilor din antichitate, în literatura religioasă de mai târziu, în descoperirile arheologice mai vechi sau mai
recente din ţara noastră, ajungând până la scriitorii contemporani. Aceştia valorifică simbolul, îl îmbogăţesc prin noi interpretări şi
analize, conferindu-i ipostaze spirituale dintre cele mai neaşteptate” (Maria Vaida – Simbolul românesc al lupului de la leagăn la
mormânt) .
Cercetările făcute de d-na. Maria Vaida referitor la aceasta temă relevă …”mai multe ipostaze ale reprezentării acestui simbol în
imaginarul colectiv:
1. Lupul ca epitet ritual al unei confrerii războinice ;
2. Lupul văzut drept carnasier feroce;
3. Lupul ca simbol religios şi de apărare;
4. Lupul – însemn heraldic al corpului preoţesc dac;
5. Lupul – stindard al vechilor daci;
6. Lupul ca fiinţă mitologică ce marchează repere de orientare în timp;
7. Lupul – reprezentare metafizică cu rolul de animal protector şi iniţiatic”.
În finalul lucrării, doamna Vaida, concluzionează: “comportamentul lupului este păstrat în forme aproape neschimbate de milenii,
idee exprimată foarte plastic în zicala populară: Lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba. Găsim aici două principii fundamentale
pentru alcătuirea oricărui calendar: repetabilitatea şi stabilitatea unităţilor de măsurat timpul. Mitologia lupului este solidară cu
naşterea, schimbarea şi moartea timpului, dar şi ale omului. Prin împerecherea şi înmulţirea sa în perioada morţii şi sterilităţii
vegetale, lupul sugerează ideea primejdiei străvechi a stingerii unor specii şi a legăturii dintre fertilitate şi sterilitate. Probabil că
prin comportamentul de reproducere al lupilor se poate împărţi anul în două părţi: iarna (constituirea haitelor, formarea
perechilor prin concursul celor mai valoroase exemplare şi naşterea puilor) şi vara (cuprinzând creşterea puilor până la
introducerea lor în colectivitatea haitei, cu regulile ei). Ion Ghinoiu consideră că “suprapunerea unor sărbători populare de mare
vechime peste momente precise ale ciclului de reproducţie a lupului indică un început de an, probabil Anul Nou dacic, în perioada
octombrie- noiembrie.”
De la lupi au învăţat dacii (şi au păstrat învăţăturile românii) să trăiască şi, mai ales, să supravieţuiască în orice condiţii. Pentru ei,
muntele şi pădurea au fost adăpost sigur şi loc de refugiu în toate momentele grele. Au învăţat să trăiască în familie şi în
colectivitate, să-şi apere locurile şi să se lupte cu duşmanii pentru ele. Niciodată să nu dea înapoi în faţa nimănui.
Lupul, chiar dacă este crescut în condiţii diferite şi separat de haită, are aceleaşi instincte şi îşi păstrează demnitatea unui animal
care nu poate fi îmblânzit !!
Dacii au fost învinşi de romani, dar nu au fost asimilaţi de către ei. Dovadă stau mândria poporului dac şi dorinţa de a-şi apăra
pământul până la ultima suflare, moştenire transmisă urmaşilor cu limbă de moarte.
Caraterizarea poporului dac a făcut-o, în istorie, simplu, Herodot: sunt “cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”… alte cuvinte ar fi
de prisos!
Lupi si Oameni
Ce ştim despre lupi? Necunoscătorii îl definesc ca pe un animal feroce, periculos, trădător şi care ar trebui exterminat. Dar de
fapt, lupii atacă arareori oamenii, și o face în cazul apărării puilor, sau a lupilor singuratici. Noi oamenii i-am invadat teritoriul, si
nu ei pe al nostru.
Ca și o culme a prostiei odată cu instaurarea comunismului, prin anii 60, membrii de partid adunați la o sedință au declarat lupii
ca fiind „dușmani ai poporului și ai clasei muncitoare, care trebuie stârpit cu orice mijloace”. Urmare acestui fapt s-a declanșat o
adevărată campanie de exterminare a lupilor, ucigându-se si puii noi născuți.
În prezent mai trăiesc în jur de 2.500 de lupi, în județele Bistrița – Năsăud, Caraș Severin, Hunedoara, Sibiu, Suceava și Vâlcea,
țara noastră fiind printre puținele tări din Europa care se mai pot lauda cu existența lupilor, în stare sălbatică
Ceea ce îl face special este inteligenţa aparte, inventivitatea, tenacitatea, un simţ dezvoltat de coordonare şi talentul deosebit de
adaptare. Este un luptător înnăscut, iar calităţile sale în acest domeniu îl definesc ca și un abil strateg.
În acelaşi timp, lupul este un animal social, el trăieşte în mari familii, partenerii de viața fiind fideli unui celuilalt, până la moarte.
Cercetatorii au constatat și existenta unei relații afectuoase între membrii familiei, prin gesturi simple dar tandre, pe care nu le
asociezi, în mod obişnuit, cu un animal feroce.
Lupul are un “portofoliu” impresionant de gesturi, făcute cu părţi ale corpului şi cu corpul în sine, cu care comandă, luptă, trăieşte
în haită şi îşi educă puii, urmărind întotdeauna perfecţiunea în ceea ce face.
Este foarte adevărat că legile nescrise ale naturii sunt dure, slăbiciunea fiind trăsătura care te condamnă la moarte sigură. Se
spune că lumea este a celor puternici, e adevărat, aceasta este legea care guvernează natura. Animalele slabe, firave şi bolnave
sunt sursa de hrană pentru cele puternice şi sănătoase, iar lupul nu face excepţie de la această regulă. Nu de puţine ori am întîlnit
în literatura de specialitate constatarea că el este “sanitarul pădurii”.
Studiile făcute scot în evidenţă câteva lucruri importante şi mai ales, necunoscute, despre lupi, pe care, analizându-le, te
surprinde că foarte multe au fost preluate de oameni, fiind parte componentă a unui cod de reguli şi a unui mod de viaţă.
Un lup prins în capcană sau rănit de vânători va fi ucis de fraţii lui. Oare de ce? Nu vă amiteşte aceasta despre moartea unui rege
deosebit şi viteaz, Decebal, care a preferat să-şi ia viaţa decât să cadă viu în mâinile romanilor ? Scriitorul Jiang Rong, în “Totemul
lupului”, descrie dorinţa fierbinte a unui tânăr student (Chenzhen), fermecat de lupi ca specie şi care fură un pui de lup şi-l creşte,
cu scopul să înveţe cât se poate de mult despre viaţa lupilor. Nu mare i-a fost mirarea lui Chenzhen când puiul de lup a preferat să
moară decât să facă lucruri împotriva voinţei lui, și mai ales sa traiască în lanț.
Lupii trăiesc în haită, condusă de o perechea “alfa”, formată dintr-un mascul şi o femelă, care stabilesc regulile supraviețuitorii
grupului, prima dată sunt hrăniți pui, apoi lupii alfa și ulterior restul haitei. Doar masculii şi femelele puternice se reproduc, orice
tentativă din partea celorlalţi este pedepsită de membrii haitei.
Haita este condusă în mod egal de către un mascul alfa şi o femelă alfa, ceilalţi lupi fiind situaţi pe alte trepte ale ierarhiei, dar
respectând conducerea haitei.
Acest mod de viaţă îi va inspira pe daci în privinţa organizării lor comunitare la toate nivelurile, preluând ierarhia caracteristică
vieţii sociale a lupilor.
Lupii vânează în haită, în baza unei strategii bine pusă la punct, care presupune înconjurarea prăzii, hăituirea ei până la epuizare şi
atacul frontal, executat de cei mai experimentaţi lupi din haită. Această “artă a războiului” practicată de lupi va fi învăţată de
către strategii daci şi aplicată în luptele pe care le-au purtat în decursul timpului. Arta războiului a fost aprofundată de om în
timpul vânătorilor organizate împotriva lupilor, care chiar dacă erau totemul lor, în viaţa de zi cu zi era şi duşmanul care le ataca
turmele şi le răpea la munte oile sau vitele.
Am prezentat mai sus obiceiul oamenilor de a aduce ofrande lupilor pentru a îmbuna animalul considerat aproape un zeu. Un caz
invers este prezentat de către scriitorul chinez Jiang Rong, care, în cartea sa “Totemul Lupului” povesteşte despre o vânătoare
organizată de lupi asupra unei turme de antilope. Lupii înconjoară, pe margini, turma de rumegătoare şi încep să le hăituiască,
împingându-le spre zona mlăştinoasă de lângă un lac. Intrate în apă şi noroi, antilopele s-au blocat, neputând înainta nici spre lac,
unde riscau să se înece în apa adâncă, dar nici spre mal, care era controlat de haita de lupi. Lupii, la rândul lor, au atacat animalele
la care au putut să ajungă uşor şi în siguranţă, hrănindu-se ele şi păzindu-le până la căderea nopţii, după care au plecat. Restul
animalelor din turmă, prinse în apa care îngheţa odata cu frigul puternic care s-a aşternut peste lac în scurt timp, au murit,
neputând să se salveze din zona mlăştinoasă. Unul dintre păstorii mongoli a urmărit această strategie a lupilor şi şi-a anunţat
consătenii, care au purces la recoltarea animalelor îngheţate, asigurându-şi astfel hrana pentru o parte din iarnă. Totuşi, din
respect pentru lup, vor lua doar o parte din animalele îngheţate, ca să nu stârnească mânia lupilor şi a lui Tengri (cerul).
Dar cea mai fascinantă interacţiune om – lup care apare în cursul istoriei şi care va genera un fenomen des întâlnit, anume
popoare care vor pretinde că se trag dintr-un strămoş lup, este “sindromul lui Mowgli”, copiii crescuţi de lupi. Am prezentat la
începutul capitolului o parte dintre personalităţile istorice despre care se afirmă că au fost crescuţi şi alăptaţi de o lupoaică.
Astfel de cazuri sunt prezente şi în vremuri mai apropiate de noi, celebru fiind cazul copilului sălbatic din Aveyron, situat în
apropierea oraşului Toulouse din Franţa. În anul 1797 a fost descoperit la marginea pădurii un băiat de circa 12 ani, care trăise
până atunci în pădure. Incapacitatea lui de a vorbi, preferinţele culinare bazate pe consumul de carne crudă şi cicatricele care îi
brăzdau corpul erau dovezile clare ale unei vieţi petrecute departe de civilizaţia umană.
Un caz mai recent a fost cel din anul 2002, când un copil de ţigan a fost găsit în pădurea din apropierea Braşovului. Se pare că
aceasta a trăit în sălbăticie circa trei ani, supravieţuirea lui fiind pusă pe seama lupilor sau a câinilor pripăşiti în pădure.
Interacţiunea lupi-copii are chiar o bază reală. Pe Platforma Luncanilor (jud. Hunedoara), unii copii erau alăptaţi, pe vremuri,
printr-o tetină uscată de la o lupoaică, pentru că pruncul hrănit în acest fel putea lua o parte din puterea şi curajul lupilor,
informaţie transmisă de către dr. Lucia Apolzan, cercetător etnografic şi etnologic. O altă credinţă populară este identificarea
copiilor – lupi, adică cei care, în momentul naşterii aveau chica roşie sau cei care erau născuţi cu o vertebră codală în plus. În
tradiţia populară, toţi aceşti copii “născuţi”, crescuţi, alăptaţi de lupi şi cei marcaţi de aceştia se credea că vor aveau un destin
mare, de conducători, întemeietori şi legiuitori, tradiţie preluată din cele mai vechi timpuri, de la daci şi predaci.
