ISTORIA 

MEDIEVALĂ   –  ISTORIA TRANSILVANIEI

ISTORIA TRANSILVANIEI pâ nă în anul 997

Începuturi
Prima informaţie despre existenţa comunităţilor româneşti din Transilvania o avem din secolul IV, prin menţionarea unei
comunităţi creştine la Biertan, în judeţul Sibiu. Aici s-a descoperit, în anul 1775, la rădăcina unui copac din pădurea Chimdru, un
donariu, obiect de cult din bronz, având monograma lui Isus Hristos. Obiectul este inscripţionat şi cu numele Zenovius,
identificându-l astfel pe cel care a donat comunităţii acest obiect de cult.

Donariul de la Biertan
Odată cu părăsirea Daciei transilvane de către romani, dacii liberi şi cei care au părăsit provinciile romane în timpul ocupaţiei ei,
au revenit în locurile de baştină, continuându-şi viaţa în acelaşi mod în care l-au dus şi în decursul timpului, în afara sau înlăuntrul
provinciei romane Dacia. Confruntaţi cu năvălirile popoarelor migratoare, romanii aveau să părăsească, încetul cu încetul, oraşele
mari şi zonele deschise de pe cursul râurilor mari, ţinte sigure ale migratorilor şi să se retragă spre zonele de munte, mai greu
accesibile. Specific spaţiului transilvan este existenţa comunităţilor săteşti în zone deluroase, puternic împădurite, aflate la
poalele munţilor, pe firul unor cursuri de apă cu văi înguste. Existenţa acestor comunităţi, care există şi în ziua de azi, ne uimeşte
prin alegerea locului, în creierul munţilor sau pe văi înfundate.
În aceste comunităţi izolate, băştinaşii îşi desfăşurau viaţa de zi cu zi, cea obşsnuită, ca să-şi asigure hrana zilnică şi strictul
necesar. Viaţa premontană şi cea montană va duce la intensificarea creşterii animalelor (ovine, bovine, porcine, cabaline, s.a.) şi
păsărilor, dar şi a prelucrării lemnului. Practicarea agriculturii se va face pe spaţii restrânse, pe terase sau pe marginea pârâurilor,
cultivându-se în general, cerealele şi leguminoasele necesare asigurării traiului. Mari consumatori şi cunoscători ai ciupercilor,
băştinaşii cunoşteau zonele de păşune sau de pădure, unde le puteau culege, iar conservarea lor pentru perioadele de iarnă
asigura un necesar de proteine organismului. Buni cunoscători ai albinelor, au practicat stupăritul la marginea pădurilor sau pe
păşuni; aveau să-şi urce viile pe dealuri, in vai ascunse (vezi fosta zona viticola Lechinta, jud. Bistrita – Nasaud).
Sistemul de aparare impotriva invadatorilor va fi cel binecunoscut de pe vremea dacilor, tactica „pamantului ars”, strategie prin
care descurajau accesul migratorilor la comunitatile lor, urcate in munti.
Valurile de migratori aveau sa-si faca aparitia la nu mult timp dupa retragerea roamanilor din Dacia. Rand pe rand aveau sa vina:
gotii (cca.271 – cca.376/420) cu triburile lor germanice de ostrogoti si vizigoti, hunii (cca. 376/420 – 469), gepizii (cca. 454 – 567),
slavii (cca. 450 – 650 ), avarii ( cca. 567 – 797/803), bulgarii ( cca. 632 – 864), ungurii ( cca. 839 – 1028), pecenegii (cca. 895 –
1121) , cumanii ( cca. 1065 – 1241) si nu in ultimul rand tatarii ( 1241 – 1717). Toate aceste popoare n-au fost in stare sa – si
alcatuiasca state durabile la nord de Dunare, pe actualul teritoriu al Romaniei, desi au venit cu intentii de cucerire si ocupare a
teritoriului. Cum se explica acest lucru ? In mare parte, in lipsa unei conduceri centralizate, dar mai ales ca cei care au incercat sa
se sedentarizeze au fost impinsi de celelalte valuri de migratori spre est si sud de Dunare. Alta cauza este si implicarea Imperiului
Bizantin in „gestionarea” acestor migratii haotice. Imparatii aveau sa mute populatii intregi de migratori in diferite zone ale
imperiului, sau pur si simplu aveau sa-i extermine. Nu in ultimul rand este cazul sa amintim ca nici populatia bastinasa nu a stat cu
mainile in san, aparandu-se si ripostand valurilor de hoarde migratoare.
Atfel ca ostrogotii si vizigotii vor lua drumul spre vest, asezandu-se in final in Franta, Spania (Marele Regat Vizigot) si chiar in
Africa de Nord. Gepizii, parte din ei sunt decimati de alte triburi migratoare, parte se vor imprastia in Europa de est. Slavii se vor
imprastia parte la sud de Dunare, in Balcani, parte vor ocupa in est teritoriile actualelor state Cehia si Slovacia. Avarii vor fi parte,
decimati de bulgari, parte impinsi spre Europa de est. Bulgarii vor folosi spatiul romanesc mai mult ca loc de tranzit spre Balcani,
asezandu-se la sud de Dunare, pe actualul teritoriu al Bulgariei. Ungurii , initial vor ocoli tarile romane, prin migrarea lor prin
nordul tarii asezandu-se ulterior in Campia Pannonica. Cumanii vor fonda temporar un statulet in curbura Carpatilor, dupa care
vor fi, parte decimati de catre tatari, parte refugiati la sud de Dunare in Bulgaria, parte colonizati de unguri in Campia Pannonica.
Pecenegii vor fi parte decimati de unguri si cumani, parte vor fi absorbiti de bastinasii din Campia Panonica. Tatarii in general nu
vor ocupa in sensul strict teritorii romanesti, multumindu-se cu controlarea lor si organizarea de expeditii de jaf. Putem afirma ca
existenta acestor tatari si a faptelor lor a grabit formarea statelor romanesti si stoparea expansiunii maghiare spre alte teritorii
romanesti decat Transilvania.
Urmatoarele mentiuni pe care le avem despre Transilvania si bastinasii ei sunt pomenirea, in jurul anului 679, in carte
„Cosmographia” a Geografului de la Ravenna a existentei in Dacia a raurilor: Tisia (Tisa), Tibisia (Timis) , Marisia (Mures) si Cresia
(Cris). Tot in acest timp in cronicile chazare apare frecvent numele de Ardeal, sub forma Ardil.
Pe un vas apartinator de tezaurul de la Sannicolaul Mare apare mentiunea a doi conducatori, se pare banateni, care doneaza
vasele de cult unei biserici. Numele celor doi este jupan Buila/Burila si jupan Butaul conform inscriptiei care nu a putut fi tradusa
in totalitate: „+ Buila zoapan teci diretoiri Butaul zoapan targori itziri taici” Donatia este facuta in jurul anului 796.
In anul 787 este mentionat primul episcop pe teritoriul tarii, prin persoana lui Ursus, participant la sinodul de la Niceea, si
mentionat ca si episcop al avarilor si vlahilor. Se pare ca episcopatul lui acoperea zona Banatului.
Legat de ocupatiile bastinasilor , in anul 892, se face prima mentiune a exploatarii si comercializarii sarii in spatiul carpatic, cea
mai bogata zona din Europa, in zacaminte de sare. Sarea , aliment atat de necesar oamenilor va fi un obiect de vesnica disputa
intre conducatrii tarilor romane si coroana maghiara.
„O altă bogăţie a subsolului transilvănean râvnită nu numai de populaţiile aflate în migraţie, ci şi de alţii, este sarea, atât de
necesară oamenilor şi animalelor. Studiile geologice
au dovedit că din cele peste 200 masive de sare aflate pe teritoriul României, 62 sunt repartizate pe Podişul Transilvaniei, iar după
cum ar rezulta din sutele de izvoare sărate sau fântâni făcute la mici adâncimi, zone întregi ale subsolului sunt pardosite cu sare.
De altfel lacurile sărate de la Sovata, Ocna Dejului, Cojocna, Someşeni-Cluj, Turda, Uioara, Ocna Sibiului etc. nu sunt altceva decât
vechi saline prăbuşite în care s-a strâns apa de ploaie.
Izvoarele sărate au fost încă din preistorie după cum o dovedesc vestigiile arheologice din jurul lor, locuri preferate pentru
vânatul animalelor sălbatice (zimbri, cerbi, mistreţi etc.) care veneau acolo de la mari distanţe pentru a se adăpa cu apă sărată.
Transilvania a fost permanent o sursă principală de aprovizionare cu sare pentru Câmpia Tisei, Transdanubia şi Balcani, care era
transportată sub formă de bolovani masivi, atât pe uscat pe „drumul sării”, cât şi cu plutele pe Someş, Mureş şi Tisa spre Dunăre
de unde era preluată de alţi cărăuşi şi negustori pentru a fi distribuită la mari distanţe de locurile unde a fost exploatată. Izvoarele
scrise, cronici, inscripţii, ca şi documentele cancelariilor feudale menţionează în repetate rânduri detalii semnificative referitor la
exploatarea şi răspândirea prin comerţ a acestei materii prime, ce ar putea fi comparată economic cu problema aprovizionării cu
ţiţei şi gaz metan din zilele noastre.” (Mircea Rusu – Continuitatea daco-romana pana in perioada 275 – 568, Istoria Romaniei,
Transilvania)
In secolele VIII si IX vor fi reconstruite multe din vechile castre romane. Identificam astfel cetati si fortificatii pe intreg teritoriul
Transilvaniei, precum, cetatea Bihariei, cetatea de la Cenad, cetatea de la Alba Iulia, cetatea de la Gilau, cetatea Satmarului,
fortificatia de la Cluj, fortareata de la Bezprem, s.a.
Secolele IX si X vor aduce asupra Transilvaniei o noua provocare cu consecinte pe termen lung, invazia maghiara.
Invazia maghiara
Cine sunt acesti unguri, numiti si maghiari? Calugarul Ricardus ii descrie in cronica lui: „ei sunt pagani, neavand nici o cunostiinta
despre Dumnezeu. Dar nu se inchina nici la idoli, ci traiesc traiesc ca dobitoacele. Nu cultiva pamantul, mananca carne de cal, de
lup si altele de acest fel. Beau lapte si sange de cal. Au o mare bogatie de cai si de arme si in razboaie sunt foarte viteji. …. < la
infatisare erau > oameni urati, cu ochii scufundati, marunti la statura, barbari si salbatici in naravuri si in limba ; un fel de monstri
omenesti „
’’ Informaţiile despre primul habitat al triburilor ce vor constitui mai târziu poporul ungar, după migrarea lor în Câmpia Panonică,
sunt destul de confuze. Studiul limbii a arătat că este vorba de elemente de origine fino – ugrică, analoage cu cele care populează
încă Siberia vestică, amestecată cu triburi turcice ; aceste din urmă au furnizat clasa conducătoare. Nu este imposibil ca însuşi
numele de =unguri= sub care îi cunoaşte Europa după instalarea lor în Panonia să fi derivat din cel de =onogurii=, trib turcic
înrudit cu protobulgarii.’’ (Gheorghe I. Brătianu – Marea Neagră ).
Problema localizarii tinutului de bastina a maghiarilor a fost pusa de catre diversi cercetatori. Apare foarte frecvent in studiile
cercetatorilor, ipoteza formarii acestora ca triburi disparate la vest de lacul Baikal situati pe malurile raului Angara. În jurul anilor
3.000 – 2000 î.e.n. (conform Paul Lendvai) această comunitate uraliană se scindeaza, iar grupurile etnice fino-ugrice desprinse din
ea se vor stabili la vest de Urali, la nord și la sud de confluența râurilor Volga și Kama. În preajma anului 1.500 î.e.n. în modul de
viață al fino-ugricilor a avut loc o schimbare fundamentală: trecerea la o economie productivă bazată pe agricultură și creșterea
animalelor. În această perioadă are loc dezmembrarea unității fino-ugrice si formarea unei limbi de fond ugrice. În jurul anului
1.000 î.e.n. se dezmembrează si unitatea ugrică, drept care începând cu această perioadă putem vorbi de habitatul proto-
maghiarilor, pe care cercetătorii l-au plasat de-alungul cursului mijlociu al Volgăi. Sub presiunea exploziei demografice , maghiarii
invadeaza incepand cu sec I si II si spatiul cuprins între Munţii Urali şi fluviul Volga, teritoriu dominat de Imperiul Khazar.
Khazarii, populaţie turcică de tip caucazian, se aflau datorită zonei pe care o stăpâneau în veşnic conflict cu Imperiul Bizantin.
Conflict acutizat şi de prezenţa masivă în rândurile lor a unei diaspore evreieşti emigrate din Constantinopol ca refuz la încercarea
de convertire a lor la creştinism, iniţiată de Leon, la acea dată împărat bizantin (723 d.Hr.). Ceea ce nu reuşise Leon, vor reuşii
evreii în scurt timp : convertirea le iudaism a clasei conducătoare şi a unei mari părţi a populaţiei khazare.
Într-un imperiu conglomerat care îi cuprindea şi pe cumani, pecenegi şi bulgari, maghiarii vor fi toleraţi în schimbul ajutorului lor
militar în lupta dusă de aceştia împotriva Imperiului Bizantin.
Dar nu pentru mult timp, pentru că în urma unor disensiuni dintre maghiari şi pecenegi, primii se vor vedea nevoiţi să se
deplaseze din nou. Împinşi de populaţiile pecenege, blocaţi la nord de ruşi, vor înainta spre vest, cucerind şi ocupând un teritoriu
cuprins între Prut şi Nistru căruia îi vor da numele de Atelkuz ( ţara dintre râuri).
De pe acest teritoriu vor începe în jurul anilor 850 – 860, primele atacuri împotriva cnezatelor şi ducatelor româneşti existente
dincolo de Prut. În această situaţie, băştinaşii valahi şi slavi de pe teritoriul Basarabiei actuale, împreună cu cei de dincoace de
Prut, vor iniţia lupte de eliberare şi blocare a continuităţii invaziei maghiare, hărţuindu-i atât în interiorul teritoriului ocupat cât şi
în timpul expediţiilor de jaf.
Datorită acestei opoziţii hotărâte, triburile maghiare, se văd nevoite să ocolească partea centrală a ţării, mai bine organizată şi
apărată, mulţumindu-se să o tranziteze pe la nord. În timpul acestor expediţii de jaf şi cucerire, în jurul anului 862 pătrund în
Câmpia Panonică, spaţiu asemănător locului lor de origine asiatic. Descoperirea unui asemenea teritoriu, precum şi veşnica
ameninţare a pecenegilor, îi determină să părăsească Atelkuzul şi să se îndrepte spre această ’’ţară a făgăduinţei’’. Această
mişcare de migrare se va face într-un timp destul de lung, de aproape 40 de ani, timp caracterizat prin veşnice hărţuieli ale
băştinaşilor, ca răspuns la expediţiile de jaf organizate de triburile maghiare.
Numai datorită acestui fapt, ungurii îşi modifică traseul spre Câmpia Panoniei, forţând teritoriul ţării noastre pe la sud, pe un
drum paralel cu cursul Dunării. Modul lor de pătrundere violent şi distructiv va provoca riposta bulgarilor, care, aliaţi cu cumanii,
vor da o grea lovitură hoardelor maghiare, învingându-i într-o bătălie dată, probabil în Câmpia Română, la anul 895. Această
bătălie va determina grăbirea deplasării est-vest şi aşezarea hoardelor în Panonia. Aşa se încheie prima etapă a invaziei maghiare,
prin limitarea puterii lor în zona Panonică, în urma neputinţei de a ocupa teritoriul ţării venind dinspre est.
Aşezaţi în Panonia şi organizaţi sub forma unor uniuni de triburi conduse de Curzan (Kurszan) şi nu Arpad, cum îl prezintă cronicile
corectate (!?), maghiarii îşi vor îndrepta ţelurile expansioniste spre Occident, ajungând până în Germania şi Franţa, dar şi spre
Transilvania, teritoriul mirific al spaţiului carpatic.
Curzan (Kurszan), fiul lui Cundu, este conducător al maghiarilor în perioada lor de expansiune, de la începutul secolului X. În anul
902, după alţi istorici 904, este invitat de către nobilii bavarezi la un ospăţ la Fischa, lângă Viena. Kurszan, împreună cu toată suita
lui, sunt asasinaţi de către bavarezi. Moartea acestuia deschide drumul spre conducere lui Arpad, întemeietorul dinastiei
arpadiene, care va conduce Ungaria între anii 905 şi 1301.
Istoricii maghiari deformează această informaţie, identificându-l pe Kurszan ca şi conducător al maghiarilor cu titlul de “kundu”,
fără să realizeze că acest termen nu semnifică rangul de conducator, ci doar numele tatălui său, Cundu, cel pomenit în Cronica lui
Anonymus. (Paul Lendvai – Ungurii)
Voievodatele româneşti în sec. IX – X
În ciuda afirmaţiilor unor istorici maghiari, cum că invazia maghiară în Transilvania şi Pannonia a găsit un spaţiu nelocuit
permanent, cronicile maghiare evidenţiază prezenţa şi opozitia românilor încă din primul moment al evenimentelor. Cronica
”Gesta Hungarorum” a lui Anonymus descrie în mod detaliat felul în care s-au deşfăşurat ostilităţile şi mai ales, urmările lor. De la
începutul infiltrarii maghiarilor în Câmpia Pannonică (anul 896) şi ulterior în Transilvania, cronicarul face o prezentare geografică
detaliată, specificând locaţiile voievodatelor şi cnezatelor existente la acea vreme.
Ţara de la vest, dintre Tisa şi Dunăre (respectiv Câmpia Pannonică) este administrată de către Kean, numit şi mare duce al
Bulgariei, bunicul lui Salanus, iar ulterior de către acesta din urmă. Ţara dintre Tisa şi Munţii Carpaţi (pe direcţia vest – est),
situată între râurile Mureş şi Someş (pe direcţia sud – nord, cu specificaţia că se afla în Erdeulu – Ardeal), zona Crişana – Satu
Mare, este condusă de către ducele Morout, bunicul lui Menumorout, iar ulterior de către acesta din urmă.
Ţara cuprinsă între râul Mures şi Dunăre (castrul Orşova), actualul Banat este condusă de către voievodul Glad, strămoşul lui
Ohtum. Ţara aflată în zona centrală a Transilvaniei, între Carpaţii Apuseni, Meridionali şi Răsăriteni era condusă de către Gelu, zis
şi Blacul (Valahul).
Voievodatul lui Salanus, urmaşul lui Kean (cca. 895 – 907 şi ulterior)
În jurul anului 895, cetele maghiare trimise ca iscoade spre vest şi sud-vest aveau să descopere Câmpia Pannonică. Anonymus ne
informează că în această ţară trăia o comunitate formată din slavi, bulgari şi valahi, amintindu-i pe aceştia din urmă ca fiind
păstorii romanilor (!), precizând, în acelaşi timp, că această ţară/păşune ar fi aparţinut romanilor şi descenţilor acestora, după
moartea regelui Attila.
Aici aveau să întâlnească pe un oarecare duce pe nume Salanus, strămoş al lui Kean, mare duce plecat din Bulgaria, care, cu
ajutorul împăratului Bizanţului, avea să ocupe Pannonia în numele lui. Semnificativ este faptul că numele conducătorului
voievodatului este prezentat în cronică sub forma latină, Salanus, neputându-i-se invoca astfel o descendenţă bulgară sau slavă.
Acest duce valah avea să intre în conflict cu maghiarii începând din anul 903. Conştient de puterea militară prea mare a acestuia,
Arpad se vede nevoit să câştige bunăvoinţa ducelui valah trimiţându-i daruri. Salanus transmite ducelui maghiar ameninţarea
puterii lui şi faptul că poate chema în ajutor bulgarii şi grecii. Remarcabil este textul lui Anonymus, unde Salanus nu spune că îşi
cheamă în ajutor rudele bulgare, ci simplu, pe aliaţii săi bulgari şi greci, acei bizantini care l-au ajutat pe bunicul lui să se
stabilească în Câmpia Pannonică.
Pentru a evita războiul, Salanus oferă maghiarilor un teritoriu unde să se stabilească, dar cu condiţia respectării păcii. Maghiarii
însă interpretează acest gest ca un o renunţare a ducelui la întregul său cnezat şi supunere faţă de ei, cu toate că ocupau doar o
mică parte din voievodatul lui Salanus şi respectând legile şi tradiţiile băştinaşilor.
Nu după mult timp, aproximativ pe la anul 903, pe fondul emiterii unor noi pretenţii teritoriale din partea maghiarilor, reîncep
conflictele dintre ducele Salanus şi Arpad, conducătorul maghiar. Salanus nu le acceptă pretenţiile emise şi decide să-i înfrunte pe
maghiari, fiind susţinut de aliaţii săi bulgari. După o luptă foarte sângeroasă cu maghiarii, care a fost undeva pe cursul râului Tisa,
ambele părţi au suferit pierderi grele, chiar dacă Anonymus face precizarea că pierderile au fost doar în partea grecilor şi a
bulgarilor. Cert este că rezultatul bătăliei a fost unul indecis, ducele Salanus se retrage cu oastea în cetatea Belgradului, iar
armata bulgară se repliază spre graniţa ţaratului.
Maghiarii organizează un atac împotriva cetăţii Belgradului, dar asediul este împiedicat de către armatele bulgare. Bătălia dintre
maghiari şi bulgari se dă pe malul Dunarii, la confluenţa cu râul Sava, în apropierea cetăţii Belgrad. După o luptă sângeroasă,
armata bulgară se retrage în cetatea Belgrad. Pierderile masive ale ambelor tabere duce la încheierea unui armistiţiu, Salanus
rămâne conducătorul voievodatului său, cu condiţia plăţii unui tribut către maghiari şi a cedării unor teritorii în folosul acestora.
Istoricul Alexandru Madgearu, în lucrarea sa “The Roumanians”, face dovada convingătoare a acestui conflict româno-bulgaro-
maghiar, fapt ignorat până în prezent de istorici. Urme ale acestui voievodat s-au păstrat până în anul 1211. Pe ce ne bazăm
această afirmaţie?
În anul 1055, regele maghiar Andrei I (1046 – 1060) fondează o mănăstire pe malul lacului Balaton, numit de localnici Balotin,
înzestrând-o cu mai multe sate şi moşii. Interesant este însă numele lor: Petra, Zăcădat, Ursa, Lupa, Gămaz, Gislav, Genusara, Vila
Popii, Petru, s.a.m.d., toate nume româneşti, dacice sau de factură slavă.
În documentul din 1211 se precizează şi personalul mănăstirii, cu numele de: Albeus, Micu, Foca, Florian, Volcu, Micula, Petruş,
s.a.m.d., tot de factură românească, ceea ce ne conduce la întrebarea : care era naţionalitatea ducelui Salanus?
Voievodatul lui Menumorut, nepotul lui Morout ( cca. 890 – dec. 906)
După ce se liniştesc relaţiile cu ducele Salanus, ungurii încep să întrevadă o nouă posibilitate de extindere, respectiv voievodatul
lui Menumorout din Ţara Bihariei. Anonymus spune că acesta preluase conducerea voievodatului său de la bunicul lui, Morout,
ceea ce ne conferă dreptul să afirmăm că voievodatul existenta încă de la începutul anilor 800, ca şi în cazul strămoşului lui
Salanus, Kean. Existenţa şi continuitatea românilor pe aceste meleaguri este atestata chiar prin confirmarea ascendenţei
conducătorilor voievodatelor din acele timpuri.
Iată cum ne prezintă cronicarul prima întrevedere dintre solii lui Arpad şi Menumorut, voievodul valah care stăpânea teritoriul
cuprins între Mureş, Someş şi Tisa: ’’În adevăr, trimişii lui Arpad, Usubuu şi Veluc, au trecut peste râul Tisa în vadul Lucy, şi după
ce au plecat de aici, venind în fortăreaţa Bihar, au salutat pe ducele Menumorut şi i-au prezentat darurile pe care ducele lor i le
trimisese. La urmă însă, comunicându-i ce aveau să spună din partea ducelui Arpad, au pretins teritoriul numit mai sus. Ducele
Menumorut i-a primit însă cu bunăvoinţă şi încărcându-i cu diverse daruri, a treia zi le-a cerut să se întoarcă. Totuşi le-a dat
răspuns zicându-le: Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru: datori îi suntem ca unui amic, cu toate ce-i sunt necesare
fiindcă e un om străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce l-a cerut bunei voinţe a noastre nu îl voi ceda niciodată, câtă vreme
voi mai fi în viaţă. ’’
Cuvintele lui Menumorut sunt identice cu cele ale lui Dromichete în faţa pericolului macedonean sau ale lui Decebal în faţa puterii
romane, devenind un ideal şi un crez pentru toţi domnitorii neamului.
În urma acestui refuz foarte diplomatic al lui Menumorut, maghiarii pornesc ostilităţile, atacând din mai multe părţi voievodatul
Bihariei. Nevoit să se angajeze în luptă, Menumorut va pierde rând pe rând toate cetăţile sale, fiind nevoit să se refugieze în
cetatea lui de scaun. După un asediu susţinut timp de treisprezece zile, cetatea Bihariei avea să cadă în mâinile năvălitorilor, iar
voievodul transilvănean este nevoit să accepte condiţiile de pace oferite de Arpad. Tratatul de pace dintre cei doi conducători va
fi consfinţit de căsătoria fiului lui Arpad, Zulta, cu fiica lui Menumorut. După moartea lui Menumorut, survenită în anul 906,
voievodatul va trece în mâinile lui Zulta şi implicit, sub dominaţie maghiară.
Tragic este faptul că memoria acestui conducător valah nu va fi cinstită de către urmaşii lui, actualii istorici, din motive
necunoscute nouă, au încercat să-l identifice în postura unui conducător khzar sau slav. Ridicol este faptul că deşi sunt istorici, nu
înţeleg şi nici măcar nu încearcă să înţeleagă istoria în ansamblul ei, nu pe bucăţi. Khazarii, cei care erau câţi erau în oştile
maghiare, erau aliaţii acestora şi nu duşmanii lor. De unde şi până unde se afirmă că khazarii au ocupat teritoriul Biharei înainte
de maghiari este chiar o enigmă, istoria nu menţionează nici o invazie khazară în spaţiul european şi mai mult în ţările române,
nici înainte de venirea ungurilor, nici după.
Voievodatul lui Gelu (cca. 890 – 904/5)
Cel de-al doilea voievod transilvănean care va avea de suferit datorită politicii de expansiune maghiară va fi Gelu, stăpânitor al
teritoriului ”Ultransilvan”, teritoriul aflat în partea centrală a Ardealului. Menţionat în cronici ca şi conducător al valahilor şi
slavilor, de origine ’’blacă’’, Gelu va avea de înfruntat triburile maghiare conduse de Tuhutum. Referitor la existenţa cnezatului lui
Gelu, Anonymus este mai mult decât ironic, caracterizându-l pe acesta “ca un oarecare blach care deţinea stăpânirea”.
Chiar dacă Tuhutum era implicat într-un război împotriva lui Menumorout, el iniţiază o “campanie de spionaj” în teritoriul
stăpânit de Gelu Blacul. Aflând despre bogăţia acestei ţări (aur de o calitate superioară ~ aurul acelei ţări este foarte bun şi
zăcăminte de sare din abundenţă), conducătorul maghiar începe să-şi facă planuri de cucerire a teritoriilor în propriul lui folos
(voia să-şi câştige prin sine nume şi pământ). Alianţa dintre Tuhutum şi Arpad nu era una de siguranţă şi înţelegere, Tuhutum
aspira la mai mult, avea ţeluri ascunse: preluarea teritoriilor central – transilvănene în nume şi administraţie proprie.
Anonymus, în stilul său caracteristic, se referă cu ironie şi sarcasm la adresa vlahilor lui Gelu, numindu-i cei “mai neînsemnaţi din
toată lumea”, menţionând că sunt slab înarmaţi şi având ca ustensile de război doar arcul şi săgeţile.
Dar realitatea istorică răzbate chiar din scrierile lui, Anonymus însuşi ne comunică fptul că valahii lui Gelu luptau din greu contra
pecenegilor şi cumanilor, cu mari eforturi şi pierderi.
Prima bătălie care se va da între Gelu şi Tuhutum va fi undeva în apropierea porţilor Meseşului. Ostaşii din cele două tabere “s-au
luptat între ei cu înverşunare, dar ostaşii ducelui Gelu au fost biruiţi şi mulţi dintre ei omorâţi şi încă şi mai mulţi făcuţi prizonieri”.
Cu puţinii oameni rămaşi, Gelu s-a retras în ideea de a ajunge la fortăreaţa lui, situată pe malul râului Someş. Urmărit de trupele
lui Tuhutum, au fost fost ajunşi din urmă, ajungându-se la o nouă luptă undeva lângă râul Căpuş. Gelu este ucis în această luptă.
Acesta este momentul în care se încheie un armistiţiu între cele două părţi, urmat de un sfat al conducătorilor valahi rămaşi în
viaţă, care, “din propria lor voinţă”, îl acceptă ca şi conducător pe Tuhutum. Trebuie înţeleasă această hotărâre prin războiul dus
de către băştinaşi pe două fronturi: cel cu pecenegii şi cumanii şi cel îndreptat împotriva ungurilor. Acceptarea ungurilor
înseamnă alianţa cu aceştia împotriva pecenegilor şi a cumanilor, vechii duşmani ai maghiarilor.
Voievodatul lui Glad (cca.890 – 927)
Glad, ducele Banatului, va fi atacat de către armatele conduse de Zuard, Cadusa şi Boyta, comandanţii lui Arpad. Trupele
maghiare vor înainta pe cursul râului Timiş. Glad le va ieşi în întâmpinare cu o oaste formată din valahi, cumani şi bulgari.
Superioritatea numerică a maghiarilor avea să-şi spună cuvântul, Glad va fi înfrânt şi nevoit să se retragă în fortăreaţa sa, Kevea. A
treia zi de la bătălia de pe râul Timiş, maghiarii încep să asedieze fortăreaţa. Luptele duse sunt sângeroase, cronicarul făcând
menţiunea că în acele războaie şi-au pierdut viaţa doi duci ai cumanilor şi trei cneji ai bulgarilor şi că însuşi Glad s-a aflat în siţuatia
de a-şi pierde viaţa.
Din acest moment situaţia devine neclară, cronicarul Anonymus susţine că Glad ar fi fost înfrânt şi le-ar fi cedat fortăreaţa în semn
de supunere. Dar se contrazice şi spune că aceleaşi trupe ar fi plecat de la fortăreaţa Kevea spre fortăreaţa Orşovei, pe care au
asediat-o şi au ocupat-o. Deoarece tot el afirmă că din ducele Glad se trage şi viitorul duşman al lui Ştefan I, Ahtum, nu putem să
înţelegem doar faptul că maghiarii nu au reuşit să cucerească şi să ocupe cetatea Kevea şi de comun acord cu Glad, au semnat un
armistitiu, Glad rămânând, în continuare, domnitor asupra teritoriului său.
Se pare însă că au mai existat formaţiuni statale mici, conduse de voievozi şi cneji valahi în partea de nord şi de sud a Ardealului,
care şi-au păstrat suveranitatea şi independenţa, în ciuda tuturor atacurilor maghiare. Cronicile maghiare menţionează ca
teritoriu trecut sub severanitate maghiară centrul si estul Ardealului, dar nu şi ’’ţările’’ Maramureşului, Haţegului, Făgăraşului şi
Almaşului, Bârsei.
Infiltrarea maghiară în Transilvania (900 – 997)
Denumirea dată spaţiului intracarpatic, Ardeal, vine din timpuri imemoriale, ale existenţei dace. Tot mai mulţi cercetători vin să
confirme identitatea numelui de Ardeal ca fiind o denumire de origine dacă sau anterioară, trecută în fondul foarte bogat de
denumiri geografice ale dacilor. Romanii au folosit termenul de Ultrasilvania sau Transilvania – teritoriu de dincolo de păduri –
sau – în mijlocul pădurilor. Această denumire, împreună cu cea de Ardeal, va forma, în limba maghiară, grupul de cuvinte erdö-
erdély (silvania – pădure), determinând mai târziu pe lingviştii maghiari să susţină originea maghiară a numelui Ardealului
(maghiarii fiind de origine locuitori de pustă, nu aveau în vocabularul lor termenul de pădure, astfel că au fost nevoiţi să şi-l
creeze prin adaptare). De altfel, limba maghiară a preluat din română foarte multe cuvinte şi expresii, adaptându-le exprimării lor
fonetice.
Urmare a cuceririi celor celor trei ducate din Transilvania, maghiarii îşi vor continua politica de expansiune. Rând pe rând, vor fi
atacate şi celelalte „ţări” independente. Maghiarii nu vor avea de data aceasta aceiaşi sorţi de izbândă ca şi cu ducatele lui
Menumorut, Gelu şi Glad, având nevoie de mai mult timp pentru a le cuceri şi supune în totalitate. Dovada incontestabilă este
faptul că până în anul 1400, cnezatele şi voievodatele vor avea autonomie în schimbul plăţii unor dări către coroana maghiară.
De altfel şi infiltrarea maghiară în Transilvania, în primii 60 de ani (905 – 955) a fost foarte redusă, urmare a orientarii lor către
ţinuturile din vestul Europei. Maghiarii vor teroriza prin expediţiile lor, ţinuturile germanilor, slavilor boemi, francezilor şi
italienilor, ajungând până în Spania.
Abia în anul 955, în bătălia de la Lechfeld, din 10 august, regele german Otto I cel Mare (936 – 973) va reuşi să-i înfrângă pe
maghiari, decimând aproape toată oastea maghiară şi va executa, prin spânzurare sau în furci, pe toţi comandanţii maghiari.
Acest dezastru pentru maghiari va însemna sfârşitul expansiunii lor spre vest şi la începutul consolidării statului maghiar în
Câmpia Pannonică. Odată stopată expansiunea spre vest, se va deschide pentru unguri o nouă cale de extindere spre est şi sud –
est, având ca ţintă principale Ţările Române.
În finalul capitolului vom aborda o problemă mai ciudată din punct de vedere istoric, respectiv continuitatea maghiarilor în
Europa.
Poporul maghiar, la origine, a fost un popor de rasă mongolă, având caracteristicile antropologice tipice acestei rase. Pe parcursul
timpului acest caracter va dispărea în primul rând datorită luptelor pe care le-au dus. Marea majoritate a luptătorilor veniţi din
Asia vor pieri pe câmpurile Europei, fiind la un moment dat exterminaţi de pecenegi şi de armatele franco-germane. În acest
moment ponderea elementului mongol va scădea considerabil, fiind înlocuit de elementul turcic sau caucazian (să ne amintim de
khazari), evreiesc (idem momentul khazar), german şi slav (prin asimilarea locuitorilor pustei Panonice), valahi (prin maghiarizări
forţate şi acceptate benevol), etc. Numai astfel se poate explica de ce actualul popor maghiar are aceleaşi caracteristici
fizionomice cu celelalte popoare europene, singura particularitate fiind limba de origine ugro-finică pe care au adoptat-o toţi cei
convertiţi.
Şi tot aşa se explică de ce mulţi dintre conducătorii lor au fost de origine khazară: Usubuu, Velus, Bulcsu. Fiind acceptaţi (khazarii)
de masa maghiară, ei s-au deplasat împreună cu aceştia spre Europa. Astfel se explică şi existenţa monumentelor funerare
evreieşti prezente pe teritoriile ţării noastre (nordul Transilvaniei şi al Moldovei) începând încă din sec. al X-lea. Mulţi dintre primii
regi maghiari vor fi de origine evreiască: Samuel, Solomon, Coloman.
Fenomenul maghiarizării, asemănător celui uzitat de evrei prin convertirea la iudaism, a fost absolut necesar pentru salvarea
populaţiei de la dispariţia de pe scena istoriei.
În Transilvania, maghiarii au dus permanent o politică de deznaţionalizare, trecând în rândurile lor, forţat sau în schimbul
acordării unor privilegii, mari mase de populaţii româneşti, cumane, slave, secuieşti. Nu este lipsit de interes să prezentăm lista
primilor regi maghiari, pentru a înţelege implicaţiile unei astfel de substituiri istorice. Primii patru regi sunt descendenţii direct ai
maghiarilor originari din Asia: Arpad, Zsolt, Taksany şi Geza, următorii poartă deja nume latineşti, fie de împrumut, fie că au o
origine valahă: Ştefan, Petru, Andrei. Cronologic, următorii sunt cei amintiţi mai sus, de origine evreiască: Samuel, Solomon,
Colomann, apoi urmează o combinaţie internaţionalistă: Otto, Ludovic, Sigismund de Luxemburg – germani, Venceslav, Vladislav –
slavi, Ladislau – cuman, Carol, Robert – franco-italian, Iancu de Hunedoara, Matei Corvin – români şi lista ar mai putea continua.
Tot aşa se prezintă lista şi în Transilvania; majoritatea principilor şi guvernatorilor acestei provincii vor fi de origine română. De
altfel, majoritatea familiilor de viţă nobilă maghiară au o ascendenţă românească.
Trecerea multor cneji şi mici nobili români în rândurile nobilimii maghiare s-a făcut fie cu sabia, fie ca o asigurare pentru păstrarea
proprietăţilor. Numele vechilor cneji de Maramureş, Dragoş a devenit Dragfy, cel al cneazului Vladislav Românul din Zlaşti s-a
adaptat la Zaladi, numele voievodului de Hunedoara a devenit Hunyadi, la fel cum au fost maghiarizate şi numele familiilor
Cândea în Kendefy, Zeicu în Zeyc, Pop în Papp, Crai în Kiraly, s.a.m.d.
“Unul dintre cele mai uluitoare fapte ale istoriei ungare – mai târziu minimalizat sau pur şi simplu trecut sub tăcere de istoriografii
naţionalisti – este acela că făuritorii mitului naţional, mult cântaţii eroi ai războaielor cu turcii, conducătorii politici şi militari ai
luptei pentru libertate ….. au fost în întregime, sau parţial, de origine germană sau croată, slovacă, română sau sârbă.” ( Paul
Lenvai – Ungurii)
Voievodatul lui Iuliu (cca. 940 – 1046)
n documentele cancelariei maghiare, primul voievod (principe) al Transilvaniei este pomenit la anul 1111, în persoana unui
anume Mercurius. Studiind însă documentele timpului (lucrările cronicarilor maghiari și bizantini) rămânem surprinși să aflăm că
această funcție de voievod al Transilvaniei a fost preluată de către unguri de la organizarea statală a lui Iuliu cel Bătrân, care
conducea un voievodat independent în centrul Ardealului încă din anul 940 (informație nedovedită, însă, documentar), ca și
continuitate a fostului voievodat al lui Gelu.
Comparând “Cronica Ungurilor” a lui Simon de Keza cu Cronica lui Anonymus, vom observa că acesta a preluat multe din
informațiile cuprinse în “gesta” lui Anonymus, dar le-a interpretat după bunul său plac și/sau a intereselor oficialităților timpului.
Astfel, Keza a preluat lista căpitanilor lui Arpad de la Anonymus, dar făcând o “mică modificare” semnificativă, respectiv: Zobole,
Jula, Urs, Cund, Lel și Bulchu.
Anonymus îi prezintă, pe parcursul cronicii sale, pe mai mulți conducători maghiari, respectând generațiile:
– Zobolsu, Ound, Ketel, Borsu, Usubuu, Velec, Thosu, Tuhutum, Bulsuu si Ousadunec, din generatia lui Almus;
– Ursuur, Zuard, Cadusa, Huba, Lelu, Botond si Usubuu, din generatia lui Arpad.
Constatăm că cinci dintre căpitanii menționați de către Simon de Keza se regăsesc în lista lui Anonymus: Zobole = Zobolsu, Cund =
Ound, Urs = Ursuur, Lel = Lelu și Bulchu = Bulsuu, iar unul nu, respectiv, Jula.
Care este explicația acestei omisiuni? Anonymus a avut acces, față de Keza, la mult mai multe date și documente care au stat la
baza scrierii “gestei” lui. Simon de Keza a preluat ceea ce i-a fost util din “gesta”, compilând-o și modificând-o după bunul lui plac
și după interesele de moment ale coroanei regale.
Apariţia acelui personaj pe nume Jula, în calitate de căpitan al lui Arpad și care nu există în cronica lui Anonymus, a fost pentru
dezinformare și ca să-i ascundă identitatea persoanei care a stat, de fapt, în spatele acestui nume: Iuliu.
Pentru a-i conferi o naționalitate pură, maghiară, voievodul transilvănean de origine valahă, Iuliu cel Bătrân (dux magnus et
potens, sau rex Iulus), care s-a botezat ortodox la Constantinopol, în anul 953, este ridicat la rangul de căpitan al lui Arpad. Ori din
punct de vedere cronologic, la vremea morții lui Arpad, Iuliu era, mai mult ca sigur, un copil sau poate nici măcar nu se născuse
(com argumenta asta în text).
Apariția acestui misterios Iuliu (Gyula în cronică) și a descendenților săi este menționată de trei ori de către Anonymus.
Prima dată face referire la Iuliu cel Bătrân – Gyula Major ca fiind nepotul lui Tuhutum (Tuhutum, tatăl lui Horca, bunicul lui Geula
şi Zumbor).
 Execuţia lui Koppany, prezentată în Cronica Pictată
A doua oară se referă la descendentul lui Iuliu cel Bătrân, Iuliu cel Tânăr – Gyula Minor și la copiii acestuia (Căci ţara foarte
păduroasă au stăpânit-o urmaşii lui Tuhutum până în timpul sfântului rege Ştefan şi ar fi stăpânit-o şi mai departe, dacă Gyula cel
Mic ar fi voit să fie creştin împreună cu cei doi fii ai săi, Biuia şi Bucna, şi dacă n-ar fi lucrat totdeauna împotriva sfântului rege,
astfel cum se va spune în cele ce urmează).
A treia oară, Anonymus face o prezentare amănunțită familiei Iuliu (Iar Tuhutum a născut pe Horca. Horca l-a născut pe Geula şi
Zombor. Geula a născut două fete, din care una s-a numit Caroldu şi alta Saroltu şi Saroltu a fost mama sfântului rege Ştefan. Dar
Zumbor l-a născut pe Geula cel Mic, tatăl lui Buc şi Bucne, în timpul căruia sfântul rege Ştefan a subjugat ţara foarte păduroasă. Şi
pe însuşi Geula l-a dus în Ungaria înlănţuit şi l-a ţinut pe toate zilele vieţii sale încarcerat, pentru că era fără credinţă şi n-a voit a fi
creştin şi multe împotriviri făcea sfântului rege Ştefan, deşi fusese neamul de sânge al mamei sale.)
Și pentru a înțelege mai bine cele ce urmează, este necesară o explicație despre existența unor voievodate din Transilvania,
conduse de valahi chiar după anul 907.
În urma conflictele dintre unguri și băștinașii din Câmpia Pannonică și Transilvania, putem trage următoarele concluzii:
– ducele “de Loborcy” este învins de către maghiari și asasinat, iar fortăreața lui trece în stăpânire maghiară;
– în urma bătăliilor dintre Salanus și maghiari se ajunge la un armistițiu, Salanus păstrându-și domnia și o parte din proprietăți;
– Gelu Blacul este învins de către maghiari și ucis, iar voievodatul lui trece sub conducerea lui Tuhutum;
– între Glad și maghiari se semnează o convenție de pace, drept dovadă că urmașii lui Glad (precum Ahtum) aveau să conducă
cnezatul până în anul 1030;
– în schimbul “încuscririi” cu Arpad, Menumorout își păstrează domnia voievodatului Bihorului, iar urmașii lui o vor păstra încă
mult timp, cel puțin pe perioada domniei regelui maghiar Zoltan.
Aceste fapte dovedesc că încercarea de cucerire a Câmpiei Pannonice și a Transilvaniei de către maghiari s-a dovedit deosebit de
dificilă și s-a derulat pe parcursul a sute de ani. “Ducatele” lui Glad, Gelu și Salanus vor fi conduse, după moartea lor, de către
urmasii lor, acceptând suveranitatea maghiară, dar fiind independenți din punct de vedere administrativ și economic.
Ducatul lui Gelu, în Transilvania centrală, va fi condus de către Tuhutum, probabil până la moartea acestuia, după care îi va urma
fiul Horca și nepotii: Geula și Zumbor.
Cine este acest misterios Geula, prezentat în decursul istoriei și ca Gyula sau Jula și identificat cu rang de vice-rege?
Să ne amintim că Tuhutum a condus în pace și înțelegere cnezatul transilvan, parte a convenției încheiate cu conducătorii valahi ai
lui Gelu, rămași în viață.
Este mai mult ca sigur că acest nepot, Geula sau Jula, forme derivate ale numelui valah Iuliu, să fi fost adoptat de către Tuhutum
sau fiul lui Horca, parte a bunei înțelegeri cu conducerea băștinașă a voievodatului.
Pe ce se bazează aceste afirmații:
– numele latin (Iuliu) al viitorului mare conducător al cnezatului este în discrepanță totală cu numele celui de-al doilea nepot, pe
nume Zumbor;
– în vederea întăririi așa zisei lor rudenii, Zumbor își va numi un fiu Gyula, probabil botezat de fratele lui adoptiv, Iuliu;
– creștinarea lui Iuliu la Constantinopol, în rit ortodox, în anul 953;
– conflictul care se va naște între familia lui Iuliu și regii maghiari va ține până după anul 1046, fiind continuat prin Iuliu cel Tânăr
și fiii acestuia;
– încercarea cronicarilor și a istoricilor de a ignora existența acestei familii, identificând numele lui Iuliu cel Bătrân cu o funcție
onorifică, “Gyla”, respectiv rangul de vice-rege.
Cum se face aceasta? Simplu, iar pentru înțelegere vă voi prezenta o altă manipulare a datelor istorice, făcută chiar de către
Nicolae Iorga, cu sau fără voie, dar care a influențat cunoștințele istorice ale multor generații.
Vorbind despre bătălia de la 1330 dintre Carol Robert de Anjou, regele Ungariei și Basarab I, domnitorul Țării Românești, Nicolae
Iorga precizează locul unde a avut loc renumita luptă ca fiind Posada. Ori, până la Iorga, nici un cronicar medieval sau istoric nu
precizează vreun nume al zonei sau al localității unde s-a desfășurat bătălia. Nicolae Iorga pur și simplu a preluat termenul
“Pazzata“, cuvânt care se referă la caracteristicele locului bătăaliei de la 1395 dintre Vlad I, domnitor al Țării Românești și
Sigismund de Luxemburg și îl transferă ca denumire a localității/zonei bătăliei de la 1330. Astfel, generațiile următoare lui Iorga
vor identifica totdeauna victoria lui Basarab sub numele de “bătălia de la Posada “, fapt nereal și nedovedit din punct de vedere
istoric.
Astfel de manipulări și dezinformări s-au făcut în toate timpurile, din diverse interese, nu numai de către cronicarii medievali, ci și
de cercetătorii istorici recenți.
Paul Lendvai, în lucrarea sa “Ungurii”, ne prezintă foarte amănunțit acest proces: “Una din moștenirile din timpul lui Ladislau
Cumanul este “noua imagine istorică” a maghiarilor, inventată de la A la Z de Simon Kezai, predicatorul de la Curtea lui. Pe termen
lung, această moștenire a fost cea mai importantă din punct de vedere istoric, politic și mai ales psihologic. În anul 1252, în
celebra lui scrisoare către Papă, regele Bela îi compară pe mongoli cu regele Attila și cu hunii săi, faptuitori de omoruri și pârjoluri.
Nu mai târziu de o generație, între 1282 și 1285, grămăticul de la Curtea nepotului îi vede pe huni cu totul altfel: plăsmuitor
talentat de legende, maestrul Simon Keza îl descoperă pe Attila ca pe un mândru strămoș al regilor creștini. Din izvoare pe care le-
a găsit ‘peste tot în Italia, Franța și Germania’, clericul curtean – care se trăgea dintr-o familie de oameni simpli și care, în prefață,
se declara adept entuziast al regelui Ladislau IV – a înjghebat imaginea istorică evident așa cum era dorită <subl. n>.
Grămăticul Curții ne servește surprinzătoarea teorie a unui ‘dublu descălecat’: cele 108 triburi primitive ar fi format, încă din
negura timpurilor, unul și același popor, numit atunci huni, astăzi unguri. …. Cele 108 triburi din anul 280 sunt deci, după Simon
Kezai, urmașele comunității primitive – fără nici cel mai mic amestec. În felul acesta, se realizează o continuitate istorică, numai că
ea nu a existat niciodată în forma astfel prezentată.
Acest ‘fantast inventiv’, observa Jeno Szucs, furnizează o fundamentare istorică, juridică, ba chiar ‘morală’ pentru ‘dreptul istoric’
al maghiarilor asupra bazinului carpatic și pentru voința de autoafirmare a nobilimii de jos în lupta ei pe viață și pe moarte
împotriva oligarhiilor. “ < subl. n.>
Plecând de la aceste interpretări și manipulări ale cronicarilor, vom face câteva precizări absolut necesare.
Identificarea rangului de vice-rege cu numele de Gyla este pur și simplu o speculație apărută în cronici și datorată cunoștințelor
insuficiente și neînțelegerii limbii maghiare de către cronicarii bizantini, ruși sau germani ai timpului. Din aceste motive, multor
personalități istorice li se va echivala numele cu o funcție, dealtfel absolut inexistentă în cadrul organizații administrației coroanei
maghiare.
Cele mai ciudate astfel de relaţionări sunt legate de aşa zisele ierarhii conducătoare ale regatului maghiar:
– Kundu – ierarhie I, cu rangul de conducător suprem (în cronici apare “kundu” Curszan);
– Gyla – ierarhie II, cu rangul de vice – rege (În cronici apare simplu “gyla”);
– Horka – ierarhie III, cu rangul de general, conducător a armatei maghiare ((în cronici apare “horka” Bulcsuu).
Pentru a realiza penibilul unor astfel de concluzionări savante, să vedem de unde rezultă aceste aberaţii de aşa-zisă factură
“istorică”.
Kundu era numele tatălui lui Curszan, conducătorul suprem al maghiarilor până la anul 902 (sau 904, după alţi istorici), cel care va
fi ucis de către conducătorii germani în timpul unui ospăţ la Ficha, lângă Viena. Moartea acestuia îi deschide drumul spre domnie
lui Arpad, întemeietorul dinastiei arpadiene, care va conduce Ungaria între anii 905 şi 1301.
Gyla era numele lui Iuliu cel Bătrân, prezent în anul 953 la Constantinopol pentru creştinare în rit ortodox. În acest moment,
cronicile bizantine prezintă personajul cu rang de “gyla” prin necunoaşterea şi neînţelegerea limbii maghiare.
Horka este fiul lui Tuhutum, cel care, probabil, avea să conducă cnezatul transilvan (ţara păduroasă) după moartea tatălui său,
până la Iuliu cel Bătrân.
Toate aceste “identificări şi intoxicări” savante nu doresc decât să ascundă adevărul istoric, manipulând şi dezinformând, în
scopul negării existenţei voievodatelor şi cnezatelor din Transilvania înainte de venirea maghiarilor şi până după sfârşitul dinastiei
arpadiene (la 1301), cnezate conduse de către români.
“Absenţa toponimelor derivate din numele lui Tuhutum şi Horca în nord-vestul Transilvaniei a fost explicat în mod diferit de către
cercetători. Pentru Kristo Gyula, ea este o dovadă concludentă a faptului că Tuhutum, Horka, Zombor şi neamul Maglod nu au de-
a face cu istoria Ardealului“. <Kristo Gy., A 10 szazadi Erdely polotikai tortenetehez, in Szazadok, 123 1988>. Anonymus i-ar fi
atribuit lui Tuhutum cucerirea Transilvaniei în mod arbitrar, din pură întamplare, datorită necunoaşterii realităţilor istorice şi a
fanteziei sale prea bogate. Kristo Gyula crede că Ardealul a fost cucerit de către acel Gyula, menţionat în opera lui Simon de Keza
…“ (Tudor Sălăgean – Ţara lui Gelou).
Atat K. Gyula, cât şi istoricii români T. Sălăgean şi A.Madgearu pică în plasa unei duble dezinformări. În baza informaţiei falsificate
de către Simon de Keza, care-l prezintă pe Gyula ca şi unul dintre cei şapte conducători maghiari, K. Gyula demitizează pe
Tuhutum, care-l trădase pe Arpad, conferindu-i lui Gyula, asimilat ca şi căpetenie maghiară, rolul de “descălecător” în
Transilvania. Scopul lui K. Gyula, asemeni lui Simon de Keza, este acelaşi, respectiv confirmarea dreptului de stăpânire asupra
Transilvaniei a regilor din dinastia arpadiană, prin prisma existenţei unui oarecare comandant maghiar pe nume Gyula, care ar fi
cucerit, în numele ducilor maghiari, Ardealul. Chiar dacă A. Madgearu şi T. Sălăgean se raliază parţial la această teorie a lui K.
Gyula, îşi vor pune unele semne de întrebare legate de identitatea personajului istoric care a fost Iuliu cel Bătrân: “Pare prin
urmare posibil ca termenul de gylas (gyula), să fi dobândit, la un moment istoric dat, semnificaţia generică de “şef militar” al unei
formaţiuni oarecare, echivalentă, în mediile slavone cu termenul de voievod. Acest fapt ar putea explica, între altele, fenomenul
reluării titlului voieovodal de către conducătorii transilvăneni purtători ai titlului de guyla, dar şi acela al asimilării numelui Gyula
de către familii voievodale româneşti – aşa cum a fost, de exemplu, cea a Giuleştilor maramureşeni. (Tudor Sălăgean – Ţara lui
Gelou). < subl.n.>
*
Dar, în sfârşit, să vedem cine este acest Gyula – Jula – Geula.
Cronicarii medievali maghiari susţin că acest Gyula – Iuliu era fiul lui Horca, fiul lui Tuhutum, deci nepotul lui Tuhutum. Mai sus
am explicat motivele care ne fac să nu credem posibilă această descendenţă, pe care o mai putem motiva şi prin afirmaţia făcută
în Chronicom Pictum (Cronica Pictată), în care autorul afirmă clar că Iuliu cel Bătrân avea ascendenţă dintr-un conducător pe
nume Ladislaus şi nu Horca, fiul lui Tuhutum. Trebuie să remarcăm în special terminaţia latină – us a numelui tatălui lui Iuliu. Este
mai mult ca sigur că acest Ladislaus era un descendent al lui Gelu Blacul, urmând la conducerea voievodatului odată cu dispariţia
lui Tuhutum şi Horca. Din documentele istorice dispar toţi aceşti conducători, prima menţiune istorică făcându-se în anul 953,
când Iuliu cel Bătrân îşi stabileşte capitala voievodatului la Alba Iulia, se creştinează la Constantinopol în rit ortodox, construieşte
o biserică ortodoxă în capitala sa (ale cărei ruine s-au descoperit în luna aprilie 2011) şi-l numeşte pe Hierotheus, adus de la
Bizanţ, ca primul episcop ortodox al valahilor.
Chronicon Pictum Vindobonense relatează că: „Acest Gyula era un prinţ mare şi puternic care găsise într-o vînătoare a sa în
Ardeal o mare cetate, ce fusese construită mai de mult de Romani”. Chronicon Posoniense semnalează că oraşul găsit de Gyula în
Transilvania, cu ocazia unei vânători, se numea „…civitas Alba in Erdeuel”, respectiv Alba Iulia. Bineînţeles că iarăşi cronicarii
fabulează pe tema “descoperirii” oraşului Alba Iulia, invocand aceeaşi temă legendară ca şi în cazul lui Dragoş, că cetatea ar fi fost
descoperită în timp ce mergeau la vânătoare. Alba – Iulia există din timpuri imemoriale, comunitatea dacilor preluată de către
romani şi întărită cu castru şi fortăreţe a continuat să găzduiască între zidurile sale pe valahi şi conducătorii lor şi după plecarea
romanilor din Dacia.
Existenţa unei formaţiuni politice prestatale, anterioară venirii maghiarilor, un voievodat la Balgrad (Alba – Iulia) a fost susţinută
pentru prima dată de către istoricul sas Kurt Horedt (1914 – 1991). Ştefan Pascu considera şi el că Alba – Iulia era cel mai
important centru politico-economic al voievodatului lui Iuliu.
Episodul referitor la creştinarea voievodului Iuliu, la anul 953, este relatat de către scriitorii bizantini Skylitzes, Kendros şi Zonaras,
aceştia făcând specificaţia că însuşi împăratul Constantin al VII-lea îi va acorda voievodului titlu de “patricius”. Cert este că în jurul
anilor 940 – 970, acest Iuliu cel Bătrân va conduce voievodatul Transilvaniei.
În urma bătăliei de la Lechfeld, din anul 955, pierdută de către maghiari, se va face simţită ameninţarea permanentă a germanilor
şi creşterea presiunii slavilor moravi.
Regele maghiar Taksony (947 – 972) se vede nevoit să-şi caute aliaţi împotriva acestor duşmani, şi în acest sens îl abordează pe
voievodul Iuliu cel Bătrân, la acea vreme puternicul conducător al Transilvaniei centrale. Înţelegerea dintre cei doi conducători se
întăreşte prin căsătoria fiicei lui Iuliu, Sarolta, cu Geza, fiul regelui maghiar. Astfel, în jurul anului 971, fiica lui Iuliu cel Bătrân,
Sarolta (cca. 947/957 – 997) se căsătoreşte cu viitorul rege al Ungariei, Geza I (972 – 997), căsătorie din care vor rezulta patru
fete: Juditha, Margareta, Şarolta, Gizella şi un băiat, Ştefan, născut în anul 975.
Băiatul va fi botezat iniţial Voicu şi creştinat în rit ortodox, ca apoi, la vârsta de 10 ani, respectiv în anul 985 să fie botezat catolic,
sub numele de Ştefan, devenind astfel primul rege creştin al maghiarilor sub titulatura de Ştefan cel Sfânt (997-1038).
Pentru a infirma descendenţa valahă a regelui Ştefan I, istoriografii maghiari “au descoperit” (sic?!) că Geza I ar fi avut două
neveste, pe Şarolta şi pe o prinţesă de origine poloneză care ar fi fost, de fapt, mama viitorului rege, ipoteză care nu este
susţinută de dovezi documentare şi care nu stă în picioare, deoarece polonezii erau orientaţi la acea vreme pe drumul care ducea
spre catolicism, iar Ştefan (Voicu) a fost botezat la naştere în religia ortodoxă a mamei lui.
Ciudat este faptul că din această căsătorie vor proveni câţiva dintre viitorii regi ai dinastiei arpadiene, plecând de la Ştefan şi
continuând cu Petru Orseolo, fiul Şaroltei, la rându-i fiica reginei Şarolta, căsătorită cu Otto Orseolo, doge de Veneţia şi Samuel
Aba, a cărui soţie a fost Gizella, altă fiică a Şaroltei. Ca o menţiune, nu putem să nu amintim că şi celelalte fiice ale Şaroltei vor fi
căsătorite cu principi întemeietori de dinastii: Iuditha cu viitorul rege al Poloniei, Boleslav I, iar Margareta cu viitorul ţar al
Bulgariei, Gavril Radomir.
Nu putem concluziona decât că o parte a dinastiei arpadiene creştine a fost “infuzată” cu sange valah!
Dar să revenim la partea bărbătească a familiei lui Iuliu cel Bătrân.
*
Istoriografii maghiari pomenesc ca descendenţi ai acestui voievod transilvănean doar două fete: Carolta şi Şarolta, fără a mai
pomeni (din nou!) despre o descendenţă masculină.
Dar în lucrarea Chronicon, scrisă de episcopul Thietmar of Merseburg, acesta pomeneşte despre unchiul lui Ştefan I, Iuliu Prokui
(pomenit uneori ca Iuliu Ştefan), frate cu Şarolta şi care este catalogat ca un “vechi inamic” al regelui maghiar.
Mai mult ca sigur că după moartea lui Iuliu cel Bătrân, la conducerea voievodatului Transilvaniei va veni acest fiu numit Iuliu II
(Procuj, în alte documente Paraid sau Iuliu, botezat Ştefan). Cert este că între acesta şi regele Geza, ulterior Ştefan, vor interveni
frecvente conflicte cauzate de dorinţa de păstrare a autonomiei Transilvaniei şi neincluderea ei în coroana maghiară.
*
Nu trebuie să omitem, însă, nici puternica personalitate a celei care a fost Şarolta, mama regelui maghiar Ştefan.
Cronicarii şi istoricii încearcă, de cele mai multe ori, să falsifice identitatea acestei femei. Cu toate că Anonymus îi prezintă
descendenţa din Gyula, istoricii maghiari alătură la acest nume cuvântul Zombor (Zombor Gyula), care era defapt cu totul un alt
personaj istoric. Binenţeles că acest lucru se face pentru a ascunde relaţia ei de rudenie cu Iuliu cel Bătrân (era fiica lui). O altă
ipoteză bizară este cea facută de către istoricul german G. Schmidt care, în jurul anului 1861 (articol tradus de Iuliu Marţian sub
denumirea de ”Cucerirea Ardealului de către unguri”) afirma că Gyula era peceneg, teorie preluată apoi de alţi numeroşi istorici,
fără a fi supusă unei analize documentare. Ne punem din nou întrebarea: atunci de ce istoricii maghiari îl prezintă în mod obsesiv
pe Gyula ca fiind nepotul lui Tuhutum, deci de origine maghiară.
Numele ei, Şarolta, este prezentat ca o deformare a unui cuvânt turcesc: “sar–oldu” care, după părerea acelor savanţi istorici,
înseamnă “jderul alb”. Care a fost fundamentul pentru a boteza strănepoatai conducătorului maghiar Tuhutum cu un nume
derivat din limba turcă? Din nou se caută devierea atenţiei de la adevărata identitate a Şaroltei.
Dacă analizăm cu atenţie numele de Şarolta, vom descoperi şi surpriza care se ascunde in spatele lui. Cronicarul Anonymus
precizează că Iuliu cel Bătrân a avut două fete, Şarolta şi Karolta, dar omite să-l menţioneze pe Iuliu Procui.
Analizând originea numelor celor două fete, constatăm că:
– Şarolta este formată din Şar şi Oltea; Sar este termenul maghiar pentru “noroi”, iar Oltea este vechiul nume valah al râului Olt
(Alutus);
– Karolta se împarte şi el în doua silabe: Kar şi Oltea, unde cuvântul Kar este termenul maghiar pentru “păcat”, iar Oltea deja îl
cunoaştem.
Ce putem deduce din aceasta? Este mai mult ca sigur ca această persoană să fi fost una singură, numită Oltea, fiica lui Iuliu cel
Bătrân. Această afirmaţie se bazează pe faptul că de la căsătoria ei cu ducele Geza, ea va fi cea care va prelua conducerea
Ungariei, după cum bine ne spune cronica lui Qurfurti Bruno: “stăpânea ţara ungurilor cu mână bărbătească” .
Această calitate şi ambiţia ei nu le va pica bine supuşilor maghiari care, în mod normal, o vor bârfi şi prezenta ca pe Oltea cea
murdară (Şarolta) sau ca pe Oltea cea păcătoasă (Carolta), ţinând cont că religia ei era ortodoxă şi, poate şi din alte motive.
Aceste nume întinat al Şaroltei va rămâne în memoria maghiarilor, fiind preluat de către Anonymus cu mari inadvertenţe.
Aproape imediat după căsătoria ei cu ducele Geza şi înscăunarea acestuia, la anul 972, Şarolta îşi va face simţită puterea şi dorinţa
de dominare a soţului ei. Se pare că puterea acestei femei şi faptul că era rebotezată în rit catolic avea să fie văzut ca o posibilă
extindere a dominaţiei bizantine asupra Transilvaniei şi Ungariei.
Şarolta este descrisă în cronici ca o femeie foarte hotărâtă, cu un adevărat caracter bărbătesc. Episcopul Thietmar of Merseburg
povesteşte că ea l-ar fi omorât pe un soldat care a îndrăznit să-i oprească calul, regina fiind însă în stare de ebrietate. Cronicile ne
mai informează şi că această femeie foarte energică scria cu litere ale alfabetului chirilic şi că a construit la Vezprem o catedrală
ortodoxă asemănătoare cu rotonda (baptisteriul) ridicată de tatăl ei, Iuliu cel Bătrân, la Alba Iulia.
Moartea lui Geza I, în anul 997, va duce la izbucnirea unor lupte interne pentru succesiune. Unchiul lui Ştefan, Koppany, fratele lui
Geza I, îşi revendică dreptul la succesiunea coroanei maghiare în defavoarea lui Ştefan, solicitând, conform “tradiţiilor maghiare”
şi dreptul de a se căsători cu Şarolta. Este mai mult ca sigur că şi Iuliu II Procui a fost implicat în aceste lupte legate de succesiunea
la tronul maghiar, deoarece, în urma înfrângerii oştilor lui Koppany de către Ştefan I, acesta este tranşat în patru părţi, din care o
bucata din trup este trimisă special ca avertisment lui Iuliu II, cu obligaţia de a o expune pe zidurile cetăţii lui, Alba Iulia. Celelalte
bucăţi din trupul lui Koppany au fost expuse pe zidurile cetăţilor din Gyor, Veszprem şi Estergom. “Şi dându-se astfel lupta, s-au
bătut mult timp vitejeşte din ambele părţi, şi, cu ajutorul milostivirei divine, fericitul duce Ştefan a obţinut o victorie strălucită. În
aceeaşi luptă, comitele Vencellinus a ucis pe ducele Cupan şi a fost răsplătit cu mare dărnicie de fericitul Ştefan, pe atuncia numai
duce. Iar pe Cupan fericitul Ştefan a pus să-l taie în patru părţi: prima parte a trimis-o la poarta Strigoniului, a doua la cea a
Vesprimului, a treia la cea a Jaurinului, a patra în Ardeal.” (Cronicum Pictum Vindobonenese)
Tot în anul 997 moare şi mama regelui Ştefan I, Şarolta, nu se ştie dacă de moarte naturală sau a fost scoasă de pe scena politică
prin otrăvire.
După eliminarea lui Koppany şi intimidarea familiei Iuliene, Ştefan se încoronează ca rege al maghiarilor la 25 decembrie anul
1000, adoptând catolicismul ca religie de stat. Încercările lui ulterioare şi a clerului catolic de a-i converti din ortodoxism la
catolicism pe cei din familia Iuliană se soldează cu reluarea conflictelor între cele două părţi.
În timpul conflictelor din anii 1002 şi 1003 dintre coroana maghiară şi voievodatul transilvan, alături de Iuliu II Procui va participa
şi fiul acestuia, Iuliu III cel Tânăr. În anul 1003 regele maghiar atacă Transilvania şi ocupă voievodatul condus de Iuliu II. Din
dispoziţia lui Ştefan I, Iuliu II părăseşte teritoriul transilvan şi se refugiază în Polonia, la curtea regelui Boleslav I, cel care era
căsătorit cu nepoata sa, Iuditha, fata Şaroltei. Boleslav îi va da funcţia de comandant al unui fort de frontieră.
Fiul lui Iuliu II, Iuliu cel Tânăr (Iuliu III), va fi prins şi el de către regele maghiar şi ţinut captiv pentru tot restul vieţii.
În urma înlăturării lui Iuliu cel Tanar, Ştefan I oferă conducerea voievodatului, în anul 1.003, unei rude de-a lui, pe nume Zoltan
Ardeleanul.
După 43 de ani, în anul 1046, fiii lui Iuliu cel Tânăr, Bua şi Bucna, declanşează o mare răscoală “anticreştină” (anti-catolică şi anti-
maghiară), intervenind în luptele de succesiune pentru tron. Regele Andrei, pe care ei l-au susţinut, este înscăunat în locul lui
Petru Orseolo. Demn de remarcat este faptul că Petru Orseolo era fiul Şaroltei mici, fiica reginei Şarolta, Bua şi Bucna fiind veri de
rangul II cu acesta! În ciuda acestui fapt, fraţii sprijină o altă ramură a familiei arpadiene, cea a lui Andrei I, care era fiul lui Vazul,
tot frate al lui Geza I, tatăl lui Ştefan cel Sfânt. Este posibil ca în urma acestui ajutor, fiii lui Iuliu cel Tânăr să-şi fi recuperat şi
păstrat drepturile de conducători asupra voievodatului Transilvaniei.
*
Pentru înţelegerea istoriei acelor vremuri este necesar să abordăm evenimentele istorice şi din punct de vedere al “maternităţii”,
element determinant şi modelator al întregii istorii a omenirii.
Istoria, în general, a fost scrisă de către bărbaţi, care au încercat permanent să prezinte cursul istoriei din punctul lor de vedere
războinic şi constructiv, dar misogin, eliminând, ca şi în cazul Bibliei, aportul femeilor.
Însă este foarte bine cunoscut faptul că femeile, în decursul întregii istorii a omenirii, au avut un cuvânt greu de spus, fiind în
preajma conducătorilor (bărbaţi), determinând şi modificând cursul istoriei după ambiţiile şi aspiraţiile lor. Fapte şi decizii
edificatoare pot fi amintite şi specificate în întreaga istorie a lumii, începând din antichitate şi până în epoca modernă, la orice
popor din lume, indiferent de ţară sau de continent.
Dacă analizăm istoria din punctul de vedere al descendenţei materne şi al evenimentelor istorice pe care le-au generat soţiile,
mamele şi amantele conductătorilor acelor vremuri, ascunse în negura timpurilor din lipsa dovezilor şi documentelor istorice,
constatăm că lucrurile primesc o ”claritate” aparte.
În acest sens, legat de subiectul pe care ni l-am asumat, să analizăm efectul istoric pe care l-au avut soţiile şi mamele primilor
conducători din dinastia arpadiană, mai ales că, pe linie maternă, descendenţa primilor regi din sorgintea lui Arpad a fost de
origine valahă! Istoricii maghiari susţin că la venirea lui Arpad în Câmpia Pannonică, acesta îşi ia o soţie băştinaşă, fiică a unui
“duce” local, deci, mai mult ca sigur de origine valahă.
Fiul lui Arpad, Zulta/Zoltan, va fi parte într-o înţelegere “amiabilă” dintre ducele maghiar şi Menumorout, hotărându-se
“încuscrirea” celor doi conducători, Zulta devenind soţul fiicei lui Menumorout. Această soluţie a fost adoptată de către Arpad
pentru că i-a fost imposibil să-l înfrângă pe Menumorout. Alianţa “familială” avea să asigure, în schimb, fiului său rangul de
conducător al Bihariei.
Din căsătoria fiicei lui Menumorout cu Zulta se va naşte un fiu, pe nume Tacsany, care va fi conducător al maghiarilor între anii
947 şi 972. Anonymus precizează că acest fiu al lui Zulta se va căsători cu o femeie din Ţara Cumanilor.
Cine era, de fapt, această femeie de origine cumană (?) sau, după cum se bănuieşte, valaha (?), deoarece la acea vreme teritoriul
Moldovei era denumit şi Ţara Cumanilor. Este evident că fiica lui Menumorout, mama lui Zulta, a avut un cuvânt greu în alegerea
soţiei pentru fiul ei, preferând o femeie din neamul ei uneia străine (lucru deloc ciudat şi în vremurile noastre dacă analizăm
pretenţiile mamelor faţă de nurori!).
Din căsătoria lui Tacsany cu “femeia din Ţara Cumanilor” se va naşte următorul conducător al maghiarilor, Geza (care a domnit în
perioada 972-997), care va avea soţie pe fiica lui Iuliu cel Bătrân, Şarolta, mai mult ca sigur în urma intervenţiei şi influenţei
mamei lui. Nu avem nici o dovadă istorică scrisă că Ştefan I cel Sfânt, botezat de mama lui în rit ortodox sub numele de Voicu, ştia
sau nu să vorbească limba română, dar este un lucru aproape imposibil să nu fi cunoscut şi vorbit limba română, fiind crescut de
către mama lui în credinţa ei.
Şarolta, imediat după naşterea lui Ştefan I al Ungariei. (Cronica pictată)
Găsim însă o informaţie dată de către episcopul Mihail din Devol, la anul 1118, care spune clar că ţarul bulgar Gavril Radomir,
soţul Margaretei de Ungaria, fiica Şaroltei, purta supranumele de Romanos. Supranumele se datorează căsătoriei lui cu o prinţesă
de origine “romanică”, vorbitoare de limbă valahă într-o lume bulgară şi slavă. Fiul lui Radomir şi al Margaretei, Petru Delian, în
momentul răsculării lui împotriva imperiului bizantin, va căuta ajutor la rudele lui din Ungaria şi Transilvania (1041).
Această informaţie aduce o altă confirmare decisivă asupra originii valahe a familiei lui Iuliu cel Bătrân şi a descendenţilor lui.
Cunoaştem luptele interne pentru succesiunea la tron şi contestarea legitimităţii lui Ştefan I pentru accedere la tron de către
rudele sale, atât neamurile tatălui său cât şi neamurile mamei sale. Cert este faptul că, în urma conflictului generat în anul 1003
între el şi familia Iuliană, după ocuparea voievodatului lui Iuliu II Procui, măsurile de pedepsire aplicate nu sunt radicale, alegând
să-l expulzeze pe unchiul său, Iuliu II Procui şi să-l întemniţeze sau, mai bine zis, să-l aibă sub supraveghere pe vărul său Iuliu cel
Tânăr pe parcursul întregii lui vieţi.
“În urmă fericitul Ştefan, după ce a primit din mila lui Dumnezeu coroana înălţimii regeşti, a purtat un vestit şi rodnic război
împotriva unchiului său cu numele Gyla, care pe acea vreme avea domnia peste întreg regatul Ultrasilvaniei. Deci în anul 1.002,
fericitul Stefan a prins pe ducele Gyla împreună cu soţia şi cei doi fii ai săi şi i-a trimis în Ungharia. Aceasta însă pentru acee a
făcut-o, fiindcă deşi i s-a atras atenţia foarte adeseori luarea aminte de către fericitul rege Ştefan, nici nu s-a întors la legea
creştină, nici n-a încetat de a ataca pe unghuri. Şi întregul regat, foarte mare şi foarte bogat, l-a unit cu regatul Unghariei”.
“În cele din urmă, fiindcă Gyula a fost duşman al Ungurilor ce locuiau în Pannonia şi şi-a făcut o situaţie grea în multe privinţe, a
fost trecut de regele Ştefan cel Sfânt în Pannonia. Totuşi nu acest comandant Gyula, ci al treilea după acesta”.
(Cronica pictată de la Viena, P. Lisseanu, volumul XI, Bucureşti, 1937, p.148)
Ce ne confirmă cronica:
– Iuliu II Procui era voievod al Transilvaniei;
– Iuliu II era unchiul lui Ştefan I după sora lui, Şarolta, mama regelui;
– Iuliu III cel Tânăr a fost luat în captivitate împreună cu soţia şi cei doi copii, Bua şi Bucna;
– Iulienii erau duşmanii maghiarilor, deci nu erau maghiari !
Acestea, coroborate cu informaţia dată de episcopul Mihail din Devol, la anul 1118, ne confirmă clar faptul că familia Iulianeştilor
era de origine română, descendenţi ai lui Gelu Valahul !
Este clar că amintirea mamei lui l-a determinat pe Ştefan să nu ia măsuri punitive faţă de familia din care el însuşi descindea,
ţinând cont că represaliile împotriva unchiului său Koppany, fratele tatălui său, au fost foarte violente şi de o cruzime extremă.
Domnia lui Ştefan I cel Sfânt se termină în anul 1038, odata cu moartea sa şi fără urmaşi direcţi, copiii lui, Imre, Otto şi Hedvig
murind înaintea tatălui lor. Lupta pentru succesiune se dă între membrii familiei lui din partea tatălui şi familia din partea mamei
lui.
În primă fază, de la moartea lui Ştefant I cel Sfânt şi până în anul 1046, tronul maghiar este disputat de către fiicele Şaroltei:
Şarolta Mică, mama lui Petru Orseolo (rege al Ungariei între 1038 -1041 şi 1044 -1046) şi Gizela, soţia lui Samuel Aba (rege al
Ungariei între 1041-1044).
După anul 1046, conducerea Ungariei trece în cealaltă ramură a lui Tacsany prin Vazul, fratele lui Geza. Primul rege maghiar din
această spiţă arpadiană va fi Andrei I (1046-1060), fiul lui Vazul.
Interesant este şi faptul că în urma înfrângerii şi a prinderii lui Petru Orseolo de către Andrei I, acesta va fi orbit cu argint lichid şi
castrat pentru a nu avea urmaşi, lucru ce dovedeşte frica şi ura lui Andrei I faţă de ramura familiei descendente din Şarolta.
Care sunt concluziile prezentării acestei epopei a familiei iuliene?
Regii maghiari Ştefan I cel Sfânt (997 – 1038), Petru Orseolo (1038 – 1041 şi 1044 – 1046) şi Samuel Aba (1041 – 1044) au avut
sânge românesc în urma căsătoriei dintre Şarolta, fata lui Iuliu cel Bătrân şi regele Geza I, ei mai beneficiind de descendenţă
valahă şi după fata lui Menumorut, soţia lui Tacsany (906 – 947), tatăl lui Geza I (972 – 997).
Datorită puterii familiei lui Iuliu cel Bătrân şi a voievodatului lui, regii maghiari, sub influenţa nobilimii din regat, vor creea o
instituţie de conducere a Transilvaniei şi o înaltă funcţie, cea de Voievod al Transilvaniei. Prin aceasta se va câştiga o autonomie a
provinciei faţă de coroana maghiară, având conducere administrativă proprie şi uneori şi judecătorească proprie.
Această autonomie va sta la baza înfiinţării Principatului Transilvaniei, în anul 1526, în urma bătăliei de la Mohacs. Victoria
otomanilor va diviza Ungaria pentru o perioadă de aproximatic 150 de ani între Imperiul Otoman, Imperiul habsburgic şi
Principatul Transilvania.

Ruinele bisericii de la Alba Iulia

Ruinele bisericii de la Alba Iulia ( ştiri din ziare)
“În aprilie 2011, în faţa Catedralei Romano-Catolice din Alba Iulia a fost descoperită o absidă despre care s-a spus că ar fi o
biserica din secolul X. Declaraţia a fost făcută de dr. Daniela Marcu Istrate, conducătorul cercetărilor arheologice”.
Este vorba de prima biserică a oraşului Alba Iulia, dar şi prima biseric din Ardeal. Această biserică se află la 24 metri vest de
Catedrala Romano-Catolică, în prelungirea acesteia. Absida bisericii are ziduri groase, de 1,1-1,2 m:
“era extrem de mult pentru o biserică medievală timpurie. Biserica avea dimensiuni mari, chiar foarte mari. Avea o elevaţie
(înălţime) impresionantă, fiindcă pentru o elevaţie mai mică erau suficiente ziduri de 70-80 cm. (…) Bănuim că aceasta poate fi
biserica construită de principele Gyula, care l-a adus pe episcopul Hierotheus la întoarcerea de la Constantinopol,unde fusese
creştinat. Sunt multe discuţii dacă Hierotheus a fost la Alba Iulia sau dacă a fost în regiunile de dincolo de Tisa. O parte importantă
din specialişti consideră că, totuşi, aici a fost acest sediu şi sperăm peste câteva luni să putem argumenta şi tranşa acest fapt
istoric, în sensul că aceasta este biserica lui Hierotheus, databilă deci la jumătatea sec. X”, a declarat Daniela Marcu-Istrate în
conferinţa din aprilie a.c.
“Contextul stratigrafic al descoperirii ne-a determinat să afirmăm că biserica a fost construită în intervalul cuprins între mijlocul
secolului X (n.a. – anul 950) şi anul 1.050; posibil este o ctitorie a principelui Gyula, creştinat la Constantinopol. Nava bisericii este
un pătrat, iar în zona centrala se află fundaţiile a 4 stâlpi care susţineau o cupola, poate un mic turn. Acest plan în formă de cruce
greacă înscrisă este specific arhitecturii bizantine”, se arată într-un comunicat al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de la Alba Iulia.
Lucrările arheologice din faţa Catedralei Romano-Catolice sunt foarte importante, dacă ne gândim că din sec. VI până în a doua
jumătate a sec. X nu sunt urme ale creştinismului: sunt câteva sute de ani de gol în ceea ce priveşte informaţiile istorice,
arheologice.
Cercetările de la biserica lui Gyula se vor încheia în 13 august 2011, ruina bisericii urmând a fi acoperită şi marcată la suprafaţa
terenului.”
“A fost descoperită cea mai veche biserică creştină din Transilvania, veche de peste 1.000 de ani. Arheologii au descoperit, în
interiorul cetăţii Alba Iulia, ruinele celei mai vechi biserici creştine din Transilvania şi câteva sute de morminte din perioada
medievală.
Coordonatorul lucrărilor de cercetare, arheologul Daniela Marcu Istrate, a declarat, vineri, că zidurile bisericii au fost descoperite
în timpul unor lucrări de reabilitare a infrastructurii şi a reţelelor de apă şi canalizare din interiorul cetţăii din Alba Iulia,
informează Antena 3. Cu această ocazie, arheologii au descoperit zidurile unei biserici creştine şi, după cercetarea întregii ruine,
au stabilit că aceasta este cea mai veche biserică creştină din Transilvania, de tradiţie bizantină, construită în jurul anului 1.000.
În aceeaşi zonă au fost descoperite şi 400 de morminte din perioada medievală, iar scheletele din interiorul acestora vor fi
cercetate la Institutul de Antropologie al Academiei Române,după care vor fi reînhumate. Este o clădire sub influenţa arhitecturii
bizantine şi va reprezenta un element important în descifrarea prezenţei Bizanţului în teritoriile de la nordul Dunării”, a spus
Daniela Marcu Istrate. “
Ahtum, voievodul Banatului (cca. 1000 – 1028/30)
Una dintre cele mai bune dovezi ale faptului că maghiarilor le-a trebuit sute de ani până să cucerească, să ocupe şi să coordoneze
Transilvania, a fost existenţa Voievodatului Banatului, acel voievodat al lui Gelu, condus de descendenţii lui până în anul 1030 şi
apoi după.
Voievodatul se întindea de la Mureş până la Dunăre, pe axa nord – sud şi de la Olt până la Tisa, pe axa est – vest, ocupând un vast
teritoriu care îngloba Banatul (inclusiv cel sârbesc şi unguresc), parte din Crişana şi parte din Oltenia.
Conducătorul acestui voievodat se numea Ahtum, după unii istorici Actum sau Ohtum şi a domnit între anii cca. 1000 – 1028/30,
având reşedinţa la Morisena (urbis Morisena – oraşul de pe Mureş).
Informaţiile despre el ne parvin din cronica lui Anonymus şi Legenda vita Sancti Gerardi ( Legenda vieţii Sfântului Gerald).

Legenda vita Sancti Gerardi

,,În zilele acelea, era în oraşul Morisena un oarecare voievod (princeps) cu numele Ahtum, foarte puternic, care a fost botezat în
oraşul Vidin după legea grecilor. Acesta era foarte slăvit în virtutea şi puterea sa (…). De aceea întrecea pe rege în mulţimea
ostaşilor şi nu-l prea lua în seamă. Avea chiar o mulţime fără număr de cai neîmblânziţi, afară de cei îngrijiţi şi păstraţi de slugi
acasă. Ale sale erau şi turmele nesfârşite care toate îşi aveau păstorii lor anumiţi, de asemenea avea şi moşii (allodia) şi curţi
(curiae). Şi-a întins puterea sa peste sarea regească ce cobora pe Mureş, punând în porturile acelui râu, până la Tisa, vame şi
paznici şi a pus vama asupra tuturor”.
Pe fondul încoronării ca rege al Ungariei a lui Ştefan I şi a trecerii acestuia la catolicism, se pun bazele organizării statului şi se
adoptă catolicismul ca unică religie în regatul maghiar. Această decizie a regelui maghiar va genera în decursul a peste 1000 de
ani veşnicile lupte dintre maghiarii, saşii şi secuii de rit apusean şi românii ortodoxi din întregul spaţiu carpatic. Ciudat este faptul
istoria nu ne spune care a fost motivaţia trecerii lui Ştefan I la catolicism, deşi a fost iniţial botezat ortodox de către mama lui, şi
care i-au fost avantajele trecerii la catolicism, ţinând cont că trei sferturi era valah!
La data când Ştefan a urcat pe tronul Ungariei, maghiarii nu cuceriseră, în cei 100 de ani (905 – 997), în Transilvania, decât
Voievodatul lui Menumorut, o fâşie de teren cuprinsă între nordul Mureşului şi până la limita actualului oraş Satu–Mare, restul
teritoriului fiind ocupat central de Voievodatul lui Iuliu, pe lângă care gravitau voievodatele şi cnezatele româneşti din Ţara
Maramureşului, Ţara Năsăudului, Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului, Ţara Amlaşului şi Ţara Haţegului. Al doilea voievodat puternic
organizat era cel din Banat, condus de către Ahtum.
Motivaţia istorică a faptului că maghiarii nu au reuşit să ocupe Transilvania între anii 905 şi 997 a fost modul lor de viaţă nomad şi
permanentele expediţii de jaf îndreptate împotriva occidentului şi a imperiului bizantin. Acest lucru este foarte bine clarificat de
către Paul Lendvai, în cartea sa: “Împrejurarea că Geza după cum ne relatează Thietmar de Merseburg, se considera destul de
puternic şi de bogat ca să aducă jertfe mai multor zei nu face că faptul schimbării de registru să schimbe ceva. Sub conducerea sa
de un sfert de veac (972-997) poporul a fost salvat de la pierire. Renunţarea la modul de viaţă nomad a fost definitivă. Ceea ce s-a
petrecut în Ungaria în cele câteva decenii de după lupta de la Lechfeld <955> nu a fost alceva decât un miracol al istoriei. Din
uniunea tribală a nomazilor călări s-a născut repede, chiar dacă nu fără chinuri, un regat creştin”.
În această situaţie, regele Ştefan I hotărăşte începerea unui proces de cucerire a Transilvaniei şi de convertire a populaţiei
schismatice (ortodoxe) la religia catolică, proces ce va dura până în jurul anilor 1370 -1380. Ocuparea Transilvaniei de către
maghiari a fost un proces de durată, plin de conflicte, războaie sau revolte ale populaţiilor ocupate.
Urmare a creştinării lui Ştefan I, Ahtum îşi reconfirmă religia în urma unui nou botez fastuos, oficiat la Vidin. În anul 1002
fondează o mănăstire ortodoxă închinată Sfântului Ioan Botezatorul în imediata apropiere a capitalei lui Morisena.
Pe fondul dorinţei de expansiune a maghiarilor, în anul 1003 apar primele conflicte militare dintre Ahtum şi regele maghiar. Să ne
amintim faptul că în anul 1002, tot pe fondul încercării de a prelua voievodatul Iulian de către maghiari, izbucnesc conflictele
dintre Iuliu Procui II, aliat cu nepotul său Iuliu cel Tânăr şi coroana maghiară.
Ca răspuns la intenţia regelui maghiar de a controla voievodatul, Ahtum blochează transportul sării către Ungaria, care se făcea la
acea vreme navigabil, pe râul Mureş, solicitându-i regelui maghiar să plătească taxă pe sare. Acest conflict va dura în jur de 25 –
28 de ani (!).
Mai mult ca sigur că acest conflict nu a fost doar unul diplomatic. Ştefan I va încerca în decursul timpului eliminarea voievodului şi
ocuparea ţării, dar nu va reuşi.
În anul 1028, după unii istorici 1030, regele maghiar îl va însărcina pe Chanadinus, un alt nepot al lui Glad, aflat şi el în conflict cu
Ahtum, să pătrundă în Banat în fruntea unei oşti maghiare.
Prima luptă dintre cei doi se da undeva în apropierea râului Tisa: “se făcu zarvă mare şi larmă şi ţinu războiul până la amiază şi
căzură răniţii de amândouă părţile mulţi. Iar oastea lui Chanadinus se ascunsese fugind în desişurile din Kukuner şi în Szoreg şi în
tot ţinutul Kanizsa până la Tisa”. În urma victoriei, Ahtum va porni în căutarea Chanadinus, dar acesta reuşeşte să-şi regrupeze
fortele: “… iar Chanadinus în acea noapte tăbărî într-un deal, pe urmă se cheamă Oroszalmos. Iar Achtum îşi aşeza tabăra pe o
câmpie, anume Nagyenez …. <în cursul nopţii însă soldaţii lui Chanadinus> năvăliră asupra oştii lui Ahtum, care stătea pe câmp şi
o făcură să dea dosul. Iar Achtum fu ucis pe câmpul de bătaie de oastea lui Chanadinus şi, luându-i capul, îl trimiseră craiului şi
luară în acea zi dobândă multă şi se bucuraseră foarte, că pierise duşmanul craiului”.
În urma bătăliei şi a reuşitei lui, Chanadinus primeşte în dar de la regele Ştefan I cetatea Morisena, pe care o rebotează Cenad
(după numele lui), localitate care există în jud. Timiş şi în ziua de azi.
Interesant este faptul că voievodatul nu va intra în stăpânirea coroanei maghiare, acesta fiind condus Chanadinus, cu obligaţia
aceptării suzeranităţii maghiare. Mult timp după acest eveniment mai sunt menţionaţi şi alţi membrii ai familiei lui Achtum, care
vor deţine mici proprietăţi în Banat.
Ocuparea efectivă a Banatului de către maghiari se va face abia peste 150 de ani.

Transilvania intre anii 997 – 1241

Moartea lui Geza şi urcarea pe tronul Ungariei a lui Ştefan I va aduce mari modificări în sistemul de organizare şi conducere al
regatului. Geza I, conştient de slăbirea puterii şi a influenţei maghiare în vestul Europei în urma înfrângerii catastrofale suferite în
faţa germanilor în bătălia de la Lechfeld din anul 955 şi a presiunii permanente a slavilor moravi, a căutat soluţii pentru realizarea
unei alianţe favorabile prin implicarea directă a fiului său.
Ştefan I (Szent István király „regele Ștefan cel Sfânt”) s-a născut la Esztergom în anul 975, fiind fiul marelui duce Geza şi al Şaroltei.
Iniţial a fost botezat ortodox, sub numele de Voicu (Vajk în limba maghiară). În secolul al XV-lea numele Vaik apare cu precizarea
apartenenţei entice “Olachis”. Ştefan I va fi rege al regatului maghiar între anii 997 şi 1038. Trecerea lui la cele veşnice va surveni
în anul 1038, la 15 august, la Szekesfehervar.
 Mănăstirea de la Cârţa (Sibiu)
Geza I, în anul 975/6, va cere pentru fiul său Ştefan, mâna pricipesei Gizela, fiica ducelui bavarez Henric al II-lea, viitor rege al
Germaniei. Având în vedere că pricipesa germană era catolică, Ştefan va trece şi el la catolicism, fiind botezat cu numele primului
martir creştin. Specialistul britanic în istoria Ungariei, C. A. Macartney, referitor la motivul creştinării lui Ştefan, face următoarea
specificaţie: “Înainte de a se creştina, poporul ungar era o hoardă aflată în afara dreptului valabil atunci. Împotriva ei, un principe
creştin nu avea numai dreptul, ci şi obligaţia de a porni la război. Convertirea la creştinism a făcut ca dintr-o asemenea hoardă
acest popor să devină un membru al familiei popoarelor creştine, al cărui suveran destinat acestei funcţii prin harul lui Dumnezeu
şi căruia ceilalţi principi nu-i puteau leza dreptul legitim fără a se încărca de un păcat”.
Adevăratul motiv al creştinării maghiarilor era pretenţia regilor germani de a nu permite intrarea Ungariei în sfera de influenţă a
imperiului bizantin şi implicit a creştinismului ortodox, ei influenţând astfel crearea şi dezvoltarea unui stat tampon catolic la
frontiera dintre cele două rituri ale creştinismului. La aceasta se mai adaugă şi dorinţa Romei papale de a nu lăsa o ţară ca Ungaria
să intre în sfera creştinismului oriental. Papalitatea suferise o grea lovitură pe plan religios prin adoptarea ortodoxismului ca
religie de stat de către Moravia, Bulgaria şi Serbia. Papa Benedict al VI-lea avea să îşi expună neliniştea faţă de căderea
maghiarilor pradă ereticilor, adică ortodoxilor.
În acest sens, papalitatea va participa (prin reprezentanţii ei) cu mare fast la procesiunea de încoronare a regelui Ştefan I, în anul
1000, după unii istorici în anul 1001. Acest accept al lui Ştefan va permite apariţia în regatul maghiar a unui mare val de misionari
catolici din Italia, Germania, Boemia şi Polonia.
Imediat după încoronare, Ştefan I, conştient de faptul că regatul maghiar nu avea forţe proprii suficiente pentru supravegherea
zonelor «fierbinţi», avea să înceapă un proces de colonizare a Câmpiei Panonnice şi a teritoriilor cucerite din Transilvania,
respectiv Voievodatul lui Menumorut, cu hospites (oaspeţi), populaţii de origine germană şi franceză. Cum au fost motivaţi aceşti
colonişti să accepte propunerea regelui maghiar? În primul rând starea materială precară a unei categorii a populaţiei, lipsa unor
suprafeţe de teren care să fie cultivate, conflictele seniorale pe fondul creşterii populaţiei apusene şi în al doilea rând, dorinţa de
aventură specifică descoperirii unui nou teritoriu. Coloniştii numiţi «germani» nu au venit toţi dintr-o regiune anume a Germaniei
sau a Franţei şi nici măcar nu au fost toţi de acelaşi neam. Între ei întâlnim saxonii din Turingia, Bavaria, Saxonia şi Flandra,
cunoscuţi sub numele de saşi şi şvabi (cei colonizaţi în Banat) şi secuii, a căror origine este incertă. Cronicile maghiare îi
antedatează migraţiei lor în spaţiul carpatic, considerându-i decendenţi ai hunilor. De aici istoricii le acordă acestora o identitate
cel puţin legendară, considerându-i urmaşi ai avarilor, khazarilor, pecenegilor sau cumanilor.
Prima colonizare atestată din punct de vedere documentar este în anul 1006, când regina Ghizela de Bavaria, soţia lui Ştefan I al
Ungariei donează coloniştilor germani şi teutoni două teritorii din zona oraşului Satu-Mare (Villa Zotmar), care erau incluse în
regatul maghiar.
Aceştia creează prima enclava germanică de tip ‘’marcă’’, vechi sistem de organizare germanic, diferenţiată din punct de vedere
lingvistic şi juridic de regiunile din jur. Acest sistem va fi încercat ca implementare de către maghiari şi în Moldova, sub
conducerea lui Dragoş Vodă.
Regatul maghiar, sub conducerea regelui Ştefan I se va confrunta, după conflictele avute cu familia Iulienilor între anii 1002 şi
1003 şi cu voievodul de Banat, Ahtum, între anii 1000 – 1030, cu marea invazie a pecenegilor.
Pecenegii, popor turcofon, vechi duşmani ai maghiarilor, aveau să fie puşi în faţa unor lupte interne în cadrul confederaţiei.
Aceasta odată scindată, unele triburi pecenege vor ocupa zona de sud a Moldovei, o parte vor trece la sud de Dunăre, punându-
se când în slujba kaganilor bulgari, când a imperiului bizantin, iar o altă parte vor imigra în Ungaria. Încă din timpul regilor
maghiari Zoltan (907 – 945) şi Taksony (945 – 971), aceştia vor fi utilizaţi ca şi mercenari în armata maghiară sau colonizaţi forţat
la hotarele Germaniei.
Primele confruntări ale populaţiei din Transilvania cu pecenegii au loc între anii 1015 şi 1020, fapt consemnat în cronica Legenda
Sancti Stephani.
Este foarte posibil ca maghiarii să fi făcut front comun împotriva acestora cu voievozii şi cnezii români din Transilvania, având în
vedere că se aflau în faţa unui duşman comun, Gelu purtând cu aceştia lupte încă din anii 900 – 904.
Acest fapt se confirmă însă în anul 1068, în timpul regelui maghiar Solomon (1063–1074), când o armată formată din maghiari şi
români îi vor înfrunta pe pecenegi în bătălia de la Chiraleş (jud. Bistriţa-Năsăud). În urma acestei victorii, parte din pecenegi,
cunoscuţi în cronici şi sub numele de bisseni sau paţinaki, rămaşi în viaţă, vor fi colonizaţi în Ungaria şi Transilvania sau se vor
refugia la sud de Dunăre.
Conflictul dintre maghiari şi pecenegi se va reaprinde în anul 1085, când comunităţile locale de pecenegi din Transilvania, ajutaţi
de pecenegii din spaţiul extracarpatic, vor invada proprietăţile coroanei din Ungaria şi Transilvania. Regele Ladislau I (1077 –
1095) îi va înfrânge, decimându-i, cei rămaşi în viaţă vor fi alungaţi definitiv din Transilvania.
Dovada că maghiarii nu stăpâneau decât o mică parte a Transilvaniei, respectiv parte a voievodatului lui Menumorut, este şi
faptul că abia în anul 1075, cetăţile Bihariei şi a Turzii vor intra în posesiunea coroanei maghiare, condusă de regele Geza I (1074 -
1077), fiul lui Bela I (1060 – 1063). Expansiunea maghiarilor către Transilvania se va face şi militar şi religios, astfel că între anii
1075 – 1097 se pun bazele primei episcopii de rit catolic la Alba Iulia.
În anul 1111, maghiarii reorganizează fostul voievodat al lui Menumorut sub formă de comitat şi numit comitatul Bihorului. Cu
această ocazie apare prima menţiune scrisă despre un voievod maghiar al Transilvaniei cu numele de Mercurius, personaj despre
care nu avem informaţii ulterioare în cronici.
În jurul anului 1169 sunt menţionaţi fiii lui Paul, Ieronim şi Corneliu din ţinutul Sătmarului, în urma unui conflict între ei şi călugării
unei mănăstiri situate pe malul râului Someş : ”După moartea, …. Regelui <Geza> fiii lui Paul, Ieronim şi Corneliu, fiii Mariei, au
alungat din mănăstire pe abate, au pustiit mănăstirea şi au jefuit-o de toate bunurile. Drept acea domnul Luca, episcopul de
Strigoniu, i-a afurisit şi cu voia regelui Ştefan, fiul lui Geza, a facut ca ei a fie cunoscuti ca afurisiti in tot regatul ” (Documente
privind istoria României din veacul XI, XII şi XIII). Cauza neînţelegerilor survenite a fost, mai mult ca sigur, cuantumul pretenţiilor
financiare ale abatelui faţă de supuşii săi. În acelaşi document apar şi numele câtorva sate din ţinutul Satu-Mare: Tur, Apa, Iazul,
Sard, Hodoş şi Zerend. După doisprezece ani de la aceste evenimente, în anul 1181, Petru şi Konchi, fiii lui Petru şi Achileus, fiul lui
Achileus, fug de pe moşia mănăstirii în nordul ţării, probabil în Ţara Oaşului. Urmare acestui gest, regele Bela al III-lea ia măsuri
pentru prinderea şi aducerea lor la mănăstire. Interesant este numele unuia dintre ţăranii revoltaţi, Achileus, nume de origine
romanică. De altfel, în documentele maghiare mai apare frecvent şi numele de Antonius, purtat de unii băştinaşi transilvăneni,
dovadă a originii lor latine.
Sub regii Geza II (1141 – 1162) şi Bela III (1172 – 1196), maghiarii îşi vor accelera expansiunea teritorială şi administrativă spre
centrul şi sudul Transilvaniei. Între anii 1141 – 1162 se va desfăşura a doua campanie de colonizare a teritoriilor transilvane cu
saxoni, care vor fi aşezaţi, din motive de ”siguranţă’’, în zone din Satu – Mare, Sibiu , Braşov şi pe Valea Bistriţei. Primele forme de
organizare sub administraţia maghiară se vor definitiva în anul 1177, când se vor constitui comitatele Alba, Cluj şi Timiş şi ulterior,
comitatul Satu-Mare, în anul 1181 şi comitatul Cenad în anul 1187.
Colonizarea saşilor nu s-a făcut în condiţii idilice. Aceştia, in decursul anilor, aveau să încerce obţinerea unei autonomii teritoriale
şi religioase. Un astfel de conflict este menţionat în anul 1191, pe fondul tendinţei de a avea un organism autonom bisericesc
independent faţă de episcopia Alba Iulia. În decursul timpului, conflictele dintre coroana maghiară şi saşi de acutizează, atfel că în
anul 1227 saşii atacă sediul episcopiei de la Alba Iulia, “ucigând mulţi unguri’’.
Anul 1200 este anul intrării definitive a părţii sudice a Banatului în cadrul coroanei maghiare, fiind reorganizată ca şi comitat, cu
numele de Caraş.
Într-un document emis de regele maghiar Emeric (1196 – 1204) în anul 1203 privind donarea unor sate bisericii din Arad, se
menţionează numele localităţilor: Ciuguzăl, Ocnişoara, Sucman, Lopadea Veche, Zagăr, Silvaş, Uioara, dar şi numele unor locuitori
ai acestor localităţi: Petru, Cosma, Cozma, Adrian, Iacob, Leşe, Zaharia, Beniamin, Micu, Andrei, Vodă, Acileus, Borşa s.a.
Documentul aminteşte şi de construirea Cetăţii de Baltă, cetate care va fi dăruită de Matei Corvin lui Ştefan cel Mare.
Urmare a serviciilor făcute coroanei maghiare, cavalerul Ioan Latinul din Cisnădie este scutit de regele Emeric (1196 – 1204), în
anul 1204, de toate obligaţiile, afară de participarea la oaste, primind şi favorul de a apela la judecata regelui. Care au fost aceste
servicii recompensate, documentele timpului nu ne spun, dar sigur au fost de factură militară. Originea lui este foarte sugestiv
explicată în document, în raport cu un alt supus al regelui, pomenit şi el, care poartă numele de Martin Teutonicul. În anul 1206,
tot în urma serviciilor facute, regele Andrei II îi dăruieşte lui Ioan moşia Cwezfey şi îl scuteste pe el şi pe oamenii lui de orice dare
sau vamă pentru negoţ. Este mai mult ca sigur că Ioan Latinul a participat, în anul 1205, la campania militară a regelui Andrei II în
principatul Galiţiei.
Regii maghiari îşi vor continua, odată cu ocuparea voievodatelor şi cnezatelor, şi propaganda catolică. În anul 1202, după unii
istorici, călugării catolici de la mănăstirea Igriş (jud. Timiş) vor întemeia o filială la Cârţa (jud. Sibiu) în scopul convertirii populaţiei
băştinaşe. În anul 1204, printr-o scrisoare datată la 16 mai, Papa Inocenţiu al III-lea cere episcopului de Oradea să încerce
convertirea marelui număr de ortodoxi din Transilvania.
În anul imediat următor, în 1205, acelaşi papă Inocenţiu al III – lea aprobă trecerea sub autoritatea arhiescopiei de la Kalocsa a
episcopiei ortodoxe din ţara “cneazului Bela“ (Bâlea), situată în actualul perimetru al judeţelor Hunedoara şi Alba. În localitatea
Criscior din judeţul Hunedoara există Biserica Adormirii Maicii Domnului, ctitorită de către acest cneaz pe nume Bâlea Boarul,
alături de soţia lui Vişa, fiul lor Iova şi nepoţii: Ştefan şi Laslău: „Robul lui Dumnezeu, ctitorul jupânul Bâlea, prezintă Mănăstirea
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pururea Fecioarei Maria”.
Tot la sfârșitul secolului al XII-lea sunt atestate bisericile de la Ostrov, Strei și Prislop (jud. Hunedoara). Biserica de la Strei este
pomenită într-un document din anul 1280, ca existentă, documentul referindu-se la renovarea ei în urma distrugerilor făcute de
tătari. Unii istorici afirmă că această biserică, precum și celelalte existente în cadrul episcopiei ortodoxe din țara “cneazului Bela“,
au fost construite în a doua jumătate a sec. XIII, fapt infirmat însă de decizia Sinodului de la Buda, din anul 1280, în timpul regelui
maghiar Ladislau Cumanul (1272 – 1290), prin care se interzice preoților ortodoxi să țină slujbe în biserici, să-și primească
enoriașii ortodoxi în aceste lăcașuri și, mai grav, să zidească biserici ortodoxe.
Toate aceste biserici au fost construite (ctitorite) cu mult înaintea anilor 1200, ele fiind ulterior refăcute și reconstruite, fiind
distruse în timpul invaziilor maghiare, pecenege, cumane și, în timp, ale tătarilor.
Un astfel de exemplu îl reprezintă biserica de la Densuș (jud. Hunedoara), care are un aspect „straniu și bizar”.
Atingător acestei biserici, istoricii au păreri împărțite și contradictorii. Considerată cea mai veche biserică din România, în care se
țin slujbe și în ziua de azi, edificiul, ca și concepție, este o construcție pre-creștină. Considerată ca fiind inițal un mausoleu închinat
lui Longinus Maximus, generalul roman capturat și ținut în prizonierat de către daci, în decursul timpului, prin adăugiri
constructive, s-a transformat într-o basilică creștină.
Biserica are o lungime de 30 de metri, lățimea de 8 metri, înălțimea de 18 metri și un spațiu interior de 15 metri pătrați. Zidurile
au fost construite din cărămizi cu inscripții romane, capiteluri, pietre funerare, tuburi de canalizare, blocuri de marmură, coloane
și statui luate din Ulpia Traiana. Pronaosul, în formă de L, este descoperit, străjuit de patru stâlpi groși, îmbrăcați în pietre
funerare. De asemenea, Masa Altarului este realizată tot dintr-o piatră funerară, dar de pe care au fost șterse literele. Deasupra
se află doi lei care stau cu spatele unul la altul. Naosul este străpuns de un turn, în jurul căruia se află un spațiu îngust, acoperit cu
o boltă de sprijin, iar la est se află o absidă semicirculară.
Din punct de vedere structural este asemănătoare cu biserica din Strei, care are aceeași soluție arhitecturală și constructivă.
Turnul Bisericii este construit din piatră bloc finisată, cu rol de turn de observare, iar nava bisericii este adaugată ulterior, sub
formă de clădire și șarpantă în treaptă. Din punct de vedere cronologic și constructiv, se poate deduce ordinea în care s-au facut
bisericile din Țara Hațegului: Densuș, Strei, Criscior și Ostrov. Ca o dovadă suplimentară pentru ipoteza noastră este și soluția
constructivă a Schitului Colț (tot din jud.Hunedoara), cu aceeași structură constructivă și arhitecturală ca și bisericile din Densuș și
Strei (în special turnul Bisericii).
Acest mod de construcție va influența ulterior concepția constructivă și arhitecturală a bisericilor construite de către sașii
transilvăneni (mai ales din punctul de vedere al stabilizării construcției prin contraforți exteriori).
*
Regii maghiari s-au implicat și au implicat populația valahă din Transilvania în luptele lor duse împotriva Imperiului fraților Asan.
La sfârșitul secolului XII, în anul 1195, regele maghiar Bela al III-lea, aliat cu împărații bizantini, se implică în luptele duse de
aceștia contra fraților vlahi (românii sud-dunăreni), Ioan și Asan. În anul 1210, după unii istorici 1213, regele maghiar Andrei II
(1205 – 1235) îl trimite pe comitele Ioachim în ajutorul lui Borilă Asan. Cu această ocazie, sunt menționați, printre contingentele
armatei comitelui, alături de unguri, valahii împreună cu pecenegii, sașii și secuii. Ioachim trece Dunărea și asediază cetatea
Vidinului, ocupată de patru conducători cumani, răsculați împotriva lui Borilă. Comitele va ataca și asedia cetatea Vidinului,
reușind să o ocupe, zdrobind armata cumanilor răsculați. În schimbul acestui ajutor, Borilă va ceda regatului maghiar o parte a
regiunii Belgradului. Imediat după acest eveniment, Borilă s-a căsătorit cu una din fiicele lui Andrei al II-lea. Pentru a-și consolida
alianța cu maghiarii, Borilă face demersurile ca să-și căsătorească fiica cu fiul regelui maghiar, eveniment care urma să aibă loc în
anul 1214, dar care nu s-a mai finalizat.
Pentru a-și apăra hotarul de sud-est al Transilvaniei, supus atacurilor cumanilor din sudul Moldovei, regele Andrei al II-lea face o
înțelegere cu magistrul Ordinului cavalerilor teutoni, așezându-i pe aceștia din urmă, în anul 1221, în Țara Bârsei: „…În numele
sfintei treimi una și nedespărțită, Andrei, din mila lui Dumnezeu, regele Ungariei, Dalmației, Croației, Ramei, Serbiei, Galiției și
Lodomeriei, de-a pururea. Între semnele osebitoare ale măreției regale, semne cu care e împodobită amintirea vrednică de
pomenire a înaintașilor noștri, cel mai de seamă și mai pilduitor e acela de a întinde o mână cât mai darnică oaspeților vrednici de
laudă, a căror așezare se vede că e folositoare regatului și despre a căror rugăciune se știe că este prețuită de Dumnezeu. Așa se
face că, mânați de o evlavioasă dorință, apucând pe urmele părinților noștri de cucernică pomenire și dorind, după trecerea
acestei vieți, să împărtășim cu dânșii răsplata vieții veșnice, am dăruit cruciaților Ospitalieri ai ordinului Sfintei Marii, care pe
vremi a fost la Ierusalim, iar acum, pentru că așa cer păcatele [noastre], este așezat la Acra, din dragoste frățească o țară numită
Bârsa, în Transilvania între Cumani, deși este deșartă și nelocuită, ca să o locuiască în pace și să o stăpânească slobod pe veci,
pentru ca prin conviețuirea cu ei să se întindă regatul nostru, iar prin rugăciunile lor milostenia noastră să fie adusă în fața lui
Dumnezeu celui prea înalt, spre binele sufletului nostru și al părinților noștri. Afară de aceasta, le-am îngăduit ca, de se va găsi în
sus-numita țară a Bârsei aur și argint, o parte să se dea visteriei, iar restul să rămână lor. Pe deasupra le-am lăsat pe deplin
târgurile libere și vămile târgurilor din acel ținut și le-am dat voie să-și ridice cetăți de lemn și orașe de lemn ca să apere regatul
împotriva Cumanilor. Mai hotărâm ca nici un voievod să nu aibă drept de găzduire la ei. I-am mai iertat de dinarii liberi și de
pondere și le-am îngăduit să fie scutiți și liberi de plata oricărei dări. Să nu fie supuși judecății sau jurisdicțiunii nimănui altuia
decât a regelui și să aibă dreptul de a-și alege dintre ei pe judecătorul ce-i va judeca. Iar noi am poruncit ca sus-zișii cruciați să fie
așezați în stăpânirea sus-pomenitei țări a Bârsei de către pristavul nostru Fecate Juna, care a înconjurat sus-numitul ținut și l-a dat
lor, împrejmuindu-l cu anumite semne de hotar, după porunca voievodului Mihail. Iar primul hotar al acestui ținut începe de la
întăriturile cetății Hălmeag și merge până la întăriturile cetății Ungra și de aici merge până la întăriturile lui Nicolae, pe unde curge
apa ce se numește Olt și, așa urcând pe Olt, merge până acolo unde Prejmerul se varsă în Olt; iarăși merge până la izvorul
aceluiași Prejmer și de la izvorul apei ce se cheamă Timiș merge până la vărsarea apei ce se numește Bârsa; apoi, de-a lungul
munților Carpați ce încing același pământ, hotarul merge până la Hălmeag. Tot acest pământ, după cum îl înconjoară sus-numiții
munți și râuri, se numește Bârsa. Măcar că ceea ce noi am făcut mânați de dragoste frățească nu poate fi acoperit de uitare în
fața aceluia care el însuși este dragoste, totuși din prevederile pentru viitor am poruncit ca această milostenie să fie întărită cu
mărturia peceții noastre.
—Dat de mâna magistrului Toma, cancelar al curții regale și prepozit de Veszprém, în anul o mie două sute unsprezece de la
întruparea Domnului, în vremea când venerabilul Ioan era arhiepiscop de Strigoniu, reverendul Bertold [arhiepiscop] ales de
Calocea și Pécs, Boleslav de Vác, Cathapan de Agria, Simion de Oradea, Desideriu de Cenad, Wilhelm al [episcopiei] Transilvaniei,
Gothard de Zagreb, Petru de Györ, Robert de Veszprém; pe când Poth era palatin și comite de Moson, Mihail voievod, Petru
comite de Bács, Jula de Bodrog, Banco de Bihor și comite curial al reginei, Marcel comite de Kewe și comite curial, Nicolae comite
de Pojon [Bratislava], în anul al șaptelea al domniei noastre”.
Ordinul teutonilor era un ordin religios german catolic, înființat în timpul cruciadelor la sfârșitul sec. XII la Acra, în Palestina. În
urma înfrângerii creștinilor, ordinul a fost nevoit să se retragă în Europa. Oferta regelui maghiar era bine venită pentru ei, mai ales
că acesta le asigura și o serie de privilegii față de populația băștinașă.
Colonizarea lor s-a făcut în ideea convertirii forțate a populației valahe din zonă odată cu expansiunea teritorială a coroanei
maghiare.
Chiar dacă bula regală abundă de inepții și contradicții, țara fiind prezentată ca „deșartă și nelocuită”, autorul revine cu precizarea
că teutonilor li s-au „lăsat pe deplin târgurile libere și vămile târgurilor” <inițial afirmase că era terra deserta>, după care insistă
pe faptul că „nici un voievod să nu aibă drept de găzduire la ei„ < care voievozi ?>! Aceste afirmații sunt, în fond, o confirmare a
existenței unei populații valahe, organizată sub forma unui mic voievodat, „furat” în mod ilegal de către coroana maghiară.
În cei 14 ani de ședere a cavalerilor teutoni în Țara Bârsei, ei au construit, cu ajutorul populației locale, numeroase cetăți de lemn
și pământ fortificate, precum cele de la Feldioara, Cetatea Neagră, Cetatea Crucii, s.a. Pentru a-și asigura cele necesare traiului
zilnic, cavalerii teutoni au mai colonizat în zonă un număr însemnat de țărani și meșteșugari, în principal de etnie germană, numiți
ulterior sași. Primele localități înființate sau dezvoltate de către aceștia au fost: Feldioara, Brașov, Codlea, Râșnov și Prejmer.
Cavalerii teutoni au organizat și instruit contingente de români și sași care să asigure apărarea teritoriului, stopând infiltrarea
cumanilor, care controlau zonele invecinate Transilvaniei.
Devendind din ce în ce mai puternic, ordinul și-a extins autoritatea teritorială și dincolo de munți, construind fortificații la Tabla
Buții, în Pasul Buzăului și la Podul Dâmboviței. În anul 1217, în colaborare cu coroana maghiară, vor iniția construirea unui
avanpost militar la est de Carpați, în cotul Vrancei, la Milcov.
Creșterea puterii pe care o aveau le va creea iluzia obținerii unei independențe statale față de coroana maghiară. În acest scop,
marele maestru al ordinului, Hermann von Salza, a solicitat sprjinul papei Honoriu al III-lea (1216 – 1227) și împăratului romano-
german Frederic al II-lea (1196 – 1250 ), punându-se sub protecția lor. Acest lucru avea să-l deranjeze însă pe Andrei al II-lea al
Ungariei. În anul 1225, o armată condusă de însuși regele maghiar, avea să-i înfrângă pe cavalerii teutoni și să-i expulzeze definitiv
pe aceștia din Țara Bârsei.
Sașii colonizați de către cavalerii teutoni vor rămâne, în continuare, în Țara Bârsei, însă puși fiind sub ascultarea unui conte numit
de regele maghiar.
Regele Andrei al II-lea, în spiritul donării unui bun care nu-i aparține, vezi cazul Țării Bârsei, avea să doneze, în anul 1223, moșia
Cisnădioara priorului mănăstirii catolice Cârța. Documentul de danie specifica faptul că aceasta a fost luată de la români: “terra
exempta de Blaccis”. Aceste donații continuă în anul 1224 cu încercarea de preluare a unor păduri ale românilor și pecenegilor
din zona Făgărașului: “silvei Blacorum et Bissenorum”.
În vederea restabilirii relațiilor acutizate dintre coroana maghiară și sași, regele Andrei al II-lea acordă numeroase privilegii sașilor
stabiliți în zona Orăștie–Baraolt, reorganizandu-i sub forma unui comitat condus de un conte. În același timp, așezările săsești din
centrul și nordul Transilvaniei sunt unite într-o nouă unitate administrativă, sub conducerea judelui de Hermannsdorf (Sibiu), care
va purta numele de „Provincia Cibiniensis”. Din aceasta uniune nu vor fac parte însă Țara Năsăudului și Țara Bârsei, teritorii
locuite preponderent de catre români.
Între anii 1228 și 1233, regele maghiar Andrei II (1205 – 1235) transformă fortăreața Severinului în cetate, luând astfel naștere
Banatul de Severin, ca “marcă” de apărare, organizată ca un sistem defensiv și, în același timp, ofensiv, îndreptat contra
expansiunii bulgare. Banatul de Severin, menționat în cronicile maghiare sub forma “Terra Zeurino”, Țara Severinului cuprindea
Carașul, Țara Hațegului, Țara Amlașului și partea vestică a Olteniei (părți din Mehedinți, Gorj și Vâlcea). Primul ban al Severinului
este Luca, menționat în documentele cancelariei regale maghiare în anul 1233. Securizarea zonei va atrage după sine un mare
aflux de valahi, cumani, maghiari și saxoni, astfel încât în anul 1238, regele maghiar Bela IV (1235 – 1270) solicită papei Grigore al
IX-lea înființarea unei Episcopii latine a Severinului, dar care va fi instituită abia în anul 1382.
Interesant de amintit este faptul că în această perioadă istorică se vor face primele mențiuni medievale ale oraselor Sibiu (1192),
Timișoara (1212), Satu-Mare (1213), Orăștie (1224), multe dintre ele aflate sub administrație săsească sau șvabă.
O mențiune interesantă, care se merită a fi amintită este existența unei localități din comitatul Crasna (Sălaj), în anul 1208 și
ocupația principală a locuitorilor ei: “vânătorii de bouri din satul Ip“. Ceea ce ne confirmă că în acele vremuri, bourii încă
hălăduiau și în Transilvania, nu doar în Moldova. Vânătorii pe nume Anania, Azarie și Misail îi solicită regelui Andrei al II-lea (1205
– 1235) acordarea ținutul Dendas.
Un alt oraș menționat la începutul secolului XIII este Bistrița. Prima mențiune este din jurul anilor 1203, legată de “întemeierea”
lui, făcută de către coloniștii franci veniți din Valea Moselei, Principatul Luxemburg. În anul 1206, orașul va fi recolonizat cu sași și
ulterior, ridicat la rangul de comitat, în anul 1222.
Legat de “întemeierea” sa, într-un document din anul 1295 se menționează însă, că la venirea primilor coloni, în 1203, aici exista
o populație română destul de numeroasă, organizată într-o localitate de tip rural, cunoscută sub numele de Villa Latina. Lângă
această localitate, colonii aduși de către coroana maghiară și-au întemeiat, la rândul lor, o nouă localitate pe care au numit-o
Rossmarct. Cetatea Bistriței s-a format prin unirea celor două sate.
Partea de jos a orașului, locuită de români, avea să fie numită în documentele ulterioare, Klein Wall(ac)dorf (micul sat valah) sau
Alsowalldorf (satul valah de jos). Primii conducători administrativi ai cetății sunt amintiți în anul 1274, “magister” Paulus de Rodna
și Bistrița (Bysterce) și în 1295, “magister” Vivianus.
În timp însă, sașii își vor extinde autoritatea asupra întregii localități, impunând până și numele cetății: Nossen, “al nostru”, în
locul celui mai vechi de Bistrița. Românilor, cu timpul, le-au fost restrase drepturile, interzicându-le construcția bisericilor sau
chiar să le repare pe cele ruinate, să participe la breslele orașului și la conducerea lui, ajungând chiar să fie alungați din cetate.
Aceste fapte ale sașilor, sprijiniți de coroana maghiară, vor conduce, de-a lungul timpului, la escaladarea unui numeros șir de
conflicte între români și sași: “Oamenii care locuiesc pădurile, … nu îi lasă în pace pe noii locuitori, stau la pândă prin tufișuri și
năpustindu-se asupra bărbaților germani, îi ucid, răpindu-le oile și dând foc satelor lor.” (Kisch Oscar – Evenimente mai însemnate
din istoria Bistriței și ținutul Nossen).
Invazia tă tarilor în Transilvania
Înainte de a urma cursul istoriei, vom prezenta pe scurt care a fost cauza invaziei mongole în Țările Române și Ungaria. În urma
morții lui Ginghis–Khan, conform testamentului acestuia, cei care vor moșteni marele imperiu mongol vor fi patru dintre fiii lui:
Giuci, Giagatai, Ogodai și Tului.