Lupta pentru supravieţuire îi va obliga pe daci să înveţe, dacă nu să copieze comportamentul lupilor, să se identifice cu una dintre
cele mai sălbatice creaturi care trăiau în zona Carpatică şi să o adopte ca pe un strămoş, model de urmat, dar şi acceptat ca zeu
protector asupra câmpiilor, munţilor şi a oamenilor. Aşezaţi la hotarul dintre Europa şi Asia, predacii, dacii şi urmaşii lor se vor
vedea nevoiţi, în toată istoria lor, să se confrunte cu numeroase neamuri de invadatori şi barbari. Vor fi nevoiţi să-şi pună în
evidenţă tacticile militare preluate de la lupi, ca să poată face faţă oricărei provocări. “În bătălii, lupii sunt mai deştepţi decât
oamenii. Noi, mongolii, de la lupi am învăţat cum se vânează, cum se face o înercuire sau cum se dă o bătălie. La voi, la chinezi,
nici nu sunt haite de lupi, de-aia nu vă merge la război. Pentru că în bătălie nu-ţi foloseşte la nimic faptul că ai ţinuturi întinse şi
puzderie de oameni, în victorie sau în înfrângere ceea ce contează este dacă eşti lup sau oaie.” (Jiang Rong – Totemul Lupului)
La începutul capitolului am precizat strania extindere a stindardului dacic în întreaga Europă şi în Asia, prin influenţa dacilor,
romanilor, goţilor şi probabil, a hunilor, fiind preluat şi de popoarele pastorale din Asia Centrală.
Peste ani de la acest împrumut, dacii şi urmasii lor, valahii, vor trebui din nou să interacţioneze cu lupul, dar de data aceasta,
vânându-l.
Rând pe rand, popoarele sub semnul lupului, purtând stindardul cu cap de lup şi coadă de zmeu vor părăsi spaţiul asiatic, căutând
noi terenuri şi civilizaţii pe care să le supună. Primii vor fi cumanii, din familia triburilor turcice – kipceak, care, purtând stindardul
draco, alături de maghiari şi de pecenegi, vor fi o permantentă ameninţare la adresa cnezatelor şi voievodatelor româneşti de la
începutul mileniului II.
Vor urma mongolii, numiţi în istoria noastră şi tătari, care vor transforma într-o baie de sânge ţinuturile est şi central europene,
urmărind chiar extinderea Regatului maghiar. În mod ciudat, între valahi şi tătari va exista, de-a lungul istoriei, o oarecare
înţelegere şi toleranţă, chiar dacă în unele vremuri tulburi, vom fi obligaţi să luptăm şi împotriva acestui neam înverşunat.
Existenţa tătarilor, în mod paradoxal, a grăbit formarea ţărilor româneşti la sud şi est de Carpaţi, blocând expansiunea maghiarilor
în aceste teritorii româneşti nou formate.
Apariţia “lupilor” turci din Asia în Europa, aşezarea lor în Asia Mică şi cucerirea Peninsulei Balcanice avea să modifice, în mod
dramatic, situaţia istorică şi geografică a românilor. Cavaleria turcă, având în frunte steagurile de luptă cu cap de lup străvechi,
tivite cu fir de argint, îşi vor face cunoscută prezenţa, în mod insistent, pentru o perioadă de peste 600 de ani în spaţiul
euroasiatici, conducând şi controlând destinele popoarelor după voia lor.
Se pune următoarea întrebare: de ce nu au ridicat la rang de totem calul? Pe care îl au tovarăş şi la muncă şi la luptă… răspunsul îl
găsim la un alt neam care trăia sub totemul lupului : “deoarece caii sunt “studenţii“ oamenilor şi deopotrivă ai lupilor stepei,
atunci cum să ajungă obiect de veneraţie al maestrului un “studenţaş“ ? Pe când lupul n-a ajuns niciodată să fie pus în frâu de
oamenii din partea locului, ci niciun instinc şi nicio calitate a sa n-au ajuns să fie deprinse întru totul de către om nici după mii de
ani e învăţătură. În realitate, lupul domneşte peste tot ce este în stepă, aşezat fiind în locul cel mai înalt de unde poate scuta
toate complicatele întrepătrunderi” (Jiang Rong – Totemul lupului).
Pentru poporul român, lupul este o dominantă mitică. Este prezent nu numai în stindardul dacic sau în reprezentări întilnite la
diverse monumente. Motivul lupului apare în covoarele populare ţesute, în sculpturi realizate în lemn, în ceramică (îl întâlnim la
ceramica de Cucuteni). Şi nu surprinzător, apare în arhitectura lăcaşurilor de cult: biserici, mănăstiri dar si in tradițiile bisericesti și
populare.
. Conform calendarului ortodox, la 23 august se face pomenirea Sfântului Mucenic Lup, care a trăit la sfârşitul veacului al treilea şi
începutul veacului al patrulea, fiind servitorul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie (Dumitru).
În tradiția populară se crede că lupul este singurul animal care poate vedea dracii, alungă bolile copiilor, și însoțește sufletul
mortului spre lumea de dincolo.
De multe ori, copiiilor mici, bolnavi li se schimba numele de botez cu nume de fiare sălbatice: Lupu, Lupa, Lupuşor, Ursu, s.a., în
cadrul unui ritual bine definit, crezând că prin aceasta boala va fi îndepărtată de micuţ.
Termenul de lup, este prezent la români în onomastica, toponime și hidronime.
Întâlnim foarte des în onomastica română, nume de familie derivate din termenul de lup: Lup, Lupu, Lupușor, Lupșor, Lupașcu,
Pașcu, Pașcan, Lupan, Lupei, Farcaș, Farcașiu, Fărcașel, Farcășoaia, ș.a.
La mijlocul secolului al XIII, în zona Vâlcei, conducător al unei formațiuni statatele era cneazul Farcaș, pomenit în Diploma
Ioaniților din anul 1247. Este posibil ca numele real al cneazului Farcaș să fi fost Lupu. Scribii care au întocmit Diploma, i-au tradus
numele, obicei uzitat în cancelaria regală, în Farcaș, care în limba maghiară înseamnă tot lup. În limba slavonă termenul de lup se
traduce prin „Vâlc”, cea ce duce la identificarea originii numelui județului Vâlcea. Mai mult decât atât reședința județului Vâlcea,
este Râmnicu Vâlcea, care se traduce “Roma Lupilor”. Termenul de “râmnic” este utilizat de către cronicarul Grigore Ureche,
pentru a-i defini pe români, “noi de la Râm ne tragem”.
Vasile Lupu domnul Moldovei (n. 1595 – d. 1661) în perioada aprilie 1634 – aprilie1653, era la origine albanez. Fire autoritară și
orgolioasă, domnitorul s-a botezat Lupu, nume cu o sonoritate puternic românească.
În judeţul Alba, în localitatea Lupu, a fost descoperit un important tezaur dacic de argint, îngropat în pământ, probabil în cursul
războaielor daco-romane sau chiar mai timpuriu.
În România există 5 localităţi cu numele de Valea Lupului:
– Valea Lupului, în comuna Baru, judeţul Hunedoara, în zona râului Bărbat, în munţii Retezat, iar localitatea este traversată de
râul Valea Lupului, afluent al Streiului;
– Valea Lupului, în comuna Vultureni, judeţul Bacău, din care face parte şi localitatea Medeleni;
– Valea Lupului din judeţul Buzău, ca localitate componentă a oraşului Pătârlagele, una din cele mai frumoase zone de munte din
judeţul Buzău, în zonă fiind şi o arie naturală protejată, unde se găsesc cîteva exemplare rare de stejar pufos;
– Valea Lupului din judeţul Iaşi, amplasat în zonă metropolitană a oraşul Iaşi. În zonă se practica creşterea animalelor şi cultura
viţei de vie;
– Valea Lupului, în comuna Ghergheşti, judeţul Vaslui, aproape de oraşul Bârlad.
În judeţul Bistriţa-Năsăud, localitatea Ocniţa, comuna Teaca, există situl arheologic Valea Lupului, tip aşezare, încă din epoca
bronzului.
Mai putem menționa și alte localități a căror denumire derivă de la lupi: Lupeni, jud. Hunedoara, Chilia Veche – Lycostomo (Gura
Lupului), s.a.
Nume de hidronime: Râul Lupului, afluent la Bahluiului, judul Iași, Râul Lupu, afluent al Râului Lung, județul Caras Severin, s.a.
“Specia umană a răsărit din animalele sălbatice şi în antichitatea îndepartată oamenii erau posedaţi de o natură animalică, ca cea
a lupilor. Aceasta a reprezentat principalul avantaj pe care s-a bazat specia umană în miile de ani de luptă crâncenă pentru
supravieţuire, numai aşa reuşind să rămână în viaţă. Dacă n-ar fi fost această natură bestială, specia umană de mult ar fi fost
eliminată din competiţie de nemiloasa natură şi de animale. Cu toate acestea, natura brutală, de lup, a constituit totodată şi o
mare ameninţare la adresa civilizaţiei umane. Căci dacă într-o ţară toţi oamenii ar fi ca haitele de lupi, atunci ar ajunge să se ucidă
între ei şi astfel ar sfârşi tragic, dispărând de pe faţa pământului. Specia umană a evoluat tocmai sub imperiul acestei personalităţi
animalice, ce a mânat-o şi a prelucrat-o. … De aceea, dacă specia umană nu ar fi fost pe jumătate sălbatică, nici splendida sa
civilizaţie, aflată într-un necontenit progres, nu ar fi ajuns prea departe. Drumul parcurs de civilizaţiile apusene presupune şi el
această bipolaritate a firii – parte umană, parte animalică, pe când civilizaţia chineză a încercat din răsputeri să meargă pe calea
lipsită de orice sălbăticie. Formal vorbind, apusenii au parcurs un drum al “lupului civilizat”, în timp ce chinezii au ales calea “oii
civilizate”. Oamenii au parcurs traseul de la “lupul străvechi necivilizat” la “lupul străvechi civilizat”, azi îndreptându-se către
“lupul modern civilizat”, iar acum se îndreaptă către “Omul Civilizat”- scris cu litere mari – din viitor.” (Jiang Rong – Totemul
Lupului)
Mai presus de toate, lupul a trăit întotdeauna în perfectă armonie cu natura, cunoscând-o şi stăpânind-o…iar omul a învăţat
”meserie” de la un asemenea dascăl, doar că nu a reuşit să-l depăşească …
Dacă lupul a respectat întotdeana natura mamă, omul s-a dovedit a fi mult mai distructiv în zelul său de a cuceri lumea.
Însă natura umană are un alt atu: ştie să cearnă toate lucrurile şi să aleagă doar pe acelea care-i sunt utile. Şi să le împletească cu
cele pe care le are ca specie, adică să înveţe cum să trăiască în comuniune cu natura… ceea ce nu i-a reuşit întotdeauna !
Românii vor fi nevoiţi, în lungul îndelungatei lor existenţe, să supravieţuiască, asemeni lupilor singuratici într-o masă de lupi ostili,
când asumându-şi rolul lupului alfa, când acceptându-şi, din păcate, resemnat, rolul de lup omega.