Descendența lui Ghenghis Khan

Dar această împărțire avea să-l defavorizeze pe Giuci, care prin fii săi: Batu-Khan, Orda, Siban și Berke, va dobândi teritoriile de la
apus, care nu aparțineau mongolilor, fiind ocupate de cumani, ruși și români.
Problema luării în stăpânire a acestui imens teritoriu a fost ridicată de către Giuci și fii săi în Adunarea Generală a principilor
mongoli (Curiltai) în anul 1229.
Nerezolvarea acestei probleme va genera fricțiuni în cadrul imperiului mongol. dar în anul 1335, principii mongoli vor lua măsuri
pentru echiparea unei armate de 150.000 de oameni, pusă sub comanda lui Batu-Khan, fiul cel mare al lui Giuci.
Operațiunile militare încep în primăvara anului 1236, când, rând pe rând, sunt supuși bulgarii, cumanii și alanii de pe Volga (1236-
1238). Din anul 1238, atenția tătarilor se mută asupra principatelor ruse, care sunt cucerite rând pe rând, până la căderea
Kievului, la 6 decembrie 1240.
Următorul obiectiv menționat în testamentul lui Ginghis-Khan era cucerirea Țărilor Române, dar aici intervine o defecțiune a
istoriei.
Expansiunea regatului maghiar la est și sud de Carpați și acceptul regelui Bela al V-lea (1235–1270) privind azilul politic acordat lui
Kotian și cumanilor săi, vechii dușmani ai mongolilor, vor modifica cursul istoriei. În această situație, marele khan tătar Batu
hotărăște pedepsirea Ungariei și face pregătirile necesare pentru invadarea ei.
Prima coloană tătară condusă de către generalii Cadan și Buri pleacă din Podolia, intră în Moldova de nord și trec în Transilvania
prin trecătoarea Cârlibaba (Pasul Tătarilor) în cursul lunii martie 1241. De la Pasul Rotunda coloana se va bifurca, o parte va trece
în Maramureș, iar cealaltă va urma cursul râului Someș, spre aval.
Băștinașii, avertizați poate, de ciobanii care sălășluiau prin munți, se vor retrage din sate în cetatea Rodnei, veche fortificație
militară condusă fiind de sași.
Sașii, împreună cu valahii, nu vor aștepta asedierea fortăreței, ci vor ieși în întâmpinarea tătarilor, ocupând poziții de apărare pe
îngusta vale care asigura accesul spre localitatea lor. Condițiile de teren și valea îngustă mărginită de munți abrupți nu permiteau
desfășurarea cavaleriei tătare. Datorită acestui fapt, primul atac al tătarilor a fost respins. Generalii Cadan și Buri recurg la
tradiționala stratagemă tătară și se retrag, lăsând impresia că acceptă înfrângerea. Crezând că au obținut o victorie finală,
rodnenii neglijează apărarea cetății, sărbătorind și ziua de Paști (31 martie) odată cu victoria asupra tătarilor. Pe fondul unui
consum mare de vin, localnicii intră în panică în momentul declanșării celui de-al doilea atac al tătarilor. Aceștia nimicesc oastea
din linia de apărare și pătrund în cetate, unde decimează și populația civilă. Cronicile afirmă că în acea zi de Paște ar fi murit de
sabia tătarilor circa 4.000 de oameni. Pristaldul sașilor s-a predat și a fost obligat, împreună cu cei 600 de sași rămași în viață, să
devină călăuze ale tătarilor.
Conduși de sași, tătarii vor coborî pe Someș până în dreptul actualei localități Ilva Mică, de unde, prin pasul Strâmba, vor trece în
localitatea Josenii Bârgăului și de aici spre Bistrița.
Interesant este faptul că sașii nu au ales calea mai lungă spre Bistrița, prin Năsăud și pe Dealul Târgului, ci calea mai scurtă.
Documentele timpului arată că bistrițenii se așteptau la invazia tătară dinspre Năsăud, având iscoade în localitatea Dumitra (Villa
Demetri) care să-i anunțe despre mișcările tătarilor. Trădarea sașilor rodneni îi va aduce însă pe tătari în lateralul apărării cetății
Bistrița, aceasta fiind cucerită la doar câteva zile după căderea Rodnei, la 2 aprilie 1241. Strategia greșită a sașilor rodneni va duce
la decimarea a 6.041 de creștini, în ciuda opoziției disperate a celor doi comandanți ai cetății, Lentenk și Hermann. În “Codexul
Mănăstirii din Luxemburg” se regăsesc mențiuni despre aceste evenimente: “În anul 1241 de la întruparea Domnului în duminica
Paștilor, peste codrii Carpaților au năvălit tătarii în Rodna, un târg al ungurilor, omorând 4.000 de oameni, … în marțea aceleiași
săptămâni au fost omorâți în târgul Nosa (Bistrița), 6.014 creștini, … De asemenea, în joia misericordiei au căzut în orașul nostru
Hermannsdorf (Cibin) mai mult de 1.000 de oameni”
Interesant este faptul că drumul ales de către sași pentru a-i conduce pe tătari spre Bistrița i-a ferit pe localnicii din Țara
Năsăudului de atacul tătarilor. Unii istorici menționează că mici grupuri de tătari ar fi ajuns la Parva, Runc sau Zagra, dar ar fi fost
imediat uciși de localnici.
Coloana tătară care urcase în Maramureș și condusă de însuși Batu-Khan, avândul alături pe generalul Subotai, au devastat și
jefuit voievodatele maramureșene, pătrunzând adânc în regatul maghiar până la Miskolc, de unde vor coborî spre sud și vor
distruge cetatea Egerului. Impactul asupra populației maghiare a fost catastrofal, tătarii ucigând toți locuitorii cetății și însușindu-
și tezaurul catedralei din Eger.
După cucerirea Bistriței, trupele tătare s-au împrăștiat în podișul Transilvaniei, deschizând un front de atac de 100 de km.
Una din coloane se va îndrepta spre Oradea, pe traseul Dej – Gherla – Cluj – Turda – Câmpia Turzii – Huedin, jefuind și distrugând
aceste localități. Mare parte a populației va fi ucisă.
A doua coloană a înaintat spre nord-vest pe traseul Dej – Gherla – Zalău – Tușnad – Carei, după care au coborat spre Oradea. La
fel ca și în primul caz, distrugerile și jafurile vor băga în sperieți populația locală.
Cele două coloane, ajunse în fața orașului Oradea, organizează atacul și cucerirea ei.
La acea vreme, Oradea era un oraș foarte mare, protejat de o cetate și o puternică fortăreață. Considerând-o inexpugnabilă,
majoritatea nobililor maghiari și români și-au adăpostit aici familiile. Conducerea apărării orașului a fost pusă în mâinile
Episcopului Benedict. Încă înainte de venirea tătarilor, Benedict, împreună cu comitele Bochi, va începe formarea unei oști în
general din maghiari și români cu scopul de a se deplasa la Buda, in ajutorul regelui maghiar. Auzind însă de pierderea cetății Eger
și fiind pus față în față cu armatele lui Cadan și Buri, vor organiza apărarea orașului.
Tătarii, după modelul lor preferat, le vor juca o festă ca să le abată atenția maghiarilor de la mișcările trupelor lor: vor confecționa
un număr mare de manechine din paie și îmbrăcate, pe care le vor așeza călare pe caii de rezervă și le vor plasa la liziera pădurii
ce limita șesul, sub grija a câțiva ostași.
Necunoscând tactica de luptă a tătarilor, Benedict și comitele Bochi vor organiza o șarjă de cavalerie asupra acestora, fără să fie
sprijiniți de grosul trupelor. În urma atacului, mongolii, conform vechiului lor obicei, se vor retrage spre locul unde erau pregătite
manechinele. Urmărindu-i, maghiarii și românii au rămas surprinși de apariția acestei noi forțe și s-au panicat, rupând rândurile.
În această situație, mongolii atacă în forță și reușesc o victorie deplină. Benedict a scăpat cu greu în viață, reușind să se refugieze
în cetate, își adună o mică trupă de oșteni și fuge în Ungaria, lăsându-l la conducere pe canonicul Rogerius.
Urmare acestei înfrângeri, tătarii au atacat orașul și-l devastează, ucigând toți oamenii întâlniți pe străzi, după care i-au dat foc. În
tot acest timp, trupele cazarmate în cetate nu au intervenit în ajutorul semenilor lor. Tătarii se retrag spre șes, reorganizându-se
pentru asedierea cetății.
În scurt timp, tătarii vor reveni cu șapte mașini de război (pentru aruncat bolovani) cu care vor începe asediul cetății. După câteva
zile de bombardament, zidul cetății va ceda, tătarii vor năvăli în incintă și-i vor obliga pe nobili și clerici să se predea. Însă cei care
s-au predat au fost scoși în câmp și tătarii i-au ucis unul câte unul.
“Au atacat apoi catedrala, în care se adăposteau femeile și fiicele nobililor și orășenilor și, neputând sparge ușile, au aruncat foc
pe geamuri, producând moartea prin asfixiere a tuturor. Celelalte biserici au fost ușor deschise și, după ce au abuzat de femeile și
fetele, care-și căutaseră azil la altar, le-au tăiat în bucăți. Moaștele sfinților au fost călcate în picioare, mormintele desfăcute,
cădelnițele, crucile, potirele și vasele de aur prădate. Nemulțumindu-se cu atât s-au așezat la pândă printre dărâmăturile caselor
și i-au ucis pe toți refugiații, care se întorceau în timpul nopții să-și caute rudele ori alimente. Iar când n-au mai avut pe cine să
omoare și cadavrele celor morți au început să exhaleze miros greu de suportat, s-au retras lăsând în urma lor locul pustiu”.
(Alexandru I. Goanță)
Rogerius, în lucrarea sa “Carmen Miserabile super Destructione Regni Hungariae per Tartaros” (Cântec de jale despre distrugerea
Regatului Maghiar de către Tătari) povestește cum, reușind să scape cu viață în urma căderii cetății Oradiei, a plecat însoțit de
câteva călăuze la adăpostul pădurilor, încercând să-și caute un adăpost. Ajungând într-un sat locuit de sași, numit Tămașda, a
cerut găzduire, dar a fost refuzat. Continuându-și drumul, a ajuns la o insulă de pe cursul Crișului Negru, unde erau câteva
comunități românești conduse de către un voievod. Speriat de aproprierea tătarilor și de pierderea cailor aflați pe malul râului,
Rogerius va pleca mai departe cu intenția de a ajunge la Cenad. Nu va mai face acest lucru la aflarea veștii că și această localitate
a fost distrusă de tătarii lui Bochetor. În urma lui, tătarii plecați dinspre Oradea vor devasta cele două așezări întâlnite mai înainte
și vor ucide toată suflarea.
Locuitorii Bihorului rămași în viață după urgia tătară se vor retrage în păduri și în munți, până în adâncurile de nepătruns ale
văilor. În această situație, tătarii vor conștientiza faptul că nu mai aveau hrană. Fiind vremea secerișului, tătarii au făcut public
faptul că cei care vor coborî din păduri și munți și vor strânge recoltele vor fi lăsați în viață. Cum și refugiații erau în aceeași
situație, încet-încet au început să coboare la gospodăriile lor. Cu această ocazie a căzut prizonier și Rogerius. Lipsa de hrană
pentru oameni și animale îi vor obliga pe tătari să instituie un sistem de autogospodărire. Astfel, fiecare sat a fost pus sub
comanda unui șef tătar care coordona strângerea recoltelor, evaluarea lor cantitativă și depozitarea lor în hambare. Rogerius
povestește despre aceasta: “Și-au ales cnezi, adica balivi <respectiv khani mai mici – hănișori>, care să facă dreptate, să le procure
cai, animale, arme, daruri și vesminte trebuincioase. Erau aproape o sută de cnezi. Aveam pace, târguri și fiecăruia I se dădea
dreptatea ce I se cuvenea. Acelora li se trimiteau cele mai frumoase fete, și pentru un astfel de dar se întorceau acasă cu oi, boi
sau cai. Cnezii se adunau aproape în fiecare săptămână” .
Însă șiretenia tătarilor avea alt scop. Aceștia invitau cei mai bogați și viteji localnici să le aducă daruri, însoțiți fiind de familii, sub
auspiciul căutării unui mod pașnic de comuniune. Dar tătarii îi deposedau de daruri și îi ucideau; profitând de faptul că satul a
rămas fără apărători, ucideau în continuare întreaga comunitate tocmai în ideea că-și vor însuși recoltele fără să le mai împartă.
Povestea lui Rogerius, chiar dacă ni se pare exagerat de crudă, ne este confirmată și printr-un act de danie făcut în anul 1279 de
regele maghiar Ladislau Cumanul (1272 – 1290).
Și în tot acest timp continuă campania tătarilor în Transilvania.
Coloana lui Bochetor, în urma victoriei asupra cumanilor sud-moldoveni, va intra în Transilvania, hoardele lui jefuind și omorând
populația din Țara Bârsei. La 31 martie devastează Brașovul, de unde se îndreaptă spre Sibiu și Sebeș, cetăți care vor fi jefuite la
11 aprilie, iar populația ucisă. Bochetor trece în Țara Românească, unde se răfuiește cu voievozii și cnejii valahi, după care trece în
Banat. Preface totul în scrum și se deplasează cu hoardele sale până la Cenad, unde va aștepta trupele aghiotantului său, Calcan.
Corpul de oaste al lui Calcan intră în Transilvania prin pasul Oituz, devastând comunitățile secuiești din actualele județe Covasna și
Harghita (Terra Zek), de unde și-au continuat drumul prin Blaj spre Alba Iulia. Orașul văzut de Rogerius în primăvara anului 1242
era un coșmar plin de “oase și capetele celor uciși”, “iar zidurile bisericilor și palatelor dărâmate și risipite erau stropite cu sângele
oamenilor, vărsat din belșug”. De la Alba Iulia, Calcan se îndreaptă în grabă, fără să mai insiste în devastarea așezărilor, spre
Cenad ca să facă joncțiunea cu armata lui Bochetor.
După distrugerea și arderea Cenadului, armatele lui Bochetor și Calcan se vor întâlni cu coloanele conduse de către Cadan și Buri,
în fața orașului Arad.
Atacul asupra Aradului a început cu o cruzime cumplită a tătarilor față de prizonierii lor. Maghiari, români, ruteni sau cumani au
fost siliți să participe la asalt în primul rând. Uciși de către apărătorii cetății, împinși din spate și uciși de către tătari, prizonierii vor
fi decimați în totalitate. Asediul a durat timp de o săptămână, zi și noapte, până când șanțurile de gardă ale cetății s-au umplut cu
cadavre, folosite ca un pod. Tătarii au dat un ultim atac și au cucerit cetatea. “Pe locuitorii și pe apărătorii aflați în interior, i-au
împărțit în trei categorii: oștasi, femei și țărani și i-au scos afară pe câmp. Pe ostași i-au dezarmat, i-au dezbrăcat de haine și alte
bunuri și i-au ucis pe toți cu securile și săbiile. Dintre femei, fiecare tătar și-a ales câte două fete, ca roabe, celelalte fiind omorâte.
Pe țărani i-au dus în altă parte și, după ce i-au dezbrăcat, i-au exterminat câte unul.” (Alexandru I. Goanță).
Întreaga campanie a celor patru generali tătari în Moldova, Transilvania și Țara Românească se va întinde pe o perioadă de 2 luni
și jumătate, între 13 februarie și 30 aprilie 1241. Greu de spus ce armată ar fi putut echivala în rapiditate, distrugeri și omoruri
făcute în așa scurt timp.
*
Batu-Khan avea să ajungă în fața Pestei la 17 martie 1241.
La aflarea dezastrului din Transilvania și a prezenței oștilor tătare la porțile capitalei regatului, regele Bela al IV-lea (1235 – 1270),
împreună cu nobilii săi vor fi cuprinși de panică și vor face o greșeală catastrofală, cu repercursiuni devastatoare asupra istoriei
ulterioare.
Urmare unor trădări imaginare, hanul cuman Kotian este arestat prin ordin regal și executat. Uciderea hanului va duce la o
răscoală generală a cumanilor, ceea ce a mărit mai mult haosul și panica. Această greșeală, care avea să coste zeci de mii de vieți,
putea fi evitată prin încredințarea conducerii armatei aliate, formată din maghiari, români, sași și cumani lui Kotian, care dusese
lupte îndelungate cu tătarii, le cunoștea destul de bine strategia și mai ales, șiretlicurile. Eliminarea lui avea să fie începutul
dezastrului.
La 10 aprilie 1241 armata regelui Bela al IV-lea, dispusă la poalele unui deal pe malul râului Sajo, lângă Mohi, avea să fie
înconjurată de armata șiretului general tătar Subotai și decimată.

Numărul celor uciși, conform cronicilor, depășește 50.000 de oameni, maghiari sau români. Meritul înfrângerii oștilor maghiare
este în totalitate al generalului tătar Subotai datorită stategiei și viziunii sale și pe care l-am mai întâlnit în anul 1223, când va
conduce și înfrânge alianța cnejilor ruși. Ca să asigure trecerea tătarilor peste un pod de pe râul Sajo, apărat de arbaletierii
maghiari, va ordona aducerea unor catapulte cu care va curăța efectiv malurile râului, permițând trecerea cavaleriei ușoare peste
pod. Un aspect interesant de menționat este vârsta generalului: în acel an avea în jur de 70 de ani și era atât de gras încât nu-l
putea susține nici un cal. De aceea Batu-Khan, care nu se putea lipsi de sfaturile sale valoroase, a ordonat să i se construiască un
car special, tras de mai mulți boi. În aceste condiții prefera să-și caute un loc la înălțime ca să poată dirija mișcările trupelor și asta
prin intermediul unui ingenios sistem de semnalizare cu stegulețe, care nu a dat niciodată greș în cursul lungii sale vieți, în care a
cucerit 32 de națiuni și a câștigat 65 de bătălii mari, fapt consemnat în cronicile musulmane.
Regele Bela al IV-lea va scăpa cu viață din acest măcel reușind să fugă la Zagreb, unde ajunge în data de 11 martie 1242. Cadan
pornește pe urmele lui, căutând să ducă la bun sfârșit rezultatul invaziei în Ungaria: uciderea regelui. Tătarii nu considerau o țară
definitiv cucerită până când conducătorul acesteia nu era ucis. Regele Bela al IV-lea se va refugia în final pe insula Trogir din
Marea Adriatică, de frica tătarilor .
Reacția occidentală la această înfrângere și mai ales devastarea Ungariei va fi una plină de compasiune. Împăratul german
Frederic al II-lea îi comunică regelui englez, într-o scrisoare, urmările invaziei tătarilor în Ungaria: “Întreg acel nobil regat a fost
depopulat, devastat și transformat într-un pustiu.”. Călugărul Hermann din Niederaltaich avea să noteze și el impactul uraganului
tătar asupra Ungariei: “În acest an <1241>, după 350 de ani de existență, regatul Ungariei a fost distrus de tătari”.
După bătălia de la Mohi, Batu-Khan și Subotai și-au continuat marșul prin pustă ajungând, la începutul lunii decembrie, în fața
orașului și a cetății Strigoniului. După o luptă înverșunată, finalizată cu un groaznic măcel, orașul va fi cucerit și dat pradă focului.
Cetatea, puternic fortificată și condusă de către Simon de Spania, nu a putut fi cucerită.
Subotai va renunța la asediul cetății și își va deplasa hoardele la începutul anului 1242, spre sudul Ungariei, încercând să
cucerească cetățile Alba Regală și Sf. Martin. În urma opoziției înverșunate a apărătorilor, ele nu au putut fi cucerite.
Un alt factor care a contribuit la salvarea acestor cetăți a fost și vestea morții marelui han Ogodai, la 11 decembrie 1241,
survenită în urma unei beții cumplite. Avându-se în vedere că alegerea noului han se făcea de către adunarea generală a
principilor mongoli, în prezența tuturor pretendenților, Batu-Khan hotărăște, în luna martie 1242, ridicarea asediului celor două
cetăți și retragerea trupelor tătare din Ungaria și Țările Române.
Această retragere s-a făcut etapizat, primii care s-au îndreptat spre Mongolia au fost Batu-Khan și Subotai, ca să participe la
întrunirea curiltaiului. Se pare că motivul real al retragerii tătare ar fi fost teama noului han Guyuk care, în situația că Batu-khan s-
ar fi proclamat han al noilor cucerite, sprijinit fiind de către Subotai, ar fi putut deveni un rival de neînvins la succesiunea
mongolă. În acest sens, Subodai va fi primit la curtea lui cu marii elogii și numit comandant al armatei care avea, ulterior, să
invadeze. Batu-Khan va renunța la întoarcea lui în Mongolia, așezându-și hoardele la gura râului Volga și unde va înființa hanatul
Hoardei de Aur.
Ceilalți generali au primit și ei poruncă de retragere, dar cu respectarea unor condiții specifice tătare: strângerea de provizii,
obligarea populației să recolteze produsele câmpului în vederea asigurării necesarului de alimente, jefuirea bunurilor populației,
adunarea unor cirezi mari de vite și oi și recuperarea morților tătari pentru a fi transportați și înhumați în Mongolia, conform
obiceiurilor tătare.
Retragerea s-a făcut foarte încet, începând din martie 1242 și va dura până la începutul anului 1243. Rogerius, prizonier la tătari,
poveșteste că retragerea se va dovedi mai pustiitoare decât invazia tătară. Scăpat din prizonierat, va fi primit de către băștinașii
din Frata, localitate aflată la 25 km de Câmpia Turzii, cu pâine neagră, coaptă din faină de grâu combinată cu faină din coajă de
stejar râșnită, care i s-a părut mai gustoasă decât orice prăjitură.
La 27 ianuarie 1243, Bela al IV-lea emite o diplomă prin care poruncește noului Voievod al Transilvaniei, Laurențiu, să înceapă
restabilirea ordinii în provincia transilvană după retragerea coloanelor tătare.
Dimensiunile ocupației tătare în Câmpia Panonică a fost dezastruoasă pentru maghiari, putând fi caracterizată drept o catastrofă
demografică. Mongolii au exterminat mai mult de 50 % din populația existentă. “Câmpia Ungară, care i-a avut ca oaspeți timp de
un an, a devenit o pustietate. Cercetările arheologice, temeinice au arătat că pe teritoriul de la Oroshaza (la est de Szeged) în 43
de așezări vechi, 31 nu s-au refăcut. Pe teritoriul Cegledului fuseseră opt sate, a căror amintire, în 1368, era păstrată doar de
ruinele bisericilor. .. Năpasta poate fi comparată cu aceea care a atins Apusul peste o sută de ani, – acea “moarte neagră
(ciuma)”, – de asemenea și consecințele au fost cel puțin tot atât de importante.” (Pal Engel – Regatul Sfântului Ștefan, Istoria
Ungariei Medievale)
“Consecința politică imediată <a invaziei tătare> a fost desființarea stăpânirii cumane din Moldova și Țara Românească,
înlăturarea dominației maghiare asupra Transilvaniei și trecerea celor dintâi sub suzeranitatea Hoardei de Aur, pentru un timp de
un veac întreg, de la 1242 la 1342”. (Alexandru I. Gonța)

Transilvania între anii 1243 – 1280

Refacerea Transilvaniei , în urma distrugerilor suferite din partea tătarilor, va fi un proces de lungă durată. Toate nationalităţile
existente la acea vreme au avut de suferit în egală masură urmare jafurilor, crimelor şi devastarilor provocate de mongoli. În
această situaţie coroana maghiară va încerca ducerea unei politici de ajutorare, prin aplicarea unor privilegii şi concesii supusilor
ei, văzută în scopul repopulării aşezărilor distruse şi a relansării vieţii economice, sociale şi politice. Aceste concesii şi privilegii au
fost însă mai restrânse în privinţa populaţiei valahe.
Totuşi ca fapt surprinzator, urmare probabil şi a măsurilor de restabilire a ordinii impuse de către noul Voievod al Transilvaniei,
Laurenţiu Aba (1243 – 1252), comunităţiile încep să se refacă, Ţăranii coboară din munţi pentru a-i face semănăturile, orăşenii îşi
vor coaliza forţele în curaţirea oraşelor de cadavre şi ruine.
În anii următori încep să apară în actele cancelariei maghiare menţionate, legat de danii sau alte activităţi comerciale sau sociale,
nume de localităţi, sau comunităţi rurale precum Năsăud (Naszod) şi Feldru (Bistrița-Năsăud), în anii 1245, Sebeş în anul 1245,
Herina (Bistriţa-Năsăud), 1246. În aceasta localitate se va construi între anii 1250 – 1260 o biserică în stil romanic (iniţial romano-
catolică, aparţinînd unei mănăstiri benedictine). Este o construcţie sub formă de bazilică cu 3 nave şi 2 turnuri, fiind una dintre
cele mai frumoase biserici de tip romanic din ţară.

 
Revenirea la normalitate va permite refacerea oraşelor şi a satelor. Creşterea puterii economice va permite şi refacerea şi
construirea unor noi lăcaşuri de cult, catolice şi ortodoxe.
În anul 1247 se va începe reconstrucţia catedralei Sf.Mihail din Alba Iulia, sediul Episcopiei Transilvaniei, distrusă în anul 1242 de
către tătari. Construită sub formă de basilică, cu trei nave şi transept, catedrala este cea mai lungă din ţară, având 81,35 m în ax.
Biserica din Prejmer, donată în anul 1240 de către Bela IV, călugărilor mănăstirii Citeaux din Burgogne, abaţia mamă a Ordinului
Cistercian, este refăcută până în anul 1250, urmare a devastării ei de către tătari. Biserica inţial ortodoxă a fost construită în plan
central, sub forma de cruce greacă, la care s-au adăugat ulterior construcţii şi elemente arhitectonice burgunde. În secolul XIV, în
timpul ameninţării invaziei turce a Transilvaniei, biserica va fi puternic fortificată şi prevăzută cu un sistem de apărare foarte
sofisticat la acele vremuri (orga morţii – formată din mai multe arme așezate la un loc, care trăgeau toate deodată).
În jurul anului 1250 se începe construcţia bisericii ortodoxe Sf.Arhanghel Mihail în localitatea Gurasada, azi judeţul Hunedoara.
Biserica construită în aşa zisa concepţie arhitecturală “de zid” este de dimensiuni modeste, dar viguroase şi expresive. Construită
din piatră brută legată cu mortar, nucleul central, de plan patrulob, este încununat de un turn de secţiune triunghiulară,
suspendată direct deasupra bolţilor celor patru abside. Ulterior bisericii i s-a mai adăugat o serie de construcţii anexe. Remarcabil
este faptul că biserica este construită în stilul clasic “ maramureşan”.
În anul 1257 o puternica coloană tătară porneşte pe ambele maluri ale Dunării, străbătând Bulgaria şi Ţara Românească, ajungând
până în Banat, şi de acolo la gurile Tisei, într-o noua expediţie de pedepsire a lui Bela IV. De data aceasta creştinii aliaţi formează o
armată alcatuită din maghiari, saşi, secui şi romani, şi-i surprind pe tătari la confluenţa Tisei cu Dunărea învingându-i şi lăsând un
mare număr de morţi, tătari, pe câmpul de luptă.
Urmare a acestei înfrângeri, tânarul han al Crimeiei, Nogai cel care avea să primească conducerea militară şi politică peste
ţinuturile dintre Don şi Dunăre, timp de 42 de ani, avea să declanşeze în anul 1260 o mare invazie tătară, îndreptată asupra
cnezatelor ruseşti, regatului maghiar şi a ţărilor române. Primul pas făcut de tânărul han tatar a fost instituirea unui
comandament militar, permanent cantonat la gurile Dunării, de unde putea să-şi supravegheze duşmanii şi să organizeze
incursiuni rapide de recunoaştere sau jaf.
Ca dovadă a recunoaşterii dominaţiei imperiului mongol, Nogai va solicita principilor ruşi, regelui maghiar şi voievozilor români
participarea alături de tătari la o campanie îndreptată către vestul Europei. Primul vizat în acest sens va fi regele ceh Ottokar al II
–lea (1253 – 1278).
Împotriva acestuia, tătarii vor trimite sub coordonarea lor 5 (cinci) armate:
 cea condusă de către principele de Halici, Daniel Romanovici, fiul acestuia şi alţi principi ruteni;
 cea condusa de către Boleslav al Cracoviei şi tânărul principe de Lautsacia;
 cea trimisă de către regele maghiar Bela IV, şi care era formată din cumani, unguri, slavi şi secui;
 cea formată din români, pecenegi şi ismaeliţi schismatici (quoque et valachorum, bezzeninbrum et izmahelitamm
schismaticorum) ;
 şi în fine cea formată din greci , bulgari, sârbi şi bosnieci eretici.
Izvoarele istorice cehe afirmă ca Ottokar al II-lea, cel ulterior numit cel Mare, va înfrunta această alianţă într-o încleştare teribilă,
în bătălia de la Kreussenbrunn, datată la 12 iulie 1260.
Cine au fost aceşti români schismatici menţionaţi ?.
Istoricii considera că aceşti români erau fie cei din Ţara Românească fie din Moldova, deoarece dacă erau din Transilvania,
trebuiau să fie pomeniţi în cronică în componenţa armatei lui Bela IV. Neavând alte informaţii nu ne putem pronunţa. Cert este
faptul că la anul 1260, românii erau consideraţi o forţă redutabilă.
Viata sociala şi economică începe să prindă avânt în Transilvania, astfel încât documentele vremii pomenesc despre ridicarea unor
localităţi la rang de oraşe precum: Ocna Sibiului (1263), Bistriţa (1264, 16 iulie), Hunedoara (1265), Mediaş (1267), Deva (1269),
Braşov (1271), Blaj (1271), Târnăveni (1278), Sighişoara (1280), Agnita (1280) s.a.
Pe fondul încercării convertirii populaţiei de pe Valea Bistriţei şi a Năsăudului la catolicism, în Bistriţa se construieşte între anii
1268 – 1280 o biserică franciscană. Biserica iniţială care avea ca protector pe Sf. Nicolae fusese arsă şi distrusă în timpul invaziei
tătare din anul 1241. Construită iniţial în stil gotic, de-a lungul timpului va suferi modificări. Secolul al XVIII-lea aduce transformări
majore: nava a fost modificată în stil baroc şi de asemenea s-a construit un cadran solar, pe unul din stâlpii de consolidare ai
clădirii. În prezent această biserică este catedrala protopopiala ortodoxă din Bistriţa.
În anul 1263, Transilvania va fi prădată din nou de către tătarii hanului Nogai, aceştia fiind însoţiţi în incursiune şi de moldoveni.
Scopul acestora va fi direct orientat spre jaf şi pradă, strângerea de bunuri şi produse alimentare pentru aprovizionarea trupelor
lui Nogai, care se pregătea să intre în conflict cu vlaho-bulgarii şi imperiul bizantin.
O altă mărturie despre dezvoltarea vieţii economice şi sociale a comunităţilor locale de pe Valea Bistriţei şi Valea Someşului este
interesul acordat de coroana maghiară acestor ţinuturi. În anul 1264, regele Andrei al II-lea donează câteva moşii din Ţara
Năsăudului (Terra Nazwod) unui oarecare conte Hazoş.
Totuşi această dezvoltare nu era chiar întru totul permisă românilor transilvăneni. În anul 1280, sinodul de la Buda, cu acceptul
regelui Ladislau Cumanul, interzice preoţilor ortodoxi din Transilvania să oficieze slujbe bisericeşti, să mai zidească biserici, sau să
mai intre în ele.
Ca şi o observaţie legat de această decizie a sinodului de la Buda, facem precizarea că mulţi dintre istorici în virtutea necunoaşterii
anumitor date, fac greşeala plasării construcţiei multor biserici ortodoxe din Transilvania la sfârşitul secolului al XIII – lea, ce-a ce
este imposbil ţinând cont de acest document autoritar. Bisericile ortodoxe au fost construite cu mult înainte de secolul al XII, iar
menţiunile existente în documentele timpului fac referiri la refaceri, extinderi, reconstruiri ale lor, necesare în urma devastărilor
cauzate de tătari sau a degradărilor fizice suferite în decursul timpului.
*
Una din problemele de bază ale istorie noastre este legată de identificarea localitătţilor, a comunităţilor în care au trait românii
înainte de ocupaţia maghiară si colonizarea ţinuturilor Ardealului. Atestarea sau menţionarea localităţilor în documentele
timpului s-a făcut în general din punct de vedere administrativ, direct legată de problemele economice şi organizatorice ale
regatului maghiar, şi a relatiilor acestuia vis-a-vis de problemele coloniştilor, ignorându-se în totalitate situaţia şi starea
baştinaşilor români.
Un astfel de caz este şi cel al localităţii Năsăud, despre care într-un document datat în anul 1245, se face prima menţiune, alături
de alte localităţi de pe Valea Someşului. Regele Bela IV ( 1235 – 1270 ) “ însărcineaz pe comitele secuilor să ocupe teritoriul
comunelor din Valea Rodnei şi să le administreze după drepturile şi imunităţile care le-a avut acest ţinut din vechime, iar din
venituri să dea la tezaurul reginei anual 130 mărci de aur.” (Victor Onişor – Istoria dreptului român). În acest document se
menţionează oraşul (oppidum ) Rodna precum şi localitatile Sanct Gurgh ( Sângeorz Băi ), Rebra, Nyrmezeu (Feldru), Naszod
(Năsăud), Salva, Cseh (Telciu ?), Macold (Mocod) şi Zagra.
Documentul văzut de prof.univ.dr. Victor Onişor (1874 – 1932) în “Monumenta Regni Hungariae” este însă contestat de către unii
din istoricii năsăudeni pe motivul, că ulterior acesta nu a mai putut fi identificat.
Un alt document care mentioneaza ţinutul Năsăudului, datat în anul 1264, şi care este un act de donaţie al Voievodului
Transilvaniei, Ştefan (1260 – 1270) prin care dăruieşte ţinutul Năsăudului comitelui Hazoş, pentru serviciile făcute voievodului şi
ţării.
Istoricul Coriolan Suciu (1895 – 1967 ) identifica însă localitatea “Nazwod” ca fiind o localitate din fostul comitat Komarom
(Komarno) azi în Cehia.
Astfel că în acceptiunea majoritara a istoricilor care s-au ocupat de identitatea Năsăudului, primul document, care face menţiune
despre localitatea Năsăud şi a altor aşezări de pe Valea Someşului, este cel datat în anul 1440, prin care regina Elisabeta a
Ungariei dăruieşte localitatea Rodna lui Michael, fiul fostului comite secuiesc Stefan Iakch de Kusal, şi familiei lui. În actul de
donatie se mai spune că localităţile: “ Zenthgyurgh (Sângeorz Băi), Nyrmezeo (Feldru), Felsorebre (Rebra), Alsorebre (Rebrişoara),
Chech (?), Nazod (Nasaud), Zalva (Salva), Zagra (Zagra) şi Maklod (Mocod)” sunt în mare parte goale şi lipsite de populaţie.
Se pare însă că realitatea este cu totul alta.
Căpitanul năsăudean Toader Anton (1824 – 1903) în lucrarea sa “Amintiri din timpurile vechi” pomenind despre Năsăud încearcă
să lămurească originea numelui localităţii: “ Numirea Năsăud derivă din cuvintele slave nas-vod, lângă apă, deoarece în acest
ţinut au locuit mai înainte Daci, popoare slave, precum dovedeşte şi numirea comunelor Rebra şi Rebrişoara ca peşcoase
(peşte=riba). Iar alţii deduc să se fi aşezat aicea încă pe timpurile cruciaţilor (Kreuzzuge) Germani şi să se fi numit terenul
aşezământului lor Nas-hout după păşunea umedă şi băltoasă.( saşii numeau localitatea cu termenul de Nassendorf = satul umed,
identificându-se astfel foarte bine poziţia geografica a localităţii ca fiind situată pe malul râului Someş – subl.n.)”
Comparând cele trei documente se observă ca numele localităţii: Naszod (1245), Nazwod (1264), Nazod (1440) este identic,
suferind însă prelucrări ale lui, datorate greşelilor secretarilor regali, provenind însă din Nas-vod, cum foarte bine a intuit
căpitanul Anton: Naszod, fiind prelucrarea maghiară a numelui prin utilizarea literelor SZ atât de utilizate în limba maghiară,
Nazwod, înlocuirea lui S cu Z, fiind caracteristică limbii germane, iar Nazod trecut prescurtat, prin eliminarea literei V. Considerăm
că toate cele trei documentele se referă în ordine cronologică la aceaşi localitate, Năsăud, mai ales că în documentul din anul
1264 este menţionat ca fiind “terram Nazwod”, respectiv Ţara Năsăudului.
Legat de numele localităţii unii istorici au incercat origini care mai de care mai exotice, Nicolae Densuşianu, pelasgă, Nicolae Iorga,
maghiară, Iulian Marţian, siriană, Alexandru Rezmeriţă, latină. Referindu-se la frecventele inundaţii produse de pârâul Valea
Caselor în localitate, istoricul Nicolae Drăganu propune termenul slav de “nasodu” care înseamnă o umplutură provocată de
aluviuni. Termen prea puţin probabil folosit de localnici pentru a-şi denumi localitatea.
Analizând succesiunea localităţilor prezentată în documentele din 1245 şi 1440 constatăm că acestea sunt menţionate exact în
ordinea în care sunt ele aşezate pe firul râului Someşul Mare: Zenthgyurgh (Sângeorz Băi), Nyrmezeo (Feldru), Felsorebre (Rebra
de Sus = Rebra), Alsorebre (Rebra de Jos =Rebrişoara), Chech (?), Nazod (Năsăud), Zalva (Salva), Zagra (Zagra) şi Maklod (Mocod)”,
singura localitate neidentificată fiind însă Chech. Unii istorici au incercat să identifice această localitate cu Telciu, omiţându-se
faptul geografic, acest sat nu se află între Rebrişoara şi Năsăud ci la 22 km de Nasaud, pe drumul care leagă Salva de Maramureş,
pe Valea Sălăuţei.
Istoricul Nicolae Drăganu (1884 – 1939) în monumentala sa lucrare “Românii în veacurile IX – XIV pe baza toponimiei şi a
onomasticei” face menţiunea despre existenţa în anul 1392 a localităţii Luchka (Luşca), localitate paralelă cu Năsăudul, situată
însă pe malul stâng al râului Someţul Mare, localitate în prezent cartier al Năsăudului. Nicolae Drăganu precizează că originea
acestui nume este cehă sau ruteană.
Se pare că această localitate ar fi fost colonizată de către maghiari cu coloni cehi înainte de anul 1245, coloni de la care secretarii
regali ar fi preluat numele localităţii Chech (Cseh) – Luşca, satul Cehilor, identificându-se astfel originea lor ca naţie.
O altă localitate care s-a format ca satelit al Năsăudului este Tradamul, probabil după anul 1440, deoarece nu este amintit în
dania reginei Elisabeta. După părerea lui Nicolae Drăganu numele provine de la germanul Unter dem Damm = sub dig. Aşezarea
este situată pe malul stâng al râului Someşul Mare, înainte de Luşca.
Este cert că maghiari au încercat colonizarea Nasaudului cu saşi după anul 1440, pentru a putea să controleze mai bine populaţia
românească, dovadă fiind memoria localnicilor care îşi amintesc de viile pe care saşii încercaseră să le cultive pe dealurile Cicera şi
Cisteţ. Prin secolul al XVIII, Tradamul părăsit de către saşi a fost populat cu evrei, de unde şi numele paralel al cartierului, de
Jidoviţa. Dovada a acestei părăsiri a localităţii de către saşi este jalba adresată de saşii lechinţeni, la 9 iulie 1753, către
Magistratului Bistriţei, în care, printre mult altele îi acuză pe valahii năsăudeni că: “ voiesc să ne alunge din moşiile părinteşti, cu
intentia ca să prefacă Lechinţa săsească în sat valah, precum au mai păţit-o în districtul nostru satele St.Iohanes (Sântioana),
Grosendorf (Nuşfalău), Nassendorf (Năsăud), Makendorf (Mocod), Salva şi încă alte multe comune, care toate au fost odinioară
săseşti” (Virgil Şotropa – Soarta românilor din satele săşesti).
Care este concluzia acestei încercări de identificare a vechimii existenţei localităţii Năsăud ? Este cert că de-a lungul Văii
Someşului au existat comunităţi umane încă din cele mai vechi timpuri, dezvoltându-se şi organizându-se în vremea dacilor în
localităţi sau uniuni de localităţi distincte, conduse de tarabosteşi locali care se închinau doar regelui. Ulterior aceste localitati, la
începutul evului mediu, vor fi conduse de cnezi şi/sau voievozi.
Din păcate nu avem informatii documentare despre aceste localităţi înainte de infiltrarea în aceste ţinuturi a maghiarilor, saşilor
sau a altor coloni aduşi de coroana regală maghiară. Sau poate că aceste informaţii au existat şi sau pierdut, ori s-au distrus în
decursul timpului. Este demn de menţionat însă că documentele care prezintă colonizarea ţinuturilor din actualul judeţ Bistriţa –
Năsăud cu coloni, fac precizarea că aceşti coloni şi-au întemeiat aşezări lângă localităţile valahe, existente, la venirea lor. (!) Şi ca
dovadă că aceştia au fost de multe ori considerati “venetici” putem aminti veşnica dispută istorică dintre valahi, pe de o parte, şi
maghiari şi saşi, pe de alta parte, atât pe Valea Someşului cât şi pe Valea Bistriţei şi în ţinuturile învecinate.
Transilvania între anii 1280 – 1324
Voievodatul lui Roland Borșa
După lunga domnie a lui Bela al IV-lea (1235-1270) și dispariția timpurie a lui Ștefan al IV-lea (1270 – 1272 ), pe tronul Ungariei
este așezat Ladislau al IV-lea Cumanul în vârstă de 10 ani.
Ladislau Cumanul era fiul lui Ștefan al IV-lea și al unei prințese cumane pe nume Elisabeta. După moartea regelui Bela al IV-lea,
între Ștefan al IV-lea și Ioachim Banul Slavoniei intervine un conflict care duce la răpirea fiului celui dintâi, Ladislau, de către
Ioachim. Ștefan al IV va încearca să-și recupereze fiul, asediind cetatea Kapronca, unde acesta acesta era ținut în prizonierat, însă
fără succes. După scurt timp însă regele maghiar avea să moară în condiții neelcidate la 6 august 1272. După moartea acestuia,
banul Ioachim îl duce pe Ladislau la Szekesfehervar (Cetatea Albă) din Ungaria, unde arhiepiscopul Philip de Esztergom îl
incoronează ca rege.
Între anul încoronării și 1277 , Ladislau va asista neputincios la luptele de câștigare a influentei duse de către nobilii maghiari și nu
numai. Intrat sub autoritatea mamei lui cumane, Ladislau îi va favoriza pe nobili cumani, acordându-le acestora numeroase
privilegii. În același timp se va inconjura de concubine cumane neglijându-și soția, Elisabeta de Anjou. Orientarea lui spre
“păgânii” cumani va atrage nemulțumirea nobililor maghiari dar și a scaunului apostolic.
În anul 1279 papa Nicolae al III-lea (1277 – 1280) va solicita tânărului rege intensificarea creștinării cumanilor și a românilor.
Sinodul de la Buda va emite în acest consens un decret prin care îi va obliga pe cumanii din Ungaria și Transilvania să renunțe la
corturi, și să se adapostească în case, să renunțe la poligamie, să-și radă bărbile și alte obligații restrictive, poruncă care va duce
însă la opoziția cumanilor.
Tânărul rege va refuza chemarea la ordin lansată de papă, fuge de la curte, și se va refugia în tabăra cumanilor. Legatul papal
trimis în Ungaria îl excomunică și solicită Voievodului Transilvaniei prinderea regelui și aducerea lui la ordin. Voievodul Finta Aba
(1278 – 1280) îl capturează pe regele Ladislau și îl aduce în fața legatului papal, care-l obligă să pună în aplicare hotărârea papei și
a Sinodului de la Buda, privind soarta cumanilor.
Urmare acestei victorii a papalității, sinodul de la Buda va face a-l doilea pas nechibzuit. Tot în anul 1280 va emite o lege prin care
se interzice preoților ortodoxi să săvârșească slujbe bisericești, să mai zidească biserici ortodoxe, și, schismaticilor români,
interzicerea dreptului de a intra în ele, urmat de alte două decrete restrictive ale regelui maghiar, prin care catolicismul și
Coroana Maghiară, i-a aruncat pe toți românii în tabara dușmanilor lor.
Aceste acțiuni în forță duse împotriva cumanilor și romanilor au compromis pentru totdeauna, planurile Vaticanului privind
catolicizarea acestora.
Toate aceste actiuni necugetate ale tânărului rege vor duce însă la un conflict cu nobilimea din Transilvania. Demiterea
răzbunătoare a lui Finta Aba în anul 1280, va duce între anii 1281 – 1282 la o instabilitate politică în Transilvania prin numirea pe
termene scurte a unor diverși voievozi.
Ca raspuns la acțiunile regelui maghiar, considerat ca trădător al neamului, cumanii se vor răscula împotriva lui Ladislau și a
călugărilor catolici. Sub conducerea lui Oldamir, cumanii se vor organiza pentru a riposta armat.
În fata acestui pericol regele Ladislau îl numește în primăvara anului 1282, ca Voievod al Transilvaniei pe Roland Borșa, susținător
al politicii de centralizare a regelui, dar și personalitate marcantă a timpului său.
Roland Borșa
Roland Borșa provenea dintr-o veche familie românească, originară de pe Valea Borșei din comitatul Cluj.
Trupele regale maghiare însoțite de oastea transilvăneană condusă de către Roland Borșa vor înfrânge cumanii în luna august
1282, într-o bătălie care a avut loc lângă lacul Houd, la gurile Mureșului. Înfrânți cumanii vor lua calea pribegiei, refugiindu-se la
tătari și la sud de Dunăre, în Balcani.
Magnații și nobilii maghiari nu-l vedeau însă cu ochi buni pe Roland Borșa, datorită influenței acestuia asupra regelui, rege care
sub presiunea lor îl va demite la sfârșitul anului pe voievodul român, numindu-l pe Apor Pec, preferatul aristocrației maghiare.
Urmare a victoriei asupra cumanilor, regele Ladislau hotărește pedepsirea acestora, chiar dincolo de granițele coroanei maghiare,
pătrunzând în anul 1283 în Moldova. Conștient că această actiune a lui va fi considerat un atac în zona supravegheată de către
tătari, regele trimite o solie, condusă de către magistrul Toma, în anul 1284, la Hanul Nogai, solicitându-i acestuia ca Oldmur și
cumanii lui, să-i fie predați. Cerere bine-nțeles respinsă. Se pare că pretențiile regelui maghiar l-au jignit pe Nogai, deoarece pe
drumul de întoarcere în Transilvania, Toma și solia lui a fost atacată, cu violență, de tătari și moldoveni. Însuși Toma va fi grav
rănit, reușind cu greu, să scape cu viața. .
În decembrie al aceluiași an, hanul tătar Nogai, hotărește pedepsirea afrontului adus de către regele maghiar poruncind
invadarea Transilvaniei și a Ungariei. Oastea tătară condusă de către viitorul mare han, Tula – Buga, intră în Transilvania pe doua
coridoare, chiar în ajunul sărbătorilor de Crăciun. Momentul ales pentru invazie demonstrează șiretenia hanului și buna
cunoaștere a obiceiurilor și năravurilor creștinilor în preajma sărbătorilor de iarnă.
Prima coloana de tătari pătrunde pe Valea Buzăului ajungând în Țara Bârsei, unde după jafurile și devastările obișnuite urcă spre
nord, și pradă și ard, Ocna Turzii, cetate locuită de saxonii specialiști în extragerea sării. Urmatoarea cetate atacată, arsă și
dărâmată va fi Turda, comandată de banul Micud, strămosul familiei Doboka. După distrugerea cetății de la Trascău, coloana
tătara s-a îndreptat spre Cluj, si apoi spre Oradea, trecând în Ungaria.
A doua coloană înaintează pe Valea Siretului până la Buzău, iar de acolo prin pasul Prisăcani-Tulgheș pătrunde în secuime, unde
distrug cetatea Gurghiu și castelul Vecz. Coloana își continuă drumul în nord, unde devastează ținuturile din jurul Bistriței, Gherlei
și Dejului. Neștingheriti de nimeni, tătarii pătrund la 14 ianuarie 1285 în Ungaria, unde pradă și ard toate ținuturile până la Pesta.
Istoricii menționează ca trupele tătare erau însoțite și de contingente moldovene de cavalerie.
În fața puternicii invazii tătare, regele Ladislau apelează din nou la ajutorul lui Roland Borșa, aliat care-i fusese alături în bătălia
dusă contra cumanilor, numindu-l în ultimele zile ale anului 1284, în funcția de Voievod al Transilvaniei.
În retragerea lor din Câmpia Pannonică, tătarii conduși de hanul Neimot vor fi surprinși de o oaste formată din maramureșeni (“
românii de lege veche” ~ Cronica moldo-rusă) și maghiari conduși de către Ladislau și macelăriți. În același timp, noul Voievod al
Transilvaniei, Roland Borșa și frații săi, Petru și Nicolae organizează împreuna cu secuii, o ambuscada lângă cetatea Trascău, de
lângă Cluj, învingând o altă coloană tătara și eliberând peste 1000 de prizonieri creștini. Alți tătari au fost surprinși și nimiciți de
localnici, în momentul intrării în trecătorile munților. Cronica Ipatievscaia menționează că însuși hanul Tele-Buga abia a scăpat cu
viață, după ce și-a pierdut toți caii, și a reușit să ajungă în Moldova ducând de căpăstru o mârțoagă, pe care călărea soția lui.
<Tătarii> „duși de mânia lui Dumnezeu, o mare mulțime au pierit. Tele – Buga Hanul s-a înapoiat pe jos și femeia lui pe o iapă,
rușinat de Dumnezeu„(Cronica Ipatievscaia).
Pomenirea în cronici a „românilor de lege veche”, participanți la luptele cu tătarii avea să ducă în rândul istoricilor numeroase
confuzii și denaturări ale evenimentelor. Cronicile timpului menționează că acești români de lege veche, urmare ajutorului
acordat regelui maghiar, vor fi împroprietăriți cu terenuri în Maramureș și Criș, unde si-au luat femei unguroaice, din lege latină.
Unii istorici îi identifică pe acești români cu vlahii balcanici trimiși în ajutorul regelui maghiar de către țarul vlaho-bulgarilor,
cumanul, Gheorghe Terter I (1280-1292), fapt nedovedit de nici un document al timpului. Românii de viță veche erau
maramureșenii ortodoxi, care își vor dovedi și peste 100 de ani participarea la luptele duse de către maghiari împotriva tătarilor.
Gestul regelui de ai împroprietării este același ca și cel care îl vor face peste ani și alți regi maghiari , chiar dacă era doar o
confirmare a proprietății existente, pe care o dețineau de la stramoșii lor.
În ciuda confirmarii acestui fapt, teoreticiieni istoriei precum Roesler și Gustav Wenzel își vor clădi o teorie fantastă plecând de la
faptul împroprietării românilor, la acel an 1285, de către rege, ca fiind datarea exactă a începtului migrării românilor din spațiul
balcanic în Țările Române și Transilvania !
Ca o paranteză vom aminti că tocmai în această perioadă tulbure, Simon de Keza va redacta la cererea lui Ladislau o nouă cronică
a faptelor maghiarilor numită Gesta Hunorum et Hungarorum în care autorul menționează foarte documentat că înainte de
venirea maghiarilor, valahii (blacki) “locuiau în Transilvania” şi erau asezaţi şi în Pannonia, cea ce infirmă în totalitate speculațiile
lui Roesler și Wenzel !
Urmare a victoriei obținute împotriva tătarilor, Roland Borșa își va consolida poziția și autoritatea asupra Transilvaniei, numindu-l
în funcția de vicevoievod, pe o altă rudă a lui, Ladislau Borșa de Sânmărtin. Dar pe fondul uneltirilor magnațiilor maghiari, la
sfarșitul anului 1285, el va fi demis din nou de către rege.
Următorii ani vor fi ani de anarhie, care va duce spre un adevărat război civil. Familiile maghiare Babonics, Koszegi, Aba, Kan și
Csak vor complota împotriva regelui maghiar găsindu-și chiar și aliat regal extern, în prezența ducelui Albert I al Germaniei.
Ascuțirea acestui conflict se va datora în mare parte și acțiunilor scandaloase ale regelui Ladislau Cumanul. La sfarșitul anului
1286, în luna septembrie, regele își arestează soția, Maria de Anjou, și începe să se afișeze oficial cu amanta cumană, Edua. Anul
urmator își va obliga sora Elisabeta, călugăriță pe Insula Iepurilor, să renunțe la rasă și să se căsătorească cu un magnat ceh, Zavisz
Rozenberka. În această situație arhiepiscopul Lodomer al Esztergomului îl excomunică și solicită papei organizarea unei cruciade
creștine contra lui.
Pe fondul acestor tulburări interne, regele conștient că era dușmănit de mulți magnați și nobili maghiari, avea să-l numească
pentru a treia oară Voievod al Transilvaniei, pe Roland Borșa, în anul 1288.
Dar de această dată, Roland Borșa își va impune autoritatea în fața regelui maghiar, arogându-și o parte din prerogativele regale.
În acest sens va insista pe autonomizarea Transilvaniei față de coroana regală, ajungând chiar să emită acte în numele așa zisei
noi țări, regnumul Transilvanum. Pentru a legitima acest drept va convoca în anul 1288 pentru prima oară Adunarea Obștească a
Nobililor Transilvaniei, diferită de dieta Ungariei. La această adunare vor participa nobilii celor 7 comitate, clerul superior, orașeni
și chiar țărani. Adunarea va avea atribuții administrative, fiscale şi judiciare, dar nu şi legislative. Va exista un “regnum
Transilvanum”, deosebit faţă de regnum Hungariae, condus de către voievodul Roland Borşa, cu puteri de adevărat suveran
(vayvoda Transylvanus et comes Zonuk).
Pe fondul acestei declarații fățise de autonomie, cu accente de independență, magnații și nobili maghiari de la curtea maghiară își
încep din nou uneltirile împotriva lui Roland Borșa. Regele se raliază acestora, pregătind între timp și o intrare forțată în
Tansilvania. Ladislau Cumanul în fruntea oștirii sale va intra în Transilvania și-și va așeza tabăra lângă cetatea Cheresig, din
comitatul Bihorului. Informat fiind de acțiunile regelui, Roland Borșa împreună cu frații săi, organizeaza un complot de suprimare
a regelui maghiar. Astfel că în 10 iulie 1290, trei cumani tocmiți ca lefegii (în ideea legăturii speciale dintre cumani și rege), pe
nume Arboc, Tortei și Kemenec, pătrund în tabăra regelui și îl ucid în timp ce acesta dormea, fapte menționate și în cronica rusă
Ipatievskaia.

Uciderea regelui Ladislau, Cronica pictata

La aflarea știrii morții lui Ladislau IV-lea Cumanul, a fost încoronat ca rege al Ungariei, la Strigoniu la 23 iulie 290, Andrei al III-lea
(1290 – 301), zis și Venețianul, decendent dintr-o spiță colaterală a familiei arpadiene. Legitimitatea domniei lui Andrei a fost
pusă imediat la îndoială, fiind considerat bastard de catre fratii săi
Astfel că noul rege a avut de contracarat și alți pretendenți la tron precum ducele Albert al Austriei sau Maria, regina Neapolelui,
sora regelui Ladislau Cumanul, sustinuți de către marii nobili maghiari.
În fața acestui pericol dinspre vest, Andrei va căuta o apropiere între el și puternicul Voievod al Transilvaniei. În semn de prietenie
va veni într-o vizită la Oradea și Alba Iulia unde va participa la înființarea primei Diete provinciale a Transilvaniei, la 22 februarie
1291. Prin transformarea Adunării Obștesti a Nobililor în Dietă Provincială, Roland Borșa ținea să atragă atenția coroanei
maghiare asupra autonomiei și legitimității Transilvaniei. În ciuda influențelor marilor baroni maghiari, poziția voievodului roman
era sigură, având mai ales în spate, sprijinul românilor ostracizați din Transilvania.
În semn de prietenie, Roland Borsa îi confirmă regelui maghiar, dreptul său regal asupra salinelor din Transilvania, Turda și Praid.
Pe fondul conflictelor existente în întregul regat, generate de către mari magnați maghiari, conducătorul Țării Făgărașului, Radu
Negru Voievod, întrevede și el posibilitatea transformării autonomiei în independență, și posibilitatea desprinderi de regatul
maghiar. Drept răspuns afrontului adus, regele Andrei al III – lea (1290-1301) va anula în anul 1291 autonomia Țării Făgărașului,
trecându-și acest teritoriu ca și proprietate a coroanei maghiare.
Voievodul acestei „țări” devine persoană non-grata, având de ales, între a fi închis de către regele maghiar, sau de a merge pe
calea surghiunului. Confirmarea acestor conflicte sunt menționate într-un edict emis de regele Andrei al II-lea la Alba Iulia, prin
care adjudeca domeniul Făgărașului și Sâmbătei, până la râul Olt, credinciosului lui supus, Ugrinus.
Acesta este momentul prezentat de către cronicarii români cu privire la descălecatul în Țara Românească. Voievodul Țării
Făgărașului și Amlașului, Radu Negru, însoțit de supușii lui, trec frontierele Transilvaniei și se așează în Țara Românească, anul cel
mai sigur fiind, însă, 1291.
De ce nu specifică cronicile maghiare nici o reacție la un asemenea gest al voievodului român, din partea regelui maghiar,
deoarece anul 1292, aduce o nouă mare invazie tătară care devasteaza sudul Ungariei și Banatul de Severin. În încercarea de a se
opune invaziei tătare, regele Andrei, realizează faptul că nu mai avea posibilitatea să reacționeze la gestul lui Radu Negru.
Nu cunoaștem implicarea sau neimplicarea lui Roland Borșa la aceste evenimente.
Cert este faptul că ambițiile sale oligarhice îl vor aduce într-un nou conflict cu marii magnați maghiari, care nu acceptau o astfel
de putere încredințată în mâinile voievodului român, la care s-a raliat și regele Andrei. În anul 1294, armata regală maghiară intră
în Transilvania și-l provoacă la luptă pe Roland Borșa. Înfrânt acesta este demis din functia de voievod al Transilvaniei și se retrage
la moșia lui, unde moare în anul 1301, anul morții și al regelui Andrei al III-lea. Puternicile legaturi ale voievodului cu nobilii
români și maghiari din Transilvania l-au oprit pe Andrei în gestul lui de al suprima, tocmai în ideea de a nu se declanșa o revoltă
generală în provincie.
Ladislau Kan
Urmare a demiterii lui Roland Borșa, în funcția de voievod al Transilvaniei este numit Ladislau Kan al II-lea, fiul lui Ladislau Kan I,
cel care fusese o vreme judecător al curții regale și pentru o scurtă perioadă voievod al Transilvaniei, între anii 1261 – 1265, în
timpul regelui Stefan al III-lea ( 1262 – 1272 ).
Nu se cunosc prea multe despre activitatea anterioră a lui Ladislau Kan, originea lui sau locul de naștere. Opinia istoricilor este
împărțită, Kan fiind de neam cuman, peceneg sau român. Se menționează că în anul 1003 un sef de trib peceneg pe nume Kan ar
fi trecut din Moldova ca aliat al lui Iuliu cel Tânăr în conflictul acestuia cu Ștefan cel Sfânt. Alti istorici îi caută o ascendență mai
veche afirmând că familia Kan se trage din Kean, strămoșul lui Salanus, cel care conducea un voievodat în Câmpia Pannonică.
Istoricul maghiar Pal Engel în lucrarea sa “Regatul Sfântului Ștefan, Istoria Ungariei Medievale, 895 – 1526”, susține că Ladislau
Kan ar fi descendentul lui Gyula, respectiv al familiei Iulienilor, cea ce ne confirma motivația alierii strămoșului acestuia, cu Iuliu
cel Tânar în timpul conflictelor cu Ștefan I . Descendența lui românească nu pare la nealocul ei, în virtutea politicii sale ulteriorare,
de minimalizare a influenței maghiare în Transilvania.
Cert este însă faptul că Ladislau Kan a ramas chiar și pentru contemporanii lui un personaj înconjurat de o aură de mister. Sigur
însă să știe despre el că deținea mari proprietăți la Valea Lungă (Alba), Sona (Brașov), Șopteriu și Urmeniș (Bistrița – Năsăud ) și
posibil pe Valea Ilișua unde există două localități cu numele de Caian (Bistrița – Năsăud).
Ladislau Kan va continua politica de autonomie a lui Roland Borșa, dar sub o forma mult mai autoritară, implicându-se chiar în
luptele de succesiune ale pretendenților la tronul Ungariei după moartea regelui Andrei al III-lea, 1301, ultimul rege arpadian.
Primele mențiuni documentare atingătoare la persoana sa, le găsim în anul 1297 când emite o cartă prin care se confirmă
autonomia voievodală transilvană, apoi în anul 1298 când este convocat la Buda de către rege, iar în anul 1299 este numit
membru al Consiliului Regal.
Ladislau Kan avea însă un puternic rival în persoana episcopului de Alba Iulia, Petru Monoszlo (1270- 1307) care își întinsese
controlul asupra Clujului și a altor localități de pe Valea Someșului Mic. Episcopul Petru, contestatar al puterii lui Kan, avea să-și
impună în fata regelui caracterul de conducător al Transilvaniei si cetatea Alba Iulia ca și capitală simbolică a Transilvaniei.
Pentru a contracara puterea espiscopului, Kan își va alege în anul 1300 ca și capitală cetatea Devei, de unde va putea mai bine
controla Transilvania, și-i va facilita apropierea de Țara Românească și Serbia, cât și de nobilimea maghiară din regatul maghiar
care îi erau simpatizanti. Acesta poziție îi permitea dealtfel extinderea influenței lui în Banat, și controlul sașilor din comitatul
Sibiului. Voievodul și-a consolidat controlul asupra teritoriilor Hunedoarei și Hategului, și prin eliminarea reprezentanților și
simpatizanților episcopului Petru.
Creerea acestei curți voievodale avea să atragă după ea și instituirea unor noi demnități precum jude al curtii (iudex curiae) în
persoana comitelui Ioan, a unui stolnic (dapiferum) în persoana magistrului Petru, a unui notar în persoana arhidiaconului Ioan de
Târnave, precum și permanentizarea sediului camerei Transilvaniei, organism fiscal însărcinat cu adunarea taxelor și impozitelor.
Un alt merit a lui Ladislau Kan este interesul special pe care la acordat Tării Hațegului, care își păstrase identitatea proprie
românească ea nefiind prea afectată de transformările sociale promovate de sistemul maghiar. Acordarea libertății religioase
puternicilor cnezi români din zonă se constată prin multele biserici construite sau reconstruite în timpul lui Kan, precum cea din
satul Sântămarie Orlea, ctitorie a cnejilor Cânde, unde este atestată cea mai veche pictură din România și refacerea bisericii
Sfântul Gheorghe din Streisângeorgiu, ctitorie a Cneazului Bâlea .
Voievodul transilvănean avea să îndrepte și unele ilegalități făcute de către regalitatea maghiară prin repunerea în posesie a
moșiei Brethonia (Sarmisegetusa) celor de drept, cnezii români Dan și Stanislav. Toate aceste acțiuni ale lui îi vor aduce în
decursul timpului numeroși aliați din rândul cnezilor și voievozilor români din Transilvania.
După moartea regelui Andrei al III-lea, survenită în anul 1301 , Ladislau Kan va evita să ia parte la conflictele interne ale regatului
privind succesiunea. Profitând de acest aspect el va duce o politică de întărire și centralizare a autorității, extingându-și
autoritatea asupra teritoriilor sașilor și secuilor din Transilvania, retrăgându-le acestora funcțiile de Comite al sașilor și Conte al
Secuilor. Totodată a preluat în administrarea sa directă proprietățile și veniturile regale din Transilvania și Banat. Ignorând
opoziția sașilor va prelua și minele de argint de la Rodna (Altrodna). Voievodul și-a permis chiar să ducă o politică externă proprie
făcându-și alianțe cu conducători sârbi, bulgari, ruteni și români.
În anul 1304 va interveni însă în lupta de succesiune a coroanei maghiare, susținându-l pe regele ceh Venceslav al II-lea Pewmysl
(1278 – 1305), rege al Ungariei între 1301 – 1305, în contra lui Carol Robert de Anjou. Ladislau Kan și-a atras ostilitatea celui din
urma, Carol fiind puternic susținut de Papa Benedict al XI-lea (1303 – 1304). Drept răspuns acestui act de nesupunere, Carol
Robert îl numește în funcția de Voievod al Transilvaniei pe un nepot al episcopului de Alba Iulia, Petru Monoszlo. Numirea
acestuia este doar formală deoarece Carol Robert nu dispunea de o armată care să-i permită să-l atace pe puternicul voievod al
Transilvaniei. Ca o reacție la acțiunile dușmănoase ale episcopului de Alba Iulia, Petru Monoszlo, Ladislau Kan își va numi în anul
1307 unul dintre fii, episcop de Alba Iulia, reușind să preia astfel controlul asupra episcopiei, a cetății Alba Iulia și a domeniilor ei.
Urmare a asasinarii lui Venceslav al II-lea, survenită la 12 iunie 1305, Ladislau se va reorienta luându-i partea ducelui bavarez,
Otto de Wittelsbach care a reușit să-și atragă de partea lui și parte a nobilimii române în frunte cu urmașii lui Roland Borșa. Astfel
că în data de 6 decembrie 1305, Otto este încoronat oficial la Alba Regală, ca rege al Ungariei.
Încoronarea acestuia însă nu era pe placul Casei de Habsburg, al cărui conducător Rudolf al III-lea de Habsburg devenise urmașul
lui Venceslav al II-lea la tronul Boemiei, manifestând aceleași dorinte de încoronare și ca rege al Ungariei. În fața acestei
amenințări Otto părăsește Buda și se refugiază în anul 1307, în Transilvania, căutând sprijinul nobililor români din familiile Borșa și
Chanad, și a lui Ladislau Kan, precum și cel a sașilor din cetatea Bistriței și a Sibiului. Datorita impasului în care se afla, Otto a fost
obligat, în schimbul ajutorului promis să se căsătorească cu fata lui Ladislau Kan, care ar fi sperat să devină regina Ungariei.
Urmare acestui ajutor acordat de către nobili transilvăneni , papa Clement al V-lea (1305 – 1314) susținător a lui Carol Robert de
Anjou, va amenința, în anul 1307, cu excomunicarea tuturor familiilor aristocratice din Transilvania și Ungaria, care rămân de
partea lui Otto de Wittelsbach.
Temându-se de opoziția magnaților maghiari și a premizelor transformării Transilvaniei în câmp de bătălie, Ladislau Kan își va
reconsidera părerea privind posibilitatea menținerii pe tronul Ungariei a lui Otto. Astfel el va desface căsătoria fiicei lui cu Otto,
iar pe acesta îl va aresta și trimite în prizonierat la sud de Carpați, în grija lui lui Negru Vodă.
Cronica rimată a lui Ottokar menționează acest fapt, specificând că Otto a fost trimis unui “domn (Herr) peste ceilalţi” al cărui
ținut se numea “ţara valahilor” (Walachen lant).
Este mai mult ca sigur, că încredințarea prizonieratului lui Otto de Bavaria, lui Negru Vodă s-a făcut pe considerente de încredere.
Ladislau Kan îl cunoștea pe Radu Negru încă din timpul evenimentelor petrecute între anii 1285 si 1291. Acest fapt denotă din nou
legăturile, apropiate, existente dintre cele două țări și conducători lor.
Cronica lui Ottokar mai specifică și faptul că domnul Valahiei, la un oarecare timp de la acest eveniment s-ar fi îmbolnăvit, și ar fi
murit, poporul considerând acest lucru ca o pedeapsa divină împotriva nedreptății și au cerut eliberarea prizonierului. Să nu
uităm că cronicarul era de origine germană, și a încercat să-i creeze o aură romantică conaționalului său, Otto de Bavaria.
Urmare acestei hotărâri Ladislau, în continuare oponent a lui Carol Robert de Anjou, îl va suștine în lupta de succesiune la tronul
Ungariei pe Frederic cel Frumos, fiul lui Albert I de Habsburg (1298 – 1308).
Susținerea lui Frederic îi asigura lui Ladislau, cea mai înaltă protectie europeană prin persoana lui Albert de Habsburg. Atât
papalitatea cât și Carol Robert de Anjou s-au văzut puși în poziția de a accepta situația creată, neîndrăznind să pregătească vreo
intervenție în Transilvania, chiar dacă la 10 octombrie 1307, Carol Robert de Anjou (1307 – 1342) va fi încoronat ca noul rege al
Ungariei.
Dupa moartea lui Albert, survenită la 1 mai 1308, Ladislau Kun își va căuta noi aliați împotriva lui Carol Robert , în persoana
regelui sârb Ștefan Milutin (1275 – 1320 ). Alianța lor va fi pecetluită prin căsătoria fiului lui Ștefan, cu fiica lui Kan.
Această alianta va duce la o uluitoare solicitare a tronului Ungariei de către Carol de Valois, fratele regelui Franței, Philip a IV cel
Frumos (1285 – 1314). Print fără de țară, acesta era căsătorit cu regina titulară a Constantinopolelui, Caterina de Courtenay,
căsătorie care-l promova și spre accederea titlului de Împărat al Bizanțului. Carol de Valois era aliat cu regele sârb Stefan Milutin,
alianță garantată prin căsătoria fiului lui Carol, cu fiica regelui sârb, Zorica, a carei mamă Elisabeta, era fiica lui Stefan al V-lea al
Ungariei (1270 – 1272 ) și soră a lui Ladislau Cumanul (1272 – 1290). În virtutea acestei filiații și a faptului că aliatul lui Ștefan
Milutin, Ladislau Kan deținea însemnele coroanei maghiare, intrate în posesia lui odata cu capturarea lui Otto de Bavaria, Carol de
Valois țintea și câștigarea coroanei maghiare. Aceste pretenții însă vor fi date peste cap în primele luni ale anului 1308, în urma
morții Caterinei de Courtenay, moarte care îi anula lui Carol de Valois drepturile asupra imperiului bizantin.
Alianța dintre Ladislau Kan și Ștefan Milutin, și deținerea coroanei regale a Ungariei îi vor aduce în septembrie 1308 voievodului
transilvănean noi conflicte cu papalitatea și regele nou încoronat (fără coroană), Carol Robert de Anjou. Trimisul papei, cardinalul
Gentile îi va cere lui Kan desfacerea căsătoriei fiicei lui, cu fiul regelui sârb și predarea coroanei Ungariei. Urmare amenințărilor de
organizare a unei cruciade creștine împotriva lui, fiind învinuit de către cardinal ca fiind eretic și schismatic, Kan accepta să
înceapă negocierile de pace cu Carol Robert de Anjou. În urma discuților purtate Carol Robert va primi coroana Ungariei in cursul
august al anului 1310, recunoscând, in contra partidă, autoritatea și stăpânirea lui Ladislau Kan asupra Transilvaniei, și a unei mari
părți din Banat.
Pe toată durata vieții lui ulterioare, Ladislau Kan va rămâne același puternic și autoritar conducător al Transilvaniei, dar și în baza
consistentului sprijin acordat de către nobilimea locală română și maghiară.
Carol Robert nu va avea curajul sa initieze nici o campanie militara de cucerire a Transilvaniei, efectuand in semn de impaciuire si
o vizita in Transilvania, in cursul luni decembrie 1310. Pentru ca relatiile se intre pe un fagas de pace, Ladislau Kan, avea sa treaca
unele proprietati sau cetati in posesia regelui maghiar, precum orasele Bistrita si Sibiu.
Ladislau Kan încetează din viata în primavara anului 1315, urmându-i la conducerea voievodatului, fiul său, Ladislau Kan al III-lea.
Această continuitate însă va genera în decursul timpului un adevărat război civil, purtat în întregului regat maghiar și Transilvania,
între regele Carol Robert de Anjou și fii lui Ladislau Kan al II-lea, susținuti de o parte din nobilimea maghiară și cea română.
Conflictul se va întinde pe o perioada de 6 ani, soldat cu lupte și bătălii precum cele de la Debrețin (1316), Ciceu (1317), Topa
(1318), Bonțida (1320) și Deva (1321). Războiul civil dus contra regelui maghiar se va acutiza în anul 1319, când comitele Bistriței
se alătura coaliției fiilor lui Kan, și declanșează o răscoală de mari proporții.
în urma bătăliei perdute în fața cetății Devei, fii lui Ladislau Kan se vor refugia în Țara Românască, la Basarab I, de unde își vor
continua activitatea de subminare a autorității regelui maghiar.
Aceste tulburari vor avea darul de a ridica și pe românii din Cârța, comitatul Sibiului, care în anul 1322 se vor revolta împotriva
clerului maghiar cu ocazia instituirii dijmei bisericești. Țăranii vor ataca și devasta moșiile mănăstirii de la Cârța.

Transilvania între anii 1324 – 1342 și regele Carol Robert de Anjou

În ciuda infrângerii fiilor lui Ladislau Kan și a refugierii lor în Țara Românească, Transilvania continua să nu-l accepte ca suveran pe
Carol Robert de Anjou. În primavara anului 1324 se declanșează una din cele mai mari răscoale ale sașilor, revoltă condusă de
greavul Henning din Petrești. Odată cu dispariția lui Ladislau Kan, sașii vor incerca din nou să-și recapete autonomia. Voievodul
Toma de Szecseny urmând aceași politică de îngrădire a privilegiilor sașilor, începută de Kan, nu tolerează însă afirmarea
identității acestora. Urmare a acestui fapt sașii se răscoala împotriva regelui și a voievodului transilvan încercând prin forță
armată să-și reobțină drepturile, și chiar independența față de regatul maghiar.
În vederea rezolvării acestei grave probleme, Carol Robert de Anjou se va deplasa de la Buda la Deva în cursul lunii iulie 1324, de
unde va căuta să și-i câștige ca aliați pe cnezii și voievozii maramureșeni, și pe românii din Țara Românească, în confruntările sale
cu sașii, dar, și în fața noii amenințări tătare. În acest sens îl trimite pe Martin fiul lui Bugar, comitele Sălajului în solie la Basarab I
pentru a-i solicita sprijinul, iar pe Phynta de Mende în Moldova, cu rol de strajă și supraveghere a mișcărilor trupelor tătare și
moldovene.
În urma ajutorului acordat de către români, Carol Robert reușește să- i înfrângă pe sași în fața cetătii Rupea.
Profitând de faptul că regele era ocupat cu revolta sașilor, Ioan, fiul banului Teodor, castelan de Mehadia se răvrătește și el, în
vara anului `1324 împotriva regelui. În ajutorul regelui maghiar sare însă Martin, Comitele Sălajului care asediază cetatea
Mehadiei și o ocupă. Ioan este luat prizonier, iar cetatea trece în stăpânirea coroanei maghiare.
Însă trimiterea lui Phynta de Mende în Moldova, este văzuta de conducătorii tătari ca și un act provocator, drept pentru care
aceștia hotăresc invadarea Transilvaniei, Ungariei și Țării Românești. Intrarea trupelor tătare și moldovene în Transilvania s-a
făcut la sfârșitul anului 1324, prin trecătorile din nordul Moldovei. Cele mai grele pustiiri de data aceasta le-a suferit Țara
Maramureșului. Cnezii și voievozii români vor riposta, fiind sprijiniți și de o armata maghiară trimisă, în ajutor, de voievodul
Transilvaniei. Acum se remarcă, în luptele duse contra tătarilor, și cneazul Stanislău Bârsan de Bârsana, cel care avea să fie
împroprietărit ulterior, în anul 1326, de către regele maghiar Carol Robert. Armatele aliate maghiaro – maramureșene reușesc să-
i înfrângă pe tătari și aliatii lor într-o bătălie care a avut loc undeva în partea răsăriteană a Maramureșului. Cronicile timpului
menționează că în urma acestei bătălii, tătarii și moldovenii ar fi lăsat pe câmpul de luptă un număr de 30.000 de morți.
În acest timp și Basarab I se opunea, cu succes, invaziei tătare în Țara Românească.
Dacă initial relațiile dintre cei doi conducători a fost de pace și de recunoșterii vasalității față de regele Carol Robert, Basarab avea
să intre în conflict cu acesta, în anul 1330. Conflict rezultat cu o campanie maghiară în Țara Românească și o înfrangere
dezastruoasă a lor, de către oștile lui Basarab I. Evenimentele sunt prezentate pe larg în capitolul consacrat lui Basarab I.
Înfrângerea armatei maghiare la „Posada” însă nu va reprezenta actul final al confruntării celor două țări și a celor doi
conducători. Timp de doi ani succesivi, mongolii și românii din Țara Românească vor pustii, ca represalii, ținuturile maghiarilor și
ale sașilor aflate în Transilvania.
Urmare acestei desfăsurări de forțe, Carol Robert de Anjou nu va mai îndrăzni ridicarea unei armate de pedepsire a voievodului
român și va caută prin toate mijloacele stabilirea unei noi alianțe. Carol Robert de Anjou va încerca și reuși parțial câștigarea de
partea lui, a fiului lui Basarab I, Alexandru Nicolae Basarab.
Evenimentele internaționale ale timpului aveau însă să slăbească pe puțin timp dominația tătarilor asupra Țărilor Române, a
Transilvaniei și implicit a Ungariei.
În vara anului 1333, Olgerd (1345 – 1377), fiul lui Ghedym, mare duce al Lituaniei va intreprinde o puternică campanie îndreptată
contra tătarilor. Armata lituaniană va distruge rând pe rând așezările mongole de pe coastele de nord ale Mării Negre, de la gurile
Donului, și până la gurile Dunării. Pe acest considerent, Vaticanul împreună cu Carol Robert de Anjou aveau în anul 1334 să
întrevadă posibilitatea ocupării Moldovei, aflată sub dominație tătară, și, reînfiintarea Episcopiei de la Milcov. Pregătirile
organizării unei alianțe creștine și măsurile strategice luate pentru apărarea Transilvaniei nu vor scăpa observației tătarilor.
La sfârșitul anului 1334, tătarii hanului Uzbek au intrat în Transilvania și au prădat satele românești și saxone de la Prejmer,
Codlea, Ghimbav, Vulcan, Cristian, Râșnov s.a. Cronicarii timpului menționează că prezența tătarilor s-a făcut simțită timp de 7
ani, până în anul 1340, anul morții hanului tătar.
Cronicile specifică că în urma actelor de vitejie săvârșite în urma îndelungatelor lupte de apărare au fost înobilați și dăruiți cu
moșii mulți dintre românii din Transilvania și Maramureș. Printre aceștia se numără cnezii, Nicolae și Maxim din Maramureș,
urmași ai voievodului de Beregh si Ung, Tatomir, care vor fi confirmați ulterior în actele cancelariei maghiare, ca proprietari a
24.000 iugare de pământ în comitatul Beregh (azi în Ungaria) pe cursul râului Iloșva.
Dar nu toți maramureșenii aveau să se alinieze politicii războinice și de expansiune a lui Carol Robert de Anjou. În condițiile
acceptării sau neacceptarii suveranității maghiare sau a unei acceptări de dominție de tip „pax mongolica” tătare, Bodan
voievodul maramureșenilor va opta în anul 1335 pentru a doua variantă, refuzând ajutorarea regelui maghiar. În contextul
evenimentelor timpului, Bogdan întrezărea obținerea pentru el și supușii lui a unei autonomii față de coroana maghiară, sau chiar
a eventualei separări a Maramureșului față de Regatul Maghiar. Declaratia lui de independență nu va conveni regelui angevin,
care printr-un act emis la 6 octombrie 1335, îl obligă pe Bodgan, viitorul domnitor al Moldovei, să părăsească Maramureșul și să
se stabilească în Ungaria, sub directă supraveghere a coroanei maghiare.
În virtutea acestei acțiuni pentru a nu-și pierde sprijinul voievozilor și cnezilor români din Maramureș, regele Carol Robert, își
aproprie familia Drăgoșeștilor, reprezentați la acea vreme de frații Drag și Dragoș (viitorul conducator al Moldovei), pe care îi
confirma în anul ca și proprietari a posesiunilor din Bedeu, ținut aflat azi în Ucraina.
Ultimii ani de domnie ale lui Carol Robert de Anjou sunt puși sub semnul acceptării dominației tătare și a încercărilor papalității
de a media o întelegere cu aceștia, pe cale diplomatică, de a nu mai ataca regatul Ungariei, implicit a voievodatului Transilvaniei și
a Poloniei.
Hanul Uzbek, până la moartea lui avea să-și consolideze însă influența dominantă la vest de Prut, creându-și un bun sistem de
preluare și transmitere a informației. Astfel de la granițele Banatului și Transilvaniei, și până dincolo de Volga, circulația era
asigurată prin drumuri bine păzite, pe care se aflau 10.000 de asezăminte, numite hanuri, popasuri poștale, iar poșta era
deservită de 300.000 de cai de serviciu și personal aferent pentru transmiterea rapidă a oricărui mesaj.
În urma morții lui Carol Robert, în anul 1342, cel care-și va asuma greaua încercare de reînvigorare a regatului maghiar, va fi fiul
acestuia, Ludovic I cel Mare (1342 – 1382), viitorul dușman declarat și neâmpăcat al tuturor românilor!