OAMENI ŞI AUR
“ … Fură descoperite şi comorile lui Decebal, deşi se aflau sub râul Sargeţia, din apropierea capitalei sale. Căci (Decebal) abătuse
râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte
preţioase – mai ales dintre cele care suportau umezeala -, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după aceea aduse
râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia, (Decebal) pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veşminte şi alte lucruri la fel. După ce
făcu toate acestea, îi măcelări, ca să nu dea nimic pe faţă. Dar Bicilis, un tovarăş al său care cunoştea cele întâmplate, fu luat
prizonier şi dădu în vileag toate acestea.” (Dio Cassius – Istoria romană, LXVIII, 10-15)
Unii cercetători afirmă că povestea ascunderii tezaurului dac de către Decebal este preluată de către Dio Cassius de la Diodor din
Sicilia (80 i.Chr. – 21 i.Chr.). Diodor în a sa Bibliotecă Istorică, scriind despre Eudeleon, o căpetenie a paeonilor, trib din antica
Macedonie, menţioneaza faptul că acesta de frica duşmanilor şi-a ascuns tezaurul în râul Sargenţia. Dio Cassius (cca.163 – cca.
229 d.Chr) care şi-a scris lucrarea între anii 207 – 229, la peste 100 de ani de la moartea lui Decebal, v-a prelua de la Diodor,
episodul cu ascunderea tezaurului a lui Eudeleon, atribuindu-i acest fapt lui Decebal. Până şi numele râului în care s-a îngropat
comoara a fost uşor adaptat, de la Sargenţia la Sargeţia (numele râului având rezonanţe apropiate de Geţia). Acest episod cu
îngroparea tezaurului în albia râului va mai apărea şi în cazul lui Alaric, regele vizigoţilor şi Attila, regele hunilor.
Cert este însă că după moartea lui Decebal, romanii vor duce la Roma o pradă imensă, constând în aur şi argint, precum şi în
obiecte de preţ, turme de animale şi cereale. Valoarea tezaurului transmisă de către Ioannes Lydus (490 – cca.560), în baza
lucrării lui Criton, Getica este de 1.655.000 kg de aur şi 3.310.000 kg de argint.
Chiar dacă istoricul francez Jerome Carcopino (1881 – 1970), reduce această cantitate cu un 0, respectiv 165.500 kg aur şi 331.000
kg argint, tot avem în faţă o cantitate imensă de aur şi argint, care ajunsă la Roma va duce la relansarea economiei Imperiului
Roman, dar şi la scăderea bruscă a preţului aurului (inflaţie).
Este mai mult ca sigur că acest tezaur a lui Decebal, descoperit prin trădare, nu a fost unic. Însuşi Dio Cassius afirmă că bogăţiile
dacilor au fost ascunse şi în alte locuri, precum peşteri, sau dupa cum s-a descoperit în ultima vreme, în gropi ritualice.
Pentru a putea întelege adevărata dimensiune a bogăţiei minereurilor de aur şi de argint din Dacia, şi a priceperii meşteşugăreşti
a dacilor privind utilizarea lor, voi descrie câteva din cele mai impresionante comori descoperite, dar şi despre câteva din acele
comori furate sau pierdute pentru totdeauna.
Tezaurul de la Moigrad, jud. Salaj, este unul dintre cele mai vechi tezaure descoperite în ţara noastră şi unul dintre cele mai vechi
din lume, fiind datat cca. 3500 î.Chr.
Tezaurul a fost descoperit în primavara anului 1912, de către un ţăran din satul Moigrad, comuna Mirşid, judeţul Sălaj, în timp ce-
şi ara bucata de teren de pe dealul Măgura.
Brăzdarul plugului a scos la suprafaţă mai multe bucăţi de metal strălucitoare. Plugarul neştiind din ce fel de material erau
confecţionate a decis totuşi să le ducă acasă pentru a le găsi o folosinţă. Negăsindu-le nici o utilizare în gospodărie a încercat să le
comercializeze la târgul de la Zalău, fără succes însă (?!). Ţăranul s-a deplasat la Cluj, la muzeu, unde a încercat să le vândă, dar
iniţial a fost refuzat de către muzeograf, după care acesta a acceptat să cumpere doar piesele întregi cu o sumă derizorie. Piesele
deteriorate au rămas în posesia ţăranului care le-a aruncat, nefiind niciodată recuperate.
Tezaurul în greutate totală de 856,125 grame, este format din patru piese de aur: idol mare feminin (800 gr.), doi idoli mici
feminini (20,20 gr. si 17,40 gr.) şi un idol masculin (18,525 gr.)
Idolii sunt realizaţi din numeroase foiţe de aur, suprapuse prin batere cu un ciocan greu. Foiţele sunt atât de strâns unite încât par
că sunt sudate.
Specialistii afirmă că idolul mare este reprezentarea stilizată a zeiţei pământului şi a fertilităţii, iar cei trei idoli mici sunt
reprezentări stilizate ale femeilor şi bărbaţilor acelor vremuri.
În satul Perşinari, jud. Dâmboviţa s-a descoperit între anii 1954 -1962, un tezaur compus dintr-o spadă de aur ( greutatea iniţială 3
kg ), însoţită de 12 pumnale scurte din acelaşi material (având o greutate cuprinsă între 230 şi 500 de grame). Vechimea acestui
tezaur este estimată la 3500 de ani. Tezaure asemănătoare au fost descoperite la Tufalău şi Măcin ( topoare şi pumnale de aur).
Tezaurul de la Craiova are o poveste cu adevărat fascinantă. Despre existenţa lui se ştie abia în anul 1926 când Germania, urmare
a hotărârii Comisiei de despăgubiri de la Paris, restituie Romaniei 60 de aplice şi butoni de harnaşament din argint. Se pare că
tezaurul fusese vândut în timpul războiului de către un negustor de antichităţi din Craiova, germanilor. Savantul german Hubert
Schmidt care studiase tezaurul, afirmase că acesta se compunea din 77 piese întregi (aplice şi butoni) şi 13 fragmente de obiecte
diferite. Ori în această situaţie se pare că parte din el nu fusese restituită oficialităţilor române. Se pare că din acest tezaur unele
piese au ajuns peste ocean. În colecţia Institutului de Artă din Detroit (S.U.A) se găseşte un coif din argint aurit, iar la
Metropolitan Museum din New York se află un vas rython din argint. Conform specialiştilor acest tezaur datează din secolul al IV-
lea.
În anul 1982, la 3 km sud vest de oraşul Sveştari (Isperich) din Bulgaria s-a descoperit o mare necropolă getică care cuprinde un
complex de 150 de morminte, printre care şi un mormânt regal. Iniţial specialiştii bulgari au susţinut ideea că în acest mormânt
este îngropat regele get Dromichaietes, dar în prezent majoritatea specialiştilor opinează pentru regele get Cothelas (sec.IV
i.Chr.), cel care a devenit socrul lui Filip al II-lea al Macedoniei în anul 341 i.Chr.
Mormântul constă dintr-un pridvor şi trei camere pătrate. În camera mortuară a fost aşezat trupul regelui get. Arhitectura şi
statuile mormântului dovedesc o mare pricepere a meşterilor care l-au construit. Picturile murale interioare cu personaje stranii,
reprezentând fiinţe fantastice, jumătate femei, jumătate plante, sunt fascinante prin calitatea realizarii lor.
Arheologii bulgari au descoperit într-o cutie de lemn, care conţinea oase carbonizate şi cenuşă o serie de obiecte din aur,
respectiv patru brăţări spiralate, 44 de broşe ornate cu figuri feminine, un inel de aur, o diadema ornată şi 100 de nasturi.
Greutatea tezaurului este de circa 1,50 kg.
În jurul anului 1883 s-a descoperit la Poroina Mare, jud.Mehedinţi un rhyton executat din aur şi argint în greutate de 350 grame.
Rhytonul este o cupă de băut, în forma de corn, terminat la baza lui printr-un cap de taur. Piesa este executată, conform
specialiştilor în secolul IV-lea î.Chr. Nu se cunosc amănunte despre evenimentele care au dus la descoperirea lui, dar se pare că
odata cu această piesă ar fi fost descoperite încă altele, care au dispărut însă.
În anul 1960, în satul Sacoşu Mare, jud. Timiş, un ţăran descoperă un tezaur format din lingouri de aur, bijuterii şi sârme lingouri.
Greutatea totală a acestuia era de 1296,30 grame. Remarcabil faptul că ele sunt realizate dintr-un aur de înaltă puritate- 22 de
carate-.
Descoperit în anul 1980, tezaurul de la Hinova, jud Mehedinţi, fascinează prin multitudinea şi varietatea obiectelor de aur
descoperite. Greutatea totală a tezaurului este aproximativ de 5 kg ; iar vechimea lui de aproximativ 3000 – 3200 de ani.
Tezaurul este format din 9.639 de piese şi conţine: o diademă de aur, 14 brăţări diferite ca model, 92 de pandative, 762 de
mărgele, 8.765 de paiete, 4 inele din aur şi alte obiecte mărunte. Remarcabile sunt două dintre brăţările bărbăteşti, confecţionate
din bare masive de aur şi care cântăresc 469 grame şi respectiv 580 de grame.
Tezaurul de la Cucuteni – Băiceni, jud. Iaşi, are o greutate de aproape 2,0 kg aur pur şi este alcătuit dintr-un coif de luptă, diferite
aplici şi brăţări, nasturi sferoidali în număr de peste 70 de piese. Acest tezaur este considerat un model de măiestrie a geto-
dacilor. Tezaurul a fost descoperit în anul 1959, de un grup de ţărani, într-o lutărie. Specialişti afirmă că tezaurul datează din
secolul al V-lea î.Chr. Remarcabil ca şi execuţie este coiful cu o înălţime de 34,50 cm, diametru variabil de 21-25 cm şi care
cântăreşte aproximativ 500 gr.
Descoperirea mormântului unui conducător getic, înhumat în urmă cu 2300 de ani la Agighiol, jud.Tulcea, ne prezintă prin bogăţia
obiectelor găsite, luxul şi fastul princiar al geto-dacilor. Inventarul obiectelor preţioase cuprinde : un coif din placă de argint aurit,
două cnemide ( apărătoare tip jambiere) realizate din foaie de argint artistic lucrate, patru vase scunde stilizate şi decorate cu
motive florale, cupe de argint şi o mulţime de obiecte mărunte – cercei, aplici, bentiţe, coliere, etc. înteresant este că pe unul din
vase este prezentă o inscripţie :’’ Kotis din Beos’’. Să fie oare acel rege enigmatic Cotiso ?
Celebrul coif de la Coţofeneşti, jud.Prahova, a fost descoperit în anul 1926 de către mai mulţi copii într-una din râpele situate în
zona numită „Vârful Fundăturii”. Intrat în posesia ţăranului Alexandru Simion, acesta îl va încredinţa omului de afaceri Ion
Marinescu – Moreanu, pentru a fi vândut la Bucureşti. Vechimea coifului este estimată ca fiind în jurul anului 400 i.Chr. În
greutate de 770 grame coiful a aparţinut mai mult ca sigur unei căpetenii getice, conducator al unei formaţiuni politice din zonă.
În vara anul 1799, ţăranul sârb Nera Vuin, în timpul săpăturilor efectuate pentru plantarea unei vii în curtea sa din Sânnicolau
Mare, judeţul Timiş descoperă unul dintre cele mai fabuloase tezaure, fiind considerat al doilea ca mărime după cel al lui
Tutankhamon.