Transilvania între anii 1342 – 1382 şi regele Ludovic I de Anjou

Pentru întelegerea evenimentelor ulterioare, atingătoare de Transilvania şi ţările Române, din timpul regalităţii fiului lui Carol
Robert de Anjou, Ludovic I de Anjou, cel Mare, vom face, spre întelegere, o mică paranteza privind persoana sa.
Ludovic I (maghiară, Nagy Lajos I , poloneza Ludwik I Wielki Andegawenski) a fost regele Ungariei între anii 1342 – 1382, şi al
Poloniei, între anii 1370 – 1382, fiu a lui Carol Robert de Anjou şi a prinţesei polone Elisabeta, sora regelui polon Cazimir al III-lea,
cel Mare (1333 – 1370), născut în anul 1326, la 5 martie.
Domnia lui este prezentată de către cronicari şi istorici ca fiind o “ epocă de aur” în istoria Regatului Maghiar, care a permis ca
relaţiile interne şi externe să asigure o dezvoltare socială, economică şi culturală foarte apropiată de tările din Europa de Vest.
Cronicarii insistă în descrierea faptelor cavalereşti ale regelui şi supuşilor săi în litera şi spiritul romantic existent la acea vreme în
Europa occidentală. Educat în spiritul cavaleresc al timpului, cunoscător a mai multor limbi, urmare a descendenţei sale angevine,
avea să fie încoronat, la 21 iulie 1242, urmare, voinţei şi “ inimii” naţiunii maghiare, la vârsta de 16 ani.
Viaţa şi faptele lui sunt prezentate, idilic, în istoria Ungariei, doar din punctul de vedere al unui rege iubitor de cultură şi civilizaţie,
proteguitor al dezvoltării economice şi comerciale a regatului, şi care ar fi avut doar mici conflicte din punct de vedere al stabilirii
autorităţii sale pe proprietăţi angevine aflate în Italia şi Dalmaţia, evitându-se însă prezentarea situaţiei reale şi a evenimentelor
politice, explosive ale timpului, în care a fost implicat în mod direct.
Insuccesele sale militare şi diplomatice, de la sfârşit de viaţă, sunt puse de către istorici, pe motivul îmbolnăvirii lui, în anul 1360
de lepră, boală nedovedită din punct de vedere medical, boală care ar fi stat la baza depresiilor şi instabilităţii sale din punct de
vedere emoţional.
Ori această stare, de fapt, avea să i se instaleze începând de la primul lui an de regalitate ca urmare a instabilităţii politice din
Transilvaniei, în primul rând în Maramureş şi a stărilor de “ agresiune” promovate de către Ţara Românească şi Moldova,
cumulate cu ameninţarea tătară.
Urmare a unor conflicte apărute între hanatul tătar şi republicile italiene Veneţia şi Genova, sustinute de către Ungaria şi Polonia,
tătarii pătrund în cursul lunii august 1342 din Moldova în Transilvania. Acest gest este cauzat şi de coroana maghiară, care la
începutul anului a trimis o armată de supraveghere şi pacificare a teritoriilor moldave, condusă de către voievodul Transilvaniei,
Nicolae Sirokai.
Armatele mongole însoţite de pâlcuri de oaste moldave, conduse de către Altamos, intră pe valea Trotuşului, prin trecătoarea
Ghimeş-Palanca şi devastează Ţara Bârsei. Cu această ocazie au fost prădate şi devastate cetăţile săseşti de la Râşnov, Cristian,
Braşov şi Vulcan. Cronica din Prejmer mentionează că localitatea a fost devastată şi arsă de către moldoveni. O altă coloană intră
pe trecătorile din nordul Carpaţilor şi pătrunde în Maramureş unde jefuiesc şi ard localităţile voievodatului.
Oastea comandată de către Andrei, fiul lui Cackgu, comite al Secuilor, Braşovului, Bistriţei şi Maramuresului, va fi sabotată de
către fostul voievod al Marmureşului, Bogdan Vodă, rezident forţat în Ungaria, care va refuza împreună cu supuşii lui participarea
la campania împotriva tătarilor. Ca răspuns solicitării regelui maghiar, Bogdan va ataca domeniile de lângă Baia Mare, ale lui Ioan,
fiul lui Dionisie din Kelche, supus al coroanei maghiare. În această acţiune Bogdan va incerca să-şi aducă ca şi aliat, şi, pe cumnatul
lui, Crăciun, voievod de Maramures, dar fără sorţi de izbândă.
Este mai mult ca sigur, că în urma acţiunilor sale de obţinere a independenţei Maramureşului, şi de contestare a legitimităţii
stăpânirii Transilvaniei de către coroana maghiară, şi, a nereuşitei sale, de a-şi găsi voievozii si cnezii locali, ca aliaşi, Bogdan Vodă
se va vedea nevoit la sfârşitul anului 1342, să treaca în Moldova, şi nu în 1358/9, aşa cum este în general făcută datarea de către
cronicari şi istorici. Bogdan va trece munţii însoţit de familia sa, şi, de supuşii lui fideli. “ Socotit ca rebel şi cum regele nu-l poate
supune, el apărând astfel şi până la 1360, nu e admis să fi rămas în ţara, unde nu s-ar întelege ce bază şi-ar fi putut crea. De atunci
însă, el va fi trecut deci munţii şi anume în ceea ce Ludovic numeşte ţara sa Moldovană. “ (Nicolae Iorga – Istoria Românilor).
Pagubele, omorurile şi jafurile făcute de către tătari îl aduc pe regele Ludovic în anul imediat urmator, în luna mai a anului 1343 la
Sântimbru, lângă Alba Iulia, unde va solicita colaborarea românilor pentru formarea unei alianţe contra tătarilor. Urmare acestei
ameninţări va incerca în acelaşi an, în cursul luni octombrie, să-şi atragă de partea lui puternica familie maramuresană a
voievodului Crăciun de Bilca, fiul lui Tatomir Voievod, şi printre altele, cumnatul lui Bogdan Vodă. Trecerea acestuia in sprijinul
regelui este confirmată printr-o donaţie regală, legat de ţinutul Bilca, din comitatul Bereghului, făcută în cursul aceluiaşi an.
Drept răspuns la acţiunile tătarilor, Ludovic I îl va însărcina pe căpitanul regal, Dragoş în anul 1343, să pătrundă în Moldova, în
scopul eliberarii acesteia de către tătari şi a pacificării moldovenilor, care participau alături de tătari la invaziile în Transilvania.
Este mai mult ca sigur ca acţiunea de interventie a lui Ludovic I, în Moldova, prin Dragoş va fi îndreptată şi spre aducerea, la
poruncă, a lui Bogdan, voievodul maramureşan refugiat în această ţară românească.
În anul 1344 va avea loc întrevederea dintre Ludovic I, şi, domnitorul Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru Basarab, prin care părţile
vor încerca să realizeze o întelegere privind participarea comună la lupta dusă împotriva tătarilor.
Năvălirea tătară din anul 1345, în Transilvania, va grăbi această încheiere de alianţă. Regele maghiar va porunci lui Andrei Lackfi,
voievodul Transilvaniei, strângerea unei armate, formată din maghiari, secui şi saşi, împreună cu contingente de români, conduse
de voievozi din Maramureş şi Transilvania, şi, având în sprijin armata lui Nicolae Alexandru Basarab din Ţara Românească, îşi vor
incepe campania de eliberare a Transilvaniei. În urma unor lupte care au durat trei zile, conform cronicii Cronicon Dubniczense ,
armata tătară, a fost invinsă şi obligată să se retragă în Moldova. Coaliţia creştina va trece, în primăvara anului următor, 1346, în
urmărirea oştilor tătare în Moldova, unde vor măcelari hoardele tătare, luându-l prizonier pe marele principe tătar Altamos; care
va fi decapitat de însusi Andrei Lackfi, voievodul Transilvaniei.
Cert este faptul, că la finele anului 1346, regiunea sudică a Moldovei, a fost total eliberată de ocupaţia tătară, fapt menţionat într-
o scrisoare adresată de către Ludovic I, Papei Clement al VII-lea, prin care îi solicita acestuia să reactiveze episcopia de la Milcov,
fapt confirmat de către suveranul pontif, prin actul emis la 20 martie 1347, prin care îl investeste ca episcop al „Milcoviei” pe
însuşi capelanul personal al regelui maghiar.
Urmare acestor victorii, regele Ludovic I îi va răsplătii pe cnezii maramureşeni participanţi la aceste evenimente: Giula, fratele lui
Dragoş Vodă şi fii lui: Dragoş II, Ştefan, Tătar, Dragomir, Costea şi Miroslav, pe Opriş şi Mariş, fii voievodului Codrea, fratele lui
Stanislău Bârsan, precum şi pe fii acestuia, Micu, Neagu, Manea şi Radu cu proprietăţi şi privilegii regeşti în ţinutul
Maramureşului.
Ca răsplata a serviciilor făcute în luptele duse împotriva tătarilor, Dragoş va fi numit, în anul 1347 conducător al „mărcii” regale
din Moldova (unitate teritorial¬-politică şi militară) cu sediul la Baia, care avea menirea să apere hotarele răsăritene ale regatului
ungar, faţă de orice intervenţie din exterior.
Având hotarele răsăritene puse în siguranţă în urma victoriilor obţinute, şi a instituirii unui sistem de supraveghere şi apărare a
limitelor hotarelor Moldovei, prin instituirea sistemului de tip “marca”, Ludovic va pleca în anul 1347, în Italia, însoţit de mare
parte a oastei Transilvaniei, cu scopul de a-şi revendica cetatea Neapolelui.
Acest moment devine prielnic pentru Bogdan Vodă, cel refugiat din Maramueş, să facă un apel la cnezii şi voievozii
maramureşeni, loiali lui, să treacă în Moldova. Faptele sunt menţionate în Cronica de la Buda, în capitolul De recessu Bogdano
Voyvode : “circam annum 1347, in Moldaviam migrat” .
Dragoş, în virtutea funcţiei lui regale, va incerca, în Moldova, să supravegheze activitatea lui Bogdan, şi implicit a acestor treceri
clandestine din Maramureş spre ţinuturile moldave; dar fără un rezultat direct. Urmare a acestei încercări de a-l supraveghea pe
Bogdan Vodă, nepotul acestuia Stefan, fiul voievodului Iuga va efectua, în anul 1349, un atac revanşard asupra fratelui lui Dragoş,
Giula din Giuleşti şi a familiei sale, devastând şi pârjolind moşiile acestuia, asemeni tatarilor.
În această situaţie voievodul Transilvaniei, Andrei Lackfi, solicită prezenţa regelui Ludovic în Transilvania. Apariţia pe firmament a
influenţei lui Bogdan, îl obligă pe rege să se deplaseze “ pentru pricini întemeiate” în Transilvania, la Bistriţa, unde la data de 15
septembrie 1349, repune în drepturi familia Drăgoşeştilor grav afectată de acţiunile războinice a lui Ştefan, şi-l trece pe acesta în
rândul “necredincioşilor invederaţi” asemeni lui Bodgan Vodă, dar fără să-l pedepsească “in corpore”. Motivul nepedepsiri
nepotului răzvrătit a lui Bogdan trebuie interpretat ca o măsură politică, de prevenire a unui atac al acestuia, împreună cu rebelii
săi maramureşeni asupra mărcii din Moldova.
Urmare a depopulării multor zone din Transilvania, ca urmare a luptelor duse contra tătarilor, a epidemiei de ciumă, care
izbucnise încă din anul 1347, precum şi a trecerilor repetate în Moldova, a maramureşenilor. îl vor obliga pe Ludovic să ia măsuri
urgente. În acest sens va solicita cnezilor şi voievozilor transilvaneni să colonizeze cât mai grabnic ţinuturile deţinute, cu români
sau alte neamuri, în scopul aducerii zonei la o “stare mai bogată”, fapt confirmat şi în solicitarea adresată, la 1 aprilie 1350, fiilor
voivodului Crăciun, Sărăcin, Nicolae, Valentin şi Luca. Politica regelui este în fapt, şi cea de atragere a românilor de partea sa, atât
timp cât relaţiile sale cu saşii, nu erau cele de bună înţelegere.
În anul 1350 o coaliţie formată din lituanieni, ruteni, tătari si moldoveni, trec prin foc şi sabie Polonia. Regele polon Cazimir se
vede nevoit să solicite în această situaţie ajutorul regelui Ungariei. Ludovic îşi ridică la 19 iunie 1351, oastea regală, la care vor
participa şi contingente conduse de cnezi şi voievozi transilvăneni şi maramureşeni, şi intră în Polonia, unde va face joncţiunea cu
armata poloneză. În urma luptelor purtate tătarii şi moldovenii sunt înfrânti şi împinşi spre est.
Drept răspuns principele lituanian Olgerd însoţit de tătari intră şi prada Moldova, şi Transilvania în toamna anului 1351. Odată
ostilităţile reluate, Ludovic părăseşte la 22 februarie 1352, Buda în fruntea oştilor sale, ajungând la 21 martie la zidurile cetăţii
Belz, aparţinătoare lituanienilor, unde îl astepta o mare oaste polonă condusă de Cazimir. Oastea lituaniană care apara cetatea,
era condusă de Iurg Coriat, personaj al cărui descendent avea să creeze ulterior prin interpretări eronate, un misterios domnitor
în Moldova, sub numele de Iuga Coriatovici.
La asediul cetăţii a participat şi Dragoş Vodă în fruntea unei armate alcatuită din maramureşenii şi moldovenii, fideli lui. În timpul
asediului, la 31 martie, a fost ucis strănepotul lui Dragoş, Tatomir, fiul fiicei lui Sas, şi, a lui Dragomir. Însuşi regele maghiar
Ludovic a fost lovit în cap de un ciocan de lemn, cavalerul Pereny Miklos, fiind nevoit să-l scoată în cârcă, din focul bataliei.
Luptele nedecise de vreo parte, s-au încheiat prin adoptarea unui armistiţiu de pace.
Dovadă a participării românilor din Transilvania şi Maramureş la luptele purtate de Ludovic I, sunt daniile şi confirmările de
proprietate acordate de rege, acestora. Astfel actele cancelariei regale îi pomenesc pe românii din Banat, Iuga si Bogdan, fii lui
Ştefan, cu cnezatul în Valea Mâtnicului, pe Nicolae de Zyrma, avansat la rangul de comite al Ugocei, ţinut în Maramureşul de
Nord, pe Ştefan şi Ioan, nepoţii lui Bogdan Vodă, ca drept stăpânitori ai moşiei de la Cuhea (14 mai 1353).
În scopul aproprierii băstinaşilor moldoveni din ţinuturile supravegheate de către Dragoş, aceştia vor fi scutiţi de dări către
coroana maghiară. Tot în anul 1353, pentru a se reîmpaca cu saşi din Ţara Bârsei, regele Ludovic le va acorda acestora unele
privilegii speciale, dar cu obligativitatea participării acestora la luptele duse de coroana maghiară. Cetăţenilor Bistritei le va
acorda la 24 martie 1353, dreptul de a face negoţ la răsărit de Carpaţi, adica la Baia, în teritoriul moldav controlat de Dragoş.
În vederea unei mai bune organizari a apărării, regele Ludovic porunceşte Voievodului Transilvaniei, executarea lucrarilor de
refacere, restaurare şi întărire a tuturor cetăţilor regale din Transilvania, şi, în special a celor din secuime, veşnic distruse şi arse
de către tătari.
Situaţia din Moldova însă nu era pe deplin liniştită. Lipsa documentelor nu ne permite stabilirea ţinutului unde s-a “autoexilat” ,
Bogdan. Unii istorici opinează în privinţa nordului Moldovei, susţinând că voievodul îşi stabilise reşedinţa la Hârlău. Cert este
faptul ca nu avem o dovadă sau atestare istorică. În decursul timpului curtea acestuia avea să se mărească prin desele migraţii ale
maramureşenilor în Moldova, permiţându-i creerea unui mic voievodat, independent faţă de coroana maghiară. Este mai mult ca
sigur ca atât tătarii cât şi lituanienii îl percepeau ca şi pe un aliat împotriva coroanei maghiare, dovadă ca documentele timpului
nu prezintă nici un conflict între acesta şi cei doi puternici vecini.
Nici Ludovic I nu va avea curajul efectuării unei campanii sau a unei provocări armate în Moldova, atât timp cât relaţiile lui cu
domnitorul Ţării Româneşti încep să se deterioreze. Acest lucru este confirmat într-o diplomă emisă de cancelaria regală
maghiară la 20 noiembrie 1354 prin care, regele, în virtutea vechii lui politici de expansiune a regatului, îl acuza pe Alexandru
Nicolae Basarab că şi-a însuşit , în urma morţii lui Basarab I, Ţara Transalpină, care de fapt revenea coroanei maghiare.(!)
În faţa veşnicei ameninţări a tătarilor Ludovic va realiza faptul că nu şi-i doreşte dusmani pe Alexandru Nicolae şi Bogdan, atât
timp cât erau şi în vecinatatea sa, şi puteau profita de orice pretext pentru a invada Transilvania. La aceasta se mai adauga şi
moartea, survenită în anul 1354, a bravului său căpitan, Dragoş. Preluarea conducerii mărcii de la Baia se va face de către Sas, fiul
lui Dragoş.
La solicitarea papei Inocentiu al VI – lea (1352 – 1362), Ludovic I aliat cu polonezii va porni o campanie împotriva tătarilor, la
începutul anului 1355. Mongolii implicaţi într-un conflict în Azerbaidjan, nu vor răspunde la această provocare armată, ci vor
încerca, şi reuşi încheierea unui armistiţiu de pace.
Întâlnirea dintre regele maghiar şi hanul tătar este prezentată în Cronica Dubnicense, într-un mod foarte plastic: “După un marş,
timp de 15 zile prin deşert, oastea condusă de către Ludovic ar fi ajuns la graniţa tătarilor… <unde> a primit o solie din partea
hanului, prin care i se cerea o întrevedere. Ludovic a primit să se întâlnească. Hanul tătar, tânar la înfaţişare, s-a apropiat cu suita
lui şi a fost surprins când l-a vazut ca rege. L-a salutat şi totuşi, reţinându-şi mânia, l-a întrebat : Ce doreşte să realizeze prin acest
razboi ? Că de un timp încoace, tătarii nu i-au încălcat regatul ? Regele i-a vorbit atunci că s-a pregatit să-l atace, deoarece este
păgân şi vrea să-l supună vasal şi în această calitate să-i plătească tribut.
Hanul tătar a găsit stranie această petenţie şi a raspuns: Ce s-ar întâmpla dacă în razboi l-ar invinge el ? În cele din urma a
acceptat să primească creştinismul, dar să-i fie vasal, nu. Totodată, a adăugat că ar dori să fie în relaţii amicale, dacă regele i-ar
acorda ajutor. Pentru aceasta a rămas că trebuie să scrie mai întai Papei. Ludovic a dat crezare celor spuse de han şi a încheiat
pace pe râul Itil.”
Se pare că în timpul acestei campanii, Ludovic ar fi vizitat şi noua capitală a “mărcii moldave” a lui Sas , aşezată în oraşul Siret.
În urma acestei campanii, mulţi dintre maramureşeni participanţi, vor fi răsplătiţi cu funcţii sau moşii.Cu această ocazie, familia
Drăgoşeştilor prin Dragoş II, fiul lui Giula (fratele lui Dragoş Vodă) îşi va regla conturile cu fii lui Iuga, Ştefan şi Ioan, obţinând
scoaterea acestora din pretenţia de proprietate asupra moşilor Giuleşti şi Nireş în favoarea lui. Actul survine, urmare acţiunilor
războinice din anul 1349, făcute de către Ştefan, nepotul lui Bogdan, prin care acesta încercase să alunge familia drăgoşeştilor de
pe moşii. În documentul emis la 12 octombrie 1355, nu este pomenit decât Ioan, cu titulatura de Voievod al românilor din
Maramureş, fiind omis Ştefan, fratele acestuia , veşnicul “rebel”.
Cronicile timpului, Cronicum Budense şi cea a arhidiaconului Ioan de Kukullo, menţionează ca în Moldova “a crescut numarul
românilor în acea ţară şi s-a dezvoltat în regat <stat>” cea ce ne re-confirmă alăturarea multor români maramureşeni şi
transilvăneni, văzuţi ca şi “rebellantes <rebeli>” , curţii lui Bogdan Vodă. Având ajutorul românilor din Transilvania, Bogdan Vodă
va începe, în anul 1358, o campanie de luptă îndreptată împotriva “mărcii” maghiare condusă de căpitanul regal , Sas, fiul lui
Dragoş I.
În urma unor lupte sângeroase care au durat aproape doi ani, Bogdan reuşeşte să înfrângă oştile maghiare, cantonate în zonă, şi,
să se impună, cu ajutorul conducătorilor locali, ca şi singur stăpânitor al Moldovei. Sas este ucis, se pare, în aceste lupte, după alte
surse este luat prizonier de către Bogdan, iar descendenţii lui: Balc şi nepotul Dragos II, se refugiază în Transilvania.
Anul 1359 este anul Întemeierii Moldovei ca şi stat independent şi suveran, Bogdan devenind, primul domnitor al acestei ţări
româneşti. Bogdan refuză suveranitatea maghiară, cea ce va duce la organizarea de către coroana maghiară a unei campanii
militare de pedepsire a acestuia, expediţie condusă de către însuşi Dragoş II. Armata formată din corp de oaste maghiar şi
contingente maramureşene, intră în Moldova, şi vor reuşi la sfârşitul anului 1359, să-l înfrângă pe Bogdan Vodă, şi să preia
controlul asupra unei mari părţi din Moldova. Bogdan se va retrage în nordul Moldovei, în ţinutul Rădăutilor.
Cronicarii timpului ulterior, Miron Costin şi Grigore Ureche, preiau această informaţie şi o statuează ca şi un „al doilea descălecat”
efectuat de către un Dragoş, care de fapt este Dragos II, nepotul de frate a lui Dragoş Vodă.
Dragoş II reuşeşte „ restabilirea ţării noastre moldovene” conform diplomei regale emise la 20 martie 1360, respectiv aducerea
Moldovei sub suveranitate maghiară.
Însă între anii 1360 si 1361 , Bodgan, reuseşte după lupte sângeroase să-i înfrângă pe Balc şi Dragoş II, profitând şi de implicarea
regelui Ludovic I al Ungariei, în alte conflicte europene, precum şi de „infidelitatea” domnitorului muntean, Alexandru Nicolae
Basarab care va solicita papei titlul de „autocrat”. Balc se va vedea pus în situaţia revenirii în Maramureş, unde va fi răsplătit
pentru faptele lui de către regele maghiar prin acordarea de funcţii şi mosii. Dragoş II, se pare că a fost ucis în aceste lupte,
deoarece nu mai este menţionat în actele cancelariei maghiare decât prin urmaşii lui.
Urmare a înfrângerii tătarilor de către principele lituanian Olgerd cel Mare, în bătalia de la Siniuha, din toamna anului 1362,
sfârşeşte şi dominatul tătar asupra Moldovei. În aceasta conjuctură, coroana maghiară solicită lui Bogdan Vodă acceptarea
vasalităţii, pentru prevenirea intrării Moldovei sub influenţa lituaniană. Propunere neaceptată de către Bogdan, domn al
Moldovei independente.
Refuzul categoric al voievodului Bogdan precum şi situaţia „dificilă” pe care o avea Ludovic I al Ungariei cu Nicolae Alexandru
Basarab, în Ţara Românească îl va duce la luarea unor măsuri catastrofale privind desfăşurarea evenimentelor ulterioare.
În anul 1362 va lua o serie de măsuri punitive împotriva românilor din Transilvania. Voievodatul maramuresan va fi pus sub
controlul lui Benedict Himfi, comite al Sătmarului, iar voievodatul de Ugocea pus sub directa comandă a generalului Pok, comite
al Crasnei, slujbaşi ai regelui.
Contestarea legitimitaţii românilor va duce la o serie de conflicte care se vor finaliza cu trecerea Voievodului Stefan al
Maramureşului, definitiv, în Moldova, în ajutorul unchiul său Bogdan Vodă.
Regele maghiar va reacţiona cu trimiterea în anul 1364, unei noi forţe militare în Moldova sub conducerea lui Balc, fiul lui Sas,
nepotul lui Dragoş I, în scopul re-cucerii şi readucerii ţării sub suveranitate maghiară, evenimente pomenite de cronicarul Ioan de
Kukullo, cu specificaţia că Bogdan „ a fost combătut adeseori de oastea regelui”.
Expediţia militară a lui Balc se va sfârşi în mod dezastruos pentru coroana maghiară, aceştia fiind decimaţi de armata moldo-
maramureşana a lui Bodgan şi Stefan al Maramuresului, însuşi Balc fiind rănit grav în aceste lupte.
Victoria lui Bogdan, va fi vazută ca şi o posibilă ameninţare la adresa coroanei maghiare. Intrarea lui Bogdan în Maramureş şi
revendicarea Voievodatului era o problemă ce frământa conducerea regatului. Se pare ca în acest moment judecata regelui a
cedat în urma noii ameninţării ce apăruse la fruntariile regatului. Cea care va depaşi momentul va fi regina Ungariei, Elisabeta,
care va acorda o serie de facilităţi şi danii cnezilor şi voievozilor români din Maramureş, în ideea îndepărtării acestora de Bogdan
al Moldovei.
Fii voievodului Crăciun, Nicolae, Valentin, Sărăcin şi Luca vor fi urgent confirmaţi ca deţinători de moşii în tinuturile Racolţa şi
Mistiţa (azi în Ucraina) şi trecuţi sub protectie regală: „ poruncind cu străsnicie să nu îi judecaţi, în nici un fel pe înainte numiţii
români, fii lui Crăciun, precum şi pe fraţii şi rudele lor …” (diploma regală din 27 septembrie 1364).
Măsurile luate de către regina Elisabeta vor merge însă mult mai departe. Conştientizând că trecerea lui Ştefan al Maramureşului
în Moldova s-a făcut pe fondul îngrădirii autorităţii acestuia, prin punerea sub controlul lui Benedict Himfi, comite al Sătmarului,
regina va acorda comunităţii româneşti din Beregh (zonă din nordul Marmureşului, actualmente pe teritoriul Ucrainei) dreptul să-
şi aleagă voievod. “Noi , Elisabeta, din îndurarea lui Dumnezeu, regina Ungariei, dăm de ştire şi facem cunoscut, prin cuprinsul
<scrisorii> de faţă tuturor, cărora se cuvine, că obştea românilor noştri care există în comitatul nostru de Bereg, venind înaintea
maiestăţii noastre, ne-a rugat cu smerenie asupra faptului că, deoarece ei suferă diferite ofense din partea slujbaşilor comitelui
nostru de Bereg , pe care acesta este obişnuit să îi puna în locul voievodului, între acestia, împotriva libertăţii lor, de aceea să
încuvinţăm ca ei să-şi pună în frunte, cu acordul obştesc, un voievod al românilor, care le-ar parea lor folositor şi cinstit, aşa cum
şi alţi români din Maramureş şi care locuiesc în alte părţi ale Ungariei se bucura de această libertate.” (diploma regală din 30
septembrie 1364).
Aceste privilegii vor fi date de către regină şi celorlalţi români din Transilvania şi Ungaria.
La 2 februarie 1365 regele Ludovic I al Ungariei se recunoaşte învins de : voievodul Bogdan şi fii săi, adică de necredincioşii noştrii
invederaţi, datorită blestematei lor vină de necredinţă – pentru că fulgerându-i diavolul, duşmanul neamului omenesc, care
rănindu-le grav inima cu săgetile sale otravite ale ticăloşiei şi înşelăciunii, i-a convins că , abătându-se de mai multe ori de la calea
adevărului şi de la statornicia cuvenitei credinţe <şi> plecând pe ascuns din zisul nostru regat al Ungariei în pomenita noastră tară
moldoveană, uneltesc să o păstreze pentru ei, spre paguba maiestăţii noastre, ….” (Diplome maramureşene din secolul XIV si XV,
pag.72 – 75).
Actul cancelariei maghiare din data mai sus menţionată, specifică acordarea drept merite pentru serviciile făcute coronei
maghiare lui Balc şi fraţilor săi Drag, Dragomir şi Ştefan, dreptul de posesie al moşiei Cuhea , fosta reşedinţă a Voievodatului
maramureşan a lui Bogdan Vodă, ca revansă ineficientă, asupra acestuia (!).
O alta dovadă de „infidelitate” din partea românilor, va constata Ludovic I, tot în cursul anului 1365, când noul domnitor al Ţării
Româneşti , Vladislav I, fiul lui Alexandru Nicolae Basarab, va refuza suzeranitatea maghiară, şi va fi numit „uzurpator” pe motivul
că acesta nu şi-a depus omagiul de vasalitate regelui Ungariei (cf. capitol Vladislav I).
Ludovic I nu va ataca însă direct, Ţara Românească, invadând în schimb ţaratul bulgar de la Vidin, condus de către Ivan Straţimir
(1365-1396), cumnatul lui Vladislav I. În urma luptelor duse,în anul 1365, maghiarii ocupă cetatea Vidinului şi-l iau pe Ivan
Stratimir ca şi ostatic, fiind dus ulterior atât el, cât şi familia lui, în prizonierat în Croaţia. Ţaratul Vidinului este transformat, în anul
1366, în Banatul Bulgariei, aparţinător de coroana maghiară , fiind un punct de sprijin al ofensivei catolice asupra ţinuturilor de la
nord şi sud de Dunăre. Acestă ocupaţie maghiară şi a aplicării în forţă a politici de convertire a populaţiei vlaho-bulgare la
catolicism, va provoca mari nemulţumiri în zonă.
Aceleaşi nemulţumiri ale populaţiei se vor răsfrange asupra regelui maghiar şi în Transilvania, când românii din Floreşti aliaţi cu
meşteşugarii din Cluj vor ataca moşiile mănăstirii din Mănăştur, ca ripostă a dărilor practicate de coroană şi clerul maghiar. Tăranii
au atacat şi moşiile nobilului din Suceag, capturându-l pe acesta şi tăindu-i capul, fără nici o judecată.
Pus în faţa necesităţii unei intervenţii militare în Transilvania, contra supuşilor lui , regele Ludovic I va aproba o o lege prin care va
conferii o mai mare putere nobilimii maghiare asupra tărănimii, în special a celei de naţie română, specificând : “<dreptul de a
nimicii> pe făcatorii de rele de orice neam, şi mai ales pe români “. Specificarea făcută legat de români, reflectă starea de spirit a
regelui maghiar aferentă relaţiilor lui politice şi diplomatice dezastruoase cu Bodgan I al Moldovei şi Vladislav I al Ţării Româneşti.
Constientă de greşeala şi incapacitatea decizională a soţului ei, Elisabeta, regina Ungariei, fiind pusă în faţa izbucnirii unei revolte
generale a românilor din Transilvania şi regatul maghiar, va anula această lege, emitând la 28 octombrie, acelaşi an, 1366, o
dispoziţie regală prin care îi va lua pe romani sub propria protectie : “ Ne relateaza nouă Clement şi Ioan, fii lui Maxim, Nicolae şi
Valentin, fii lui Crăciun, românii noştri că, în timp ce românii şi iobagii lor vin pe moşiile voastre <a magnaţiilor şi nobililor
maghiari> , pe proprietăţile şi în mijlocul vostru în căutarea hranei lor, voi îi judecaţi şi le confiscaţi fără încetare lucrurile,
poprindu-le persoanele. Asupra acestui lucru pretindem (subl.n) credinţei voastre, poruncindu-vă cu toată străsnicia (subl.n) că de
acum înainte să nu mai îndrăzniţi în niciun fel să îi judecaţi pe pomeniţii români si pe iobagii români pe moşiile voastre şi în
mijlocul vostru, în orice pricini, afară de hoţie, tâlhărie şi alte fapte obşteşti criminale, sau să îi siliţi să stea la judecată înaintea
voastră. Iar dacă unii dintre voi au vreo pricina sau vreo plângere împotriva acestor români şi iobagi, sau vor avea, o vor urmări în
prezenţa aceloraşi domni ai lor <cnezi sau voievozi> , care vor arata, din partea lor, împlinirea dreptăţii oricarui pricinaş, după
cum va cere ordinea legii, fără ca voi să îndrăzniţi a face altceva (subl.n.) (act emis la 28 octombrie 1366 la Buda de către regina
Ungariei, Elisabeta) .
Nu considerăm că textul de mai sus are nevoie de alte explicaţii sau lămuriri. Regina Elisabeta, va restrânge drepturile magnaţilor
şi nobililor maghiari asupra românilor, dându-le acestora dreptul de liberă convieţuire, pe condiţii de egalitate cu celelalte naţii
trăitoare în regatul Ungariei. Gestul reginei o va pune însă în opoziţie cu soţul ei, Ludovic I.
Acţiunile necugetate a lui Ladislau faţă de ţaratul de la Vidin vor duce însă la riposta lui Vladislav I, domnitorul Ţării Româneşti,
care în anul 1368 va ocupa Banatul Severinului, aparţinător la acea vreme de coroana maghiară.
Ca răspuns regele maghiar organizează în cursul anului 1368 o campanie militară de pedepsire a domnitorului muntean. Oştile
maghiare vor intra pe două direcţii în Ţara Românească : dinspre Vidin spre Severin și dinspre nord, din Transilvania, de unde
venea armata condusă de voievodul Nicolae Lackfi, spre sud-vest.
Intenţia maghiarilor de a-l prinde în încercuire pe Vladislav nu reuşeşte. Vladislav îşi va împărţi, la rândul său, armata în două.
Corpul de oaste condus de el personal va surprinde în Banatul Severinului armata maghiară, înfrangând-o şi decimând-o. În
acelaşi timp al doilea corp de oaste condus de pârcălabul Dragomir se va retrage până pe malurile râului Ialomiţa, în apropiere de
Târgovişte. Urmare a atacului maghiar aceştia sunt înfrânţi şi siliţi să se retragă spre munţi, dar urmăriţi de oastea maghiară
condusă de voievodul Nicolae. Atraşi în capcană, undeva pe cursul superior al Dâmboviţei, avea să se dea bătălia decisivă dintre
cele două părţi. Armata munteană condusă de Dragomir, înfrânge într-un mod sângeros armata maghiară, însuşi voievodul
Transilvaniei, Nicolae fiind ucis : „şi când ungurii din amintita oaste au dat dosul şi sau pus pe fugă, nimerind ei în locuri înămolite
şi mlăştinoase, întărite, mulţi dintre ei au fost măcelăriţi de români şi numai câţiva au scăpat, cu marea primejdie a vieţii şi cu
paguba avutului; şi corpul neînsufleţit al acelui Nicolae Voievodul , smuls cu mare încleştare, din mâinile românilor l-au adus în
Ungaria” (Cronica lui Ioan de Târnave).
În urma eşuării campaniei regelui maghiar şi alungării acestuia peste Carpaţi, românii reocupa ţinuturile Făgăraşului şi Amlaşului.
Având avantajul recuceririi Severinului şi înfrângerii oştilor maghiare, Vladislav I, intră la cererea populaţiei bulgare, în ţaratul
Vidinului, eliberându-l de sub ocupaţia coroanei maghiara, la12 august 1369.
Pe fondul ameninţării otomane, relaţiile dintre coroana maghiară şi domnitorul român se îmbunătăţesc, Ludovic va recunoaşte în
schimbul prestării formale a unui angajament de vasalitate, toate posesiunile şi titlurile lui Vladislav , iar ţarul Straţimir va fi
eliberat de către Ludovic, şi repus în drepturi de conducător al bulgarilor nord – vestici.
În toamna anului 1369 o armată transilvăneană sub conducerea lui Ladislau de Dobca vine în ajutorul lui Vladislav I la luptele duse
de acesta cu turcii. Muntenii şi transilvănenii învingători reuşesc să-i alunge pe turci la sud de Dunare.
Anul 1370 este anul înfiinţări la Severin a unei mitropolii ortodoxe care avea jurisdicţie asupra Banatului , sudului Transilvaniei dar
şi a Olteniei. Înfiinţarea ei se face cu acceptul şi sprijinul domnului Ţării Româneşti.
În ciuda faptului că regina Elisabeta îşi continua campania de apropiere a românilor de partea ei, în anul 1371 vor izbucni revolte
ale ţăranilor români conduse de un cneaz local, în comitatul Năsăudului, cneazul Gilian (Iulian) din Budacu de Sus (jud.Bistriţa-
Năsăud). Revoltele erau urmare a politicii de exploatare a românilor duse de către magnaţii şi nobilii maghiari din Transilvania. În
anul 1375 revoltele ţăranilor români din Transilvania se vor îndrepta şi împotriva clerului maghiar ca urmare a măriri dijmei
bisericeşti. Ţăranii din comitatul Clujului se vor ridica şi ataca moşiile mănăstrii Mănăştur, devastându-le şi dându-le pradă focului.
Pacea dintre Ludovic I şi Vladislav nu va dura mult. În anul 1375 Ludovic pătrunde cu oaste în Banat şi ocupa cetatea Severinului,
care aparţinea lui Vladislav I. Între cei doi conducători şi armatele lor se vor duce lupte pe parcursul a doi ani, până când muntenii
reuşesc să recucerească cetatea Severinului. În timpul acestor lupte, se pare că Vladislav I este ucis, iar domnia Ţării Româneşti
este preluată de Radu I, fratele celui dintâi. La 7 iunie 1377 Radu I înfrânge decisiv în Ţara Bârsei armata regelui Ludovic I
Urmare acestei înfrângeri Ludovic I porunceşte negustoriilor braşoveni să-şi onoreze plata vămii doar faţă de coroana maghiară şi
să refuze plata către domnitorul Ţării Româneşti: “Privilegiu a lui Ludovic I dat districtului numit Braşov, sub condiţiunea ca
braşovenii să edifice în muntele Tidricu una fortăreaţă nouă, cu şpesele lor, şi să taie pădurea de prin prejurul acelui munte sau
peatra. Regele se învoieşte, ca şi comunele din district, câte s-au ţinut până atunci de Cetatea Braşov, să rămână anexate şi pe
viitor la aceea. Într-accea regele Ludovic mai promite că dacă va pune el mâna pe Ţara Muntenească, adecă dacă o va subjuga,
atunci vama care se plătea la Arborele Roşiu <fortăreaţa>, se va plăti în vecinătatea <fortăreţei> celei nouă. Până atunci însă
braşovenii să nu plătească vamă aiurea decât numai în Braşov <subl.n>. “ (Ioan, Cavaler de Puşcariu – Fragmente istorice despre
boierii din Ţara Făgăraşului, Ed. Societăţii Culturale Pro Maramureş, 2006).
Războiul dintre munteni şi coroana maghiară va fi ultima bătălie pentru Ludovic I de Anjou. Bolnav şi deprimat, se va retrage la o
mănăstire din Budapesta, în mijlocul călugărilor, lăsând problemele coroanei în mâinile reginei Elisabeta şi a favoriţiilor acesteia.
În anul 1380 reizbucnesc puternice revolte ale ţăranilor români din comitatul Satu – Mare, îndreptate contra nobililor şi a
administraţiei maghiare. Circa 2000 de iobagi români şi unguri din 20 de sate ard şi pradă moşiile nobililor. Atacul asupra
domeniului Osvarău al nobilului Toma, a fost însă de o violenţă dusă la extrem. Ţăranii au spart uşile curţii nobiliare, prind şi
decapitează fără judecată slujitorii nobililului, iar pe acesta îl iau prizonier trei zile, timp în care îl şi torturează.
Regina se vede nevoită să ordone intervenţia militară a nobililor împotriva acestora. Totuşi regina îşi continua politica de atragere
a românilor prin dese danii făcute acestora. Chiar în anul revoltei din comitatul Satu-Mare, confirmă proprietăţile familiei
voievodului Crăciun din comitatul Beregh, comitat aflat în vecinătatea comitatului Satu-Mare, solicitându-le acestora ajutorul
pentru liniştirea populaţiei române din acest comitat.
Ludovic I va muri în anul 1382, la 10 septembrie în oraşul Nagyszombat, la vârsta de 56 de ani, fiind înmormântat în Biserica
Sf.Catalina din Alba Regia din Ungaria (Szekesfehervarott), lăsând în urma lui calea liberă începerii luptelor de succesiune, între
magnaţii şi nobilii maghiari aliaţi cu diverşi pretendenţi.
Conflictele românilor din Transilvania secolului al XIV-lea
În secolul al XIV-lea se extinde revolta românilor faţă de autoritatea maghiară şi faţă de politica coroanei maghiare privind
colonizarea ţinuturilor româneşti cu “oaspeţi regali” numiţi atât de plastic, de populaţia română “venetici”. Lupta românilor se va
duce împotriva coroanei şi administraţiei maghiare, a instituţiilor bisericeşti catolice, a nobililor şi magnaţilor maghiari, dar şi
împotriva colonilor (saşi, şvabi, secui) aduşi de regalitate şi aşezaţi în ţinuturi odinioară stăpânite de români. Lupta românilor
pentru pământ se va da chiar şi între ei, neînţelegerile apărând în cazul stabilirii hotarelor de moşie sau a trecerii unora dintre
cnezii români în tabară regală maghiară, lucru considerat trădare de o parte a comunităţii româneşti.
La începutul secolului al XIV-lea, în anul 1315, este amintit un prim conflict între Nicolae cel Roşu, villicus de Hatzak (primar de
Haţeg), fiul lui Stefan de Britonia, proprietar al mai multor sate româneşti şi cnezii români, Dan şi Stanislău, care sunt învinuiţi a fi
intrat cu forţa în posesia unei moşii, numita Brethonia (Sarmisegetusa) din Comitatul Haţegului. Este posibil faptul ca şi Nicolae
cel Rosu să fi fost de origine română, conflictul devenind unul “între neamuri”.
La sud de Haţeg în actualul judet Caraş-Severin va aparea un prim conflict inter-etnic. Cneazul Baciu şi fiul său Iuan se vor plânge
comitelui de Caraş, că Pavel zis Oloz (Italianul) ar fi intrat pe domeniul moşiei lor din satul Agriş (jud.Caraş-Severin). Printr-un act
datat la 13 aprilie 1319, comitele de Caraş va atesta însă proprietatea Agriş în favoarea cneazului Baciu.
Aceste încercări de furturi de proprietate aveau să devină o obişnuinţă a maghiarilor şi colonilor regali, mai ales în timpul
regalităţii regelui Ludovic I, în defavoarea cnezilor şi iobagilor români, funcţie de dispoziţiile politice şi sufleteşti ale regelui faţă de
români.
Unul dintre cele mai celebre cazuri este cel al familiei nobiliare maghiare Himfy, care în decurs de 44 de ani (1333 – 1377) îşi vor
adjudeca, pe nedrept mari proprietăţi în Banat.
Istoricul evenimentelor începe în anul 1333 când un slujbaş al magistrului Pavel Magyar împreună cu cneazul român Brătan
(Brătean) sunt acuzaţi că ar fi încercat cu forţa să-şi însuşească moşia Remetea a magistrului Pavel Himfy şi a fraţilor săi. Este mai
mult ca sigur că această proprietate ce aparţinuse comunităţii româneşti să fi fost luată, pe nedrept de familia Himfy.
Peste 10 ani, într-un document datat 18 octombrie 1343, cneazul Brătan de Sosdia şi fii săi, Grigore Şi Fanta, sunt acuzaţi, din nou,
de Benedict, fiul lui Pavel Himfy că ar fi atacat şi jefuit moşia Remetea. Tot în acelaşi timp se mai află pe rol şi procesul intentat de
Benedict, contra lui Mihail cel Mic, slujitorul lui, Bedre, cneazul Dobrotă, Lucaciu, fiul lui Mircea, care ar fi prigonit un supus al
nobilului maghiar.
Insistenţa familiei Himfy de a-și extinde averea va duce între anii 1361 și 1371 la un complicat proces între aceștia și cnezii
români. Magistrul Ioan Pecenegul, castelanul de Ersomlyo (cetate din județul Caraș-Severin) avea să vândă regelui Ludovic I al
Ungariei o serie de moșii din depresiunea Almăjului, multe dintre acestea însușite pe nedrept și forțat de la cnezii români. La 22
martie 1363, din porunca regelui Ludovic aceste ținuturi au fost donate magistrului Benedict Himfy și rudelor lui Nicolae, Petru și
Ladislau . În cazul moșiei Voya (Valea) cnezii români vor contesta însă semnele de hotar plasate de către slujbașii familiei Himfy în
teritoriul comunității românești.
Conflictul dintre familia Himfy și cnezii români nu a fost unul pașnic, pe linia acceptării judecătii regale; sa ajuns până la conflicte
armate mai mult sau mai puțin sângeroase. În anul 1364, arhiepiscopia de Kalocsa va atrage atenția magistrului Petru Himfy că s-a
ajuns, în timpul unui conflict armat, până la provocarea unei răni grave unui cneaz din satul bănățean Cuiești. Cneazul încercase
să se opună atacului slujbașilor familiei Himfy, care reușiseră să dărâme moara satului.
Cneazul roman Dan de Dubosz este reclamat lui Ludovic I, de către nobilul Petru, fiul lui Pavel Himfy, într-un act emis la
29.ianuarie 1369, că împreună cu iobagii lui, ar folosi în scop propriu folosințele, roadele și bunurile moșiei Ersig, și că mânați de
cutezanță ar fi dat foc unei sat ce aparține aceleiași moșii. Autoritățile comitatului Timiș au fost trimise din porunca regelui să facă
o cercetare în stabilirea adevărului.
În anul 1370, Petru Himfy va intra în conflict și cu voievodul Radul, comitele de Cuiești. Acesta îl va ignora pe nobilul maghiar,
neluând în seamă hotarul moșie lui Himfy, trasat în mod abuziv de către autorități, considerând bucata de teren, în dispută,
proprietate personală și utilizând-o în profit propriu.
La 30 mai 1371, capitlul din Cenad consemnează împăcarea lui Pavel Himfy cu fratele său Petru, dar și cu Dumitru, Ladislău și
Mihail, fii cneazului Dan. Între anii 1369 și 1371, conflictul dintre părți degenerase într-un conflict armat, presărat cu multe
victime, arderi de case și pagube materiale.
Abia în anul 1371, regina Elisabeta, soția lui Ludovic I, va interveni și va hotărâ redarea unora din moșii luate prin forță de către
familia Himfy, românilor.
Fii lui Dan își vor păstra moșiile, doarece în anul 1372, cu ocazia executarii lucrărilor de apărare a cetății Orșova, acestia vor
trimite la solicitarea regelui Ungariei, Ludovic I oameni la lucru. Cu această ocazie mai sunt pomeniți și alți români obligați să se
supună solicitării regelui: cnezii Dominic de Zynasez, Ioan, fiul lui Neacșu, Banea de Chinka, Roman de Hodoș, Thopșa și Chinkaz
de Zaldubag, Balc de Mylas, Crăciun de Zepmezeu, Iuga și Thocomerius, Cozma de Vlașag, Stan de Nevrincea, Radul de Biniș, Luca
de Hudușpataka, Filea de Syrkech, Petru de Boldur s.a.
În anul 1373 cnezii români, Ladislău, fiul lui Lehaci, Nan și Ladislău, fii lui Kene vor fi protejați de către regele Ludovic I de orice
ofense sau umilințe venite din partea magistrilor Petru și Pavel Himfy, a castelanului de Mehadia, și, a tuturor cnezilor, slujbașilor
și slujitorilor care ar fi cutezat să-i judece. După trei ani însă, la 19 iunie 1376, moșia Bolvașnița, din districtul Mehadiei, a Ladislău,
fiul lui Lehaci, este confiscată de regele Ungariei, deoarece Ladislău fugise în Țara Românească împreună cu alți cinci cnezi
români: Șurian, Bogdan, Dumitru, Toma și Blasiu, fii lui Voicu
În anul 1376 cneazul Neacsu este acuzat de familia Himfy că și-ar fi însușit bunuri ale lui Nicolae și Benedict Himfy, și pe care le-ar
fi dus în satul său numit “Satul lui Neacșu (Nexefolua).În același an cneazul Neacsu împreună cu Dumitru Micul au strămutat un
iobag de pe moșia Călina, a fraților Himfy pe domeniul cetății Cuiești. Cnezii încercau de fapt să-și recupereze posesiunile
cotropite de Himfyești.
În anul 1377 familia Himfy va intra din nou în conflict cu cnezii români atingător de moșia Valea (Voya). Benedict de Himfy va reuși
însă să-și treacă în posesie o serie de sate aparținând cnezilor Ioan, Pavel fiul lui Bogdan, Ștefan s.a.
Acest gen de “furt de proprietate” va fi legiferat de către administrația maghiară în defavorul cnezilor români. Într-un document
emis la 16 mai 1366, la Vișegrad, judele curții regale împărțește mai multe moșii, unele cu sate curat românești, din comitatele
Bihor, Cenad și Alba, între nobilii Laurențiu, fiul lui Ioan de Tileagd și Toma, fiul lui Laurențiu de Tileagd. Pentru a se mării moșia
numitului Laurentiu i se va adauga, parte, din moșia Luncșoara a cneazului Tatomir și din cnezatul, cnezului Maximian. Împricinații
cnezi români Tatomir și Maximian vor pierde “la masa verde” părți de moșii în favoare nobililor maghiari, fără ca să poata
contesta sau dovedi dreptul lor de proprietate din strămoși. Este semnificativ numele cneazului Maximian, nume pur latin.
În astfel de conflicte legate de posesia pământului vor fi implicați și românii din comitatul Sălajului în anul 1365, când cnezii Petru
de Kege, Neagu, Maxim și Roman, Ioan, fiul lui Nicolae, cnezul Ilie, Petru și Gula și iobagii lor sunt acuzați că au provocat mari
pagube pe moșiile Sânpetru Almașului și Hida.
Un astfel de conflict pentrecut în Transilvania se cuvine a fi menționat datorită unui fapt de excepție: recunoașterea de către
regalitatea și administrația maghiara, din acele timpuri, a vechimii și continuității poporului român.
În anul 1366 între localitățile Sâm Petru (Villa Sancti Petri,Petres, Peterdorf, Petresfalva, în prezent Petriș), sat românesc și
Naindref (Felsoszaszujfalu, Neudorf, Neovilla, în prezent Satu Nou), sat sasesc, se iscă un conflict legat de dreptul de proprietate a
unei păduri. Acest diferend îl va obliga pe regele Ludovic I să se deplaseze la Bistrița și să ceară judelui Ubaldus Tumels, judecarea
litigiului. Documentul rezultat în urma judecății a fost publicat în revista “Familia”, în anul 1894, de către Academicianul Atanasie
Marian Marienescu (1830 – 1915), acesta făcând însă mențiunea că actul este preluat din volumul “Documente privitoare la
Istoria Romanilor” publicat de Academia Româna, vol.I, partea a 2, pag 112-118:
“La anul 1366, Ludovic regele Ungariei a fost în Bistrița, în Ardeal. O ceartă de posesiune pentru o pădure de munte și o cearta de
hotar între Românii din Sâm Petru de lângă Bistrița și sașii din Satul Nou, s-au judecat la apriata dorință a regelui și pe baza unei
împăcăciuni în Bistrița, în ziua a saptea a sărbătorii trupului lui Christos (Frohleichnam), 1366 s-a compus un document în limba
latină. Din acest document voi comunica în traducere unele părți și partea, ce are să serveasca de dovadă și în limba latină.
{ Noi Ubaldus Tumels jude, Casparos Hennel, Simon de Frank și Petru de Revel si ceilalți civili jurați ai cetății Bistrița și prin aceste
de față dăm întru memoria tuturora, cărora e de lipsă spre știre, că între Blacci (Rumâni, Valachii) din Sâm Petru și între Teutonii
(Sașii) veniturile, străini) din bunul Husalseiff așezat în cercul satelor Bistriței a fost stârnită grea discordie, ce se derama și după
drept a se rezolva, ni s-a încredințat din partea Serenissimului rege al nostru, Domnul Ludovic, carele își petrece între Larii (deii de
casă) noștrii cei mai fericiți (adică în Bistrița). Advenele Teutonii fac plânsoarea, că Blachii din satul Sâm Petru, pădurea de munte
– între dosul muntelui Rîpău, în a cărei culme există stâncă, ce-și întoarce fața de precipiș către Valea Lesdal de comun numită
Cusuma (Cușma), și suplinicește meta (hotarul) dinspre amiazăzi a acestei văi, și între celalat dos al muntelui zis Reghiţe începând
asupra satului Blaccilor, și de aci între piciorul superior întors spre răsărit al numitului munte Rîpău și întră dosului muntelui Calde
ce se trage în sus până la culmea Bolcina – pe care (pădurea de munte) comitele Bisticiens, a rupt-o din teritoriul Blaccilor, și
pentru a zidi satul, a alăturat-o bunului ce i s-a asemănat lui, – (Blacii) nu vreu să o cedeze, și brazii, ce de acolo și le-au cărat lor
(Sașii) pentru ridicarea caselor, când au venit prin satul lor (al Blaccilor) li s-a luat.
Acestea o ziseră sașii, iar Românii au respins: Blacii din satul Sâm Petru cu necaz au adus înainte, că teritoriul lor, peste o mie de
ani posedat (stăpânit), prin ei și prin strămoșii lor mai de multe ori cu sânge răscumpărat, s-ar risipi, și o parte din el, spre
emolumentul mai mare al veniturilor Sași s-ar alatura și încorpora prediului (bunului) asemnat, ce abundă cu acele păduri, mai
ales de cer, cu livezi și cu agri cu mult mai buni. Afară de acesta, Blacci și aceea au adus înainte cu necaz, că Teutonii ar voi să-și
facă satul, nu acolo unde a fost cândva, unde e cunoscut și din ruini ar fi a se vedea aproape de satul Solna (Jelna), ci ar vrea
(Teutonii) ca să-l așeze în conținutul satului lor (al Blaccilor); din ce ușor ar fi de prevăzut, că noi mulți de la dânșii vom suferi
injurii și prejudecăți. În privința acestei discordii, după cum am ținut între noi sfat matur, am aflat a fi cu drept și echitabil, că
deoarece teritoriul, hotarele încă cu ocazia intrării Hunnilor desemnate și prin ducii acelora sub grea pedeapsă oprite, sunt
immutabile, această pădure, să rămână în stăpânirea satului Blaccilor, că aceea din bătrâni fusese, arată situațiunea și notița
publică.
Teutonii sau germanii (Sașii au zis): Românilor pentru acest efort amicabil, le dau mari mulțumiri și împrumutat le votează
amiciția și serviciile lor … După ce aceste toate le-am adus la cunoștiința Serenissimului Rege al nostru, acesta a declarat, că bine
și drept s-au făcut toate. Dat în Bistrița ca mai sus.}”
Satul Petriș, denumit Sâm Petru, este menționat pentru prima dată în documente în anul 1311, când regele Ungariei, Carol Robert
de Anjou donează localitatea care avea populație doar românească, comitelui Bistriței, Moyus. Numele satului provine de la
biserica locală, care purta hramul Sfântului Petru. După acest an se pare ca sașii așezați în localitatea Jelna, vor cauta să se
extindă, căutând noi terenuri pentru agricultură, astfel încât în anul 1332 se menționează despre existența unei noi localități Satu
Nou, locuită de sași, așezată în limită de hotar cu satul Petriș. Expansiunea sașilor avea să provoace începutul unor conflicte între
cele două comunități. Sașii considerați “venituri, venetici” aveau să-și însușeașca pe nedrept lemne din pădurea Cușmei, pădure
care aparținea comunității române din Petriș. Însușirea lemnelor, furtul în sine din proprietate, avea să-i ducă pe români la a cere
judecata regelui, respectiv a judelui Bistriței. Interesant este faptul însă că magistrații Bistriței aveau să recunoască dreptul de
proprietate al românilor încă de pe vremea invaziei hunilor. Scăzând din anul 1366, o mie de ani rezultă anul 366, cea a ce ne
apropie foarte exact de data intrarii hunilor în Transilvania, 373 (!). Românii sușțin în fața judelui Bistriței că ducii Hunilor au
respectat dreptul de proprietate a românilor din acele timpuri, aceștia fiind însă obligați să plătească anumite dări către Huni.
Judele Bistriței va da drept de câstig românilor, românii la randul lor asigurându-i pe sași că îi vor ajuta, în schimbul amiciției lor.
Conștient de valoarea documentului și a implicației celor înscrise în el, Atanasie Marian Marienescu trage la rândului lui o
concluzie, punând însă în balantă și părerea istoricilor maghiari:
“ Așa dară este un document care s-a compus de magistratul Bistriței, zicând așa – sub ochii regelui Ludovic; este document, în
care se zice, că Românii din Sâm Petru au avut cunoștiință, că teritoriul ce li s-a răpit, ei și strămoșii lor l-au stăpânit peste o mie
de ani, mai adeseori l-au răscumpărat cu sângele lor, că teritoriul acela și-a căpătat marginile încă prin ducii Hunnilor !
Iată cu dovadă, că Ausonii din Dacia pe timpul Hunnilor, a fost poporul subjugat Hunnilor. ….
La încheiere voiu înșira și puține păreri de ale scriitorilor din Ungaria:
Dulicskovits Mihaly zice: cu intrarea Hunnilor la an 374 d.Cr în Dacia, mai multe popoare locuitoare acolo, au fugit și numai singuri
Olahii au rămas – numai singuri Valachii de bună voie rămânând. Tot acela în alt loc: cuvantul Ausonius sub care proprie se
amintesc Olahii, îl aflăm la Priscus.
Ign.Aurelie Fesler ne spune: în orașe și în fortărețe de graniță, Romanii (Rőmer); și Rumunii (Valahii) apăsați de stăpânii noi ai lor
și lăsați fără de ajutor de părinții lor.
Dar și în Pesti Naplo din 20 aug.1890 în articolul de frunte sub titlul, Imperiul lui Sântu Ștefan (întâiul rege al Ungariei) aflăm: în
acel timp au fost aici Nemți și Tăuți (Slovaci) și de bună seamă au rămas aici și din Valachii lui Gelu – fie zis cu permisiunea lui
Hunfalvy.
În Documente privitoare la istoria Românilor pag. 112 etc. sunt publicate niște note interesante. Din aceste se vede, că literatul
Sas Johann Carl Schuller a scrutat istoria și starea documentului ce s-a aflat, și are 80 de motive de a-i primi autencitatea și 2 în
contra și pentru aceasta îl declară de apocrif (adică făcut pe sub mână de alții)
De aceste se află mai multe,dar cred ca tema e esauriată, și că aici nu e lipsă de a intra cu unii scriitori politici și malițioși – în
dispută fără de folos.
Dacă adevărul și lumina nu le deschide ochii – orbescheze ei și mai departe ! Dar , – se face lumină ! “
Academicianul Atanasie Marian Marienescu invită la rândul lui istoricii năsăudeni ai timpului să se aplece asupra cercetării
documentului: “ Sâm Petru și Neavilla și Bistrița trebuie să existe și azi în comitatul Besxtercze – Naszod, cercul Iaad există Bistrița,
apoi Ujfalu (Neudorf) posta din urma Bistrița. Sâm Petru nu mi-a succes a-l afla sub acest nume, dar acolo este Petres și poate că
e identic. Inteligența din Năsăud ar avea datorința ca pe baza documentului întreg să facă scrutările de lipsă. Și eu aș da unele
invitațiuni.”
Conflictul dintre români și sasi de la 1366 nu se va sfârși, astfel încât peste 191 de ani, la 3 octombrie 1557, se face o nou
reconciliere între cele doua comunități legat de utilizarea pădurii Cușmei, judecată la a cărei bază va sta documentul din anul
1366.
Un alt conflict asemănător derulat anterior, între români și sași a fost în anul 1361, când Egidiu, fiul lui Basarab de Sâncel
redobândește, prin decizia voievodului Transilvaniei, moșia Zoltan (azi localitatea Mihai Viteazu din jud.Mures) luată pe nedrept
de Petru, Nicolae și Ioan, fii lui Werner, comiți de Saschiz și Archita. Conflictul dintre Egidiu și sași a început înainte de anul 1359,
când acesta și-a pierdut moșia, aceasta intrând în mod fraudulos în posesia fiilor lui Werner. Plângerea făcută de către Egidiu
către regele maghiar Ludovic I se va soluționa printr-un act emis la 15 decembrie 1359, prin care suveranul poruncea capitlului de
la Alba Iulia punerea în posesie a românului, în defavoarea sașilor. Dar se pare că această punere în posesie s-a făcut târziu abia în
anul 1361 la 22 ianuarie, urmare a deciziei lui Dionisie Lackfy, Voievodul Transilvaniei.
Interesant este însă numele tatălui lui Egidiu, Basarab care purta același nume, și, în acelasi timp, identic, cu cel al domnitorul
Țării Românești, Basarab I. Cea ce ne confirmă vechimea numelui și răspândirea lui în întregul spațiu românesc, atât în Țara
Românească, cât și în Transilvania.
Tot în acest secol încep să-și facă apariția primi “haiduci”, români transilvăneni.
În anul 1371 la 19 martie, un iobag român de pe moșia Budacu (Budacu de Sus, jud.Bistrița-Năsăud, a magistrului Frank, fiul
banului Konya, a intrat pe moșia Iulacu (Iwlak-localitate neidentificată) a capitlului de Alba Iulia. Comunitatea românească din
Budacu de Sus a cerut dreptul de al răscumpara pe iobag, dar oficialii moșiei Iwlak l-au spânzurat pe acesta ca pe un răufăcător.
Cneazul român Gylianus (Iulian) din Budac, rudă cu acest iobag ucis, a atacat împreună cu oamenii săi moșia Iwlak arzând și
devastând proprietatea. Din păcate documentele nu pomenesc care au fost urmările acestui act de răzbunare a cneazului român.
La 3 mai 1371, nobili maghiari din comitatul Hunedoarei acuză pe românul Petru de Cristur ca fiind tâlhar și hoț, cerând judecata
lui. Cnezii români din cele patru scaune și districte ale cetății Deva sau opus însă judecării acestuia după legea regatului, cerând
judecarea susnumitului după “legea românească”
La 1398, în comitatul Clujului, un nobil maghiar la prins pe “proscrisul” român Kuskoman – Kiș Koman (Coman cel Mic) acuzându-l
de tâlhărie. Cneazul Mihail și Dionisie vor interveni prin forță eliberandu-l pe Coman. Ulterior Cneazul Mihail pentru acest afront
adus coroanei va fi judecat după legile „maghiare”.
Totuși , regele Ungariei, Ludovic I, va împroprietări și în Transilvania, asemeni Țării Maramureșului o serie de cnezi români,
urmare serviciilor făcute. Aceste împroprietăriri sunt de fapt confirmarea dreptului de proprietate din vechime a cnezilor, Ludovic
I va da defapt cnezilor pământul pe care-l aveau de la strămoși.
Într-un document emis la 15 mai 1342 la Vișegrad de către judele curții regale este amintit și un voievod de Iaz , Tihomir Românul
care ar fi ridicat o moară pe râul Giumelcis.
În anul 1352 fii lui Ștefan de Mâtnic, cnezi Iuga și Bogdan, solicită magistrului Posa de Zer, comitele de Caraș și castelan de Sebeș,
ținuturile din Valea Mâtnicului, din districtul Între Timișuri. Magistrul ținând cont de serviciile fidele făcute de cei doi frați,
coroanei maghiare, acordă acestora dreptul de stăpânire legiferată a moșiilor Valea Mâtnicului, Măru, Maciova și Dobregoste.
Acestă moștenire este ulterior confirmată în mai multe documente regale. În anul 1387 printr-o scrisoare emisă de însuși regele
Ungariei, Sigismund, se menționează despre dăruirea pe veci a moșie Măru, așezată pe râul Bistra, fiilor lui Bogdan de Mâtnic
(decedat la acea vreme): Ștefan, Dionisie, Ladislău, Lupu (Farkaș) și Nicolae. Această scrisoare va fi reconfirmată de capitlu al
Bisericii Transilvane; în anul 1394, la proprietatea Măru se adaugă și celelalte moșii, Maciova, Dobregoste și Mâtnic.
Într-un document emis la Hațeg la 1 iunie 1360 de către Petru, vicevoivod al Transilvaniei și castelan de Hațeg este prezentată
convocarea unei adunări generale a cnezilor din ținut pentru “reașezarea unor drepturi”. În timpul acestei adunări generale, unii
dintre cnezii români s-au confruntat tot cu semenii lor pentru anumite încălcări de moșii. Astfel Micu, fiul lui Murgu i-a acuzat pe
Stoian și Boian, fii lui Mușină de Denșus că luaseră cu forța moșiile Răchitova și Mesteacăn. Fii lui Mușină s-au apărat susținând că
numiții Costea și Mușină au întemeiat aceste moșii, asupra cărora Micu nu avea nici un drept. Adunarea cnezială avea să confirme
dreptul fiilor lui Mușină asupra moșiilor mai sus menționate. La rândul lui Micu a fost acuzat de “pâră necuvenită și nedreaptă”.
Este interesant faptul că această judecată s-a făcut “după legea românească”, fară ca administrația maghiară să intervină.
La 12 septembrie 1380, regele Ungariei, Ludovic I îl numea pe Stoian, fiul lui Mușină de Mesteacăn, cneaz al românilor din
districtul cetății Hateg. Demn de amintit este faptul că mama lui Iancu de Hunedoara, Elisabeta (Erzsebet Morzsinay – după
înscrisurile maghiare) era descedentă a unei ramuri a familiei Mușină – Mușină de Rac.
La 2 iunie 1362 regele Ungariei emite un act prin care îl răsplătește pe comitele Ladislău, fiu lui Mușat de Almaș, locuitor în
districtul Devei, și pe fii săi, Petru, Ioan, Lațcu și Mușat, donându-le satul Zlaști, aparținător cetății Devei. Comitele român este
răsplătit pentru serviciile și vrednicia sa. Punerea sa în posesia moșiei se va tergiversa doarece doi cnezi, Stroia și Țeicu, vor
contesta dreptul de mostenire. Abia printr-un document emis la 3 martie 1363, Ladislău va fi pus în posesia moșiei. Dreptul de
moștenire a moșiei va fi reanalizat de către regele Ludovic, care va decide, printr-un act emis la 31 dcembrie 1377, totuși ca
aceasta să revină lui Petru, fiul lui Ladislău. Se pare că la acea dată Ladislău era decedat.
În 1387 moșia Căoi (Villa libera Cauapataka) din comitatul Hunedorei este confirmată cu drept cnezial lui Ioan, zis Pop, fiului Lațcu
de Almaș și fraților săi, Petru, Lațcu și Mușat.
În toate aceste conflicte survenite datorită modului dictatorial promovat de către regii maghiari și de administrația maghiară, și,
pe fondul pierderii identității de neam, se va vedea nevoită să reziste, sub o forma sau alta, și celebra familie a cnezilor Cândea.
Prima atestare a Cândeștilor este în jurul anilor 1300, când un cneaz, Nicolae Candea este menționat ca proprietar al al moșiilor
Râu de Mori, Nucșoara și Sibișel, comitatul Hațeg. Fiul acestuia, Mihail Cândea avea să intre în conflict cu voievodul Transilvaniei,
fiind acuzat, judecat și ulterior condamnat la moarte prin spânzurare, între anii 1356-1359, și moșiile familiei confiscate. În anul
1359 din porunca regelui, Ludovic I de Anjou, moșiile familiei vor fi restituite văduvei lui Mihail și copiilor acesteia. Totuși fii lui
Mihai Cândea, Ioan și Cândea, se vor refugia în Țara Românească, astfel încât în anul 1377, familia Cândea își va pierde însă mare
parte a moșiilor. Voievodul Transilvaniei va atribui aceste mosii cu sate românești (quasdam villas Volakales), respectiv Chitidul de
Sus, Chitidul de Jos și Ocoliș, lui Petru fiul lui Țeicu din districtul râului Strei, și, lui Nicolae, fiul lui Ladislău, vărul celui dintâi.
Undeva în anul 1394, în timpul regalității lui Sigismund de Luxemburg, Ioan și Cândea, fii lui Mihai vor fi din nou confirmați ca
proprietari, dar, doar a moșiei Nucșoara.
Pentru a-și păstra proprietățile și moșiile, descendenții lui Mihail Cândea, se vor maghiariza și vor trece la religia catolică,
schimbându-și în același timp și numele, Kendeffy, asemeni descendenților lui Dragoș – Vodă, Dragffy.
Familia Kendeffy va juca un rol important în istoria Transilvaniei, ajungând la o importanță politică și financiară recunoscută în
toata Europa evului mediu.
Ultimul descendent direct al familiei, Gabor, avea să-și vadă averea împărțită de statul român, în anul 1921, în timpul Reformei
agrare, iar din tot ce mai rămăsese, avea să fie confiscată de comuniști în anul 1947.