Nera Vuin a vândut tezaurul unui negustor grec sau armean, el ulterior ajungând la Pesta. Aici au atras atenţia magistrului
municipal care le-a confiscat şi le-a predat autorităţilor austro-ungare. Despre Nera Vuin nu se mai pomeneşte în actele timpului ,
dar ştim că soţia acestuia a fost de două ori în audienţă la Împaratul austro – ungar, cerându-şi partea de recompensă, fără nici un
rezultat însă.
În greutate totală de 9,945 kg, aur de 21 şi 22 de carate, tezaurul este format din 23 piese: 7 cani mari, 1 platou, 4 boluri, 4 cupe,
3 cupe zoomorfe, 2 oale întinse, 1 corn de băut, 1 bol de supă.
Vasele sunt bogat ornate cu scene în care sunt implicate oameni şi animale, şi chiar scene de luptă. Datarea lui este un motiv de
dispută între specialişti care oscilează între secolele V şi X d.Chr. La fel de disputată este şi originea lui: bactriană, sasanidă,
iraniană, turanică, nord-pontică, bizantină, vest-hunică, avară, avaro-bulgară, pecenegă, hazară, maghiară, cumană, pecenego-
cumană, turcă, maghiară sau română
Pe vasele tezaurului sunt înscrise trei tipuri de inscripţii:
– o inscripţie în limba greacă, care apare de două ori, pe două castroane pereche.
– o inscripţie cu caractere greceşti dar într-un limbaj non-grec care apare pe vasul cu toartă, cunoscută sub denumirea de
“Inscripţia Buila”.
– scurte inscripţii scrise cu caractere runice ce apar pe 13 obiecte.
Toate aceste inscripţii au fost cercetate, analizate şi interpretate de numeroşi specialişti, care însă au ajuns la concluzii cu totul
diferite.
Pe vasul cu toartă este inscripţionat un text care conţine şi doua nume: jupanii Builă/Burilă şi Butaul.
Textul: „+ Buila zoapan teci diretoiri Butaul zoapan targori itziri taici” este tradus de unii cercetători sub varianta : jupanul Builă a
dispus facerea acestui vas, iar jupanul Butaul l-ar fi destinat pentru băut. S-a încercat şi o asimilare, şi o traducere cu ajutorul
limbii tătare: „+ buila zoapan tesi dugetugi butaul zoapan tagrogi içigi taysi”, respectiv: „Cupă de băut dăruită de Butaul Jupan
pentru uzul exclusiv şi nelimitat al lui Buyla Jupan) „.
Alţi specialisti opinează însă că tezaurul de la Sânnicolau Mare, ar fi fost donat de către cei doi jupani, tată şi fiu, unei biserici,
piesele fiind utilizate ca obiecte de cult, inscriptia mentionand acest lucru; iar evenimentul ar fi avut loc undeva in jurul anului 786
d.Chr.
În prezent tezaurul se află la Kunsthistorisches Museum din Viena.
Un alt tezaur care se afla la Kunsthistorisches Museum din Viena este cel descoperit în anul 1797 la Şimleul Silvaniei, judeţul Sălaj.
Prima parte a acestui tezaur a fost descoperită de doi copii ciobani care culegeau prune, iar a doua parte a fost descoperită în
anul 1889 de către nişte muncitori zilieri care lucrau la scos cartofi. În prezent o parte din tezaur este expusă la muzeul vienez iar
partea descoperită în anul 1889, este la Budapesta. Partea de tezaur expusă la Budapesta este compusă din 73 de piese de aur şi
argint în greutate totală de 8 kilograme.
În muzeul vienez mai sunt expuse obiecte descoperite la Moroda, jud. Arad (un colan), la Marca, jud.Sălaj (două colane), la
Someşu Cald, jud.Cluj (un lanţ din inele duble, cu un pandativ rotund), la Orăştie,jud. Hunedoara (o brăţara dacică din argint
aurit). Un alt tezaur găzduit în muzeu este tezaurul de la Sălişte, judetul Alba, numit şi “Tezaurul de la Cioara”. Descoperit în anul
1820 de către ţăranul Matei a lui Ştefan Molodeţ acesta era constituit din 64 de piese de argint.
În anul 1953, în zona unei cariere de piatră din localitatea Sâncrăieni, judeţul Harghita s-a descoperit un tezaur din argint, în
greutate de 3,5 kilograme, compus din 18 piese. Treisprezece din obiecte sunt cupe cu picior de susţinere, al căror exterior este
bogat ornamentat. Celelalte obiecte sunt: două vase tronconice, două brăţări din bară de argint şi o fibulă cu picior. Vechimea lor
este apreciata ca fiind sec. I î.Chr.
Istoria “Tezaurului de la Pietroasele” sau al “Clostii cu pui de aur” cum este denumit popular a început în anul 1837, când doi
ţărani, Ion Lemnaru şi Stan Avram, din satul Pietroasele, jud. Buzău, descoperă celebra comoara. Chiar dacă iniţial au dorit să-l
păstreze, îl vând ulterior unui negustor, Anastase Tarba-Verusi, pentru o sumă foarte modestă. Acest negustor barbar prin
comportament, nerealizănd valoare lor istorică, le distruge, tăindu-le cu toporul, aruncând pietrele preţioase căzute din piese. În
urma diferendului apărut între acest negustor şi George Frunză-Verde, vecin al pământurilor boiereşti pe care fusese descoperit
tezaurul, ştirea despre existenţa lui ajunge la domnitorul Ţării Româneşti, Alexandru Ghica.
În urma intervenţiei lui Mihalache Ghica, banul Craiovei şi Petrache Poienaru, un fel de ministru al învăţământului, tezaurul este
depus în muzeul Ţării Româneşti din Bucureşti.
Tezaurul iniţial a fost alcătuit din 12 piese, având o greutate totală de 19 kg de aur pur. Din ce piese este alcătuit tezaurul ?
În primul rând o tavă plată rotundă, cântărind 7,13 kg, apoi o fibulă de mari dimensiuni, concepută sub forma unei păsări de
pradă, în greutate de 817 grame şi alte trei fibule mici. Alt obiect reprezentativ este un vas de aur, având în centru o statuetă,
înfăţişând o divinitate feminină. În jurul acestei statuete sunt reprezentate două cercuri concentrice care cuprind 16 personaje,
zei şi zeiţe, şi scene de vânătoare. Alte obiecte sunt : un ulcior zvelt, fusiform, două cupe bogat ornamentate şi trei colane lucrate
extrem de fin.
De ce poartă acest tezaur numele de’’Cloşca cu puii de aur’’ ? Pentru că imaginaţia poporului a identificat fibula cea mare cu
’’cloşca’’, cele trei fibule mai mici cu ’’puii’’ iar tava plată cu ’’cuibul cloştii’’.
Descrierea şi interpretarea decoraţiunilor de pe piese şi atribuirea acestui tezaur goţilor, a făcut-o Alexandru Odobescu, care prin
diferite supoziţii, dovedite false, numeşte şi posibilul deţinător al acestuia, Gainas, rege got, favorit al împăratului Arcadius ( 395 –
408).
Greşeala lui A. Odobescu a fost foarte mare pentru că ea s-a întipărit în mintea generaţiilor următoare, perpetuând mai departe
acea credinţă că tot ce e bun şi frumos trebuie atribuit străinilor şi nu băştinaşilor.
Tezaurul de la Pietroasa este de origine DAC şi nu got, şi spre argumentarea acestui fapt concură trei argumente :
1.realizarea acestui tezaur s-a făcut în atelierele meşteşugăreşti dacice atât de răspândite pe teritoriul ţării, dovedite arheologic.
Astfel la Sarmizegetusa exista un atelier de orfevrieri atât de bine specializat încât realizările lor artistice, constând în bijuterii şi
statuete, se răspândiseră pe întreg teritoriul ţării, fiind căutate şi preţuite şi în exterior. Totodată realizările artistice anterioare,
pline de gust şi refinament, confirmă executarea acestui tezaur de meşteşugarii daco-geţi. Cercetăriile ştiinţifice confirmă că aurul
folosit la executarea obiectelor aparţinătoare tezaurului, este extras din minele Daciei.
2.reprezentările de pe vasul de aur, ne confirmă că nu sunt zeităţi de factură germanică, ci aparţinătoare lumii geto-dace timpurii,
personajul central al tăvii fiind Geea iar personajele înconjurătoare ’’ Zeii cei Mari ’’ pelasgii.
3.al treilea argument este legat de încercările sde traducere a inscripţiei de pe unul din colane. Sensibilizaţi de atribuirea făcută
de Al. Odobescu goţilor, diferiţi cercetători germani sau germanişti au căutat să traducă inscripţia folosindu-se de scrierea runică.
Iată câteva din rezultatele concluziilor lor :
-UTAN NOTI HAILA = ferit de necazuri, noroc
-GUTANI AD HAILAG = preasfinţit obiect aparţinător lui Odin
-GUTA NIOWI HAILAG = dedicat noului templu al goţilor
-GUTANIO WI HAILAG = dar consacrat din partea femeilor.
Iată cum un singur text provoacă o seamă de traduceri care mai de care mai diferite şi mai pretenţioase lipsite de realitate. După
studii îndelungate, cercetătorii germani ajung sa-şi de-a seama că au făcut o greşeală catastrofală în traducerile lor, cuvântul
HAILAG neexistând în limba gotica. Tot eşafodajul construit de ei pică, textul nu este gotic şi nici literele runice (cu toate că se
aseamănă).
Nicolae Densuşianu traduce acest text, scris în vechea latină vulgară, folosindu-se de enigmatica scriere a plutaşilor de pe Bistriţa,
semne rămase prin timp, identice cu cele ale proto-dacilor, ca o mărturie peste veacuri a identităţii Poporului Român.
Textul tradus pare să aibă două variante :
-VULCHATIOS O FICET – sau – VELCHANU A FĂCUT
ceea ce sună foarte aproape de limba română !
Ca o paranteză, aici, vom pomeni din nou de scrierea veche dacă, amintind şi că atunci când s-a elaborat alfabetul gotic – runele –
şi când Chiril şi Metodiu, în anul 862, au întocmit scrierea chirilică, această scriere străveche a slujit ca model noilor alfabete. Nu
trebuie omis nici faptul că românii au preluat foarte repede alfabetul chirilic, folosindu-l în mod uzual, mai ales şi datorită
asemănării cu vechiul lor alfabet.
Dacă toate aceste argumente nu par suficiente, voim reda şi concluziile trase de o serie de cercetători iluştri ai pieselor tezaurului,
care vor repara afirmaţia greşită a lui Odobescu :
JOSEPH ANNETH – ’’ Caracterele acestei inscripţii sunt întru-toate asemănătoare cu cele pelasge’’.
A. LABARTE – ’’ În nici un caz nu se poate presupune că aceste obiete preţioase ar fi fost fabricate de industriaşi goţi. Goţii erau
cultivatori de pământ şi soldaţi şi peste tot jefuitori desfrânaţi. Aceste calităţi bune şi rele ale lor nu se unesc nici într-un caz cu
artele si nu e posibil să fi existat vreodată în colibele lor din mijlocul pădurilor, ateliere care să poată fabrica obiecte aşa de
elegante de aur şi de un preţ aşa de mare’’.
CEZAR BOLLIAC – ’’ Zică cine orice va zice, zvârcolească-se oricât vor putea arheologii noştri, vasele de la Pietroasa sunt vase dace,
cu stil dacic, pentru un cult în Dacia’’.
NICOLAE DENSUŞIANU – ’’ Tezaurul de la Pietroasa nu este nici gotic, nici bizantin, nici după forma, nici după genul de
ornamentare al obiectelor, nici după mitologice ce le reprezintă, (. . .).
Fără îndoială că noi avem aici resturile unui tezaur religios, compus din diferite obiecte preţioase, ce au fost consacrate în timpuri
îndepărtate unui templu ilustru, al Mamei Mari, ai lui Apollo – Hyperboreul în ţările de la Dunărea de Jos’’.
FLORIN OLTEANU – ’’ Nu voi intra în amănunte, dar voi face precizarea că piesele din tezaurul de la Pietroasa aveau o
funcţionalitate astronomică şi astrologică, ceea ce demonstrează că civilizaţia geto-dacă deţinea un bagaj de cunoştinţe despre
organizarea Cosmosului’’.
Nimeni nu afirmă că acest tezaur la un moment dat, nu ar fi aparţinut goţilor, dar el mai mult ca sigur a fost jefuit de la daco-geţi.
Există însă foarte multe dovezi şi informatii despre tezaure descoperite, dar ulterior înstrăinate, furate sau pur şi simplu pierdute.
Vom aminti câteva din acestea împreună cu evenimentele care au dus la descoperirea dar şi la dispariţia lor.
În anul 1543 câtiva luntraşi mureşeni, căutând un loc bogat în peşte, s-au mutat de pe râul Mureş, pe afluentul său râul Strei.
Urcând pe firul apei au dat peste un arbore prăbuşit în apă, în urma eroziunii malurilor. În zona rădăcinilor smulse din mal au zărit
ceva strălucind atât pe mal cât şi în apă. Săpând în perimetrul rădăcinilor au dat peste o ascunzătoare realizată din piatră în care
au găsit nu mai puţin de 40.000 de galbeni, care purtau efigia regelui macedonean Lysimah, şi o mulţime de sloiuri de aur (aur
neprelucrat).Toate aceste evenimente sunt relatate cu lux de amănunte de către istoricul medieval Wolfgang Lazius (n.1514 –
d.1565).
Pescarii şi-au împărţit comoara între ei, după care au pornit spre Alba Iulia, cu intenţia să găsească vreun negustor dispus să le
cumpere monedele. Încercarea lor de a vinde comoara a ajuns la urechea guvernatorului Transilvaniei, influentul cardinal George
Martinuzzi – Fráter György (n.1482 – d.1551), arhiepiscop de Esztergom (Strigoniu). Acesta a dispus arestarea luntraşilor,
confiscarea monedelor şi a sloiurilor de aur, şi supunerea lor la tortura. În urma caznelor la care au fost supuşi, pescarii au
destăinuit locul unde găsiseră comoara. Fráter György a dispus efectuarea unei anchete şi cercetarea locului cu pricină.
După aceste evenimente Martinuzzi şi-a cumparat o serie de moşii, iar la Vinţu de Jos, jud. Alba, a construit un sobru dar frumos
castel, în stil renascentist.
Ştirea îmbogătirii subite a cardinalului a ajuns la urechile Împăratului Sfântului Imperiu Roman, Ferdinand de Habsburg (n.1503 –
d.1564) care la trimis spre cercetare la Vinţu de Jos, la inceputul luni decembrie 1551, pe omul său de încredere, generalul spaniol
Giovanni Battista Castaldo (n.1493 – d.1563). În noaptea de 17 decembrie 1551, soldatii care-l însoţeau pe generalul spaniol l-au
ucis pe cardinal şi au devastat castelul.
În castelul de la Vinţu de Jos, Castaldo a găsit doar 2000 de monede de aur din tezaurul descoperit de luntraşii mureşeni, însă
conform istoricului medieval Wolfgang von Bethlen, în ascunzătorile castelului de la Gherla, altă reşedinta a lui Martinuzzi, s-au
găsit 250.000 de monede de aur (1250 kg. aur), 554,60 kg de aur neprelucrat, 12,70 kg de sloiuri de aur, 880,86 kg de argint
neprelucrat, 296,38 kg de sloiuri de argint şi 4000 de monede tip Lysimah (20 kg. aur). Pe lângă această bogaţie, impresionante
erau şi bunurile cumpărate de către cardinal: o masă mare de argint cu 4 vase aurite, cupe, coliere, inele, mobile veneţiene,
panoplii de arme, oglinzi, covoare de Ispahan şi 300 de cai arăbeşti.
Socotind, la cursul lunii ianuarie 2013 valoarea averii lui Martinuzii, aferentă numai cantităţilor de aur şi argint vom ajunge la
impresionantele cifre de 52.053.363,60 euro, respectiv, 227.986.491,00 lei. Nu mai punem la socoteală domeniile şi castelele
dobândite de acesta cu toate dotarile luxoase. Din păcate toată această avere a luat drumul Vienei intrând în visteria lui
Ferdinand de Habsburg.
Deoarece Imparatul Ferdinand de Habsburg şi-a asumat responsabilitatea pentru uciderea lui George Martinuzzi, papa Iuliu al III-
lea i-a absolvit de vină, în anul 1555, pe generalul Castaldo şi pe toţi participanţii la asasinat.
Întrebarea pe care şi-o pun în prezent istoricii, dar şi noi este: au descoperit într-adevăr romanii comoara lui Decebal sub apele
Streiului, sau au descoperit-o luntraşii de pe Mureş ? Sau pe Valea Streiului au existat mai multe tezaure îngropate ?
În anul 1803, la începutul toamnei, un copil pe nume Ilisie Popa, care se juca pe dealul Aninişului, în vecinătatea Văii Streiului,
avea să descopere o monedă de aur. Copilul avea să-şi cheme tatal la locul evenimentului. Arimie Popa avea să descopere, în
urma săpăturiilor efectuate într-o singură noapte o adevarată avere: 246 de monede de aur. Săpăturile efectuate în alte nopţi
aveau să-i aducă un câstig triplu.Temându-se de curiozitatea vecinilor Arimie, nume parcă predestinat povestirii, a predat o parte
din bani, stăpânirii de la Alba Iulia, iar o parte i-a păstrat, ascunzându-i. Vestea descoperirii monedelor de aur, avea să declanşeze
o adevărată „goană după aur”. Ţăranii dar şi domnii îşi lăsau lucrul şi colindau dealurile înconjurătoare în căutare de aur. Puţini au
fost însă norocoşi, asemeni preotului din Vâlcelele-Bune, care săpând pămânul într-o pădure avea să dea peste o ulcică în care se
aflau 400 de galbeni, şi care purtau pe una din feţe imaginea unei păsari cu aripile desfăcute, iar pe verso legenda „Koson”. Un alt
norocos, un cărbunar din Sibişel a descoperit la rândul lui 1000 de cosoni. Toate aceste monede 2.143 de bucăţi, au luat însă
drumul spre monetăria imperială din Alba Iulia unde, din ignoranţă, au fost topite şi transformate în lingouri !
Tezaure monetare descoperite, dar care nu au ajuns la noi, au fost localizate în diverse zone ale ţării. În cartierul Luşca, al oraşului
Năsăud, jud. Bistriţa – Năsăud au fost descoperite în anul 1842, 34 de monede, care au dispărut însă; la Tonciu, acelaşi judeţ, din
160 de piese descoperite s-au păstrat până în ziua de azi, 19 bucăti; la Almaş, jud. Arad, din 200 de monede descoperite în anul
1964, 186 au dispărut, tezaurul descoperit în timpul primului război mondial în nordul Moldovei s-a evaporat înainte de a fi
cercetat de către oficialităţile române aflate în plină retragere în faţa armatei austro-ungare.
*
Este un lucru ciudat faptul că în general, arheologii de profesie, foarte arar reuşesc să descopere tezaure sau cel puţin obiecte de
aur şi argint. Descoperirea lor este făcută în general de către profani sau în cazul care îl vom aminti, de jefuitorii de comori.
“În fapt, s-a reţinut în sarcina suspecţilor că, în perioada 1998 – 2007, s-au constituit într-o asociaţie infracţională, care a
desfăşurat activităţi sistematice de detecţii şi săpături neautorizate în situl Sarmizegetusa, monument UNESCO, în urma cărora s-a
sustras şi valorificat ilegal mai multe tezaure arheologice pe piaţa neagră a antichităţilor (internă şi internaţională), care au fost
pierdute pentru Patrimoniul Cultural Naţional.” (comunicat al Inspectoratului General al Poliţiei Române)
După anul 1990, în zona Sarmisegetusei, dar şi a împrejurimilor începuseră să apară fel de fel de personae, care mai de care, mai
dubioase. Membrii ai unor aşa numite “Societăţi sau Institute de istorie”, dotaţi cu aparatură ultramodernă (detectoare de
metale) aveau să răscolească împrejurimile Gradiştei Muncelului, în căutarea comorilor dacilor.
Dacă la început insistenţa lor nu a fost luată în seamă de autorităţile române, aceasta a generat o adevărată mafie locală şi
internaţională specializată pe căutarea şi comercializarea artefactelor dacice.
Între anii 1990 şi 2007, “braconierii arheologi” aveau să scoată din ţară cantităti imense de brăţări de aur, monde de aur, vase şi
bijuterii, coloane dacice, s.a.
Iniţial s-a crezut că s-a descoperit un singur tezaur, care a fost traficat pe piaţa neagră internaţională, dar ulterior, în urma
cercetărilor efectuate de autorităţi s-au identificat cel puţin 5 tezaure descoperite, care au luat calea occidentului.
În anul 2000 au apărut primele zvonuri despre existenţa unor brăţări de aur dacice fabuloase, în număr de 24.
Inerţia şi nepăsarea autorităţilor româneşti din acele timpuri, vis-a-vis de acest trafic de aur, avea să ducă la generarea unor
costuri uriaşe privind recuperarea bunurilor, atât prin re-cumpărarea lor, cât şi prin plata zecilor ore de muncă efectuate de
poliţişti, magistraţi, specialişti în istorie, s.a. Brăţările au fost identificate şi recuperate din Germania, Elveţia şi Statele Unite ale
Americii. Ciudat este faptul că traficanţii au vândut aceste brăţări pe preţuri derizorii, între 20.000 şi 30.000 euro bucata, cea ce
ne conduce la ideea că “mărfurile” vândute de ei, erau în cantităţi mari, cea ce le permitea să facă un discount cumpărătorului !
Până în prezent sau adus în ţară 13 bratari de aur, descoperite în mai multe locuri în zona Sarmisegetusa. Brăţările au greutăţi
cuprinse între 682,30 grame şi 1.196,03 grame. Lungimea lor este de asemenea variabilă, între 177,20 cm, cea mai scurtă, şi
aproape trei metri (288 cm). Valoarea estimată de specialiştii români pentru cele 13 bratari este de 6.500.000,00 euro.
În anul 2007, o serie de persoane influente, pentru a abate atenţia românilor de la aceste brăţări, au început să lanseze zvonul că
acestea ar fi contrafăcute, false. Analizele efectuate au demonstrat că bratarile spiralate sunt executate de meşteşugari daci.
Interesant este faptul că se pare că aceste brăţari au fost găsite în gropi ritualice, depuse în pământ ca ofranda lui Zamolxe, ele
neavând urme de purtare. Brăţările sunt datate ca fiind executate în secolul I i.Chr.