Transilvania între anii 1382 – 1400

Urmare a morții lui Ludovic I de Anjou, vor izbucni luptele de succesiune dintre diferiții pretendenți susținuți sau nesusținuți de
marii magnați și nobili ai Ungariei. Pe fondul acestor lupte de succesiune în partea sudică a Transilvaniei izbucnește o mare
mișcare a țăranilor români împotriva gravilor și a patriciatului săsesc. Cotropirea pământului obștilor românești din zona Sibiului,
si mai ales a pășunilor de către sași, pentru a le transforma în ogoare, împiedicarea pășunatului în acele ținuturi au dus la
nemulțumirea tăranilor români. Organizați sub conducerea lui Vladimir (Fladmerus) și a cneazului de Sibiu, Cândea, românii au
intrat pe moșiile însușite de către sași , preluându-le în proprietatea lor. Luptele duse între români și sași sau soldat cu numeroși
morți și răniți de ambele parti. La 13 ianuarie 1383, în urma luptelor duse în zona localității Cristian, se ajunge la o întelegere între
cele doua părți reprezentate de către 24 delegați din partea românilor și reprezentanții sașilor. Reprezentanții românilor semnați
pe actul de pace au fost: Vladimir, Ciucă, Petrilã, Şerban, Neagu cel Mare, Şerbu, Banciu cel Roşu, Toma, Vladimir, Stroia, Banciu
cel Negru, iar din partea oraşului Sibiu, Cândea Cnezul, Ludu, Neagu cel Bogat, Radu cel Negru, David, Stan Beşt, Drăghici,
Dragomir Băbuţ. Interesant este faptul că, printre conducătorii acestei revolte, este pomenită și o femeie cu numele de Drosa,
precum și participarea unor locuitori din Țara Românească.
Armistițiul dintre cele două nații se va face prin promisiunea uitării tuturor neajunsurilor și relelor săvârșite de unii împotriva
celorlalți, sașii să permită pășunatul animalelor de către români pe domeniile lor, iar români să renunțe la a mai umbla înarmați.
După moartea regelui Ludovic I, tronul a fost preluat de către fiica acestuia, Maria D’Anjou (1382 – 1385, 1386 – 1395), fapt ce va
duce la iscarea unor noi lupte de succesiune, care se va finaliza cu detronarea ei de către Carol al II – lea cel Mic (1385 – 1386),
fiul lui Lajos, duce de Durazzo. În luptele interne dintre nobili maghiari, fracțiunea angevină va câstiga readucând-o pe Maria la
tronul Ungariei, în anul 1386. Consolidarea puterii ei va fi statuată în anul 1387, când acesteia i se va impune căsătoria cu
Sigismund de Luxemburg (1387 – 1437), principe elector de Brandenburg. Maria D’Anjou va muri de altfel, în condiții dubioase în
anul 1395, lăsând tronul Ungariei în grija lui Sigismund de Luxemburg.
Regina Maria de Anjou, va continua politica mamei sale, Elisabeta, de apropriere a românilor, prin acordarea de danii sau
confirmarea dreptului de proprietate al acestora. Astfel în anul 1383, acorda cneziatul a două sate, Caratca și Cușnița din
comitatul Beregh, lui Șandor și Ștefan, fii lui Stanislau de Ung și cnezatul satelor, Rotunda și Cușnita din Maramureș, lui Ioan
Valahul și Stefan, fii lui Sas, fostul căpitan al mărcii Moldova. În anul 1384, reconfirmă celorlalți fii a lui Sas, Balc, comite de
Maramureș, Drag și Ioan dreptul de stăpânire al moșiei Cuhea.
În iarna anul 1383 – 1384, Dan I, domnitorul Țării Românești atacă cetatea Mehadiei, aflată sub stăpânirea coroanei maghiare, și
o cucerește, după care pustiiește tot ținutul, până la Caransebeș. Reactia coroanei maghiare nu o cunoaștem, negăsind
documente în acest sens. Cert este faptul, că relațiile dintre coroana maghiară și Țara Româneasca, sunt la fel de distante ca pe
vremea lui Vladislav I, încă din anul 1375.
Venirea la conducerea coroanei maghiare a lui Sigismund de Luxemburg (1387-1437) și pericolul invaziei turcilor, îl obligă pe
acesta să solicite comiților transilvăneni fortificarea orașelor, în special a celor de frontieră. Primul oraș fortificat a fost Sebeșul la
1387, urmat de Brașov, la 1395.
Sigismund îsi va căuta pentru consolidarea puterii lui, și în fața amenințării turce, aliați externi. În acest sens, se vor relua
legăturile dintre Țara Românească și Ungaria. În scopul asigurării sprijinului, Sigismund, îi va recunoaște lui Mircea cel Bătrân, la
începutul anului 1389, dreptul de stăpânire a ducatelor Făgaraș si Amlaș si a Banatului Severinului, dobândite de fapt, de la
stramoșii lui Basarabi, regele acordându-i totuși, ca bonus și castelul Bran împreună cu domeniul Bologa, care cuprindea 18 sate.
Familia dragoșeștilor își va reafirma vasalitatea și atașamentul față de coroana maghiară și Sigismund de Luxemburg. Astfel că în
decursul a câtorva ani vor reuși obținerea de mari averi și moșii, devenind prima familie “magnat” de origine română. In anul
1389, regele, va confirma dreptul de proprietate al mosiei Giulești, Stanei, fiica lui Dragoș de Giulești, urmată în anul 1390 de
confirmare a proprietatii moșiilor din localitățile Iza, Apşa de Jos, Rona de Sus, Bârsana, Rozavlea, Ruscova si Vişeu, în favoarea
fraților Balc Voievod și Drag din Maramureș, prin dezmoștenirea familiei Bârsan.
Creșterea puterii politice și financiare a lui Balc și a fratelui său, Dragos se va încununa la 1 august 1391, cand Mănăstirea “Sf.
Arhanghel Mihail” din Perii Maramureşului, ctitorită de cei doi frați, este ridicată la rangul de “stavropighie” (mănăstire
dependentă direct de Patriarhia din Constantinopol). Prin acest act s-a definit autonomia bisericească a Maramureşului şi a
zonelor învecinate, aflate sub controlul direct al familiei lui Dragoş Vodă. Tot în acest an, cei doi frați vor re-ctitori, Mănăstirea
Bârsana, fostă ctitorie a familiei cneazului Stanislău Bârsan.
Se pare, că în această perioadă este întocmit Manuscrisul de la Ieud, considerat cel mai vechi text scris în limba română.
Manuscrisul cuprinde, Legenda Duminecii şi două Omilii legate de Joia şi Duminica Paştilor şi este păstrat în prezent în Biblioteca
Academiei Române.
Pe fondul pregătirii luptelor de apărare a coroanei maghiare, în fața amenințării turcilor, regele Sigismund, acordă, în anul 1391,
dreptul iobagilor din Transilvania de a se muta de pe o moşie pe alta, dar, doar în cazul când aceştia şi-au plătit datoriile faţă de
grofii locali. Acest privilegiu a fost gândit în ideea asigurării unui climat de pace în Ardeal. Nobilimea maghiară însă a fost
împotrivă şi a împiedicat prin orice mijloace aplicarea acestei legi.
Politica lui Sigismund față de turci va fi cea de asteptare, el nu se va implica, inițial, în luptele purtate de Mircea cel Bătrân
împotriva acestora, sau a cnezilor sârbi. Profitând de această stare latentă, Sigismund va reclama însă, uitata, “apartenență” a
Moldovei, față de coroana maghiară.
Astfel că Sigismund a inițiat o expediție militară împotriva lui Ștefan I Mușat al Moldovei. Pregătirile s-au făcut la începutul lunii
ianuarie 1395, Ştefan de Kanizsa, împreună cu secuii săi, au fost trimişi înainte pentru a forţa trecătorile apărate cu prisăci de
oşteni moldoveni.
Oastea lui Sigismund a trecut Carpații pe direcția Cristuru Secuiesc , Pasul Oituz, ajungând la 3 februarie în fața Cetătii Neamtului.
După câteva zile de asediu, în condițiile unei ierni aspre, părțile au convenit la încheierea unui armistițiu.
Armatele maghiare și-au început drumul de retragere cu intenția trecerii Carpaților pe Valea Bicazului. Însă în apropiere de Târgu
Neamt, la Ghindăoani (Hândău), oastea lui Stefan I, a atacat prin surprindere, și în forță, reușind să fracționeze trupele maghiare,
astfel încât Sigismund a rămas fără sprijinul grosului armatei sale. Prinși într-un loc ingust, unde armata maghiară nu putea să se
desfășoare, au fost în mare parte măcelăriți. Regele Sigismund a reușit cu mare greu să-și replieze o parte a armatei, și să fugă în
Transilvania. Asemănarea dintre bătălia “de la Posada” din vremea lui Carol Robert de Anjou și Ghindăoani este remarcabilă;
Sigismund având și el parte de “posada” lui.
Începutul dezastrului expeditiei lui Sigismund în Moldova este prezentat foarte laudativ la adresa maghiarilor, în actul de danie
făcut de Sigismund de Luxemburg, către Ştefan de Kanisza: „ și apoi pe pământul ţării noastre moldovene, care se răzvrătise
împotriva noastră şi care se împotrivea necurmat, cu duşmănie, nouă şi supuşilor noştri, în care ţară a Moldovei, atunci când am
ridicat noi puternica noastră armată, sus-numitul mărit Ştefan de Kanisza, care pe atunci era corniţele secuilor noştri, împreună
cu tovarăşii şi ostaşii săi şi cu secuii noştri, a dat năvală puternic, înaintea intrării noastre în zisa ţară, cu ceata sa de ostaşi sus-
pomeniţi, sprijinită şi de oastea puternică a secuilor, pentru ca să asigure pătrunderea noastră, dându-ne necurmat şi bun ajutor
cu oastea sa, pe când noi înaintam pe celălalt drum (…) şi întorcându-se acel domn Ştefan spre noi şi deschizându-ne un drum mai
sigur şi dând cu bărbăţie felurite lupte prin munţi şi în desele întărituri cu acei români şi cu Ştefan voievodul lor; şi astfel ne-am
aşezat şi noi, cu ajutorul Domnului, tabăra în zisa ţară a Moldovei lângă sălaşul sau casa însăşi de locuit a numitului Ştefan
voievodul. Şi pomenitul Ştefan voievodul cu tovarăşii săi şi cu toţi românii săi, cerând mai întâi iertare şi îndurare de la înălţimea
noastră pentru nesupunerea şi neascultarea sa (…) s-a închinat cu smerenie (…)”. Dupa acea a urmat dezastrul, nepomenit in
documentele maghiare.
Constient de posibilitatea unui nou atac turcesc asupra sa, Mircea cel Bătrân va cauta însă ajutorul lui Sigismund, și va incheia cu
acesta, la data de 7 martie 1395 , la Brașov, o alianță militara de ajutor reciproc. Alianța celor doi și evenimentele la care au
participat acestia sunt pe larg prezentate în capitolul Mircea I din prezenta lucrare.
În urma luptelor purtate de români ardeleni în bătăliile duse de Sigismund cu turcii, aceștia au fost răsplătiți cu favoruri și
proprietati. Astfel Gurzo (Burzo), fiul lui Ioan de Maramureș, primăște moșia Geoagiu (jud.Hunedoara), Stanislau, Petru, George și
Bogdan, fii lui Ioan de Câmpulung, cel care fusese înaltul sfestnic regal a lui Sigismund, primesc moșia Sarkad din comitatul
Bereghului, Dumitru și Sandor, fii lui Balc, comitele Maramuresului primesc moșia Teceului, s.a.
Secolul XIV se termină însă, tot pe fondul revoltelor tărănilor români și mai asupriți, datorită măriri taxelor și impozitelor,
practicate de administrația regală și nobilimea maghiară , urmare a cheltuielilor de război împotriva turcilor. În anul 1398 se
răscoala tăranii de la Soimuș, iar în anul imediat următor, 1399, tăranii români din zona Ocna Dejului. Răscoale sunt înecate însă
în sânge.

ISTORIA MEDIEVALĂ   –  ISTORIA MARAMUREŞULUI, 

OAŞULUI ŞI ŢINUTURILOR SĂ TMARULUI
Maramureşul, Ţara Dacilor Mari.
Istoria Maramureşului coboara până în timpurile îndepărtate ale epocii mijlocii a bronzului, 1600 – 1300 i.e.n. Descoperirea
făcută între anii 2009 – 2011 în localitatea Lăpuş avea să pună la grea încercare dogmele istoricilor privitor la confirmarea
existenţei unei populaţii şi comunităţi bine organizate,cu evoluţii îndelungate, adevărate epicentre economice, politice şi
religioase. Săpăturile făcute la Lăpuş au adus la lumină una dintre cele mai mari clădiri preistorice din Europa de Est. Fundaţiile
executate din piatra au forma dreptunghiulară cu laturile de 25 x 11 m. Suprastructura clădirii se pare a fost executată din lemn
de stejar. Destinaţia clădirii era cea de sanctuar, destinat efectuarii ceremoniilor de înmormântare dar şi a comemorărilor
ritualice ale strămoşilor. Dimensiunile fundaţiilor şi existenţa unui drum pavat cu piatra de râu îi va face pe arheologi să boteze
situl cu numele de Troia Maramureşului.
Descendenţa dacilor din această populaţie pre-dacică este dovedită şi de asemănarea ritului înmormântării , prin înhumare sau
încinerare, între „ preistoricii lăpuşeni” şi Dacii Mari, trib daco-getic numit de greci „Megaloi dahai”.
Comunităţile umane sunt atestate din preistorie, în Paleoliticul Superior si Neolitic, precum cele de la Sighet, Câmpulung la Tisa şi
pe malul stâng al râului Iza, între localităţile Rozavlea şi Strâmtura. Vestigii ale epocii bronzului sau descoperit la Săpânţa, Sărăsău,
Sighet, Tisa, Călineşti, Şieu, Rozavlea, Ieud, Cuhea, Sălişte şi Moisei.
Perioada dacică este şi ea bine reprezentată prin cetaţile dacice de la Sighet, Onceşti, Slatina şi Călineşti.
Urme ale dacilor au reieşit cu ocazia săpăturilor efectuate între anii 1964 – 1965 la Onceşti lângă Sighet, pe dealul Cetăţuia,
săpături care atestă existenţa unei aşezări de crescători de animale. Anterior în anul 1938 la Mireşul Mare, sa descoperit un vas
mare de lut care conţinea aproape 1000 de monede de argint din timpul lui Filip al II-lea (359-336 î.Chr) şi Alexandru Macedon
(336-323 î.Chr. ). Din păcate detaşamentul militar de geniu care găsise vasul nu a mai efectuat şi alte săpături in zonă.
După ocuparea Regatului lui Decebal, romanii nu vor mai încerca extinderea provinciei „Dacia” spre nord, dincolo de limesul
Someşului, si nici spre est, dincolo de Carpaţi, spre Moldova. Triburile dacilor mari, costobocilor şi a carpilor îşi vor continua viaţa
de zi cu zi, fără a suferii intervenţii armate romane. În schimb campaniile organizate de dacii liberi în provincia Dacia vor deveni
din ce în ce mai puternice ducând, în final, la părăsirea ei de către administraţia şi armata romană în anul 271 d.Chr.
Dacii liberi vor prelua din nou controlul asupra fostei provincii romane reimpunând tradiţiile şi legile vechi dacice.
Cnezate şi voievodate maramureşene
Teritoriul numit Maramureş, situat în nordul Transilvaniei era organizat din cele mai vechi timpuri în mici unităţi statale, numite
cnezate şi voievodate, acestea fiind la rândul lor grupate în aşa numitele “ţări”.
Maramureşul istoric cuprindea astfel Ţara Lăpuşului, Ţara Chioarului şi Ţara Codrilor, precum şi teritoriile, numite ulterior
„comitate” de către maghiari : Beregh, Ugocea, Ung şi Arva aflate în prezent pe teritoriile Ungariei şi Ucrainei.
În general istoriografia maghiară, prezintă ţinuturile Maramureşului şi Oaşului , ca fiind “terra deserta” în momentul asa zisului
“descălecat” al lor (honfoglalas – termen care se traduce ad litteram prin “cucerirea patriei”), iar “triburile” maramureşenilor au
venit , de undeva din Serbia (¿) , în jurul anilor 1340-1350, şi asezate prin “mila” regilor maghiari în actualele ţinuturi ale
Maramureşului si Oaşului (Pal Engel – Regatul Sfântului Ştefan, Istoria Ungariei Medievale, 895 – 1526).
Prima menţiune despre Maramureş este făcuta cu ocazia unei donaţi atribuită de către Ştefan cel Sfânt (997 – 1038) în jurul
anului 1000, unei familia, donaţie reconfirmată ulterior printr-un document din anul 1445. În timpul domniei lui Stefan se începe
infiltrarea si ocuparea treptata a Transilvaniei şi implicit a Maramureşului. Această ocupare treptată a Maramuresului s-a facut în
decurs de mai bine de 250 de ani.
În jurul anului 1199, Maramureşul şi Ţara Oaşului sunt menţionate ca şi terenuri regale de vânătoare al regelui maghiar Imre
(1196 – 1205), devenind apoi în anul 1231, domeniu regal, în timpul regelui Andrei al II-lea (1205 – 1235). Într-un document din
anul 1214, românii din Maramureș apar în funcțiunea de străjeri ai codrilor – custodes silvarum
Înainte de venirea maghiarilor, românii din Maramureş se conduceau prin forme de organizare proprii, preluate de la strămoşii
lor geto-daci.
Dimitrie Onciul scria despre cnezat că „este o instituţie veche românească, anterioară cuceririi maghiare, când se numeau judeci
<giuzi – jude de sat> , iar judecia se prezenta ca o instituţie străbună, moştenită din epoca romană, fapt ce se constată prin
numele ei latin”.
Termenul de origine latină „jude” reprezenta persoana conducătoare a comunităţii, mai mari sau mai mici, însarcinat cu anumite
atribuţii administrative şi legiuitoare. Acest termen va fi înlocuit cu timpul cu cuvântul: cneaz, de la latinul „cneus” care înseamnă
cavaler. În general istoricii fac afirmaţia că termenul de cneaz provine din limba germană, kuningaz, fiind ulterior preluat prin
slavonizarea lui, sub forma de cneaz. Ipoteză total greşită de altfel, după cum am specificat mai sus . Acest termen va inlocuii
vechii termeni de „jude” şi „duce” cum erau pomeniţi primi conducători români în cronicile maghiare şi ruseşti. Termenul de
„vodă” provine din slavonă, cu întelesul de conducător, iar „voievod” este alcătuit din doua cuvinte slavone, „vajna” si „voda” ,
respectiv conducator pe timp de război (vajna=război)
Cnezii maramureşeni erau o clasă de nobili ridicaţi din rândurile obştilor săteşti, care preluau stăpânirea satelor (moşiilor) şi
aveau drept ereditar asupra lor.
Voievozii erau conducătorii aleşi dintre cnezi care administrau o grupare mai mare de comunităţi, respectiv cnezate, organizate în
voievodate independente şi autonome.
Funcția de voievod era electivă, şi alegerea lui se făcea dintre cei mai vrednici și mai puternici cnezi.
În Maramureş regii maghiari aveau să-i recunoască oficial pe aceşti cnezi şi voievozi, acordându-le autonomie, în schimbul unor
favoruri şi servicii.
Prima menţiune despre existenţa structurilor formaţiunilor politice din Maramureş şi a conducătorilor acestora este făcută în
timpul regelui maghiar Stefan al V-lea (1270 – 1272) când sunt pomeniţi cneazul Negrilă care stăpânea regiunea Vişeului, şi
cneazul Radomir care stăpânea Valea Izei.
În anul 1299 se pomeneşte în cronici despre existenţa unui conducător al Maramureşului nord – estic, Nicolaus Voievod, fiul lui
Mauriciu. Nicolaus era voievod de Ugocea şi Beregh, teritorii aflate în prezent în componenţa Ucrainei şi a Ungariei.
Tot la începutul secolului XIII este pomenit, Tatomir, voievodul de Ung şi de Beregh. Tatomir îi are ca fii pe Seneslau de Dolha,
Voievod de Ung, Crăciun de Bilca, voievod de Beregh si Maxim, cneaz de Iloşva, înobilaţi de regele Ludovic I (1342 – 1382) în anul
1343, în urma serviciilor făcute de către acestia coroanei maghiare.
Interesant este de specificat faptul că familiile maramureşene făceau între ele alianţe matrimoniale, încuscriri. Astfel Seneslau de
Dolha se va căsători cu sora lui Dragoş Vodă , iar Craciun cu sora lui Bogdan Vodă. Urmaşii lui Tatomir vor fi implicaţi într-o
adevarată sagă maramureşeană în timpul conflictelor dintre familiile Bogdăneştilor şi Drăgoşeştilor.
Informaţiile despre aceşti voievozi şi cnezi o găsim în mod detaliat, în lucrarea “Diplome Maramureşene din sec. XIV si XV”,
apărută la editura Dragoş Vodă din Cluj Napoca în anul 2009, prin grija lui Vasile Iuga de Sălişte.
Lucrarea “Diplome Maramureşene din sec. XIV si XV” a fost scrisă de către Dr.Ioan Mihaly de Apşa (1844-1914), membru
corespondent al Academiei Române, născut în Maramureşul istoric în comuna Ieud, localitate de pe Valea Izei. În decursul a zeci
de ani a adunat şi tradus un numar de 366 de documente emise de cancelaria coroanei maghiare, începand din anii 1300, în care
sunt pomeniţi conducători români: cnezi şi voievozi, toponime şi hidronime din Transilvania, fapte si acţiuni istorice care au
influentat viaţa comunităţii existente la acea vreme în Ardeal şi împrejurimi. Ce este mai important de menţionat că multe dintre
aceste documente sunt adevărate “extrase CF” care dovedesc dreptul de proprietate a românilor asupra moşiilor, cnezatelor şi
voievodatelor existente la acea vreme în Ardeal şi Ungaria.
În aceste documente vom întâlni menţionate nume cunoscute precum a lui Dragoş Vodă şi Bogan Vodă, dar vom descoperi şi
numele cnezilor şi voievozilor români despre care nu am auzit, până acum, sau, a altor conducători de obşte maramureşeni, care
au stăpânit ţinuturi atât în Transilvania, cât şi în actuala Ungarie şi Ucraină (comitatele Ung, Ugocea şi Beregh).
Numele acestor înainte mergători sunt cele tradiţionale poporului roman indiferent de zona geografică, putandu-le evidenţia ca
prezente în secolul al XIV – XV – lea: Alexandru, Andrei, Andreica, Bârsan, Baila, Balc, Bogdan, Bud, Codrea, Corui, Clement,
Cosma, Costea, Crăciun, Drag, Drăguş, Dragoş, Dragomir, Dragoslav, Dumitru, Feier (Albu), Francisc, Gheorghe, Ghergheş, Giula,
Gilian (Iulian), Gurzo (Burzo), Ioan, Iuga, Ivancu, Ladislau, Laţcu, Locovoi, Luca, Lucaciu, Mariş, Maxim, Miclea, Micu, Micula,
Mihail, Mihalca, Miroslav, Nicolae, Opriş, Petru, Rad, Radu, Săracin, Sas, Stan, Stanislău, Ştefan, Şteţco, Tatomir, Tătar, Uglea,
Valentin, Vancea, Vasile, Vlad, Zouard, Zolon s.a.
Povestea transmisă prin documentele culese de către Ioan Mihaly de Apsa este impresionanta, fiind necesară o carte de
dimensiunile lucrarii autorului maramureşan, pentru a cuprinde evenimentele şi actiunile în care au fost implicaţi maramureşenii
acelor vremuri. Lucrarea ne transmite o lume vie în care stramoşii maramureşenilor sunt implicaţi în lupte împotriva autorităţii
coroanei maghiare, în conflicte cu clasa nobiliară maghiara în creştere dar şi conflicte armate sau judecătoreşti între români.
Naşterea Ţarii Moldovei a început încă din Maramureş pe fondul conflictului dintre familiile Dragoşeştilor şi a Bogdăneştilor,
conflict care a degenerat în confruntări armate, distrugeri şi arderi de moşii şi pierderi de vieţi omeneşti de ambele părţi. Multe
din familiile maramureşene vor fi implicate în acest conflict de o parte sau alta, unele continuandu-si existenţa în Maramureş iar
altele “emigrand” în Moldova, sau alte ţinuturi ale Ardealului.
Până în anul 1386, românii îşi vor putea păstra obiceiurile şi rangurile cneziale şi voievodale, prin grija reginelor Ungariei, dar
după acest an, drepturile lor se vor restrânge până la aproape totala dispariţie. Cei care vor incerca să supravieţuiască altfel vor
alege calea catolicizării şi maghiarizarii, ajungându-se ca multe din marile familii nobiliare maghiare din Transilvania, din secolele
urmatoare, să fie din spiţa românească.
“Bisericile ungureşti erau patronate de magnaţii unguri şi sprijinite de stat, cele româneşti erau avizate numai la contribuţia
credincioşilor. Românii, când treceau la o confesiune maghiară erau scutiţi de orice plată către biserică sau cantor. Nu numai atât,
dar când cineva făcea trecerea, primea şi bani de la preot, 5-10 coroane. În comuna Bicsad, din jud.Trei Scaune, sistemul s-a
practicat până în timpul din urmă. Mai trăiesc, poate, în această comună şi astăzi români secuizaţi care au primit acest preţ al
vânzării; ei se numesc öt (tiz) koronas magyar ; porecla “ unguri de cinci (zece) coroane” era acordată de colectivităţile româneşti
renegaţilor care primeau la convertire un modest ajutor bănesc. (G.Popa Lisseanu – Originea secuilor şi secuizarea românilor).
Reşedinţa lui Attila în ţinuturile Sătmarului ?
 Marele istoric, Alexandru Filipaşcu (1902 – 1952) în opera sa “Istoria Maramureşului” face o afirmaţie considerată “şocantă” de
către unii istorici, despre originea ausonilor şi a poziţionarii capitalei lui Atilla (n.406 – d.453, conducător al hunilor între anii 433 –
453.).
“O însemnată parte din ausonii de limbă latină – pe care retorul Priscus, ambasadorul împăratului Teodosiu, îi găsi locuind în
mare număr în jurul capitalei lui Attila s-au stabilit în regiunea deluroasă a Ugocei, unde au înfiinţat 28 sate, care formează Ţara
Oaşului de azi, locuită numai de oşeni sau ausoni. Un grup de ausoni s-a stabilit pe Valea Cosăului, unde a format un cnezat care
în 1381 încă purta numele de „Keneshtum possessionis nostrae Olachalis Ozon vocatae”.

  În anul 448 Împaratul bizantin Teodosiu al II-lea

(416-450) trimite o solie de pace la huni, condusă de generalul Maximinus. Între însoţitorii acestuia va face parte şi cronicarul 
Priscus din Panion (n.cca 410/420 – d.472) cel care va scrie despre lungul drum făcut spre capitala lui Attila şi despre oamenii pe
care i-au întălnit în călătoria sa.
Solia bizantină va pleca de la Constantinopol pe traseul Serdica (Sofia, Bulgaria) unde va ajunge după 13 zile, si apoi spre Naissus
(Nis, Serbia). De la Naisus se vor îndrepta spre nord ajungând în dreptul localităţii Orşova, unde vor trece Dunărea cu bărcile. Solia
îşi va relua drumul prin defileul Timişului, mergând “saptezeci de stadii” circa 12,50 km până la locul de întălnire cu Attila.
Dupa prima, scurtă întălnire cu Attila, solia bizantină, se va îndrepta spre nord, ieşind din defileul Timişului şi intrând în Câmpia
Banatului. “De acolo am călătorit pe un drum neted, aşezat într-o campie, şi am trecut peste multe râuri navigabile, dintre care
cele mai mari, după Istru, erau aşa numitele Drecon, apoi Tigas si Tifisas. Pe acestea le-am trecut în bărci monoxile, de care se
foloseau locuitorii de pe malurile râurilor, iar pe celelalte le-am trecut pe plute, pe care barbarii le poarta în căruţe, deoarece
locurile sunt mlăştinoase”
“ Prin sate ni se aducea de mâncare, şi anume, în loc de grâu, mei < cereala tradiţionala a dacilor > , iar în loc de vin, mied
<băutură făcută prin fermentarea mierii> , după cum îl numesc localnicii. Slujitorii care ne însoţeau aveau şi ei mei şi o băutură
preparată din orz. Barbarii o numesc cadmos.  “
După un drum lung de circa 3 zile, solia bizantină şi însoţitorii lor vor ajunge undeva în zona Buziaşului, unde vor campana pentru
a se odihni. Surprinşi de o puternica furtuna, vor fi nevoiţi să-şi părăseasca corturile  şi să se refugieze într-un sat. “ Cănd am ajuns
la colibele din sat(căci toţi ne-am îndreptat spre acesta pe diferite cai) ne-am întălnit la un loc şi am început să-i chemăm prin
strigăte pe cei care rămaseră în urma. La strigătele noastre sciţii < baştinaşi daci, Priscus diferenţiaza clar neamurile huniilor, fiind
huni, iar sciţii populaţia bastinaşa> au iesit afară din locuinţele lor, au aprins trestii, de care se folosesc pentru foc, au făcut lumina
şi ne-au întrebat dacă avem nevoie de ceva, de facem atâta gălăgie. Însoţitorii noştrii barbari < hunii > au răspuns că ne-am
speriat din pricina furtunii. Apoi sciţii <dacii> ne-au poftit la dânşii, ne-au primit şi ne-au dat adăpost şi au aprins mai multe trestii.
Stâpana satului era una din soţiile lui Bleda <fratele lui Attila>. Ea ne-a trimis hrana şi femei frumoase pentru culcare ( la sciţi
aceasta este un semn de cinste). Noi le-am poftit pe femei să mănânce din mâncărurile aduse, dar ne-am ferit să ne atingem de
ele”
Dupa ce au mulţumit pentru ospitalitate soţiei lui Bleda, solia a plecat din nou la drum, ajungând după 7 zile într-un sat “ foarte
mare unde…. lui Attila i-au ieşit în întâmpinare fete tinere, mergând într-o anumită rânduiala şi fiind acoperite cu voaluri subţiri şi
albe, pe care le ţineau în sus aşa ca sub fiecare voal, ţinut sus de mâinile femeilor de pe delături, mergeau şapte sau mai multe
fete. Erau multe şiruri de femei sub voaluri, şi cântau cântece scitice. Când Attila a ajuns aproape de casa lui Onogesius, deoarece
drumul spre palatul regelui trecea pe la el, i-a  ieşit înainte sotia lui Onogesius împreuna cu o mulţime de sclave. Unele aduceau
bucate, altele vin, căci aceasta este cea mai mare cinste la sciţi. Ea l-a salutat şi l-a rugat să mănânce din ceea ce adusese cu atâta
bunăvoinţa. Atilla a mulţumit soţiei prietenului său şi a gustat din mâncari stând călare, iar barbarii ce-l însoţeau i-au ridicat în sus
tava, care era de argint. După ce a gustat şi din cupa ce i s-a întins, a mers la palatul său, mai arătos ca celelalte case şi aşezat pe
un loc mai înalt. …..   ……se spunea că <aici > se afla cea mai stralucită dintre toate locuinţele lui Attila, construită din bârne şi
scanduri frumos poleite şi bine încheiate şi înconjurată cu o împrejmuire de lemn, pusă de frumuseţe, nu pentru întăritură.
După locuinţa regelui se găsea locuinţa lui Onogesius, împodobită şi aceasta cu o împrejmuire de lemn de jur împrejur, dar nu era
infrumuseţata cu turnuri la fel ca cea a lui Attila. Nu departe de împrejmuire era o baie, construită de Onogesius cel mai bogat
dintre sciţi după Atilla, cu piatră adusă din tara peonilor, deoarece la barbarii din părţile acelea nu se gaseste piatra şi lemn, ci se
folosesc de material adus de aiurea.”
Istoricii în încercarea lor de a situa geografic capitala lui Attila au propus localităţi din Câmpia Pannonica, sau mai recent în zona
Banatului.
Ipoteza lui Alexandru Filipaşcu atingător de existenta capitalei lui Attila, în nordul Transilvaniei poate fi susţinută şi de opinia
actualilor istorici occidentali, anglo-saxoni, care plaseaza capitala lui Attila în sud-vestul actualului judeţ Satu-Mare.
Studiind poziţionarea pe hartă a capitalei lui Attila, putem opina că aceasta era situată în zona localităţii Tăşnad , localitate
aşezată la limita zonei colinare cu deschidere spre Câmpia Someşului şi a Tisei, localitate vestită în bogaţia ei de ape termale.
Astfel nu s-ar justifica efortul făcut de către Attila şi Onogesius de a-şi construi o baie termala fastuoasă cu materiale aduse chiar
din cariere din Câmpia Pannonică. În sprijinul acestei afirmaţii vine şi distanţa parcursă de către Priscus, din zona Buziaşului până
la ipotetica localizare Tăşnad. Conform afirmaţiei lui Priscus, solia parcurgea in medie 44,60 km pe zi. Distanţa dintre localităţile
Buziaş şi Tăşnad este de cca. 312 km, ceea ce după ritmul de mers al soliei înseamna 7 zile, exact durata de timp menţionată de
Priscus. Priscus nu afirmă că a ajuns în capitala lui Attila, ci într-un sat mare în care se afla cea mai strălucită reşedinţă a lui Attila.
În sprijinul acestei afirmaţii stă şi faptul că în anul 435, noii conducători ai hunilor, fraţii Bleda şi Attila vor încheia un armistiţiu de
pace cu Imperiul Bizantin la “ Margus , un oraşel din nordul Carpaţilor apuseni, pe teritoriul României de azi “ (Hans-Cristian Huf –
Sfinx, Tainele Istoriei, cap. Hunii iau cu asalt Europa de Jens-Peter Behrend si Eike Schmitz).
“ Învingătorii au strâns şurubul, Bleda si Attila i-au primit călare pe solii Bizanţului, care au fost obligaţi de etichetă să negocieze
tot călare, într-o poziţie incomodă pentru ei. Pacea încheiată în 435 … a fost un dictat al hunilor” (Hans-Cristian Huf – Sfinx,
Tainele Istoriei, cap. Hunii iau cu asalt Europa de Jens-Peter Behrend si Eike Schmitz).
Să fie “Margus” numele vechiului Tăşnad sau este un nume deformat de catre cronicarii timpului. Cert este însă faptul că din
descrierile cronicarilor timpului, poziţionarea celor doua localităţi se suprapune cel mai bine cu actualul orăşel Tăşnad din judeţul
Satu-Mare.
Un alt factor care confirmă aşezarea capitalei/reşedinţei lui Attila în aceste ţinuturi este şi faptul că fratele său Bleda îşi va aseza şi
el capitala/tabara mai la vest de această zonă,  “ pe Tisa inferioară, într-un teritoriu situat azi la graniţa dintre Ungaria şi România”
(Hans-Cristian Huf – Sfinx, Tainele Istoriei, cap. Hunii iau cu asalt Europa de Jens-Peter Behrend si Eike Schmitz).
Aceste informaţii sunt confirmate şi larg prezentate  şi de către istoricul maghiar Bóna István (1930 – 2001) în lucrarile sale: „Das
Hunnenreich” (1991) si „A hunok és nagykirályaik” (1993)
Priscus în descrierea lui sesizeaza amestecul de popoare şi obiceiuri în spaţiul dacic, făcând diferenţa dintre huni, sciţi şi ausoni. “
Sciţii erau o populaţie amestecată , la întâmplare, care pe lângă limba lor barbară, se silesc să vorbească în limba hunilor, a goţilor
sau a ausonilor şi anume aceia dintre ei care au de a face cu romanii”Termenul de scit şi ausoni il extinde însă asupra intregii
populaţii băştinaşe.
Denumirea dată de catre Priscus populaţiei băştinaşe din nord, de ausoni, provine de la un trib antic din nordul Italiei, existent
anterior creşterii puterii romane,  al carei limba era apropiată de latină. Este mai mult ca sigur ca Priscus a fost surprins găsind în
acest nord îndepărtat al Daciei, o populaţie care vorbea o limbă asemănătoare limbii ausonice. Ipoteza lui Alexandru Filipaşcu,
precum că ausonii sunt actualii oşeni, capătă astfel un important punct de sprijin prin descrierile cronicarului bizantin.
Se pare că cei din urma erau întradevăr descendenţi a-i triburilor dacice transilvănene, diferenţiaţi dupa zonarea lor, sciţii,
transilvăneni de sud iar ausonii, transilvănenii de nord, din ţinuturile Oaşului şi Maramureşului, diferenţiaţi între ei prin graiul
caracteristic, asemeni în ziua de azi, graiului bănăţenilor şi cel al maramureşenilor. Academicianul Atanasie Marian Marienescu
( 1830 – 1915) abordând şi el spre cercetare termenul de ausoni în articolul “Ausonii în Italia, Ausonii în Dacia” apărut sub forma
de serial în revista Familia în anul 1894 scrie ca şi o concluzie : “ Scriitorii care s-au ocupat de opul lui Priscus, explică, ei care e
limba ausonică? Nielbuhr zice: limba ausonică e româna rustica adică: cea româna poporală, a ţăranilor. Matheas Bell: Priscus
aminteşte de limba Ausonilor, care e cea română sau latină. Otrocotsius (în Origines Hungarorum), care e citat de Bell, zice: Unde
prin limba Ausonilor înteleg limba valahică (adica românească) ca şi limba coruptă.”
Cronicarul povesteşte de mâncăruri ciudate precum turtele de mei, în loc de grâu, miedul în loc de vin de struguri, precum şi
despre obiceiul primirii lui Attila cu “pâine şi sare” de către soţia lui Onogesius.
După întălnirea cu Attila, solii bizantini vor fi invitaţi de către acesta la o cină festivă. Mesele musafirilor au fost plasate în
imediata apropiere a mesei lui Attila. Oaspeţii au fost serviţi pe platouri de argint cu carne şi pâine. Attila însă a mâncat doar
puţină carne de pe un “fund/clopotor de lemn”. În ciuda faptului că musafirii au fost serviţi cu băutura în pocale de aur şi argint ,
Attila a folosit un pahar din lemn.
Priscus precizează că Attila era îmbrăcat foarte modest faţă de musafirii lui “sciţi” care erau împodobiţi cu bijuterii de aur şi pietre
preţioase.
“O masă fastuoasă a fost pregătită, pe tipsii de argint, pentru noi şi oaspeţii barbari ai lui <Attila>. Dar Attila mânca de pe un
platou de lemn şi era foarte chibzuit, în toate privinţele. Pe cand oaspeţii săi beau din cupe de aur şi argint, pocalul său era de
lemn. De asemenea, îmbrăcămintea  lui era simplă şi curată. Sabia de lângă el şi legăturile încălţărilor sale scitice < opinci (?!) > nu
aveau nici o podoaba” ( Priscus – În solie la Attila).
Se pare că şi Attila şi-ar fi însuşit obiceiurile baştinaşilor daci. Este uluitoare asemănarea dintre descrierea făcută de Priscus cu cea
făcută de către Diodor din Siclia,  atingător de masa oferită de către Dromichaites lui Lisimach. Attilla preferă să mănânce pe un
fund/clopotor de lemn decât de pe platouri din argint şi să bea dintr-un pocal de lemn. Legat de această descriere a obiceiurilor
regelui Attila, cărturarul Petru Maior (1756 – 1821) studiind documentul lui Priscus face o observaţie demnă de luat în
considerare.
Hunii au ajuns la hotarele Daciei în jurul anilor 373 d.Chr., reuşind cu timpul să ocupe mari ţinuturi ale ei, adoptând însă o poziţie
de toleranţă faţă de baştinaşi şi chiar convieţuind cu ei. Attila s-a născut în anul 406, mai mult ca sigur în spaţiul dacic. Este posibil
ca Attila să fi cunoscut din copilărie limba ausonică şi prin aceasta să preia unele obiceiuri de la baştinaşi, odata ce la curtea lui
erau toleraţi hunii, goţii şi ausonii.
Dintre musafirii prezenţi la masă, sunt menţionaţi în mod deosebit  conducătorii “ sciţi” care prezenţi la masa regelui hun îşi
afişau cu nonşalanţă bijuteriile de aur şi pietre preţioase, obicei pomenit şi de Herodot referitor la agatârşi, trib dacic antic din
Transilvania.   Este posibil ca la această cină oferită de către Attila să fi participat şi aliaţii lui daci, sau valahi cum vor fi numiţi
ulterior de cronicarii timpului, dar Priscus nu-i aminteşte, nefiindu-i probabil prezentaţi.
În schimb cronicarul bizantin pomeneşte despre un rege al acatirilor pe nume Curidachus.
“ Se întamplase ca Onogesius, împreună cu fiul cel mai mare a lui Attila, fusesera trimişi la acatiri, un neam scitic căzut în
stăpânirea lui Attila din următoarea pricină. Acest neam era condus de mai mulţi sefi, pe triburi şi ginti. Împăratul Theodosius le-a
trimis daruri spre a-i deslipi din alianţa cu Attila şi a-i atrage în alianţă cu romanii. Purtătorii acestor daruri nu le-au împărţit după
rânduiala fiecaruia dintre regii acestui neam.
Astfel Curidachus, deşi era mai vechi în domnie, a primit daruri de rangul al doilea, s-a simţit ofensat şi lipsit de daruri şi a chemat
în ajutor pe Attila împotriva celorlalţi regi. Attila n-a stat mult la îndoială şi a trimis o armată mare, care i-a zdrobit pe unii din ei,
iar pe altii i-a subjugat.
Apoi l-a chemat la sine pe Curidachus spre a împărţi cele câstigate în luptă. Dar de frica să nu cadă într-o cursă acesta a răspuns ca
este lucru anevoios pentru un om să vie in faţa unui zeu, căci dacă nu este cu putinţa ca cineva să priveasca discul soarelui, cu
ochii deschişi, cum ar fi în stare să se uite, fără vătămare, la cel mai mare dintre zei. Astfel Curidachus a ramas în ţinuturile sale şi
şi-a păstrat domnia, iar partea cealaltă a neamului acatirilor a căzut sub stăpânirea lui Attila.”
Părerea unor istorici, păstrată de pe vremea influenţei rusofone, este că acatirii erau un trib situat undeva pe Volga, care în urma
unor lupte duse cu hunii au fost supuşi şi înglobaţi în confederaţia hună.
Numai că două cuvinte din textul lui Priscus, contrazic acest lucru: “acatiri” şi “Curi-Dachus”.
Cuvântul “acatiri” este sinonim cu agatârşi, numele dat de către Herodot dacilor care stăpâneau Transilvania şi Moldova de nord.
Memoria timpului a păstrat numele poporului dac al agatârşilor, Priscus preluându-l sub o forma oarecum deformată.
În schimb numele regelui acatirilor, Curidachus, nu este numele real al conducătorului acestora. Prezentat ca şi un mare rege, de
către huni aceştia l-au botezat folosind doua cuvinte: dachus si kuri. Primul cuvânt este clar că defineşte identitatea de neam al
regelui, dac din neamul agatarşilor. Al doilea cuvânt este însă hunic din familia cuvintelor mongole şi turcice care înseamnă:
adunare, întrunire în sens politic. Acest cuvânt stă la baza termenului de “Kurultai”, Marele Consiliu al Mongolilor, care prin
adunările sale stabileau urmaşul la tronul mongol. Astfel că sensul cuvântului Curidachus poate fi, Marele Consiliu Dacic, respectiv
Conducatorul Marelui Consiliu Dacic.
Priscus prezintă neamul dacilor ca fiind unul foarte divizat “condus de mai multi şefi, pe triburi şi ginti”, asemeni cnezilor şi
voievozilor maramureşeni în timpul ocupaţiei maghiare din Transilvania.
Probabil Curidachus era cel mai puternic dintre aceşti conducatori, fapt dovedit şi prin modul în care a abordat relaţia cu Attila.
Priscus ne povesteste că împăratul bizantin Theodosius al II-lea (408 – 450) a încercat să atragă cu daruri, neamul acatirilor de
partea sa,  ca aliaţi, împotriva hunilor. Darurile făcute acestora însa aveau să provoace discordie între conducătorii lor cea ce va
duce la conflicte razboinice. Curidachus conştient de puterea hunilor, va rezolva problema într-un mod abil,  folosindu-se de
Attila, pentru a-şi elimina adversarii.
Attila va incerca să-l elimine şi pe Curidachus, chemându-l să împartă cele câştigate în urma luptelor duse împotriva celorlalţi
acatiri, dar şiretul rege dac, nu va cădea în capcana întinsă de către Attila, neprezentându-se la întălnirea cu regele hun.
Impresionat de abilitatea lui Curidachus, Attila va prefera să şi-l facă aliat.
În scrieri ulterioare de la sfârşitul mileniului I şi începutul mileniului II, vor mai apare enumeraţi conducători daci, numiţi însă
valahi, aliaţi ai regelui Attila:  Ramung, Konig of Wallachen, “ principele, care stăpânea în Ţara Valahiei, venea având cu el vreo
şapte sute de oaste, tot cavaleri aleşi’’ (Cantecul Nibelungilor), Sigeher of Walaghen <Sigeher al Valahiei>, (Cantecul Nibelungilor),
’’Malduca, domn al valahilor, care se trăgea dintr-un neam foarte nobil ’’(Historia delle azioni d’Attila cognominato flagello di Dio
– D.Gio.  Battista Pitoni), ’’ Rege Maudelos, care era foarte crud, mare, pternic, trufaş, semăna a uriaş, ţinea ţara şi palatul Brahiei
<Valahiei>” (cronica franco-italiana).
Din păcate nu cunoaştem prea multe despre aceşti conducători daci/valahi, chiar numele lor ne parvin sub o formă deformată,
germanizate sau francizate de către cronicarii timpului.  Ramung, nume conform lui Alexandru Filipaşcu, este prezent în memoria
maramureşenilor sub forma de Romoniţa Robon-ban, Sigeher,  nume dacic Zeget, care se regăseşte în numele capitalei Regatului
Dac, Sarmi – zeget – usa, Malduca, posibil acelaşi personaj cu Maudelos, puternic rege al valahilor care va intra la un moment dat
în conflict cu Attila.
Având şi sprijinul acestora de partea lui, Attila nu va pregeta să se auto-intituleze „Rex Hunnorum, Medorum et Dacorum „.
Continuitate româneasca
Săpăturile arheologice din Ţara Oaşului , de la Ardud, Medieşu-Aurit, Homorod si Sanislău au scos la lumină relicve care atestă
existenta vieţii umane în această regiune încă din Paleolitic. Mai recentele săpături arheologice de la Căuaş au dezvăluit ruinele
unei aşezări preistorice fortificate, care datează de la începutul epocii fierului. Prin metoda geomagnetică sa evidenţiat existenţa
a 130 de case şi a unui sistem de fortificaţii defensive, extrem de sofisticată pentru acele vremuri. Săpăturile făcute în incinta
aşezării au scos la suprafaţă printre altele, cinci statuete zoomorfe, patru tauri şi un vas de ceramică. Aşezarea a fost datată ca
vechime în urmă cu 3500 de ani. Tot în această zonă, în anul 1982, la Hotoan, comuna Căuaş, sau descoperit un numar de 500 de
monede dacice de argint, care se pare, că, o parte din ele au disparut, sau, au fost facute pierdute.
În localitatea Medieşu Aurit, localitate aflată la 22 km de municipiul Satu-Mare s-a descoperit cel mai mare centru de olărit din
Europa. În urma săpăturilor efectuate şi a măsurătorilor geomagnetice au fost identificate un număr de 100 de cuptoare dacice,
răspândite pe o suprafaţa de 30 de hectare, vechi de peste, 2000 de ani.
Cuptoarele erau folosite la fabricarea vaselor pentru provizii, aceastea având un diametru considerabil, de peste doi metri
Tot aici în anul 1903 au fost descoperite , pe câmp, un număr de 107 de monede de argint.
Se pare că aici a existat o comunitate dacică puternic dezvoltată din punct de vedere economic, cu un centru meşteşugăresc
impresionant. Acestă comunitate dacică devenită valahică va stăpâni, timp de 1000 de ani aceste ţinuturi, pâna între anii 1205 –
1215 când cu ajutorul regelui maghiar Andrei al II-lea (1205 – 1235), cetatea şi ţinutului Medieşului Aurit (Megyes) vor fi luate de
la români şi trecute ca donaţie unui nobil maghiar. Acest fapt este dovedit, ulterior, prin existenta unor documente papale emise
în anul 1377, atingător de cetatea şi districtul Medieşului Aurit. În urma cererii unei nobile doamne Caterina, văduva răposatului
Simion se menţionează că cetatea şi districtul Medieşului fuseseră odinioară proprietate a românilor, cândva înaintea celui de-al
patrulea Conciliu General de la Lateran (1 noiembrie 1215) .
Recent arheologii sătmăreni şi cei ucrainieni au efectuat săpături la cetatea dacică de la Malaia Kopania, descoperită recent şi
aflata la 20 km de graniţa cu Romania. Aici sa descoperit una din cele mai mari cetăţi dacice din zona, aceasta întinzându-se pe o
suprafaţă de circa 3 hectare. In vecinătatea ei , pe vârful unui deal, au fost descoperite 70 de morminte dacice. Cimitirul de la
Malaia Kopania este cel mai mare cimitir dacic descoperit până în prezent. Conform şeful Secţiei Arheologie din cadrul Muzeului
Judeţean Satu Mare, Robert Gindele: „Este vorba despre un cimitir de incineraţie, în care am descoperit până acum zeci
de morminte. Defuncţii au fost puşi pe rug, osemintele calcinate depuse în urne şi îngropate în pământ. În mormintele de femei au
fost descoperite bijuterii, fibule, catarame, inele şi verigi, în timp ce în mormintele bărbaţilor au fost descoperite arme, printre care
şi unele foarte spectaculoase, precum spade îndoite, o armă specială numită sica – un fel de sabie cu un singur tăiş, pinteni, vârfuri
de lance şi alte obiecte. Descoperirea este cu atât mai importantă cu cât ritualul de înmormântare al dacilor este foarte puţin
cunoscut, la Malaia Kopania descoperindu-se mai multe morminte decât au fost descoperite vreodată în tot arealul Marii
Dacii!”.
Mormintele datează din perioada lui Burebista, fiind descoperită şi o monedă grecească din argint din acea perioadă. Până acum,
în cetatea de la Malaia Kopania au mai fost descoperite şi urmele unui atelier de turnat fier, inclusiv bucăţi de fier neprelucrat
care urmau să fie topite, o monetărie şi un atelier de confecţionat râşniţe pentru măcinatul grâului.
 