Pe lângă aceste brăţări au fost recuperate şi alte numeroase obiecte preţioase care au fost traficate în Occident şi peste ocean.
Din păcate obiectele recuperate sunt în numar foarte mic faţă de cele care n-au putut fi găsite.
Au existat cazuri când ţarani simpli au descoperit căldări pline cu monede de aur. În anul 1996, un localnic de pe platoul
Luncanilor a anunţat autorităţile statului că a descoperit un cazan plin cu monede de aur, în grădina sa. Bătrânul de 70 de ani, a
pus la dispoziţia autorităţilor comoara, cerând contravaloarea în bani. Se pare însă că statul roman nu a avut mijloacele financiare
necesare să achite întregul lot de monede, astfel că nu la mult timp, un cetăţean român din Orăştie a fost arestat în Ungaria,
având asupra sa 200 de monede de tip “koson”. Prin grija Interpolului, monedele şi contrabandistul au fost returnaţi statului
român.
Printre localnici au început să apară griji legat de descoperirea acestor mari cantităţi de aur, profanarea locurilor sacre şi
blestemul aurului. Mu
ntenii afirmă că s-au înmulţit şerpii veninoşi, aceştia întrand chiar şi în case. Cei care aveau de a face cu aurul dacic erau pedepsiţi
prin muscătura şerpilor, cazuri foarte dese semnalate.
În tradiţia populară a muntenilor, naşterea unui copil handicapat sau necazurile vieţii apărute în familie, sunt puse în directă
legatură cu aurul dacic, acestea fiind urmare a faptului că cel puţin unul din membrii familiei fusese căutător de comori. Oamenii
locului spun că de când au început să se descopere primele comori, câinii şi-au schimbat culoarea, le-au apărut o dungă pe spate
şi au căpătat o “uitătură de lup”. (după Marius Penescu, revista Formula As).
ÎMPĂRAŢI DACO – MOESI AI IMPERIULUI ROMAN
 DECIUS TRAIANUS ( 201 – 251 ; 249 – 251) născut la Sirmium (Sremska Mitrovica)
 HOSTILIANUS ( 230-251 ; 251) născut la Sirmium (Sremska Mitrovica)
 AURELIAN (215-275 ; împărat 270-275) născut la Sirmium (Sremska Mitrovica)
 PROBUS (232-282 ; împărat 276-282) născut la Sirmium (Sremska Mitrovica)
 INGENUUS (cca 220/225 – 260) , împărat 259 – 260, născut la ?
 REGALIANUS ( cca.220/225 – 268; împărat 260 – 268) născut la ?
 AUREOLUS ( cca. 220/225 – 268 ; împărat 268) născut în Provincia Dacia
 MAXIMIANUS HERCULIUS (cca 250-310 ; împărat 286-305) născut la Sirmium (Sremska Mitrovica)
 CONSTANTIUS CHLORUS ( cca. 250 – 306; împărat 293 – 306) născut la ?
 GALERIUS MAXIMIANUS ( cca.250 – 311 ; împărat 293 – 311) născut la Villa Romuliana (Gamzigrad)
 LICINIUS (cca. 263/265 – 325; împărat 308 – 324) născut la ?
 FLAVIUS SEVERUS ( cca. 250 – 307 ; împărat 306 – 307) născut la Nissus (Nis)
 MAXIMINUS DAIA (cca.270 – 313, împărat 308-313) născut la Sarkamen
 CONSTANTIN CEL MARE ( 272 – 337, împărat 306 – 337) născut la Nissus (Nis)
ÎMPĂRAŢII ROMANI
Dinastia Iulio-Claudiană
 Augustus – 16 ianuarie 27 i.Chr. — 19 august 14 d.Chr.
 Tiberius – 19 august – 14 — 16 martie 37
 Caligula – 18 martie 37 — 24 ianuarie 41
 Claudius – 24 ianuarie 41 — 13 octombrie 54
 Nero – octombrie 54 — 11 iunie 68
Anul celor patru împăraţi
 Galba – 8 iunie 68 — 15 ianuarie 69
 Otho – 15 ianuarie 69 — 16 aprilie 69
 Vitellius – 2 ianuarie 69 — 20 decembrie 69
Dinastia Flavilor
 Vespasian – 1 iulie 69 — 24 iunie 79
 Titus – 24 iunie 79 — 13 septembrie 81
 Domitian – 14 septembrie 81 — 18 septembrie 96
Dinastia Antoninilor
 Nerva – 18 septembrie 96 — 27 ianuarie 98
 Traian – 28 ianuarie 98 — 7 august 117
 Hadrian – 11 august 117 — 10 iulie 138
 Antoninus Pius – 10 iulie 138 — 7 martie 161
 Marcus Aurelius – 7 martie 161 — 17 martie 180
 Lucius Verus – 7 martie 161 — martie 169
 Avidius Cassius – 175
 Commodus – 177 — 31 decembrie 192
Dinastia Severilor
 Pertinax – 1 ianuarie 193 — 28 martie 193
 Didius Iulianus – 28 martie 193 — 1 iunie 193
 Septimius Severus – 9 aprilie 193 — 4 februarie 211
 Clodius Albinus – 193 / 195 — 197
 Caracalla – 198 — 217
 Geta – 209 — decembrie 211
 Macrinus – 11 aprilie 217 — iunie 218
 Diadumenian – mai 217 — iunie 218
 Elagabalus – iunie 218 — 222
 Alexandrus Severus – 13 martie 222 — martie 235
Împăraţi din timpul apogeului crizei
 Maximin Tracul – 20 martie 235 — aprilie 238
 Magnus – 235
 Quartinus – 235
 Maximus – 236 — aprilie 238
 Gordian I – 22 martie 238 — 12 aprilie 238
 Gordian al II-lea – 22 martie 238 — 12 aprilie 238
 Pupienus – 22 aprilie 238 — 29 iulie 238
 Balbinus – 22 aprilie 238 — 29 iulie 238
 Gordian al III-lea – 22 aprilie 238 — 11 februarie 244
 Sabinianus – 240
 Filip Arabul – februarie 244 — 249
 Filip II Junior – 244 — 249
 Pacatianus – 248 — 249
 Iotapianus – 248 — 249
 Silbannacus – 249?
 Sponsianus – 249?
 Decius – 249 — iunie 251
 Priscus – 249 — 251
 Licinianus – 250
 Herennius Etruscus – 251 — iunie 251
 Trebonianus Gallus – iunie 251 — august 253
 Hostilian – iunie 251 — 251
 Volusianus – 251 — august 253
 Aemilian – august 253 — octombrie 253
 Valerian – 253 — iunie 260
 Uranius Antoninus – 253 — 254
 Gallienus – 253 — septembrie 268
 Saloninus – 260
 Ingenuus – 258 sau iunie 260
 Regalianus – 260
 Macrianus Major – 260 — 261
 Macrianus Minor – 260 — 261
 Quietus – 260 — 261
 Mussius Aemilianus – 261 — 261 sau 262
 Aureolus – 268
 Postumus – 260 — 269
 Laelianus – 269
 Marius – 269
 Victorinus – 269 — 271
 Domitianus – 270 — 271
 Tetricus I – 271 — 274
Imperiul Illyrian
 Claudius II Gothicus – 268 — august 270
 Quintillus – august 270 — septembrie 270
 Aurelian – august 270 — 275
 Septimius – 271
 Tacitus – noiembrie / decembrie 275 — iulie 276
 Florianus – iulie 276 — septembrie 276
 Probus – iulie 276 — septembrie 282
 Saturninus – 280
 Proculus – 280
 Bonosus – 280
 Carus – septembrie 282 — iulie / august 283
 Numerian – iulie / august 283 — noiembrie 284
Dominate
 Diocletian – 20 noiembrie 284 — 1 mai 305
 Maximian – 1 aprilie 286 — 1 mai 305
 Galerius – 1 mai 305 — mai 311
 Severus II – august 306 — 16 septembrie 307
 Maxentius – 28 octombrie 306 — 28 octombrie 312
 Maximian – 307 — 308
 Constantin I cel Mare – 307 — 22 mai 337
 Domitius Alexander – 308
 Licinius – 11 noiembrie 308 — 18 septembrie 324
 Maximinus Daia – 1 mai 310 — iulie / august 313
 Valerius Valens – decembrie 316 — 1 martie 317
 Martinianus – iulie 324 — 18 septembrie 324
 Constantin II – 337 — 340
 Constantius II – 337 — 361
 Constant – 337 — 350
 Magnentius – ianuarie 350 — 11 august 353
 Vetriano – cca. 350
 Nepotianus – cca. 350
 Iulian Apostatul – noiembrie 361 — iunie 363
 Iovianus – 363 — 17 februarie 364
Dinastia Valentiniană
 Valentinian I – 26 februarie 364 — 17 noiembrie 375
 Valens – 28 martie 364 — 9 august 378
 Procopius – septembrie 365 — 27 mai 366
 Gratian – 24 august 367 — 383
 Valentinian al II-lea – 375 — 392
 Magnus Maximus – 383 — 388
 Flavius Victor – cca. 386 — 388
 Eugenius – 392 — 394
Imperiul Britannic 286 — 297
 Carausius – 286 — 293
 Allectus – 293 — 297
Dinastia Teodosiană
 Teodosius I cel Mare – 379 — 17 ianuarie 395
 Arcadius – 383 — ianuarie 395
 Honorius – 23 ianuarie 393 — 395
Imperiul de Apus
 Honorius – 395 — 15 august 423
 Priscus Attalus – 409 — 410
 Priscus Attalus – 414 — 415
 Constantin al III-lea – 407 — 411
 Constant al II-lea – 409 — 411
 Iovinus – 411 — 413
 Sebastianus – 412 — 413
 Constantius III – 421
 Iohannes – 423 — 425
 Valentinian al III-lea – 425 — 16 martie 455
 Petronius Maximus – 17 martie 455 — 31 mai 455
 Avitus – iunie 455 — 17 octombrie 456
 Majorian – 457 — 2 august 461
 Libius Severus – 461 — 465
 Anthemius – 12 aprilie 467 — 11 iulie 472
 Olybrius – iulie 472 — 2 noiembrie 472
 Glycerius – 5 martie 473 — iunie 474
 Julius Nepos – iunie 474 — 25 aprilie 480
 Romulus Augustus – 31 octombrie 475 – 4 septembrie 476
Împăraţii bizantini – Imperiul roman de răsărit
• Constantin I cel Mare (324 – 337)
• Constans (337 – 350)
• Constantius II (337 – 361)
• Iulian II Apostatul (361-363)
• Iovianus (363-364)
• Procopius (365)
• Valens (364-378)
• Theodosius I cel Mare (379-395)
• Arcadie (395 – 408)
• Teodosie al II-lea (408 – 450)
• Sf. Marcian (450 – 457), pomenit la 17 februarie
• Leon I (457 – 474)
• Leon al II-lea (474)
• Zenon (474 – 475)
• Basiliscus (475 – 476)
• Zenon (a doua oară: 476-491)
• Anastasie I (491 – 518)
• Iustin I (518 – 527)
• Sf. Iustinian cel Mare (527 – 565), pomenit la 14 noiembrie
• Iustin al II-lea (565 – 578)
• Tiberiu Constantin (578 – 582)
• Mauriciu (582 – 602)
• Focas „Tiranul” (602 – 610)
• Heraclie (610 – 641)
• Constantin şi Heraklonas (641)
• Constans al II-lea Pogonatul (641 – 668)