Tot în perimetrul cimitirului dacic au fost descoperite şi obiecte  de aur, un colan şi o brăţară. Colanul era purtat la gât, fiind
alcătuit din trei sârme groase de aur şi capete de îmbinare lucrate foarte minuţios. Greutatea bijuteriei găsite este de circa 400 de
grame; probabil că în starea completă depăşea un kilogram. Brăţara este ornamentată prin şiruri globulare şi are o greutate de
peste 70 grame.
 
În cele 6 morminte dacice intacte au mai fost descoperite catarame de centuri, săbii, vârfuri de lance, zăbale cu psalii, pinteni de
călărie. Cataramele impresionează prin executia lor cu decoruri vegetale şi animale.
Este posibil ca această cetate dacică să fie mult căutata, Dacidava, cetate poziţionată de către Ptolemeu,  în nord-vestul ţării.
Ţara Oaşului şi ţinutul Sătmarului nu au fost ocupate de către romani, rămânând libere şi independente, conduse de dacii mari;
populaţia de aici interacţionand în decursul timpului cu tăvălugul popoarelor migratoare.
La sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul secolului al X-lea, regiunea a facut parte din Voievodatul lui Menumorut, care a avut
cetate de scaun la Satmar (Castrum Zotmar), cucerită de către maghiari după lupte sângeroase care au durat trei zile, dupa cum
menţionează Cronicarul Anonim, datare aproximativă în anul 905.
Vechile Letopiseţe Românesti atestă existenţa acestei „ţări” (Simeon Dascălul, versiune după Cronica lui Grigore Ureche). Oaşul
este una dintre primele formaţiuni prefeudale româneşti ,menţionată în cronicile maghiare la începtului secolului al XIII-lea, ca
formaţiune administrativă de sine stătătoare – comitat, cu toate că este cea mai mică “Ţara” din Ardeal. ( “Districtus seu contrata
AVAS” ).
În anul 1006 în jurul oraşului Satu-Mare (Catrum Zotmar), regina Ghizela (985 – 1060) , soţia lui Stefan I (977 – 1038) a aşezat
primii colonişti teutoni. Imediat în aproprierea oraşului Satu-Mare vor fi aşezati colonişti germani care vor înfiinţa localitatea
Mintiu (din maghiarul Nemeti = nemţimea). Numele localitatii în limba româna va fi preluat din a doua parte a cuvântului maghiar
“meti” şi adaptat limbii româneşti “mintiu”. Tot la fel vor mai fii botezate cu acest nume şi alte localităţi care au fost colonizate de
către saşi, precum : Mintiu din Jud.Bistriţa – Năsăud, Mintiul Gherlii, jud.Cluj şi Mintia, Jud.Hunedoara. Ambele localităţi, Sătmar
şi Mintiu vor fi ridicate la rangul de oraşe regale, existând independent una de cealaltă. Abia la 29 decembrie 1712, cele două
oraşe se vor uni sub numele de Sătmar – Mintiu (Szatmar-Nemeti).
Între anii 1141 – 1162 în timpul regalităţii lui Geza al II-lea vor mai fi aduşi coloni saşi care vor fi aşezaţi în zona oraşului Satu-
Mare, cu scopul apărării cetăţii şi a graniţelor estice. În această perioadă este atestată prima localitate din Ţara Oaşului, satul Tur,
localitate aparţinătoare azi de Negreşti Oaş. Aşezarea este menţionată într-un act de donaţie al regelui maghiar: „mănăstirea
slăvitei născătoare de Dumnezeu şi pururea fecioară Maria, pe care a întemeiat-o comitele Kulchey < la origine probabil, Culcean>
lângă răul Someş,…Tur, al căror prim hotar se îndreaptă cu Bechy prin râul… Sebespatak la izvorul lui Ered şi … dealul… de acolo
pe lângă Talnok, < Talna – afluent al râului Tur) de acolo la Filesd”
În jurul anului 1169 sunt menţionaţi fii lui Paul, Ieronim şi Corneliu din ţinutul Sătmarului în urma unui conflict survenit între
aceştia şi călugării unei mănăstiri situată pe malul răului Someş :’’ După moartea, …. Regelui <Geza> fii lui Paul, Ieronim şi
Corneliu, fiii maiei, au alungat din mănăstire pe abate, au pustiit mănăstirea şi au jefuit-o de toate bunurile. Drept acea domnul
Luca, episcopul de Strigoniu, i-a afurisit şi cu voia regelui Stefan, fiul lui Geza, a facut ca ei a fie cunoscuţi ca afurisiţi în tot
regatul ‘’ (Documente privind istoria României din veacul XI, XII si XIII). Care a fost cauza  neîntelegerilor survenite, mai mult ca
sigur pretenţiile financiare ale abatelui faţa de supuşii lui. În acelaşi document apar şi numele a catorva sate din ţinutul Satu-
Mare : Tur, Apa, Iazul, Sard, Hodoş şi Zerend. După doisprezece ani de la aceste evenimente, în anul 1181,  Petru şi Konchi, fii lui
Petru şi Achileus, fiul lui Achileus, fug pe de moşia mănăstirii în nordul ţării, probabil în Ţara Oaşului. Urmare acestui gest, regele
Bela III i-a masuri pentru prinderea lor şi aducerea înapoi la mănăstire. Interesant este numele unuia dintre tăranii revoltati,
Achileus, nume de origine greco-romanică. De altfel în documentele maghiare va mai aparea frecvent şi numele Antonius, purtat
frecvent de bastinaşii transilvăneni, dovadă a origini lor latine.
Tot în anul 1181 este prima atestare documentară a existenţei comitatului Satu – Mare, in fruntea căruia era comitele Nicolae.
În jurul anului 1199, Maramureşul şi Ţara Oaşului sunt  menţionate ca şi terenuri regale de vânătoare ale regelui maghiar Imre
(1196 – 1205).
Comitatul Satu-Mare şi oraşul Satu-Mare vor cunoaşte o puternică dezvoltare economică şi administrativă în secolul XIII – XIV,
obţinând o serie de privilegii regale în anii 1230, 1264 si 1291 când primeşte dreptul de a oraganiza în fiecare zi de lunea târg.
În timpul invaziei mongole din anul 1241, cetatea de pământ a oraşului Satu-Mare a fost distrusă de către mongoli.
Dezvoltarea oraşului şi facilităţile economice şi comerciale vor atrage ţărănimea care dupa încercări nereuşite de a pătrunde şi a
se aşeza în zona oraşului,oraş regal închis, vor primi abia în anul 1332, dreptul de se stabili în zona, contribuind ulterior la
cresterea economica a oraşului şi ţinutului.
O FAMILIE ROMÂNEASCĂ NOBILIARĂ DIN ANUL 1326 – CNEZII BÂRSAN
În lucrarea “Istoria României în date” apărută în anul 2010 la Editura Enciclopedică şi având ca autori un select colectiv coordonat
de Dinu C. Giurescu se menţionează la pagina 42 despre existenţa, la anul 1334, a unui oarecare “Allexandro Moldaowicz,
presupus locuitor al Băii (numit si Moldova, Mulda sau Civitas Moldaviae, …)”.
Ce ştim despre acest personaj, doar faptul ca este pomenit , într-o lucrare numită Codex Diplomaticus Prussicus , apărută în anul
1836, existentă în biblioteca Universităţii Columbia. În text numele personajului este trecut cu litere mici, fiind ultimul dintr-o
înşiruire de nume şi atât, fără să se facă precizarea că a fost locuitor al Băii. Autorii lucrarii improvizeaza după nume , acordându-i
acestui personaj o localizare ipotetică în Moldova, bazându-se doar pe faptul că il chema Moldaowicz.“
Am explicat într-un capitol anterior cum se fac aceste dezinformari şi manipulări de informaţie, atât de cronicari cât şi de istorici.
De ce am menţionat acest lucru ? Aferent prezentării din capitolul anterior conştientizăm că în Maramureş, începând încă din
anul 1270 sunt menţionaţi cnezi si voievozi români. Existenţa lor este însa mult anterioră acestei date. Dar faptul că ei sunt
menţionaţi în actele administrative ale regalitaţii maghiare, cu fapte şi acţiuni, ne conferă dovada existenţei lor, atunci şi anterior.
În ciuda faptului că aceşti cnezi si voievozi, pe care ne permitem să-i re-enumeram: Negrilă, Radomir, Tatomir, Maxim, Crăciun,
Stanislău de Ung, s.a. au existat, ei ,nu sunt menţionaţi nici în lucrarea de mai sus pomenită, nici în alte lucrari care se doresc a fi
carţi de istorie a României.
În ciuda faptului că voi fi acuzat pe părtinire,sau vreo legătură cu cele ce le voi prezenta, sunt nevoit, din motive strict istorice,
atestate documentar să fac prezentarea unui personaj istoric , omis de asemenea din carţile docte ale istoricilor: Stanislău, fiu lui
Leu (Ladislau) Bârsan, fiul lui Stan Bârsan de Bârsana.
Cea mai veche “diplomă” de înnobilare a unui cneaz român de către un rege al Ungariei este din 1326 la 22 septembrie, când
Carol Robert de Anjou, dăruieşte lui Stanislău pentru serviciile sale aduse coroanei, moşia Zurduc: Vrem să ajungă la cunoştiinţa
tuturor, prin cuprinsul scrisorii de faţă, că luand seama la faptele de credinţa şi la slujbele merituoase ale cneazului Stanislău, fiul
lui Stan….. am hărăzit un anumit pământ numit Zurduky (Strâmtura), aflator în districtul Maramureşului, ţinând de dreptul nostru
de danie, împreună cu toate folosinţele şi dependinţele sale, între semnele de hotar şi hotarele dinainte aceluiaşi Stanislău
cneazul (kenezio – în original) şi prin el, moştenitorilor săi şi urmaşilor moştenitorilor săi, pentru a-l stăpâni, a-l ţine şi a-l avea cu
drept deplin, de necurmat … (Diplome Maramureşene din sec. XIV si XV, pag. 7).

Blazonul familiei Bârsan

Stanislău este unul din cnezii maramureşeni care pentru faptele şi serviciile lui aduse regelui va primi ca donaţie mosia Zurduk,
din nordul Maramureşului, care cuprindea satele: Bârsana, Strâmtura, Onceşti, Corneşti, Năneşti şi Fereşti. În diploma emisă în
anul 1326 se menţionează şi numele tatalui său Stan (Stanislău).
Care au fost însa aceste servicii si fapte menţionate de diplomă?
În anul 1324 tătarii aliaţi cu moldovenii vor intra în Transilvania, devastand cu preponderenţa Ţara Maramureşului. Cnezii şi nobilii
maramureşeni , printre care şi Stanislău Bârsan vor participa cu contingente armate alături de oastea regală a lui Carol Robert.
Bătălia finală se va da undeva în nordul Maramureşului. Invadatorii vor fi infranţi şi parte din ei alungaţi peste Carpaţi în Moldova,
parte din ei vor rămâne pe câmpul de luptă. Cronicile timpului menţionează în jur de cca. 30.000 de morţi din partea tătarilor şi
moldovenilor. Urmare a acestui ajutor mulţi dintre cnezii şi voievozii maramureşeni vor fi înobilaţi şi impropietăriţi cu moşii de
către regele maghiar.
Ce a însemnat această împropietărire şi care au fost aspectele ei şi conjuctura în care s-a facut , scrie Alexandru Filipaşcu în
lucrarea sa “Istoria Maramureşului “ : Faţă de aceste concesii, fruntaşii români au fost recunoscuţi de nobili donatari ai coroanei
ungare, cu dreptul de a fi judecaţi numai de rege, precum şi respectarea autonomiei şi a organizaţiei voievodale şi cneziale.
Pentru aceasta însă trebuiau să plătească regelui jumătate din a 50-a parte după vitele supuşilor lor, iar jumătate constituia
venitul lor („medietatem collectarum quinquagesimalium”, cf. ib. nr. 45). Printre cei ridicaţi la treapta nobiliară îi găsim pe
voievozii Ştefan din Cuhea, Seneslau din Dolha şi Crăciun din Bilca, apoi pe cnejii Seneslau din Bârsana, Bogdan şi Iuga, fiii lui
Ştefan, Ion şi Ştefan, fiii lui Iuga, Maxim din Iloşva, Giula şi fiii săi din Giuleşti, Drag şi Dragoş din Bedeu ş.a. înnobilarea aceasta n-a
adus nici un câştig material fruntaşilor maramureşeni, deoarece în locul moşiilor regale ce trebuia să li se doneze, li s-au donat
propriile lor moşii, pe care în baza dreptului valah le stăpâneau din moşi-strămoşi; iar ridicarea propriu-zisă la nobilat n-a fost
altceva decât o asimilare a gradelor de voievozi şi cneji cu gradele corespunzătoare din ierarhia feudală. Ceea ce au primit în plus
au fost doar nişte diplome scrise pe piele de câine, însoţite de blazoane strălucitoare, care până azi constituie aşa-zisa „fală mare
în traistă goală” a maramureşenilor. Se introduce astfel în Maramureş o administraţie mixtă feudovalahă, având ca organ suprem
de conducere congregaţia voievozilor şi cnejilor, prezidată de comitele suprem („praesen- tibus homine comitis ac Kenesis terrae
Maramorisicnsis… convocatus omnibus kenesiis terrae praedictae et vicinis commetaneis suis”, cf. ib. nr. 13 şi 14).”
*
În decursul timpului această familie va mai fi pomenită destul de des în documentele cancelariei regale pentru serviciile sau
deserviciile (!) făcute regilor maghiari.
În diploma emisă în anul 1345, la 28 decembrie se mentioneaza mai pe larg despre ascendenţa şi descendenţa familiei Bârsan:
Noi Ludovic, prin îndurarea lui Dumnezeu, rege al Ungariei, prin cuprinsul <scrisorii> de faţa aducem la cunoştiinţa tuturor cărora
se cuvine că noi am lasat cnezatul de Zorwazou (Sarasău), cu toate veniturile sale lui Opriş şi Mariş, fii lui Codrea, voievodul, de
asemenea lui Stan, fratele aceluiaşi Codrea, si lui Mic, fiul aceluiaşi Stan , le-am îngăduit , de asemenea , să îl ţină şi să îl aibă cu
acea putere şi condiţiune, aşa cum se arată şi se cuprinde în scrisoarea privilegeală a preastrălucitului principe domnul Carol,
odinioară vestitul rege al Ungariei şi vrem şi am poruncit ca aceaşi scrisoare privilegială a tatălui nostru să rămâna în tăria,
puterea şi statornicia ei, în care se afla acum, şi vrem ca ei să fie aşezaţi şi puşi cu drept deplin, în posesiunea pomenitului cnezat
şi a folosinţelor sale, între vechile hotare…. (Diplome Maramureşene din sec. XIV si XV, pag. 23).
Regele maghiar Ludovic I (1342-1382) confirma dreptul de moştenire al familiei Bârsan, drept acordat de regele Carol Robert de
Anjou (1308 – 1342) în urma participarii familiilor lui Opriş si Mariş, fii lui Codrea şi a lui Mic, fiul lui Stanislău Bârsan la luptele cu
tătarii din anul 1345.
În aceasta diploma aflăm despre rudele lui Stanislău Cneazul. Este menţionat fratele său Codrea, numit Voievod, probabil al
cnezatelor Sărăsău si Zurduk, ţinând cont că fii lui, Opriş şi Mariş au fost înobilaţi cu titlul de cnezi de Sărăsău. Mai este menţionat
şi unul din fii lui Stanislău, pe nume Mic. Se poate observa că numele sunt de factura slavă, maghiară şi română. Numele lui
Stanislău este posibil slav, cel al copiilor lui Codrea, Opriş şi Mariş sunt româneşti, iar cele a lui Codrea si Mic sunt prezentate în
original sub forma tradusă, respectiv: Codrea = Erdew , Mic = Miculas (respectiv Nicolae).
*
Bunele relaţii ale regelui Ludovic I al Ungariei cu familia Bârsan îl determină pe acesta să emită o noua diploma de confirmare a
dreptului de moştenire al familiei. Este mai mult ca posibil ca la acea dată Cneazul Stanislău să fi trecut in randul celor drepţi,
deoarece este pomenit în plan secundar, după fiul său.
În diploma emisă în anul 1346, la 9 aprilie, se menţionează: Noi, Ludovic, din îndurarea lui Dumnezeu, rege al Ungariei, dând de
ştire facem cunoscut , prin cuprinsul scrisorii de faţa, tuturor cărora se cuvine că Mic Românul <Olachus –în original) , fiul lui
Stanislaus, fiul lui Bârsan venind în prezenţa maiestătii noastre în numele său şi a lui Neagu, Manea şi Radu, fraţii săi ne-a arătat
un privilegiu al domnului Carol, cândva vestitul rege al Ungariei, tatăl nostru de bună pomenire, privilegiu care era întărit cu
pecetea sa, pierdută din întâmplare în părţile Munteniei, şi care continea donaţia unui pamant numit Zurduky (Strâmtura),
cerându-ne cu smerenie, în numele său şi al zişilor săi frati, să acceptam acest privilegiu patern care conţine donaţia zisei moşii şi
să ne învrednicim a-l înstări, din bunăvoinţa noastra regească.
Asadar noi , plecand urechea la cererile acestora, acceptăm pomenitul privilegiu al tatălui nostru, introdus cuvânt cu cuvânt în
scrisoarea de faţă, pentru ei şi urmaşii lor, că el a fost emis în mod corect şi leguit pentru donarea pomenitei moşii.
Însă lămurim mai impede un singur articol din pomenitul privilegiu părintesc pus în mod neclar, adică cel cu privire la scutierea
<de dări>, astfel incăt acelaşi Mic şi fraţii săi, precum şi moştenitorii lor să trebuiască şi să fie ţinuţi să se supună judecaţii şi
jurisdicţiei noastre regesti precum şi a celorlalţi judecatori obisnuiţi ai ţării, la fel cu ceilalţi nobili ai regatului nostru, iar prezenta
scrisoare vom pune sa fie redactată sub formă de privilegiu al nostru, de îndată ce ne va fi returnată. (Diplome Maramureşene din
sec. XIV si XV, pag. 24-25).
Documentul ne prezinta adevărata naţionalitate a lui Mic si a familiei lui, cea de români, deoarece în textul latin este prezentat
drept Myk Olachus (Mic Românul). În acelaşi act ne mai sunt prezentaţi şi fraţii cneazului, Neagu, Manea si Radu (sau Rad).
Este interesant faptul că în document se pomeneşte despre pierderea unei peceţi de către regele Carol de Anjou în expediţia lui
dezastruoasă din Ţara Românească , condusă la acea vreme, 1330, de către Basarab I; pecete cu care s-a legalizat prima diplomă
emisă la 1326 pentru Stanislău Cneazul.
Acest document emis în 1346 ne indica un inceput de conflict dintre familia Bârsan şi regele Ladislau I. În diploma acordată de
Carol Robert de Anjou, la 1326, Stanislău era scutit, în urma serviciilor lui de “dări” către coroana maghiară. Aceasta “diplomă-
reconfirmare” a dreptului de proprietate a moşiei exclude dreptul câştigat, si obliga familia la plata unor “dări” către rege.
Totodata pierd dreptul de a fi judecaţi “expres” numai de către rege, fiind puşi la latitudinea oricarui judecator al curţii.
Ce a determinat această răcire a relaţiilor dintre familia Bârsan şi regele maghiar Ludovic I ?
Cercetând cu atenţie documentele vremii vom afla care a fost cauza acestei defectiuni aparute între cele două părţi.
Moşia Zurduk a urmaşilor lui Stanislău, era situată în nordul Maramureşului cuprinzând satele Bârsana, Strâmtura, Onceşti,
Corneşti, Năneşti şi Fereşti. Dacă ne uităm cu atenţie pe o hartă constatăm că în imediata apropriere a cnezatului se află
localitatea Cuhea, reşedinţa voievodatului lui Bogdan, viitorul domn al Moldovei. Este mai mult ca sigur că cnezatul lui Mic
Românul făcea parte din voievodatul lui Bodan, cea ce îl punea în situatia de vasalitate cu acesta.
Începând din anul 1335, Bogdan de Cuhea. va incepe o lupta de obţinere a unei independenţe administrative faţă de coroana
regală maghiară. Conflictul va duce la decizia regelui maghiar Ladislau I de a-l muta pe voievod din Maramureş în Ungaria, pentru
a putea fi mai uşor de supravegheat. Este mai mult ca sigur că familia Bârsan să fi fost implicată în acest conflict, pierzând, dupa
cum este menţionat în diplome, diferite drepturi.
Bogdan Vodă avea să-şi continue lupta de subminare a autorităţii regale maghiare, întrand în conflict deschis şi cu familia
cneazului Dragoş de Bedeu, ai căror urmaşi vor fi domni ai Moldovei ( Dragoş Voda, Dragoş II, Sas si Balcu).
Între anii 1342 – 1343 , Bogdan va fi din nou pe lista neagră a regelui maghiar datorită contestarii de către Voievod a suveranitaţii
regale.
Aceste conflicte se acutizează mai ales după încredinţarea de către regele Ladislau a conducerii mărcii Moldovei lui Dragoş (Voda)
(1347).
Este mai mult ca sigur ca familia Bârsan a fost implicată în aceste frământări, fapt privit şi în perspectiva evenimentelor ce vor
urma în decursul timpului.
*
Prin documentul emis la 13 aprilie 1346 se face o copie legalizată după scrisoarea de donaţie a regelui Ludovic, emisă al 9 aprilie
1346, de către Blasiu prepozitul si conventul Bisericii Sfintei Cruci din Lelesz în care se precizează că: … aducem la cunoştiinţa
tuturor cărora se cuvine că Mic Românul, fiul lui Stanislău, fiul lui Bârsan, venind înaintea noastră în numele său şi al lui Neagu si
Radu, fraţii săi ne-a arătat o scrisoare deschisă a domnului nostru Ludovic …în care era confirmat un privilegiu …. <Mic> cerându-
ne cu stăruinţa, în numele său şi al zişilor fraţi ai săi, că, având în vedere faptul că el insuşi, temându-se de viitoarele nenorociri,
întâmplari şi de primejdia drumurilor, nu indrăznea ăa poarte cu el într-o parte şi alta această scrisoare, să poruncim să fie
transcris conţinutul ei cuvânt cu cuvânt în scrisoarea noastră deschisă.
Aşadar, aplecând urechea cu bunăvoinţa asupra cererilor drepte, legiuite şi potrivite cu dreptatea ale aceluiaşi Mic Românul şi ale
fraţilor săi, găsind această scrisoare nerasă, neştearsă şi nestricată în vreo parte a ei, am poruncit să fi transcris conţinutul ei,
cuvânt cu cuvânt, în scrisoarea de faţă şi <aceasta> să fie întărită prin punerea peceţii noastre atârnate şi autentice. (Diplome
Maramureşene din sec. XIV si XV, pag. 26).
La înşiruirea numelui fraţilor lui Mic Românul se observa că nu sunt prezenţi decăt doi dintre ei: Neagu si Radu, posibil ca Manea
la acea dată să fi fost déjà decedat.
*
Odată cu moartea regelui Ladislau I, relaţia dintre familia Bârsan şi coroana regală maghiară se deteriorizează, urmaşii lui Radu,
Ioan, respectiv Dragoş şi Laţcu ajungând la un conflict deschis cu Sigismund de Luxemburg, noul rege al Ungariei.
În lipsă de documente nu putem decât bănui prin prisma evenimentelor acelor ani şi a existenţei conflictelor deschise dintre
Dragoş Voda si Bogdan Voda si respectiv, regii maghiari şi Bogdan Voda, cursul istoriei şi implicaţiile pe care le-a avut asupra
acestei familii.
În diploma emisă de către regele maghiar Sigismund de Luxemburg, la data de 21 iulie 1390, acesta desmoşteneşte familia
Bârsan, acordând moşia Zurduk, fiilor lui Sas fostul domn al Moldovei, la randul lui fiu a lui Dragoş Vodă: Drept aceea, noi dorim
<regele Sigismund> să ajungă la cunoştiinţa tuturor, prin rândurile acestei <scrisori> că credinciosul nostru magistru Drag,
comitele de Maramureş, venind în prezenţa maiestaţii noastre în numele său şi al măreţului bărbat Balc voievod, de asemenea
comite de Maramureş, fratele său bun , ne-a arătat o scrisoare privilegială a conventului Bisericii Sfintei Cruci din Lelesz tăiată pe
literele alfabetului, întocmită în legatură cu rehotârnicirea şi osebirea hotarelor unei moşii a lor numită Bârsana , avută în zisul
comitat al Maramureşului făcute pentru ei în chip legiuit, cu cuprinsul de mai jos, rugând de aceea maiestatea noastră, în numele
său şi al zisului său frate, ……. că, socotind încuviinţată şi primită această scrisoare şi punând să fie copiată cuvânt cu cuvânt în
scrisoarea noastră privilegială, întărind-o pentru ei şi pentru moştenitorii lor, să ne învrednicim a o consfinţi pentru ca să aibă
putere vesnica. (Diplome Maramureşene din sec. XIV si XV, pag. 138-144).
Dovadă că familia Bârsan a participat la nesupunere împotriva regilor maghiari şi s-a aliat cu Bogdan Vodă, rezulta din modul ei de
pedepsire. În urma conflictelor dintre Bogdan Voda şi coroana maghiară , acesta trece în Moldova şi se proclama conducator al
acestui teritoriu românesc. În urma acestui afront regele maghiar Ladislau I acordă toate moşiile lui Bogdan Vodă, urmaşilor lui
Dragoş Vodă, fost conducator al mărcii instituite de către coroana mahiară în Moldova; pedeapsă aplicată şi familiei Bârsan în
favoarea familiei drăgoşeştilor.
Nu se stie ce s-a intamplat cu descendenţii familiei, ramura Stanislău, este mai mult ca sigur că ei au emigrat spre alte teritorii
româneşti din Transilvania, Moldova si Ţara Româneasca, tinand cont că numele de Bârsan este răspândit în întreg spaţiul
românesc.
Din familia Bârsan se vor genera şi alte familii cu vechime atestată precum: Bârsanescu, Hodor, Cosma, Cozma, Corui, Ghergheş,
Codrea, Uglea, Buftea, Bizău, Balaj, Mihalca, Rad, s.a.
*
Ramura Codrea a familiei Bârsan va incerca o împăcare cu regele Sigismund de Luxemburg.
În diploma emisă de catre Sigismund de Luxemburg în data de 6 aprilie 1407 se menţioneaza: Noi Sigismund, din îndurarea lui
Dumnezeu, rege al Ungariei, Croaţiei …. dăm de stire … că venind în prezenţa maiestătii noastre credincioşii noştrii, nobilii bărbaţi
Mihai , fiul lui Opriş şi Mihail, fiul lui Luca de Apşa, au relatat, în numele lor, cu durere, în ce fel, în trecut, ….. scrisoarea priviligială
de danie a domnului … Ludovic, regele Ungariei …. , date cu generozitate, întocmite şi emise pentru aceşti nobili Mihai, fiul lui
Opriş, şi Mihai fiul lui Luca …. fură arse , din nenorocire, în casele acestor nobili, laolaltă cu alte drepturi numeroase ale aceloraşi
nobili întocmite în legatură cu pomenitele porţiuni de moşie ale lor, între celelalte bunuri ale acestor nobili pierdute <sau>
transformate în pradă, datorită incendierii şi răului dinainte gândit săvârşit de unii rivali necredincioşi ai noştrii şi ai ţării noastre a
Ungariei şi invadatori din Moldova care se purtau ca nişte tâlhari;prin mijlocirea acestei scrisori privilegiale , pomeniţii nobili
ţinuseră, avuseră şi stăpânisera până acum, în pace şi tihna înainte menţionatele porţiuni de moşie ale lor.
Şi cu toate că pomeniţii nobili, credincioşii noştrii, fuseseră şi sunt, de multa vreme şi de multi ani trecuti la rând, în stăpânirea
adevarată şi efectivă a ziselor bunuri, drepturi şi apartenenţe ale lor, totuşi se temeau pomeniţii nobili ca nu cumva, din pricina
arderii unei astfel de scrisori prililegiale şi datorită lipsei drepturilor şi înscrisurilor lor, ei să fie tulburaţi şi asupriţi în viitor. În
legătură cu expunerea şi relatarea arderii pomenitei scrisori privilegiale … au cerut cu smerenie şi cu cucernicie înalţimii maiestaţii
noastre, nobilii şi credincioşii noştrii pomeniţi, ca să ne învrednicim mai cu indurare, făcându-le un hatâr osebit , a-i păstra în
drepturile porţiunilor lor de moşie, aşa cum îi păstrase pomenitul domn Ludovic, regele pe aceaşi nobili, fără a ţine seama de
arderea pomenitei scrisori şi de lipsa pomenitelor drepturi, si a ne invrednici să dăm pomenitele trei parţi din amintita moşie Apşa
de Jos, laolaltă cu drepturile lor de proprietate şi cu toate apartenenţele lor, aceloraşi nobili şi moştenitorilor lor precum şi
tuturor urmasilor, cu titlu de noua danie, iar în legătură cu acestea să dăm o nouă scrisoare de danie.
Prin urmare, noi, după ce am descoperit adevărul celor de mai sus şi am fost lamuriţi îndeajuns……, în legătură cu arderea
pomenitei scrisori şi după ce am luat seamă la credincioasele slujbe, prin care pomeniţii nobili s-au străduit, în imprejurări
prospere şi potrivnice, să fie pe placul nostru şi al coroanei pomenitei noastre ţări, şi vor fi pe plac şi în viitor, ascultând cu evlavie
regească şi încuvintând deopotriva dreptele şi potrivitele cu legea rugăminţii ale aceloraşi nobili Mihail, fiul lui Opriş şi Mihail , fiul
lui Luca , am dat, am dăruit şi am hărăzit în veci aceleaşi trei porţiuni de moşie din Apşa de Jos, ca porţiuni de moşie ale lor, cu
drepturile lor de proprietate şi cu toate apartenenţele lor, aceloraşi nobili Mihail, fiul lui Opriş si Mihai , fiul lui Luca precum şi
tuturor moştenitorilor şi urmaşilor lor…. (Diplome Maramureşene din sec. XIV si XV, pag. 193-195).
În virtutea invocării pierderii diplomei (prin ardere criminală) acordate lui Opriş în anul 1345, fiul acestuia Mihail solicită un nou
certificat de atestare a proprietăţii lui în localitatea Apşa de Jos. Cronica aminteşte foarte bine de conflictul care a existat intre
familia Bârsan şi coroana regală în perioada afirmării independenţei lui Bogdan Vodă. Moşiile le-au fost atacate, devastate , date
pradă focului iar oamenii lor fideli, luati prizonieri sau ucişi. Din text reiese că este posibil ca doar o parte a familiei să fi trecut de
partea lui Bogdan Vodă, intrând în defecţiune cu cealaltă parte a familiei.
Mihail, fiul lui Opriş, face precizarea că aceste documente au dispărut ca urmare a: incendierii şi răului dinainte gândit săvârsit de
unii rivali necredincioşi ai noştrii şi ai ţarii noastre a Ungariei şi invadatori din Moldova care se purtau ca nişte tâlhari…
Este posibil ca o parte a familiei Bârsan să se fi refugiat în Moldova, ca aliaţi a lui Bogdan, ei fiind pomeniţi în cronică ca acei
invadatori din Moldova, întorşi , pentru un moment în Maramureş, pentru a-şi regla unele “conturi” legat de proprietaţi, bunuri si
bani, cu cealaltă ramură a familiei supusă regelui maghiar.
Mai este posibil ca acei invadatori din Moldova să fi fost parte a familiei Dragoş, alungaţi din Moldova de succesorii lui Bogdan
Vodă , care au atacat şi devastat moşiile familiei Bârsan ca urmare sprijinului acordat de către acestia lui Bogdan Vodă şi urmaşilor
săi.
În urma cercetarilor făcute de oficialii coroanei regale se realocă dreptul de proprietate asupra moşiei, lui Mihail, fiul lui Opriş;
“oficialii regali” nu uită sa mentioneze, în zeflemea, că li se face un hatâr osebit.
Aceste şicanari ale românilor facute de către maghiari vor duce pâna la pierderea de către adevaraţii bastinaşi a oricaror drepturi
în cadrul Regatului Ungariei şi a Voievodatului Transilvaniei, nerecunoscându-se nici măcar statutul de naţie.
*
Totuşi în anul 1408 se produce o răsturnare de situatie. Regele maghiar caută o împacare cu ramura Stanislău a familiei Bârsan.
Care a fost motivul acestei noi alianţe, nu putem să-l aflam decât prin analiza evenimentelor istorice.
Regii maghiari au căutat în tot timpul să-şi reia suveranitatea asupra Moldovei, atât prin mijloace diplomatice cât şi pe cale
armată. Sigismund de Luxemburg avea să ocupe Moldova în anul 1395. Hărţuită de către oştile lui Stefan I al Modovei, nepotul lui
Bogdan, armata maghiară se va retrage spre Transilvania. Atacată în forţa de către moldoveni , aceştia vor obţine o victorie de
mare prestigiu la Hîndau (Chindăoani, lânga Târgu Neamţ). Din acest an regele Sigismund de Luxemburg va suferii înfrângerii
succesive, pe toate fronturile, fiind pus în situaţia de a fi contestat ca rege al Ungariei, fiind chiar inchis de proprii lui supuşi.
Pentru a-şi rezolva situatia ingrată, în căutare de noi aliaţi, avea să încerce o noua mediere a relaţiilor lui cu Moldova şi Ţara
Româneasca, precum şi cu voievozii şi cnezii ardeleni.
Astfel prin diploma emisă de Petru de Peren, comitele secuilor şi al Maramureşului în data de 11 februarie 1408 se re – confirma
dreptul de moştenire al descendenţilor lui Stanislău Cnezul, asupra moşiei Strâmtura (Zurduk): …. Domnul Sigismund, regele,
stăpânul nostru îndurator a poruncit cu tărie şi cu străşnicie să fie revăzute şi examinate înscrisurile şi orice dovezi de proprietate
ale tuturor nobililor şi altor oameni împroprietariţi, Laţcu şi Dragoş de Bârsana …. cerand să îi fie înfaţişate de către nobili aceste
înscrisuri , venind înaintea noastră au prezentat vederii noastre doua scrisori, una a regretatului domn Carol, regele, emisă în anul
Cuvântului Întrupat 1326, …. întărită cu pecetea sa anterioara, mai mare şi dublă, iar cealaltă a conventului Bisericii de Lelesz ….
ambele sub formă de privilegiu.
Prima dintre acestea, adică scrisoarea privilegială a zisului domn Carol, regele dăduse, dăruise şi hărazise, pentru nişte slujbe
credincioase, lui Stanislău Cneazul, fiul lui Leu, şi prin el moştenitorilor săi şi urmaşilor moştenitorilor săi, un pamănt al său numit
Zurduc (Strămtura), aflător în districtul Maramureşului şi ţinător de dreptul său de danie, împreună cu toate folosinţele şi
apartenenţele sale , sub oricare semen de hotare şi hotare, între care fusese ţinut şi posedat până atunci…… fără a-şi opri vreun
drept asupra lui, ci trecându-l cu totul aşa zisului Stanisău şi a urmaşilor săi, dupa obiceiul şi legea nobililor tării.
Iar cuprinsul celei de a doua scrisori, adica cea a zisului convent, în mod asemănător privilegială, arată că pomeniţii Laşcu şi
Dragoş au fost puşi în stăpânirea zisei moşii Zurdok (Strâmtura), altfel numita Borzanfalva (satul Bârsana) de catre omul regelui şi
al conventului ……
După ce aceste scrisori au fost înfatişate, pomenitii Laţcu şi Dragoş au declarat că ei sunt fii lui Ioan, fiul lui Radu, fiul pomenitului
Stanislau, fiul lui Leu, iar zisul răposat Stanislău, cu alt nume chemat Bârsan, a căpătat de la acel nume Bârsan, ca al doilea nume,
porecla de Borzanfalva (Bârsana), iar ei s-au rugat să se dea îndreptarea potrivită pentru aceste lucruri.
Însă, pentru că din amintitele scrisori reiesea limpede ca numita moşie Zurdok (Strâmtura), altfel numită Borzanfalva (Bârsana) ,
fusese hărăzita în veci de catre domnul Carol, regele, aceluiaşi răposat Stanislău şi urmaşilor săi şi în cele din urma fusese dată în
stăpânire aceloraşi Laţcu şi Dragoş …… fără să se arate un împotrivitor, mânaţi de sfatul preachibzuit al nobililor şi asesorilor juraţi
care sedeau alături de noi, noi lăsăm pomenita moşie deja zişilor Laţcu şi Dragoş şi tuturor urmaşilor lor, aşa cum o cere dreptatea
în temeiul celor spuse şi poruncim să o stăpâneasca în veci, fără a fi ştirbite drepturile altora. (Diplome Maramureşene din sec.
XIV si XV, pag. 202-204).
Din diploma reiese că la acea vreme cei care vor fi re-numiti moştenitori ai Bârsanei sunt Dragoş şi Laţcu, fii lui Ioan, fiul lui Radu si
stranepoţi ai lui Stanislău.
Interesant faptul că din acestă diplomă dispar urmaşii fiilor lui Stanislău: Micu, Manea şi Neagu. Este mai mult ca sigur ca aceştia
să fi avut la rândul lor urmaşi. Totuşi ei dispar din actele maghiare ale timpului. Este mai mult posibil ca aceştia, în urma
conflictelor cu coroana şi administraţia maghiară, să fi emigrat spre alte teritorii româneşti.
În această diplomă apare o neconcordanţă a ascendenţei lui Stanislău, faţa de diploma din 1326. Se face menţiunea că tatăl lui
Stanislău se numeşte Leu, posibil Ladislau, şi nu Stan ca în prima diplomă, specificându-se că acesta a primit numele de la acel
prim Bârsan care avea porecla de Barsan. Cea ce înseamnă că descendenţa era Stan cel poreclit Bârsan, Leu (Ladislau?) Bârsan şi
Stanislău Bârsan.
*
Dar această împăcare nu a durat decât trei ani deoarece prin diploma din 21 aprilie 1411, regele Sigismund de Luxemburg retrage
dreptul de stăpânire a moşiei Strâmtura fraţilor Laţcu şi Dragoş şi o doneaza familiei lui Ioan de Dolha: dăm de ştire prin
scrisoarea de faţă că noi, avand cuvenit respect pentru slujbele preavestite de credinţa, nenumarate şi demnă de laudă, precum şi
pentru sincerele îndatoriri ale credinciosului nostru, cu recunoştiinţa şi sinceritate iubit de noi, Stanislău, fiul lui Ioan de Dolha…..
şi tuturor moştenitorilor şi urmaşiilor lor nişte moşii regesti ale noastre numite Rozaulya (Rozavlea), Sayo (Şieu), Zwrdog
(Strâmtura), Batyz (Botiza), Petrowa (Petrova), Leorgina (Leordina), Rwzkopolanya (Poienile de sub Munte) si Kohnya (Cuhea).
(Diplome Maramureşene din sec. XIV si XV, pag. 220-221).
Care au fost motivele acestei rupturi ?
Mai mult ca sigur că dorinţa de autonomie a familiei nu convenea coroanei regale. Conflictul dintre acestia şi regii maghiari va
continua şi peste timp.
Prin conventul de la Lelesz din anul 1450 se protestează împotriva dreptului de moştenire a moşiei Bârsana, a urmaşiilor lui
Stanislau de Dolha, Mihail si Ambrosiu: au făcut să fie introduşi în stăpânire şi să le fie statornicita în secret şi pe ascuns
<moştenirea> ……de la aceasta urzeală frauduloasă… (lipsa text). (Diplome Maramureşene din sec. XIV si XV, pag. 495). Textul nu
menţioneaza cine erau aceşti contestatari, dar este mai mult decât posibil să fi fost tot urmaşii lui Stanislău.
Matei Corvin intervine abia în anul 1485 , fapt menţionat în diploma emisa la 3 iulie 1485, în conflictul dintre Nicolae, fiul
răposatului Mihai de Dolha şi fii lui Ambrosiu de Dolha, Gheorghe, Ladislau, Ioan si Petru în cazul ocupării de cei din urmă a unor
terenuri ale moşiei în favoarea lor. (Diplome Maramureşene din sec. XIV si XV, pag. 799-800).
Începand din anul 1473 se va relua conflictul dintre familia Bârsan şi familia Dragoş, conflict nestins de peste 140 de ani. Un
descendent al familiei drăgoşeştilor, Nicolae Dragffy de Beltek solicita ca drept de proprietate moşiile: Bârsana, Iza, Apsa de Jos,
Rozavlea, Strâmtura, Şieu, Ruscova, Botiza, Bedeu, Criva Mica, Crăciuneşti, Văralia, Bocicoiu Mare, Vişaiele şi Borşa.
Solicitarea lui este contestată de stăpânitorii acelor mosii, prin documente de proprietate de drept, depuse la cancelaria regală
(Diplome Maramureşene din sec.XIV si XV, pag. 728-729 ~ diploma din 13 martie 1473).
În anul 1480, descendentul lui Nicolae Dragffy, Bartholomeu Dragffy de Beltek, provenit din ramura maghiarizată a familiei lui
Dragoş Vodă solicită din nou acordarea dreptului de proprietate asupra moşiilor mai sus menţionate. Prin raportul conventului de
la Lelesz din 11 august 1480 , comitele Ştefan de Bator, judele curţii regelui Matei Corvin hotăreşte punerea în posesie a celui mai
sus pomenit. Dar această decizie va fi nulă în urma contestaţiilor făcute de catre cnezii stăpânitori ai acelor moşii: atunci Ladislau
de Bârsana , precum şi Vanc Bârsan de Bârsana s-a opus, sub cuvant de împotrivire, unei astfel de introduceri în stăpânire şi de
statorniciri a aceleiaşi moşii Bârsana, de asemenea Iuga de Şieu, s-a opus ….., de asemenea Drăguş, care sălăşuia pe moşia Botiza,
… precum si Ştefan de Vişeu …de asemenea Andreica de Vişeu … de asemenea Petru Pop de Rona de Jos…..(Diplome
Maramureşene din sec.XIV si XV, pag. 774-778 ~ diploma din 11 august 1480 ).
Este posibil ca cei doi mentionaţi cu numele de Bârsan să fie urmaşi a lui Andrei stră-stră-nepotul lui Stanislău Bârsan pe linia
fiului său, Radu.
Conflictul dintre familia Bârsan şi Dragoş va continua , astfel că în anul 1488 se reia procesul de încercare de împroprietărire a lui
Bartholomeu Dragffy de Beltek . În diploma emisă în anul 1488 la 2 mai, de către comitele Ştefan de Bathory în calitate de jude a
coroanei maghiare se solicită înfiinţarea în fata lui a numiţilor: George, Ladislau, Petru şi Nicolae, precum şi pe Ioan, şi pe celălalt
Petru de Dolha, pe Bartholomeu de Veresmarth, Petru Nan de Zlatina, Andrei de Vişeu, cel numit Bârsan şi pe Sandrin de Bedeu
în calitate de pârâti, contra solicitarii lui Bartholomeu de Dragffy, viitorul voievod al Ardealului (1493-1499) !.
Cert este faptul că şi la acea vreme “cel numit Bârsan” avea în proprietate moşia Bârsana, fără a se face specificaţia că după opt
ani cine era cel numit Bârsan: Ladislau sau Vancea. (Diplome Maramureşene din sec.XIV si XV, pag. 836-840 ~ diploma din 2 mai
1488 )
. Între anii 1752 – 1782, administraţia maghiară va solicita tuturor împroprietăriţilor actele de moştenire. În urma verificărilor
făcute s-a stabilit că familia lui Radu, e descendenta lui Stanislău de Bârsana, iar urmaşii lor trăiesc pe posesiunile strămoşilor lor
din Corneşti şi Bârsana (familiile Radu de Corneşti şi Bârsan de Bârsana).
O confirmare a existenţei diferitelor spiţe ale familiei Bârsan este făcută în decursul anilor în diferite zone ale ţării.
Astfel în anul 1508 este pomenită o răscoală în Ţara Făgăraşului condusă de către Bârsan din Ucea.
Între anii 1778 – 1806 este pomenit un paroh, preotul satului Bârsanii, Ionaş din neamul Bârsanescu, printr-o dedicatie foarte
poetica facuta pe o evanghelie:
“Şi ieu fi(i)ca ta Vârvara
M-am socotitu-mă asară
Ce-s din tata Toderaşi
Al tău slugă şi ostaşi
Şi din mamă Todosie
A lui Bârsan familie
Să-ţi aduc un dar frumos
Şi să-l primeşti bucuros
Ce-i pe nume Vanghelie
Primit darul meu să fie
Aşişderea scrietoriul
Preot Bârsan, popa Ionaş
Ce-i la-mpotrivire foarte gingaşi”
*
Dar care este etimologia numelui şi a cuvântului Bârsan.
Ioan Mihalyi de Apşa face afirmaţia, preluată de Mircea Radu (Originea maramureşana a lui Ion Creangă – Memoria Ethnologica
nr.11-13, 2004), că cognomenul preluat de bunicul lui Stanislău, „bârsan” s-ar datora faptului că acesta deţinea multe oi
„bârsane”; fapt care noua ni se pare cel puţin absurd şi ridicol. În acest sens de unde vine numele de „bârsane” la oi?.
Vom incerca să descifram acest nume prin punerea faţă în faţa a trei informaţii:
Prima informaţie:
Se cunoaşte din capitolele anterioare („Getica” lui Iordanes) că gotii, în expansiunea lor au „infuzat” în civilizatia şi cultura
spaniola nume de personalităţi, de toponime şi hidronime, preluate de la populaţia geto-dacă cu care au convieţuit în Dacia.
Astfel apar nume de localitaţi din Spania identice cu cele din ţara noastră precum: Alba (Alba), Alboc (Albac), Argentus
(Argintariu), Balsa (Balşa), Deva (Deva), Ieso (Iaşi) ş.a. Între aceste localitaţi existente pe teritoriul spaniol există şi doua denumite:
Barca si Bursaonenses; pronuntia lor fiind “Barsa” si “Barsaonenses”.
Cuvantul “bursa” defineşte în limba spaniolă termenul de “coajă” sau “scoarţă”.
A doua informaţie:
În diploma emisă în anul 1345, la 28 decembrie, se pomeneşte numele fratelui lui Stanislău: “ Erdew “. Acest cuvand este
traducerea în limba maghiară a numelui Codrea, care este echivalent cu cuvantul maghiar, “erdo” , care înseamnă “pădure” sau
“codru”. În scrisul latin s-a adoptat forma deformată de Erdew.
Cuvantul “erdo” stă la baza denumirii maghiare a Transilvaniei, Erdely, respectiv “ţinut păduros” sau “ţinutul codrilor”.
A treia informaţie:
Teodor Tanco în lucrarea sa Lumea Transilvană a lui Ion Creangă face afirmaţia că Ion Creangă este de origine maramureşeană
(Lumea Transilvană a lui Ion Creangă).
Pe ce se bazeaza autorul carţii mai sus menţionată ?
Între anii 1763 – 1764 în circumscripţia militară din Ilva Mare (jud.Bistriţa – Năsăud) este pomenit un Ştefan Creangă, fiu al
Titianei a Kranki (Titiana a lui Creangă). Acestă femeie, este menţionată în registrele maghiare de impozitare a populaţiei încă din
anul 1748. Statutul ei social o indică ca şi văduvă “eorum viduae” şi moştenitoare ereditară a pământurilor din Maieru “Titiana a
Kranki hic specificati foeni Curus 2. Jure Hereditario posidet in Major “ (Titiana a lui Creangă, aici menţionată, posedă în Maieru,
prin drept de moştenire, un loc de 2 care de fân).
Ulterior, Ştefan Creangă, avea să-şi adauge la numele de Creangă şi cognomenul de “Bârsan”, dorind, să arate că este
descendentul acestei familii.
Înrolat în regimentul grăniceresc de la Năsăud, avea să dezerteze în anul 1764; documentele militare specifică locaţia “fugii” lui:
ausfugitivus in Moldaviam. Trecut în Moldova, Ştefan va genera familia Creangă, fiind stră-stră-bunicul Smarandei, mama lui Ion
Creangă.
Ce ne releva cele trei informaţii?
În afara de faptul că:
-mama lui Ştefan Creangă provenea din familia Bârsan, fie ea din Maramures, fie din spiţele refugiate în Tara Bârsei, fie din cele
din Ţara Făgăraşului;
-familia Creangă din Maieru era familie veche de traditie cu drepturi ereditare de transmitere a dreptului de proprietate a
terenurilor;
-Ştefan Creangă se mândrea cu ascendenţa mamei lui, odata ce îşi acorda cognomenul de “Bârsan”;
-Etimologia numelor Bârsan şi Creangă au acelaşi substrat arboricol : pădure, codru, creangă, coaja sau scoarţa.
Ce putem presupune?
Este cunoscută modalitatea în care se “botezau” la sat ţarani între ei, folosindu-se chiar termeni de “poreclă” uneori de
“batjocură”, legat de caracteristicile fizice a persoanei sau legat de ocupaţie. Astfel si cognomenul de “bârsan” adăugat la numele
iniţial provine dintr-o astfel de botezare “Stan cel numit şi Bârsan” , tradus din termenii tărăneşti în “Stan a lui Scoarţa” sau “Stan
a lui Creangă”.
Posibil ca aceasta familie a avut printre alte activitaţi ocupaţionale şi cele legate de exploatarea şi prelucrarea lemnului, activitate
obişnuita de astfel şi în ziua de azi în zonele montane ale ţării. Această ocupaţie a adus numelui lor apelative, porecle, precum:
de-a lui Codru, de-a lui Scoarţă, de-a lui Creangă, pentru a diferenţia diferitele ramuri ale familiei.
Transmiterea cuvantului de “bârsana” ovinelor este derivată dintr-o alta ocupaţie caracteristica maramureşenilor: creşterea oilor.
Maramureşenii erau mari specialisti în incrucişarea şi selecţia oilor, generand multe rase. Este posibil ca această familie în arealul
cnezatul lor să se ocupe şi de creşterea oilor, căutând să-şi diversifice rasele prin încrucisări multiple cu animale şi din alte regiuni
ale Ardealului, sau chiar din Moldova şi Ţara Românească. În acest comerţ de schimb/încrucişare de animale s-a încetăţenit şi
numele de “oi bârsane”, pentru a face specificaţia originii rasei de oi, de la familia Bârsan din Maramureş.
Transhumanţa, păstoritul în sine în arii de desfăşurare mari, practicat de maramureşeni, şi de alţi păstori ardeleni, aveau să ducă
această rasă şi în ţinuturile Braşovului.
Virgil Şotropa în studiul intitulat „Răboaje din trecut” publicat în Arhiva Someşană Năsăud, no. 4 pomeneşte că în anul 1820:
„Mulţi bârsani iau în arendă munţii şi-şi duc oile la paşuni”. Cine erau aceşti „bârsani” , mai mult ca sigur erau păstori din
Maramureş, care în căutare de locuri de paşunat au luat în arenda terenuri din Tara Năsăudului. În acest caz numele de Bârsan
defineşte o ocupaţie specifică a poporului român, păstoritul.
Octav-George Lecca în lucrarea sa „Familiile boiereşti române” face afirmaţia că numele familiilor boiereşti „sunt proprii,
personale sau derivate de la localităţi. … Numele boierilor s-au format de la localităţi prin adaugarea sufixelor „eanul” sau „escul”
care propriu zis înseamnă din sau de la cutare localitate = de francez, von german, ot slavon.”
Parerea mea este faptul ca fenomenul se prezinta şi invers.
Pentru a argumenta acest lucru ne vom întoarce la primul dintre cei pomeniţi Bârsan, Stan; numele lui este confirmat înca înainte
de anul 1300. Stanislau Bârsan primeşte drept merite la 1326 moşia Zurduk (identificată cu zona localităţii Strâmtura). La acea
vreme nu este pomenită vreo localitate cu numele de Bârsana. Ori în anul 1390 odata cu pierderea moşiilor şi trecerea în
proprietatea dragoşeştilor, se pomeneşte în documente localitatea Barzanfalva , cea ce se traduce din limba maghiară în Satul lui
Bârsan! Este mai mult ca sigur ca familia să-şi fi construit si extins în decursul timpului o comunitate proprie pe teritoriul actual al
Bârsanei, satul fiind identificat cu numele cnejilor conducători. Astfel numele familiei a botezat satul, mecanism frecvent în istoria
noastră.
Legenda populară despre fii Vrâncioaiei ne spune că acestia au primit drept de moştenire de la Ştefan cel Mare, ţinuturile Vrancei
unde au intemeiat şapte sate: Bodeşti, Spireşti, Negrileşti, Spulber, Păuleşti, Nistoreşti şi Bârseşti, numite astfel după cei şapte fii:
Bodea, Spirea, Negrilă, Spulber, Nistor şi Bârsan.
Legendă sau realitate, importantă este însă memoria poporului roman şi asocierea numelui lui Ştefan cel Mare un descendent al
Bogdăneştilor maramureşeni şi numele familei Bârsan, care au fost asociaţi şi vasali lui Bogdan I şi urmaşilor lui. De altfel numele
de Bârsan este fecvent în ţinuturile moldave, cea ce dovedeste continuitatea legaturilor celor doua familii. Constantin C.Giurescu
în lucrarea sa „Istoria Românilor” pune aceste nume de localităţi pe seama unui „moş comun” botezul numelui acestor sate,
respectiv, cea mai bună dovadă a prezenţei maramureşenilor în timpul luptelor duse cu tătarii în timpul lui Dragoş şi după, în
timpul lui Bogdan Vodă, care au dus la întemeierea acestor sate numite dupa întemeietor.
*
G.Bogdan-Duică prezintă în revista “Ţara Bârsei” nr.3 din 1929 un document găsit în ‘manuscriptul nr. 1059 al Academiei Române,
filele 305,306 si 307 se afla un act original, înzestrat cu 18 peceţi şi multele iscalituri ce se vor citi la vale, toate din Ţara
Bârsei.Este un protest contra Sachsenland – ului. Din 4/16 Octombrie 1849. “
Documentul este un apel al locuitorilor Ţării Bârsei, adresat Împaratului Austro-Ungar prin care se protesteaza împotriva:
-formarii unei Tari Secuieşti , pe un teritoriu pe care românii sunt cei mai vechi si numeroşi locuitori;
-supunerii românilor la jurisdicţia săsească;
-formării de districte maghiare în teritoriile în care românii se află într-o majoritate determinantă;
-nereprezentarea românilor în ministerele Transilvaniei şi a Comisariatul Împărătesc de la Sibiu.
De ce am prezentat aceasta informatie deoarece printre semnatari acestei plângeri, sunt pomeniţi şi: Ioan Bârsan, Thoma Bârsan,
preot din Dârste, Dumitru Bârsan, gociman (ardelean din întorsura Buzăului) şi Petru Bârsan, precum şi un Irimie Creangă; dovada
a extinderii ramurilor Bârsan şi Creangă şi în aceste ţinuturi ale Ţării Bârsei.
Deoarece am pomenit despre localitatea Bârseşti din Vrancea (existentă şi la ora actuală) voi face specificaţia că există şi alte
două localitaţi Bârseşti în Gorj şi Vâlcea. De unde au aparut aceste localităţi?.
Octav-George Lecca în lucrarea sa “ Familii boiereşti române” menţionează existenţa unei familii oltene pe nume Bârsescu,
precizand originea acestei familii ca pur oltenească.
Vom prelua textul care prezinta reprezentantii acestei familii olteneşti:
“ În timpul domniei lui Mihnea Voda, 1658, acest domn ucise pe boierii: Pârvu vel vistier , Preda Bârsescu vel agă şi Preda
Brâncoveanu şi alţii, pe un simplu presupus însa nefiind vinovaţi cu nimic”” (Cronica anonimă, Mag.Istor.).
În anul următor (1659), Mihnea îndemnat de dracul a decapitat încă alţi mulţi boieri, printre care era Stroe clucer Bârsescu şi alţi
zece mari boieri ai ţării.
Preda Bârsescu era vel-sluger în anul 1633 sub Leon Vodă şi boier rămas credincios acelui domn.
În anii 1700 şi 1719 trăiau la Craiova urmaşii acestor boieri: Chirca şi Nan Bârsescu. (v.Hurmuzachi, rapoarte). Despre descendenţii
lor nu mai ştim nimic. (Stema: un leu ridicat (lion rampant) <nota de Mateiu Caragiale>.” (acesta este identic cu blazonul familiei
Bârsan din Maramureş ! )
Un alt document excepţional legat de numele Bârsan, îl găsim în jurul anului 1755, când un număr de boieri din Ţara Făgăraşului
sunt chemaţi în faţa fiscului sub imputaţia neplăţii unor dări către Imperiul Austro – Ungar. Redăm hotărârea finală a acestei
judecăţi, act emis de administraţia Împărătesei Maria Teresa, asa cum a fost preluat de Ioan Cavaler de Puşcariu: “Pocesul şi
sentinţa absolutorie a forului producţional din 19 septembrie 1755, în cauza fiscului în contra boerilor din Grid: Bârsan, Popa,
Modarcea, Aldea, Komanitza, Boer, Venitzan s.a. pentru confiscarea moşiilor şi supunerea lor la serviţiile iobagiale,în carea ei,
apărându-se, susţin că drepturile lor boeronale sunt mult mai vechi decât ale fiscului şi in tot casul anteced edictul din anul 1657
care ar îndreptăţii pe fiscul a-I trage sub producţiune (dovedire a nobilităţii); la cea-ce fiscul reprica că boeronatul incusaţilor ori e
o instituţiune străină şi atunci nu are valoare ori e recunoscută prin regii şi principii interni, şi atunci sunt datori a produce de la
aceştia documentele de îndreptăţire, la aceasta duplicand incusaţii, ca principii indigeni cu ocasiunea repetitelor lustraţiuni
cercetându-le dovezile, i-au confirmat în posesiunile lor; în fine dupa acestea toate, forul producţionale respinge actţunea
fiscului.”
Ce putem deduce din acest text este insistenţa sistemului de guvernare austro-ungar de a anula drepturile de moştenire ale
boierilor făgăraşeni, în virtutea negării actelor de proprietate pe care aceştia le aveau de la regii anteriori. Practic autorităţile
austro-ungare urmăreau desmoştenirea românilor şi trecerea lor la iobăgie. Actul însă statuează identitatea acestor vechi boieri,
judecătorii dându-le însă câştig de cauză în virtutea documentelor pe care le deţineau, în defavoarea sistemului fiscal austro-
maghiar.
În finalul capitolului voi mai aminti şi de alţi doi ilustrii descendenti ai familiei Barsan, ramura din Ţara Bârsei:
Zaharia Bârsan (11 ianuarie 1878, Braşov – †13 decembrie 1948, Cluj) dramaturg, poet şi prozator, prim director al Teatrului
National din Cluj în anul 1919, iar ulterior, în anii 1927,1931 şi 1936.
Andrei Bârseanu (n. 1858, Dârste, Brașov; † 17 august 1922, București) a fost un folclorist român, director al ASTREI între anii
1911-1922 şi membru al Academiei Române.
În 1918 devine vicepreședinte al Marelui Sfat Național iar mai apoi al Consiliului Dirigent de la Sibiu.
Andrei Bârseanu este autorul poeziei „Pe-al nostru steag e scris Unire”.