• Sf. Constantin cel Nou sau Constantin al IV-lea (668 – 685), pomenit la 3 septembrie
• Iustinian al II-lea (685 – 695)
• Leontius (695 – 698)
• Tiberius al II-lea (698 – 705)
• Iustinian al II-lea (a doua oară: 705 – 711)
• Filip Bardanes (711 – 713)
• Anastasie al II-lea (713 – 715)
• Teodosie al III-lea (715 – 717)
• Leon al III-lea Isaurianul (717 – 741)
• Constantin al V-lea Copronimul (741 – 775), iconoclast
• Leon al IV-lea Khazarul (775 – 780)
• Constantin al VI-lea Orbul (780 – 797)
• Drept-credincioasa Împărăteasă Irina (797 – 802); a restabilit cultul icoanelor
• Nichifor I Genikos (802 – 811)
• Mihail I Rangabe (811 – 813)
• Leon al V-lea Armeanul (813 – 820)), iconoclast
• Mihail al II-lea Amorianul („Bâlbâitul”) (820 – 829)
• Teofil (829 – 842)
• Teodora a II-a (842 – 855)
• Mihail al III-lea Bețivul (855 – 867)
• Vasile I Macedoneanul (867 – 886)
• Leon al VI-lea „Filozoful” (886 – 912)
• Alexandru (912 – 913)
• Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913 – 920)
• Roman I Lecapenos (920 – 945)
• Constantin al VII-lea Porfirogenetul (a doua oară: 945 – 959)
• Roman al II-lea Lecapenos (959 – 963)
• Nichifor al II-lea Focas (963 – 969)
• Ioan Tzimiskes (969 – 976)
• Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976 – 1025)
• Constantin al VIII-lea Porfirogenetul (1025 – 1028)
• Roman al III-lea Arghir (1028 – 1034)
• Mihail al IV-lea Paflagonianul (1034 – 1041)
• Mihail al V-lea (1041 – 1042)
• Constantin al IX-lea Monomahul (1042 – 1055)
• Mihail al VI-lea Bringas (1056 – 1057)
• Isaac I Comnen (1057 – 1059)
• Constantin al X-lea Duca (1059 – 1067)
• Roman Diogenes (1067 – 1071)
• Mihail al VII-lea Duca (1071 – 1078)
• Nichifor al III-lea Botaniates (1078 – 1081)
• Alexie I Comnen (1081 – 1118)
• Ioan al II-lea Comnen (1118 – 1143)
• Manuel I Comnen cel Mare (1143 – 1180)
• Alexie al II-lea Comnen (1180 – 1183)
• Andronic I Comnen (1183 – 1185)
• Isaac al II-lea Anghelos (1185 – 1195)
• Alexie al III-lea Anghelos (1195 – 1203)
• Alexie al IV-lea Anghelos (1203 – 1204)
• Alexie al V-lea Anghelos (1204)
• Constantin XI Laskaris (1204-1205)
Impăraţii Imperiul de la Niceea
• Teodor I Lascaris (1204 – 1222)
• Ioan al III-lea Duca Vataţis (1222 – 1254)
• Teodor al II-lea Lascaris (1254 – 1258)
• Ioan al IV-lea Lascaris (1258 – 1261)
• Mihail al VIII-lea Paleologul (co-împărat între 1259 – 1261)
Impăraţii Imperiul Latin
• Balduin I de Flandra (1204 – 1205)
• Henric I de Flandra (1205 – 1216)
• Pierre de Courtenay (1217)
• Yolanda de Courteney (1217 – 1219)
• Robert de Courteney (1219 – 1228)
• Balduin II (1228 – 1261)
Imperiul Roman de Răsărit (restaurat)
• Mihail al VIII-lea Paleolog (1261 – 1282)
• Andronic al II-lea Paleolog (1282 – 1328)
• Andronic al III-lea Paleolog (1328 – 1341)
• Ioan al V-lea Paleolog (1341 – 1376)
• Ioan al VI-lea Cantacuzino (co-împărat între 1347 – 1354)
• Andronic al IV-lea Paleolog (1376 – 1379)
• Ioan al V-lea Paleolog (a doua oară: 1379 – 1391)
• Manuel al II-lea Paleolog (1391 – 1425)
• Ioan al VII-lea Paleolog (co-împărat între 1399 – 1402)
• Ioan al VIII-lea Paleolog (1425 – 1448)
• Sf. Constantin al XI-lea Paleolog Dragases (1448 – 1453)
Constantinopolul este cucerit în anul 1453, de către Mohamed al II-lea Cuceritorul, în vârstă de 21 de ani.
TRIBURI GETO – DACE
Triburi proto – geto-dace
 Agatarşii – localizaţi în Transilvania şi Moldova de Herodot. Ulterior ei vor fi denumiţi costoboci şi carpi/carpodaci
 Crobizi – localizaţi pe malurile Istrului (Herodot)
 Geţi – de la Munţii Balcanici spre nord pâna la Carpaţi şi zona Dobrogei (Herodot)
 Taurii – localizaţi la gurile Dunării (Herodot)
 Terizi – localizaţi pe malurile Istrului (Herodot)
 Trauşi – localizaţi pe malurile Istrului (Herodot)
 Sigini – localizati la sud de Istru (Herodot). Ulterior sigini vor fi denumiti moesii, mysii sau pur şi simplu geţi de către Tucidide
Triburi geto – dace
 Albocensii – localizați în jurul orașului Alboca, Banat. Menționați de Ptolemeu.
 Ansamensii – localizați pe Someș, în Nord-Vestul Transilvaniei. Tribul este atestat de inscripții romane, un sat purtând numele
acestui trib: vicus Ansamensium.
 Appullii – localizați în jurul orașului Apulum. Sunt menționați de textul antic cunoscut sub numele de Consolatio ad Liviam.
 Biephii / Biefii – localizați în Nord-Estul Banatului. Sunt amintiți de Ptolemeu.
 Biesii – pe malurile Mureșului. Sunt amintiți de Ptolemeu.
 Burii | Buridavensii – capitala Buridava>Ocnele Mari, Oltenia. Sunt menționați de Ptolemeu.
 Carpii | Carpodacii -unul din cele mai mari și importante triburi dacice ce a locuit la est de Carpați până la Nistru.
 Caucoensii -trib dacic, localizat de V.Pârvan în “regiunea de munte din Neamț și Bacău și ținutul spre apus din țara secuilor”.
Caucoensii au fost vecinii de Sud ai costobocilor, locuind Nordul Moldovei, inclusiv în partea carpatică și dincolo de Siret până la
Nistru. Sunt menționați de Ptolemeu.
 Ceiagisii | Keiagisii -trib aflat la Sud de potulatensi, adică în Sud-Vestul Munteniei și Sud-Estul Olteniei (cursul inferior al Oltului).
Sunt menționați de Ptolemeu.
 Costobocii -triburi de daci liberi care au locuit în Nordul și Nord-Estul Daciei.
 Cotensii -unul din principalele neamuri geto-dacice. V.Pârvan îi localizează pe “enigmaticii cotensi” în Estul Daciei, respectiv în
Sud-Estul Moldovei. Sunt menționați de Ptolemeu la sud de ratacensi, caucoensi și biefi.
 Crobizii -trib getic cel mai probabil din Dobrogea, au fost conduși de Isanthes, menționați de Herodot și Ptolemeu.
 Dacii
 Geții
 Harpii -localizați la Nord de gurile Dunării, între Prut și Nistru, sudul Basarabiei. Menționați de Ptolemeu.
 Moesii sau Mysi – localizati de Herodot intre Muntii Balcanici si Dunare
 Obulensii -trib getic localizat după izvoare vechi și după cercetări recente în Estul Dobrogei, unde s-au descoperit numeroase
orașe, posibile capitale ale acestui trib. Tribul obulensilor este menționat de Ptolemeu.
 Oinensii -trib traco-getic, localizat în Estul Moesiei inferioare, adică partea de Vest a Dobrogei Centrale. Sunt menționați de
Ptolemeu.
 Ordyssii | Ordenssos -trib de pe malurile Argeșului.
 Pelii
 Piageții
 Piefigii -localizați de V.Pârvan în Câmpia Munteană.
 Potulatensii -neam dacic, după opinia lui V.Pârvan ar fi populat părțile de Nord ale Olteniei și zona deluroasă din Vestul
Munteniei. Sunt menționați de Ptolemeu.
 Predavensii -trib dacic, localizat la Nord de Mureșul inferior, până aproape de Crișuri.
 Racataii | Racatriaii -triburi dacice de pe teritoriul actualei Ungarii.
 Ratacensii | Racatensii -trib plasat de V.Pârvan în platoul transilvănean dintre Târnave și Someș.
 Sacii -trib dacic, localizat de V.Pârvan în jurul orașului Sacidava, la sud de Axiopolis (Cernavodă).
 Saldensii
 Sargeții -localizați în Vestul Mureșului și pe Siret.
 Sensii | Siensii -trib dacic localizat de V.Pârvan de-a lungul râurilor Ialomița și Buzău adică în partea de Nord-Est a Munteniei,
corespunzătoare județelor Buzău și Brăila.
 Sucii -capitala Sucidava>Corabia, Oltenia
 Tyrageții -localizați pe malurile Nistrului(Tyras).
ORASE DACICE – NUME CUNOSCUTE
ACIDAVA – [Enoşeşti,OT]
AEGYSSUS – [Tulcea,TL]
AIZISIS – [Fârliug,CS]
ALBOCA – neidentificat – Oraş din sudul Banatului, capitala albocensilor.
ALBURNUS – [Roşia-Montană,AB] – Centru dacic al exploatării aurifere.
ALTINUM – [Oltina,CT]
AMPELUM – [Zlatna,AB] – Centru dacic al exploatării aurifere.
AMUTRIUM – [Butoieşti,MH]
APPOLONIA – [Sozopol,BG] – Întemeiat în sec. VII îen de milesieni la Marea Neagră.
APOULON – [Piatra Craivii,AB] – Ipotetic – o posibilă denumire ar fi Ranisstorum.
APULUM – [Alba-Iulia,AB] – Capitala apulilor.
AQUAE – [Călan,HD] – Aşezare geto-dacă cunoscută sub numele roman renumită prin băile sale.
ARCIDAVA – [Vărădia,CS]
ARCOBADAVA – neidentificat – Menţionat de Ptolemeu în Banat.
ARGEDAVA – [Popeşti,ILFOV] – Capitala burilor, oraşul în care s-a născut Burebista.
ARRUBIUM – [Măcin,TL]
AXIOPOLIS – [Cernavodă,CT]
BERHOE – [Băroiu,VL]
BERZOBIS – [Berzovia,CS]
BONONIA – [Vidin,DJ]
BORYSTHENES – [Olbia,RUSIA] – La vărsarea Bugului – vechiul Hypanis.
BRITONIA – [lângă actuala Sarmizegetusa,HD] – Vechiul nume al actualului sat Brătunia.
BURICODAVA – neidentificat – Localitate menţionată într-o inscripţie din Steklen – antica Novae din Bulgaria.
BURIDAVA – [Ocnele-Mari,VL] – Importantă aşezare geto-dacă, aparţinea tribului burilor.
BURIDAVA – [Stolniceni,VL] – Castru roman cu o puternică aşezare civilă în jurul lui.
BUTERIDAVA – neidentificat – Oraş din Dobrogea nordică.
CALLATIS – [Mangalia,CT] – Întemeiat de grecii din Heracleea Pontică în sec. VI îen.
CAPIDAVA – [Capidava,CT]
CARPIS – [Budapesta,HU] – Menţionat de Ptolemeu la N de Aquincum (Budapesta).
CARSIDAVA – [Horodiştea-Păltiniş,BZ]
CARSIUM – [Hârşova,CT] – Veche aşezare geto-dacă lângă care s-a construit un castru roman.
CLEPIDAVA – neidentificat – Menţionat de Ptolemeu sub râul Tyras lângă Dacia.
COMIDAVA – [Bacău,BC] – Locaţie aproximativă.
CUMIDAVA – [Râşnov,BV] – O inscripţie romană atestă numele dacic al cetăţii.
DACIDAVA – [Carei,SM]
DINOGETIH – [Bisericuţa,TL] – Lângă Gărvan.
DOKIDAVA – [Şimleul Silvaniei,SJ] – Ipotetic – situat de Ptolemeu în NV României.
DROBETA – [Drobeta Turnu Severin,MH]
DYONISOPOLIS – [Balcik,BG] – Aşezare grecească întemeiată de milesieni pe malul Pontului Euxin.
GENUCLA – neidentificat – Capitala regelui Zyraxes în Dobrogea.
GERMISARA – [Geoagiu,HD] – În traducere ‘apă caldă’, băile termale regale dacice.
GERMIZENA – neidentificat
GIRIDAVA – neidentificat
HELIS – neidentificat – Capitala regelui Dromichaetes în Câmpia Munteană.
HISTRIA – [Istria,CT] – Întemeiat de milesieni în sec. VII îen la N de Constanţa.
MARCODAVA – [Ocna-Mures,AB] – Ipotetic.
MESEMBRIA – [Neşebâr,BG]
MICIA – [Veţel,HD] – Aşezare dacică apoi un puternic castru roman.
NAPOCA – [Cluj-Napoca,CJ]
NETINDAVA – [Piscul Crăsani,ILFOV] – Ipotetic.
ODESSOS – [Varna,BG] – Întemeiat de milesieni în sec. VI îen la Marea Neagră.
OLBIA – [Parutino,RUSIA] – Întemeiată de milesieni în sec. VII îen la gura Bugului.
PARTISCUM – [Szeged,HU] – Oraş aflat la confluenţa Mureşului cu Tisa.
PATRIDAVA – neidentificat – Menţionat de Ptolemeu în N Moldovei.
PELENDAVA – [Craiova,DJ]
PERBURDAVA – neidentificat – Posibilă denumire a oraşului Piroboridava.
PETRODAVA – [Piatra Neamţ,NT] – Cetatea conţine sanctuare care amintesc de cele din cetăţile din munţii Orăstiei. Se afla in
regatul lui Dicomes.
PIROBORIDAVA – [Poiana-Adjud,VR]
POROLISSUM – [Moigrad,SJ]
POTAISSA – [Turda,CJ]
RAMIDAVA – [Râmnicu-Sărat,BZ] – Locaţia este aproximativă – a fost capitala cotensilor.
RANISSTORUM – neidentificat – Posibilă denumire a oraşului Apoulon.
RECIDAVA – neidentificat
RUSIDAVA – [Drăgăşani,VL] – Aşezare dacică apoi un puternic castru roman ce facea parte din Limes Alutanus.
SACIDAVA – [Topalu,CT] – Vechi oraş dacic în apropiere de Capidava.
SACIDAVA – [Miercurea,SB]
SANGIDAVA – neidentificat – Ipotetic identificat cu aşezarea de la Topliţa după menţiunea lui Ptolemeu.
SARMIZEGETUSA – [Dealul Grădiştii,HD] – Capitala Daciei burebistiene şi postburebistiene.
SETIDAVA – neidentificat – Localizat de Ptolemeu imprecis, după C.Daicoviciu între Nistru şi Nipru.
SINGIDAVA – [Măgura,HD] – Ipotetic – între Bretea Muresului şi Brănişca.
SINGONE – neidentificat – Situat de Ptolemeu în faţa orasului Brigetio.
SORNUM – [Slobozia,IL] – Localizarea este aproximativă, a fost capitala piefigilor.
SUCIDAVA – [Celei-Corabia,OT] – Atestată începând cu mil. III îen.
SUCIDAVA – [Izvoarele,CT]
SUSUDAVA – neidentificat – Localizat de Ptolemeu imprecis, după C.Daicoviciu între Nistru şi Nipru.
TAMASIDAVA – [Brad,BC] – Ipotetic – situat de Ptolemeu pe malul stâng al Siretului.
TAPAE – [Tăpia,HD] – Porţile de fier ale Transilvaniei.
TIASON – [Tinosu,PH] – Ipotetic – situat de ptolemeu în V Munteniei.
TIBISCUM – [Jupa-Caransebeş,CS]
TRIFULAN – neidentificat – Menţionat de Ptolemeu în N Moldovei.
TROESMIS – [Turcoaia,TL]
TSIERNA-DIERNA – [Orşova,MH]
TURREMUCA – neidentificat
ULMETUM – [Pantelimonu de Sus,CT]
ULPIANUM – [Oradea,BH]
UTIDAVA – [Tg. Ocna,BC] – Ipotetic – pe înălţimea Titelca la 500m la S de oras pe râul Trotuş, situat de ptolemeu pe valea Oituzlui.
ZARGEDAVA – [Răcătău-Negri,BC] – Ipotetic – situat de Ptolemeu pe malul stâng al Siretului.
ZIRIDAVA – [Pecica,AR]
ZISNUDAVA – neidentificat
ZUROBARA – [Timişoara,TM] – Menţionat de Ptolemeu în Banat.
ZUSIDAVA – neidentificat – Mentionat de Ptolemeu în NE Munteniei.
ORASE DACICE – NUME NECUNOSCUTE
ALBEŞTI,AG – Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă.
ARDEU,HD – Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă.
ARPAŞU DE SUS,BV – Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă.
BĂNIŢA,HD – Cetate din Complexul Sarmizegetusei care apăra accesul spre capitală dinspre Valea Jiului.
BĂRBOŞI,GL – Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă.
BÂRLĂDEŞTI,VS
BERNADEA,MS – Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă.
BÎTCA DOAMNEI,IS – Cetate dacică întărită cu ziduri de piatră.
BLIDARU,HD – Cetate din Complexul Sarmizegetusei, puternic fortificată în două etape, probabil pe vremea lui Burebista prima
oară şi pe vremea lui Decebal a doua oară.
BREAZA,BV – Cetate dacică întărită cu ziduri de piatră.
BRĂNEŞTI,GL
BUTEA,IS
CÂRLOMĂNEŞTI,BZ
CETĂŢENI,AG – Cetate dacică întărită cu ziduri de piatră.
CIOCLOVINA,HD – Cetate fortificată cu ziduri a căror lăţime variază între 8 şi 14m lăţime. Zidul principal avea 2,5km lungime cu 33
de ziduri perpendiculare.
CIURBEŞTI,IS
CÎMPURI-SURDUC,HD – Cetate dacică întărită cu ziduri de piatră. – Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă.
CLIT,AR – Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă.
COSTEŞTI,HD – Cetate din Complexul Sarmizegetusei, era prima care înfrunta inamicul care se îndrepta spre capitală.
COVASNA,CV – Cetate dacică întărită cu ziduri de piatră.
COZIA,NT – Cetate dacică întărită cu ziduri de piatră.
CUGIR,AB – Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă.
DEVA,HD – Cetate dacică întărită cu ziduri de piatră.
FATA CELEI,AB – Aşezare mare cu 40-50 de terase.
FEŢELE ALBE,HD – Cetate din Complexul Sarmizegetusei, ziduri cu structura curioasă, probabil cu rolul de susţinere a teraselor. Nu
avea rol militar ci doar de reşedinţă a unui preot.
GHINDARI,MS – Cetate dacică întărită cu ziduri de piatră.
GOGOŞEŞTI,IS
IGEŞTI,VS
JIGODIN,HR
LUPEŞTI,VS
MARCA,SJ
OCNIŢA,VL – Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă.
ODORHEIU SECUIESC,HR – Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă.
PIATRA ROŞIE,HD – Cetate din Complexul Sarmizegetusei, fortificată cu zid opus quadratum 102X45m şi opus incertum, probabil
adăpostea o garnizoană mai mare fiind aşezată departe de capitală sau poate era reşedinţa unui nobil.
PIATRA ŞOIMULUI,NT – Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă.
POLOVRAGI,GJ – Cetate dacică întărită cu ziduri de piatră.
PORUMBENII MARI,HG – Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă.
SĂRĂŢEL,BN – Cetate dacică întărită cu ziduri de piatră.
SIGHIŞOARA,MS – Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă.
SPRÂNCENATA,OT
STÂNCEŞTI,OT – Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă.
ŞEICA MICĂ,SB – Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă.
TELIU,BV – Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă.
VÂRFUL LUI HULPE,HD – Cetate din Complexul Sarmizegetusei, apăra accesul spre capitală dinspre valea Sibişelului.
ZETEA,HR – Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă.
ZIMNICEA,TL – Cetate getică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă, atacată de Alexandru cel Mare în sec. al IV-lea îen.
ŽIDOVAR,SRB – Cetate dacică întărită cu şanţ, val de pământ şi palisadă.
REGII DACI
 ANTYRUS c. 514 – 500 î.Hr (în Muntenia)
 CHARNABON c. 470 – 460 î.Hr.
 COTHELAS (GUDILA) c. 341 î.Hr. ( în Muntenia)
 REX HISTRIANORUM c. 339 î.Hr (în Dobrogea)
 MOSKON c. 335 î.Hr (în Muntenia)
 SARMIS (ARMIS) BASILEUS c. 335 î.Hr (în Transilvania ?)
 ZALMODEGIKOS sec III î.Hr ( în Dobrogea)
 DROMICHAITES c. 320 – 280 î.Hr. ( în Muntenia)
 OROLES sec. II î.Hr. ( în Transilvania şi Moldova)
 REMAXOS sec. II î.Hr. ( în Muntenia )
 ZOLTES sec.II î.Hr. ( în Dobrogea )
 RUBOBOSTES sec. II î.Hr. (incrementa Dacorum)
 THIAMARCOS sec. I î.Hr. (în Muntenia)
 BUREBISTA 70 – 44 î.Hr. (Rege al întregii Dacii)
 DECENEU 44 – ? î. Hr. ( urmaş a lui Burebista)
 COMOSICUS c. 44 – 29 î. Hr. (urmaş a lui Burebista)
 CORYLLUS c. 29 . Hr. – 11 d. Hr. (urmaş a lui Burebista)
 COSON/KOSON c.44 – 28 î.Hr. (rege dac din estul Transilvaniei)
 DICOMES c. 31 î.Hr. ( în Moldova)
 COTYSO c. 31 î.Hr. ( în Muntenia de Vest)
 ROLES c. 29 î.Hr. ( în Muntenia de Est)
 DAPYX c. 29 î.Hr. ( şef dac in Dobrogea)
 ZYRAXES c. 29 î.Hr. ( şef dac in Dobrogea)
 SCORILO c. 67 – 81 d.Hr. (regatul dac)
 DURAS – DIURPANEUS c.81 – 86 d.Hr. (regatul dac)
 DECEBAL 87 – 106 d.Hr. (regatul dac)
 PIEPORUS c. 170 (rege al costobocilor)