ISTORIA DOBROGEI (din secolul al IV şi pâ nă în anul 1400)

Teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră a fost scena treceriii a aproape tuturor popoarelor migratoare cunoscute de istoria
europeană. Autohtonii daco-geţi s-au apărat uneori bizuindu-se pe forţele lor, alte ori, aşa cum s-a întâmplat în 594 când
generalul Priscus primea ajutorul orăşenilor din Durostorum împotriva slavilor, se alăturau puterii militare a Bizanţului. Când
Constantinopolul făcea abuzuri centralizatoare şi fiscale ei ofereau ajutor adversarilor acestora. În momentele de slăbiciune ale
bizantinilor, rezistenţa era organizată în exclusivitate de obştile săteşti.
În sec. IV Constantin cel Mare a creat episcopate la Tomis, Odessos (Varna), Durostorum, Appiaria, Abrittus (Razgrad), Sexanta-
Prisca (Russe), Novae (Şiştov), Nicopolis, Oescus (Isker), Ratiaria (Arciar), Viminacium (Kostolac), Singidunum (Belgrad) pentru
populaţia existentă în aceste zone.
Primele menţiuni despre Dobrogea le avem prin prisma personalităţilor de înalt rang bisericesc care s-au născut aici. Ne referim la
călugărul Gherman, născut în jurul anului 350, cel care va fi mentorul şi dascălul lui Ioan Cassian. Acesta din urmă se naşte într-o
aşezare situată undeva pe Valea Casimcei, în jurul anului 360. Hirotonisit preot de către papa Leon, va fi trimis de către acesta cu
misiunea de creştinare a popoarele galice. Moare în jurul anului 430, fiind ulterior declarat “sfânt” de către Biserica Ortodoxă şi
“fericit” de către Biserica Catolică.
După moartea împăratului Teodosiu I, Imperiul Roman se împarte în două, între cei doi fii ai împăratului. Flavius Honorius devine
împărat (395-423) al provinciilor din Occident, cu capitala la Ravenna, iar Flavius Arcadius (395-408) al provinciilor din Orient, cu
capitala la Constantinopole. Dobrogea şi provinciile sud-dunărene sunt incluse în graniţele Imperiului Roman de Răsărit.
În secolul al V-lea al erei noastre, în Dobrogea se vor naşte o serie de personalităţi care îşi vor aduce o contribuţie importantă şi,
uneori determinantă asupra istoriei lumii.
Generalul Flavius Aetius ( cca. 390 – 454) s-a născut la Durostorum (Silistra) fiind considerat de către cronicarul Iordanes, ca
descedent a unei tulpini “daco-romane”. Intrat de tânar în slujba imparatului, va fi utilizat de acesta ca garanţie împotriva năvălirii
hunilor în imperiul roman. Aetius va fi pe rând ostatic la Alaric, regele vizigoţilor şi la Rugila ,regele hunilor. Acest lucru îi va
permite să-l cunoască pe Atilla, cel care îi va fi prieten şi apoi duşman înverşunat. În anul 451, la 20 iunie, o coaliţie sub comanda
generalului Flavius Aetius şi a regelui vizigot Theodoric I, învinge în bătălia de pe Câmpiile Catalaunice (Chalons – Franţa) armata
regelui hun Attilla, marcând sfârşitul dominaţiei hunilor în Europa de vest. Aetius va fi asasinat în anul 454 din ordinul împăratului
Valentinian al III-lea, murind în mod ciudat, în acelaşi an cu marele lui rival şi prieten, Atilla. După asasinarea sa, cronicarii îl vor
numi “ ultimul roman”, bătălia de la Campiile Catalaunice fiind de fapt ultima mare bătălie câştigată de imperiul roman de apus.
În jurul anul 470 se naşte în Dobrogea viitorul preot Dionisie Exiguul (sau “cel smerit”). Dionisie este cel care a fixat “cronologia
erei creștine”, Iuând pentru prima oară ca punct de plecare, pentru numărarea anilor, Nașterea Mântuitorului, “începutul
nădejdii noastre” (fixând anul 0 la 754 sau 753 de la Întemeierea Romei). Cronologia sa a fost adoptată încă din sec. VII în Italia,
din sec. VIII în Anglia, în cel următor în Franța, apoi, cu timpul, în toate țările lumii. Dionisie moare în jurul anului 545.
În acest secol, trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea filozoful stră-român Aethicus Histricus, autor al lucrării Cosmografia. Filozoful,
născut la Histria în Dobrogea, utiliza în textele sale un alfabet misterios, alcătuit din 23 de caractere.
Tot în acest secol, trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Dobrogea “cel mai învăţat călugăr scit”, Ioan Maxenţiu. Fericitul călugăr
Ioan Maxenţiu a scris opt cărţi “libelli”, care tratează diferite probleme hristologice şi antropologice şi combate cu tărie
nestorianismul şi monofizismul lui Eutihie. Iată câteva titluri din scrierile sale: Libellus fidel, Capitole doctrinare, Mărturisire de
credinţă ortodoxă, Unirea Cuvântului lui Dumnezeu cu propriul Său trup, Răspuns contra achefalilor…, Contra Nestorienilor,
Răspuns la Epistola Papei Hormisda.
Sfârşitul secolului al V-lea va aduce asupra Dobrogei un val de triburi proto-bulgare şi începutul unui conflict dintre aceştia, aliaţi
cu bizantinii şi ostrogoţi. Între anii 490 – 502, proto-bulgarii vor pătrunde în Iliria, Moesia şi Tracia, punând bazele hanatului
Bulgar. Dobrogea va intra pe o perioada de timp în sfera lor de influenţă.
După anul 534, invazii pustiitoare ale hunilor, avarilor și bulgarilor vor fi periodice în Dobrogea, ducând la decăderea treptată a
provinciei.
Urmare acestor atacuri împăratul Iustinian I (527 – 565) va întării cetățile de pe Dunăre; cartea lui Procopius (“Despre
construcții”) enumera 90 de cetăți restaurate de împărat pe acest fluviu, dintre care aproape 50 în Dobrogea. Numele acestora
sunt fie cele antice (Abrittus, Aegyssus, Axiopolis, Callatis, Carsium, Durustorum, Noviodunum, Odessos, Tomis, Troesmis,
Ulmetum), fie locale (Bassidina, Diniscarta, Padisara, Residina, Sacidava, Zaldapa, Zisnudava) ori adaptări din latina vulgară (A
Silva, Castellonovo, Gemellomuntes, Maurovalle). Paralel cu reorganizarea militară au fost întreprinse și schimbări în domeniul
bisericesc. În Scythia Minor se aflau 15 episcopate subordonate mitropoliei de la Tomis. Numărul mare de bazilici creștine (spre
exemplu, numai la Tropaeum erau cinci) indică importanța ierarhiei ecleziastice zonale, aceasta nefiind in partibus. În această
perioadă se va remarca ultimul episcop de Tomis, Valentinian, care va întreţine în acelaşi timp relaţii cu Biserica din
Constantinopol cât şi cu papa Virgilius al Romei.
În secolul VII bulgarii au invadat teritoriile la sud de Dunăre, ajungând pe râul Marița și la Marea Adriatică. Hanul Asparuch ocupă
mari teritorii la sud de Dunăre, impunând imperiului bizantin să-l recunoască ca şi conducător al noului ţarat bulgar, fondat în
anul 681. Bulgarii vor controla în detrimentul bizantinilor şi ţinuturile Dobrogei până în anul 971.
Într-o inscriptie datată 943, descoperită în localitatea Mircea Vodă (jud.Constanţa) doi posibili conducători ai comunităţii
existente în Dobrogea: jupân Dimitrie şi jupân Gheorghe. Opinia istoricilor este împărţită, parte dintre ei susţin originea vlaha a
acestora, iar ceilalţi identitatea bulgară.
Împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, în lucrarea sa “Carte de învăţătură către fiul său Romanos” , menţionează
existenţa unor toponime românesti între anii 934 – 944 precum : braţul Selinas (Sulina) , portul Constanţa, podul lui Traian de la
Drobeta, precum şi râurile: Trullos (Nistru), Vrutos (Prutul) şi Seretos (Siretul).
În timpul conflictului dintre împăratul bizantin, Ioan Tzimiskes (925 – 976) şi prinţul rus Sviatoslav din anul 971, cetăţile de pe
malul nordic al Dunării se răscoală împotriva bizantinilor, trecând de partea lui Sviatoslav. Cu această ocazie cronicarul Ioan
Skylitzes, compilat și de Georgius Kedrenos, povestind despre lupta dintre Sviatoslav cu Tzimiskes, menționa existența
semănăturilor de grâu și mei în regiunile de pe malul stâng al Dunării, din vecinătatea Silistrei, lucru ce dovedește că această zonă
era locuită de o populație sedentară. Încercuite în Durostor, oștile rusești se aprovizionau noaptea cu aceste cereale și furaje
transportate de pe malul opus al Dunării. În urma incheierii păcii dintre Sviatoslav şi Tzimiskes, conducătorii acestor cetăţi vor fi
primiţi de împăratul bizantin, conform celor scrise de cronicarii Skylitzes şi Kedrenos, că au venit la dânsul din Constantia şi din
alte fortăreţe ridicate dincolo de Istru, soli care cereau iertare pentru faptele rele săvârşite, predându-se împreună cu aceste
fortăreţe. Împăratul i-a primit cu blândeţe, iertându-i şi promiţându-le ajutor militar pentru paza ţinuturilor.
Împăratul bizantin Ioan Tzimiskes va pune bazele formării unei thema Paristrion – provincie bastion, organizată pentru apărarea
graniţei Dunării de Jos şi a litoralului Pontic, până la Varna. Reşedinţa era la Durostolum (Silistra) şi cuprindea un teritoriu între
Munţii Balcani, Dunăre şi Marea Neagră.
În această perioada , anul 972, sunt menţionate în lucrarea “Însemnările toparhului grec” sau “Anonimul lui Hase” , în zona
Dunării de Jos , un numar de 10 oraşe-cetăţi cu 500 de aşezări omeneşti şi cu o populaţie numeroasă. Cronicarul face precizarea
că toţi conducătorii locali se opuneau dominaţiei bizantine.
Pe pereţii a două biserici rupestre de la Basarab – Mulfatlar, unde exista cel mai vechi ansamblu monastic din ţară, sunt
menţionaţi pe rând anii 982 şi 992, ca şi ani doveditori a existenţei activităţii monahale în zonă, şi posibil a unei comunităţi rurale.
După victoria asupra bulgarilor şi desfiinţarea ţaratului lor, împăratul bizantin, Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025)
reorganizează în anul 1020, provincia Dobrogei, înfiintând o noua themă, numita Paristrion sau Paradunavon. Aceasta cuprindea
teritoriile dintre Munții Balcani, Dunăre (de la Vidin până la gurile de vărsare) și Marea Neagră. Centrul noii formațiuni era tot
orașul Dristra, iar conducătorul ei se numea katepan, duce sau arhonte. Această themă, fără alte subdiviziuni, va rămâne sub
stăpânirea bizantină până în secolul al XII-lea (cu scurte întreruperi în anii 1047/48–1053, 1056–1059, 1064–1065, 1072–1091,
când granița a fost retrasă temporar pe aliniamentul Munților Balcani).
Începând din anul 1036, Dobrogea va fi invadată de triburi pecenege care vor ataca şi distruge printre altele cetăţile Capidava şi
Dervent. Între anii 1046 şi 1047, pecenegii conduşi de Tyrach vor organiza o campanie împotriva bizantinilor, jefuind şi distrugând
aşezările şi localităţiile din thema Paristrion. În anul 1059, cronicarul Zonaras pomeneşte despre o nouă incursiune a pecenegilor
aliaţi cu “geţii” în imperiul bizantin. Menţiunea făcută de către cronicar în lucrarea sa “Extracte din Istorie” , legat de geţi confimă
continuitatea şi existenţa acestora după 788 de ani de la retragerea armatelor romane din Dacia Felix.
Sub conducerea lui Tatrys, între anii 1072 – 1074, cetăţile de pe Dunărea de Jos se vor revolta împotriva stăpânirii bizantine.
Comandantul Nestor trimis de imparatul Mihail al VII-lea Dukas, pentru a-i pacifica, va trece de partea răsculaţilor. Revolta va fi
înfrântă însă se armatele bizantine.
În anul 1087, împăratul Alexios I Comnen, împreună cu aliații săi cumanii, duce o campanie la nord de Dunăre împotriva
pecenegilor. Sora împăratului, Anna Comnena (1083 – 1143), menționează în opera sa „Alexiada” existenta a trei mici formațiuni
statale în Dobrogea în perioada 1086-1091 conduse de : Tatos/Chalis în zona Silistrei; Sacea (Satza/Saţa), în zona Deltei Dunării și
Sestlav, în zona Vicinei: „[…] Voind să povestesc o năvălire împotriva împărăției romeilor <bizantinilor> mai groaznică și mai mare
decât cea dinainte, iau lucrurile din nou de la început; căci s-au amestecat ca valurile mării. Un neam scitic <valahii dobrogeni> ,
prădat zilnic de sauromați, părăsindu-și sălașele, a coborât la Danubios, căzând de acord asupra acestui lucru, au intrat în
tratative cu conducătorii lor, cu Tatos, numit și Chalis, cu Sestlav și Sața, căci trebuie să amintesc și numele celor mai de seamă
dintre ei, deși trupul istoriei se murdărește cu aceștia, unul, ținând în stăpânirea sa Dristra, ceilalți Vicina și celelalte.” (Anna
Comnena). Remarcabilă este din nou aprecierea făcută de către cronicară aferent identităţii acestor conducatori: „deși trupul
istoriei se murdărește cu aceștia.”(!?), asemeni altor cronicari bizantini care aveau despre valahi numai cuvinte “de laudă”.
În continuare în opera sa, Anna Comnena mai aminteşte , în jurul anului 1094 despre un alt conducator dobrogean Pudilă (Budilă)
la care împăratul bizantin Alexios I, apelează pentru a-l ajuta în oprirea năvălirilor hoardelor cumane.
În anul 1154, geograful arab Sarif al Edrisi (Idrisi) menţionează despre ţinutul aflat între Dunăre şi Marea Neagra, denumindu-l
Burgean (Brugean), precum şi despre existenţa unui oraş in plină dezvoltare, Vicina, Isaccea de azi.
Începând din anul 1185, în urma răscoalei iniţiată de fraţii vlahi, Ioan Asan şi Teodor (Petru) Asan, Dobrogea va intra în sfera de
influenţă a imperiului Asăneştilor numit la acea vreme Regnum Valachorum. Din păcate documentele scrise ale vremii nu ne aduc
informaţii despre această perioadă istorică a provinciei.
Abia în anul 1260, odată cu invazia tătară, condusă de hanul Nogai, apar noi informaţii despre Dobrogea. Nogai pentru a putea
mai bine supraveghea Ţările Române, Ungaria şi ţările de la sud de Dunare va institui un comandament militar permanent la
gurile Dunării, de unde va lansa periodic campanii militare îndreptate împotriva acestora.
Între anii 1262 – 1264, împăratul bizantin Mihail al VIII-lea acordă unor şefi de trib turci selgiucizi, Issaddin şi Saru Saltak Sede,
dreptul de a se aşeza pe teritoriul Dobrogei, în schimbul apărării de către aceştia a hotarelor bizantine. Circa 10.000 de turci s-au
aşezat astfel în Dobrogea, ca forţa de contracarare a influenţei tătare în provincie.
În anul 1320/5 este menționat un anume Balică sau Balko în Principatul Cărvunei, denumirea medievală a Dobrogei, care se
întindea de la zona actualului Babadag în nord si până la Mesembria (azi Nesebăr) la sud. Identitatea acestuia este în prezent mult
discutată de către istorici, afirmâdu-se despre el că a fost, fie un conducător de origine vlaha, fie de origine cumană, descendent
din familia Terter. Cert este faptul că în anul 1325, Balica îşi stabileşte capitala la Karvuna, azi Balcic, declarându-şi independenţa
faţă de statul vlaho-bulgar a lui Mihail III Asan (1323 – 1330) dar şi faţă de bizantini. În această perioadă cronicarul arab Abu’l Fida
pomeneşte că Sakdji (Isaccea) este un oraş din Ţara Vlahilor (al-Ulak), menţiune care ne confirma originea vlaha a lui Balica şi a
familiei lui. Un alt călător şi geograf arab, Ibn Battuta, vizitând curtea hanului mongol Ozbag (Uzbek) al Hoardei de Aur, în anul
1330, trece prin Dobrogea, menţionând existenţa oraşelor Baba-Saltik (Babadag) şi Fenikah (Enisala).
În 1346, fii lui Balica, Dobrotici și Teodor, se implică în luptele dinastice din Imperiul Bizantin, trecând de partea împărătesei Anna
de Savoia, mama împăratului Ioan al V-lea Palelologul, minor în acea perioadă.
Urmare a serviciilor făcute Anei de Savoia, Dobrotici primeşte ca soție pe fiica lui Apokaukos, un înalt demnitar bizantin. După ce
suferă o înfrângere la atacul cetății Selimbria, se retrage însă cu armata rămasă, la Constantinopol, fiind primit de către familia
imperială bizantină. Ulterior, cucerește cetatea Midia de pe malul Mării Negre și își întemeiază o bandă de pirați. Datorita acestui
fapt in 1347, din ordinul lui împăratului Ioan V Paleolog, emirul Bahud-din Umur conduce o expediţie navală împotriva lui Balica si
Dobrotici, distrugând porturile de la Marea Neagră. Balica şi Teodor mor în timpul confruntărilor, iar Dobrotici preia conducerea
Dobrogei în jurul anului 1348. Prima știre sigură în acest sens datează însă din 1354.
În 1359, Dobrotici recucerește Dobrogea până la gurile Dunării. În 1366 Ioan V Paleologul vizitează Roma și Buda, încercând să
capete ajutor pentru o campanie în Dobrogea, dar în drum spre casă este capturat la Varna de către Ioan Alexandru Asan. O
campanie condusă de Amadeus VI de Savoia, sprijinită de Veneția și Genova încearcă să-l elibereze pe împărat. După ce Amadeus
cucerește unele cetăți-porturi, Dobrotici negociază pacea cu Ioan Alexandru Asan, ţarul vlaho-bulgarilor, eliberându-l pe împărat.
Ca multumire pentru eliberarea lui, Ioan al V-lea hotăreşte căsătoria fiului lui Mihail Palelologul cu fiica lui Dobrotici. Din acest
moment Dobrotici îşi va lua titulatura de despot al Cărvunei.
În 1369, Dobrotici împreună cu Vladislav I al Țării Românești l-au ajutat pe Ivan Strațimir să revină pe tronul Vidinului. Pentru a se
putea impune şi pe mare Dobrotici începe construcția unei mari flote, centrul proiectului fiind Varna.
Dobrogea în jurul anilor 1370
Manuscrisele genoveze pomenesc despre lupte navale cu otomanii și genovezii, flota dobrogeană ajungând până în Trebizonda.
În 1376, Dobrotici acționa diplomatic la Veneția pentru a obține sprijin pentru ginerele său, Mihail, spre a fi înscăunat în
Trebizonda (provincie bizantina situata in sud-estul Marii Negre), însă fără succes. Cauzele conflictului dobrogeano-genovez erau
mai adânci decât motivele comercial-financiare. Ajutându-l pe Ioan al V-lea împotriva fiului său Andronic al IV-lea (ajutat de
genovezii care primeau în schimb insula Tenedos, punct cheie al traficului din strâmtori), Dobrotici periclita planul Republicii
Genoveze.
În anul 1379 însă flota lui Dobrotici va participa la blocada Constntinopolelui, alături de flota genoveza, reuşind reînscăunarea lui
Ioan al V-lea, în defavoarea fiului acestuia dar şi a lui Ioan Cantacuzino, co-regent.
Ultima știre despre Dobrotici datează din 15 februarie 1385. A murit prin 1386, lăsându-l pe fiul său Ivanco, despot.
Legăturile internaționale ale lui Dobrotici au fost deosebit de importante: era prieten cu Vladislav I al Țării Românești, cu Ivan
Strațimir, menținea legături comerciale și diplomatice cu Veneția și Genova, avea legături politice și de rudenie cu împărații și
aristocrația bizantină.
Regiunea Dobrogea, orașul Bazargic (Dobrich) și două sate din nordul Bulgariei sunt numite după el.
Fiul sau Ivanco va prelua conducerea Dobrogei însă pe o perioadă foarte scurtă, între anii 1386 şi 1388. Atingator de Ivanco,
Leunclavius va mentiona în cronica lui: „Ivanco, qui Varnæ cum regione finitima Dobritze vocata regulus erat” ( Ivanco, care era
regișorul Varnei și al regiunii vecine numite Dobrogea”).
Încă din momentul încăunarii lui, Ivanco, va alege calea păcii semnând un tratat cu Republica Genova şi cu sultanul Murad I al
Turciei.
Tratatul întocmit cu genovezii la 27 mai 1387 a fost redactat şi semnat de către boierii Costea şi Jolpan, din partea dobrogenilor.
În afară de clauzele de restabilire a păcii între părti, şi a eliberarii prizonierilor, tratatul mai prevedea şi o serie de clauze
economică precum:
• negustorii, de orice parte, erau ocrotiți de domnie
• vama plătită de genovezi reprezenta 2% din valoarea mărfii transportate (1% la intrarea în despotat și 1% la ieșire)
• aurul, argintul, pietrele prețioase, perlele și corăbiile înseși erau scutite de vamă ori altă plată
• exportul de grâne dobrogene nu putea fi întrerupt decât în caz de foamete
• sarea exportată din Dobrogea nu putea proveni decât din Țara Românească
• genovezii aveau dreptul de a-și stabili în Dobrogea o loggia (casă de comerț) și un consulat al cărui diplomat avea rolul de șef și
judecător al comunităților negustorești genoveze, bulgărești, grecești etc.
Pacea în schimb cu turcii va fi de scurta durată. În 1387, după înfrângerea suferită la Pločnik înaintea oștilor sârbo-bosniece,
sultanul Murad I le-a poruncit țarului Ioan Șișman și lui „Ivanco, fiul lui Dobrotici” să îi trimită trupe în ajutor, ca fiind vasali. Nici
unul dintre cei doi nu a respectat acest ordin drept pentru care, un an mai târziu, sultanul i-a poruncit Marelui Vizir, Çandarli Ali
Pasha să efectueze o expediție de pedepsire a răzvrătiților. După ce vizirul reușește să despartă armatele lui Șișman și ale lui
Ivanco, se îndreaptă împotriva celui din urmă, refugiat în cetatea Varnei. Deși beneficiază de indicațiile a doi trădători creștini din
cetate, turcii nu reușesc asaltul asupra acesteia. Drept urmare, își schimbă obiectivul și pornesc să îl atace pe țarul Șișman,
refugiat la Nicopole. Acesta însă îi oferă sultanului cetatea Silistra în schimbul păcii. Conducătorul turc primește această ofertă
dar, în momentul în care trimisul său Ali Pasha dorește să preia cetatea constată că Șișman refuză acest lucru. Silistra va fi
cucerită de către turci pe calea armelor, după care vor cădea Târnovo și Șiștovul. Cronicarul Leunclavius relatează că „după ce a
fost luat Șiștovul, vizirul a pornit mai departe cu oastea sa împotriva acelor cetăți și castele, pe care mai înainte valahii transalpini
le ocupaseră trecând Dunărea în Bulgaria (este menționată, printre altele, și Hârșova). Fără greutate le-a luat pe toate, iar
garnizoanele au fost luate în captivitate”.
În urma expediției, peste jumătate din teritoriul Dobrogei cade sub dominatia Imperiului Otoman. După acest episod, numele lui
Ivanco nu mai apare menționat nicăieri și nici nu se știe care a fost soarta lui. Se presupune fie că a murit în luptă, fie că a fost luat
în captivitate de către turci.
În 1388, Mircea cel Bătrân învinge garnizoanele turcești lăsate de Marele Vizir în cetățile Dobrogei și astfel despotatul lui
Dobrotici intră în componența Țării Românești pentru o perioada de 32 de ani, cu intermitenţe.
Dobrogea va fi obiect de disputa intre Mircea cel Bătrân şi turci, astfel că în anul 1393, Baiazid I, reocupa teritoriul sudului
Dobrogei, dar nu pentru mult timp, pentru ca în anul 1395, Mircea va recucerii teritoriile pierdute cu sprijinul aliatului său, regele
Ungariei, Sigismund de Luxemburg.
În urma bătăliei de la Nicopole din anul 1396, turcii reocupă Dobrogea până în anul1404, când Mircea cel Bătrân ocupa cetatea
genoveza Licostomo de la gurile Dunarii şi îi alunga pe turci din provincie.
Din acest moment Mircea isi va semna documentele cu titulatura:
„Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios și binecinstitor și de Hristos iubitor și autocrat, Io Mircea mare voievod și domn din
mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă
și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată
Podunavia, încă până la marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”.

ISTORIA MEDIEVALĂ   –  ISTORIA VLAHILOR DE LA SUD DE DUNĂ RE – REGNUM VAL

ACHORUM
Primele mentiuni despre existenta vlahilor balcanici 11- 1066
Existenţa valahilor balcanici, prezenţi în istoria Europei sub numele de vlahi nu poate fi nici contestată şi nici ignorată.
Şi în zilele de azi mai există numeroase ’’insule, enclave’’ la sud de Dunăre, în care se continuă să se vorbească limbă valahă, în
comunitătile de aromâni, megleno-români, istro-români şi macedo-români.
O menţiune interesantă legat de existenţa acestor comunităţi româneşti din Balcani o făcea scriitorul german Thunmann în sec. al
XVIII-lea : ’’şi valahii de dincolo de Dunăre sunt un popor mare şi numeros. Ei alcătuiesc jumătate din populaţia Traciei şi trei
sferturi din cea a Macedoniei şi Tesaliei ; şi în Albania se găsesc mulţi. Vorbesc acelaşi grai ca şi fraţii lor de dincoace de Dunăre
<Țara Românească), însă foarte amestecat cu cuvinte greceşti. Ei nu sunt emigranţi din Dacia. De 750 de ani sunt cunoscuţi sub
numele de vlahi şi găsim urme de-al graiului lor încâ din sec. al VI-lea ; se numesc ei însuşi români.’’ (după R.S. Carpianu).
Irineo de la Croce menționează în anul 1698 în lucrarea sa „Historia antica e moderna, sacra e profana de la citta de Trieste”
despre românii din Croația, locuitori a mai multor sate din peninsula Istria, sub numele de Rumuni, Rumuschi, Vlahs, Cici sau
Ciribiri, vorbitori de istro-română. Acești vlahi sunt cunoscuți ca proprietari de terenuri încă din anul 1181 la râul Tagliamento, sau
în anul 1321 în insula Krk (Veglia).
Cronicarii vor menționa și în Albania existența unei puternice comunități aromâne cu capitala în orașul Moscopole (Voscopole) a
cărui vechime se pierde în timp. Călătorii acelor vremuri menționează în jurul anului 1760, despre un Moscopole care avea în jur
de 60.000 – 70.000 de locuitori, acesta fiind considerat cel mai mare oras al Balcanilor; la acea vreme Atena, număra în jur de
10.000 de locuitori, din care doar 3.000 erau greci. Orasul Moscopole avea în jur de 12 000 de case construite din piatră, placate
cu marmură, 40 de biserici, academie, o mare tipografie și sute de ateliere și pravalii. Bogăția vlahilor se va dovedi însă deranjantă
turcilor și vecinilor lor. Între anii 1769 și 1788, turcii aliați cu albanezii și grecii vor organiza permanente campanii de jaf, reușind în
cele din urmă să distrugă și să incendieze capitala vlahă. Urmare acestui fapt criminal au fost distruse marile bibloteci are orașului
care găzduiau pergamente, documente și cărți au fost pierdute pentru totdeauna, și odata cu ele, și o însemnată parte a istoriei
noastre.
De unde au apărut însă acești vlahi ?
Începând încă de la Herodot, toți cronicarii antici și, ulterior cei medievali vor specifica faptul că teritoriul de la sud de Dunăre și
până la Munții Haemus (Munții Balcanici) era ocupat de către triburile daco-getice, fie că erau geți, bessi sau misii, răspândiți în
toată partea de nord a Peninsulei Balcanice.
În decursul timpului, ei vor intra sub stăpânirea și dominația romană, înainte de ocuparea provinciei Daciei de peste Dunăre.
Existența populației getice de la sud de Dunăre va beneficia însă de un fenomen specific romanilor, care avea să-i înmulțească,
ducând ulterior la extinderea lor, în aproape toată Peninsula Balcanică.
Romanii aveau ca modalitate de stabilizare a teritoriilor cucerite și totodată ca impunere a stăpânirii lor, mutarea populațiilor din
tinutul originar, în alte ținuturi ale imperiului. Începând încă din anul 11 – 12 al erei noastre, odată cu primele confruntari dintre
romani și daco – geți, în urma victoriei celor dintâi, aceștia ca metodă de represalii aveau să mute comunități geto – dace, triburi
de la nord de Dunăre, din câmpia Munteniei, la sud de Dunăre în Balcani. Primul care va adopta o aemenea metodă este
guvernatorul Moesiei, Cornelius Lentulus, care declanșează o puternică campanie împotriva geto-dacilor nord dunăreni. Istoricul
Strabon menționează că urmare a victoriei romanilor, au fost distruse numeroase așezări fortificate, iar cca. un număr de 50.000
de localnici, au fost mutați cu forța, la sud de Dunăre. Informația confirmă existența unui mare număr de așezări umane, sate și
cetăți fortificate în Câmpia Getica, și a unei populații bine organizate din punct de vedere social, economic și militar. Stabilirea
graniței imperiului roman pe malul drept al Dunări va fi percepută de către triburile geto – dace ca o amenințare la adresa
independenței lor. Trecerea Dunarii și atacurile frecvente ale geto-dacilor în Moesia, avea să ducă la organizarea între anii 62 si 66
e.n. la frecvente campanii militare ale romanilor în Câmpia Munteniei. În anul 66, guvernatorul Moesiei, Platius Aelianus va
stramuta din zona de nord de la gurile Dunării (Dobrogea) peste 100.000 de trandanubieni, populație amestecată, formată din
geto-daci, sarmați și bastarni. Chiar dacă cifrele, reprezentând numarul locuitorilor strămutați, prezentate mai sus , se pare, că
sunt exagerate, aceste mutații, precum și cele ulterioare vor duce la creerea unor comunități, enclave, romanice în zona
Balcanică.
Urmare a neputinței stabilizării și pacificarii Daciei Felix, Împăratul Aurelian i-a hotărârea în anul 271 e.n. a părăsirii acestia de
către administrația și legiunile romane. Pe această temă, cronicarii și istoricii, au creat, de-a lungul timpului, o întreagă legendă
aberantă a părăsirii Daciei de întreaga masă a populației, lăsând aici un teritoriu dezert. Aburditatea acestei teorii rezultă în
primul rând din veșnicele revolte și răscoale ale dacilor din cadrul provinciei, începând din anul 106 și până în 271, precum și a
veșnicelor atacuri ale dacilor liberi maramureșeni, moldoveni sau est-munteni, îndreptate împotriva stăpânirii romane în Dacia
Felix. Cea ce nu menționează însă istoricii și cronicarii, este faptul că încă începând din anul 270, imperiul roman avea să ducă
tratative cu carpii și dacii mari, pentru a-și asigura retragerea legiunilor în condiții de pace și siguranță. Nici un document al
timpului nu menționează faptul că retragerea sa făcut pe fondul unor lupte între dacii liberi și romani. Dacii liberi au lăsat ,
legiunile și administrația romană să părăsească provincia dacă, fără a interveni armat, după care au pătruns în ținut preluând
organizarea și administrarea țării eliberate. Trecerea populației baștinașe din ținuturile care au fost ocupate de romani în Dacia
Felix, la sud de Dunăre s-a facut doar în cazul acelora care erau cetățeni romani, sau a acelor băștinași care se romanizaseră
întrând în structurile administrației romane, daci care știau că trebuie să plece, pentru a nu fi pedepsiți ca și colaboratori de către
dacii liberi.
Aurelian va crea la sud de Dunăre în Balcani, două provincii, pe care le numește, în mod ciudat, tot Dacia: Dacia Ripensis, cu
capitala la Ratiaria, și Dacia Mediterranea cu capitala la Serdica (localități aflate actual în Bulgaria). Creerea acestor noi provincii
va duce la formarea și întărirea comunității geto-dace existente și prin preluarea celor exilați sau fugiți din Dacia Felix. În decursul
timpului acestă comunitate se va mări și ca urmare a luptelor dintre romani și geto-dacii nord dunăreni. În anul 296, împăratul
Dioclețian, în urma luptelor purtate de pedepsire a repetatelor invazii ale carpilor în imperiul roman, va coloniza unele ținuturi
balcanice, cu prizonieri daci.
Această comunitate daco-getică din Balcani se va sedentariza, în principal în actualul teritoriu al Bulgariei, dar va și migra și spre
alte ținuturi balcanice, prin natura ocupației lor, creșterea animalelor și comertul, creând noi enclave de populație daco-gete
vorbitore de limbă latină. Aceste enclave vor fi menționate în documentele timpului ca și existente, în actuale teritorii ale Serbiei,
în Valea Timocului, Greciei, zona Tesaliei, Macedoniei, Albaniei și Croației.
Primele mențiuni despre limba folosită de aceste comunități sunt făcute de doi cronicari bizantini, Teophanis și Theophylactus, în
jurul anului 579, care precizează caracterul ei latin, numind-o armani. La acea vreme limba vorbită uzual în imperiul bizantin era
greaca. Limba latină trecuse pe locul doi, fiind folosită doar în probleme de administrație și cele bisericești. Legat de aceasta limbă
armani (latina veche) croncarul Theofilact din Simocatta (570 – 640) povestește că în timpul invaziilor avarilor aliați cu slavii, în
Moesia, între anii 586 – 587, unul dintre soldații armatei bizantine conduse de către Comentiolus, avea să-și atenționeze unul din
tovarăși neglijenți, privitor la pierderea unui sac cu merinde de pe un catâr, cu expresia : „torna, torna, fratre”, respectiv
îndemnul de a opri și de a se întoarce după sacul căzut și pierdut pe drum (întoarce, întoarce, frate… ). Expresia, rostită în timp de
noapte, avea să creeze o mare panică, atât de partea armatei bizantine, cât și cea a avarilor, fiecare căutându-și scăpare în
directie opusă. Se stie că în timpul războaielor purtate de către bizantini contra popoarelor migratoare, în virtutea conceptului de
stratiot, tărănimea valahă balcanică era obligată să presteze serviciu militar față de aceștia. Pe lângă aceasta, mulți dintre vlahii,
săraci, erau obligați să lupte în armata bizantină ca și soldați. Expresia, menționată de către Theofilact, a fost, pare-se rostită de
către unul dintre acești vlahi, care în timpul nopții, a sunat destul de bizar, într-o mare de oameni care foloseau ca limbi uzuale,
greaca și avara. Istoricul Gheorghe Brătianu socotește aceste cuvinte ca dovadă a existenței limbii latin-romanizate, în acele
timpuri, limbă utilizată doar de vlahi, descendenți a populatiilor mutate în decursul timpului de către romani, de la nord de
Dunăre, la sud de aceasta. Acest eveniment este menționat în lucrarea sa Cronografia și de către cronicarul, Teofan Spovednicul
(752 – 817), cu precizarea că soldatul care atentiona faptul întâmplat, căderea sacului, a strigat, în „limba părintească”, cea ce
consituie o dovadă pertinentă a latinității vlahilor balcanici.
Nicetas Choniates confirmă și faptul că neamul vlahilor sud dunăreni și al valahilor nord dunăreni era de fapt o singură nație
vorbitoare de aceași limbă. Care era această limbă ? Împăratul grec al Niceei, Teodor al II-lea Lascaris (1254 – 1258), scrie în anul
1254 că limba utilizată de către vlahi era ausonica, adică, mai spre întelesul nostru, limba latină veche ! Afirmație pe care
împăratul Niceei, nu o face în necunoștiință de cauză, mai ales că mama lui, Elena, era valahă, fiică a țarului Ioan Asan II (1218 –
1241). Este mai mult ca sigur că Teodor pe lânga limba greacă, cunoștea la perfecție și limba materna.
Presiunea avarilor și a slavilor la sfârșitul secolului VI asupra imperiului bizantin, va duce la invadarea acestuia de către migratori.
Vlahi balcanici vor fi puși în situația de a fi la mijloc, fiind nevoiți să lupte, când de o parte a unora, când de partea cealaltă. În anul
593 vlahii sunt pomeniți aliați ai slavilor împotriva bizantinilor. Trupele imperiului sub conducerea generalului Priscus vor reuși să-
i înfrangă și să blocheze, pentru moment, infiltrarea slavă în Balcani.
În jurul anului 600, frontiera Dunării se prăbușește sub presiunea avarilor şi a slavilor; cea ce va duce la începutul ocupării
Peninsulei Balcanice de către slavi. Această intruziune slavă va produce dislocarea unor ramuri ale românilor sud-dunăreni, fiind
împinşi spre sudul şi vestul Peninsulei Balcanice, fenomen care în plan lingvistic are drept efect, formarea celor patru dialecte
istorice ale limbii române: dialectul daco-român în Nordul Dunării şi dialectele aromân, meglenoromân şi istroromân.
Prima mențiune documentară despre vlahii sudici o avem între anii 617 – 619, de la cronicarul Cedrenus care îi amintește pe
vlacho-râcnii, vlahii de pe malul răului Richios, aliați cu slavii, luptând împotriva Salonicului. Pe acești vlaho –râcnii îi vom regăsi în
anii 726 și 780, în puternic conflict militar cu Imperiul Bizantin, rezolvat de fiecare dată pe cale amiabilă.
In anul 885, vlaho-râcnii intră din nou în conflict cu imperiul bizantin. Ocupația principală a vlaho-râcniilor era creșterea
animalelor și în special păstoritul. Vlahii stăpâneau întinse zone de pășunat în sudul Dunării, în muntii Hemus, și chiar în muntele
Athos. Acest munte era motiv de conflict dintre călugării stabiliți aici și vlahi. Monahii vor apela la ajutorul lui Vasile
Macedoneanul (867-886), împăratul Bizantului, solicitând acestuia dreptul de proprietate asupra muntelui. Împăratul le va
interzice vlahilor păsunatul pe munte, dar conflictul iscat între aceștia și călugari va mai dura câtiva ani.
Cronicarul Kedrinos amintește în anul 976 despre un conflict apărut între vlahii chervănari (cărăuși) și bulgari. David, fratele unei
căpetenii bulgare pe nume Samuil, este ucis de către vlahi. Cronicarul îi menționează pe acesti vlahi cu termenul de Vlachoi.
În anul 979 , Împăratul Bizantin, Vasile al II-lea numește în fruntea comunității vlahe din Elada, din thema Helladikon din Tessalia,
pe strategul Niculiță (Niculitzas). Această comunitate și teritoriul ocupat de ea va fi menționată, ulterior in istorie sub numele de
Vlahia Mare. Legat de acest Niculiță, primul cu acest nume, istoricii oscilează în a-l identifica ca și vlah sau grec. Poziția lui față de
împăratul bizantin va fi însă schimbătoare. Dacă între anii 979 – 986 este de partea împăratului, din anul 986 el va trece de partea
țarului bulgar, Samuel (976 – 1014) odata cu cucerirea Larissei de către bulgari. Fiul lui, Niculița II, va juca și el un rol important în
conflictul dintre țarul bulgar, Samuel și împăratul bizantin, Vasile al II-lea. Niculiță va fi, în anul 1001, aliat al tarului bulgar, fiind la
comanda armatei de apărare a cetății Servia, supusă asaltului bizantin. După anul 1003, va oscila însă, schimbând sistematic
taberele, până în anul 1018, când va fi luat de bizantini.
Începând din anul 1000 vlahii se vor vedea implicați în conflictul dintre bulgari și bizantini, conflict care se va întinde pe o durată
de 18 ani. Împăratul Ioan Tzimiskes începuse încă din timpul domniei lui blocarea și stoparea extinderii bulgarilor la sud de
Dunare. Cea ce nu a reușit el, avea să ducă la bun sfârșit împăratul Vasile II Bulgaroctonul. După indelungate campanii conduse de
el însuși, avea să recucerească mare parte din Pensinsula Balcanică, re-integrând în Imperiul Bizantin: Albania, Scopje și Moesia.
În anul 1014, Vasile al II-lea (976-1025) avea să poarte bătălia decisivă cu bulgarii la Kleidion, înfrângându-i pe acestia. 15.000 de
bulgari vor fi luați prizonieri și orbiți, singurul care a fost favorizat, pierzând doar un ochi a fost trimis la țarul bulgar, Samuel, care
la aflarea acestei grozăvii face atac de cord și moare. În urma acestei victorii și a măsurilor crude luate de el, Vasile al II-lea avea să
fie numit de cronicarii vremii, Bulgaroctonul, adică Omorâtorul de Bulgari. În anul 1018, țaratul bulgar este desființat, iar teritoriul
lui trece sub administrație bizantină.
Pe vlahi îi întâlnim în anul 1025, după alte păreri în anul 1027, când aceștia sunt menționați ca făcând parte din oastea bizantină
condusă de către protospătarul Oneste în timpul conflictelor dintre bizantini și arabii din sudul Italiei (Analele din Bari).
Participarea vlahilor în armata bizantină trebuie înteleasă din punct de vedere al obligatiei de stratiot. Toți proprietarii de
pământuri erau obligați să presteze serviciu militar în armata bizantină. Membru al unei comunități, stratiotul era obligat să-si
echipeze, militar, un număr de supusi pe cont propriu și să răspundă la chemarea strategului themei căreia îi aparținea.
Ca răspuns la procesul de grecizare a populațiilor balcanice de către bizantini, și a creșterii taxelor si impozitelor, Petru Delyan
organizează și conduce o revoltă populară, între anii 1040-1041, îndreptată contra împăratului de la Constantinopole. Delyan va fi
înfrânt și va pierii în condiții misterioase, în anul 1041, datorită neînțelegerilor intervenite între conducătorii răscoalei.
Petru Delyan era fiul țarului bulgar Gavril Radomir (1014 – 1015) și al Margaretei, fiica reginei Șarolta a Ungariei, fiica lui Iuliu cel
Bătrân.
În anul 1042 reizbucnesc conflictele dintre păstorii vlahi și călugării de la Muntele Athos. Împăratul bizantin, Constantin al IX-lea
Manomahul (1042 – 1055 ) intervine în dispută, solicitând păstorilor vlahi să părăsească zonele de pășunat de pe muntele Athos.
Poetul bizantin, Teodor Prodromos, care a trăiat în mediul curții de la Constantinopol, în timpul împăraților, Ioan al II-lea (1118 –
1143) și Manuel I Comnenul (1143 – 1180), în opera lui scrisă între anii 1143 -1166, menționează despre specialitățile de mâncare
preferate ale grecilor :”Am de vecin un cârpaci, un așa-zis cizmar, chipurile; numai că-i plac mâncărurile bune și-i om de viață.
Când vede, deci zorile cum se ivesc în juru-i grăește: Să fiarbă vinul și pune și piper! Si îndată ce fierbe apa, îi spune copilului său:
Na, copile, un franc pentru mațe. Cumpără și brânza vlahă de un ban și dă-mi-le să iau o gustare și apoi să cârpesc !” ,
transmitându-ne și o rețetă specifică legat de această căutată branză vlahă: “ <să pună> …. și paisprezece ouă și brânză de Creta și
patru cașuri și puțină <brânză> vlahă și o litră de untdelemn și o mână de piper, douăsprezece căpățâni de usturoi și cinsprezece
ţîri și o lingură bună de vin dulce pe deasupra … “.
Același autor pomenește și despre ocupația femeilor vlahe: “ Mantaua mea, iarăși mantaua mea, veche și ruptă, mantaua mea,
când te-a pus <femeia> vlahă <la război>, să te țeasă, cu multe lacrimi te-a umplut și cu suspine adânci.Pe tine, manta, te am și de
plapumă și de pelerina, pe tine și de cămașă, pe tine și de veston !”
Dinastia Asan
În general istoricii români evită, în lucrările de istorie a românilor, prezentarea Imperiului Vlaho – Bulgar și a dinastiei Asăneștilor.
Singura mențiune pe care o fac este pomenirea existenței românilor la sud de Dunăre, în Balcani, și a dialectelor utilizate de către
aceștia. Istoricii bulgari în schimb deformează adevărul istoric, considerându-i pe vlahi, drept bulgari și nu vorbitori de limba
latină. În ultimul timp aceștia își caută rădăcinile poporului bulgar pe o oarecare filieră iraniana și slavă, ignorând realitatea
istorica. Mai mult decât atât i-au asimilat ca bulgari pe Asani, insistând pe participarea bulgară masivă la conducerea imperiului
vlaho-bulgar în detrimentul vlahilor. Însusi termenul de „al doilea Țarat bulgar” este incorect. Primul a fost întradevăr Țarat
bulgar, începând de la Kubrat, Asparuh, Kardam, și până la Samuel. Pe când „al doilea” nu a fost condus de bulgari, ci doar de
vlahi, macedonieni, sârbi, cumani și tatari. Mai mult decât atât multe din documentele vremii, prin copiere sau falsificat,
eliminându-se termenul de vlah și înlocuit cu bulgar sau grec.

Realitatea însă a fost cu totul alta, valahi și bulgarii au conviețuit împreună pe actualul
teritoriu al Bulgariei, și nu s-au cucerit unul pe altul. Valahii erau așezați în general în zonele pre-montane și montane, datorită
ocupației lor specifice, creșterea animalelor și pășunatul în sine, pe când bulgarii erau agricultori, preferând zonele de șes și de
dealuri. Pe lângă cele două comunități sau infiltrat și grecii, dar acestia au preferat, în general zonele de la marginea mării.
„ Rămâne însă teoria că izvoarele vremii confundă diferitele popoare ce trăiau atunci pe pământul Peninsulei Balcanice, și că nu
distingeau îndeajuns pe vlahi de bulgari, atribuind unora inițiativele și faptele celorlalți. Nici această părere nu rezistă unui
examen cât de sumar al textelor. Dimpotrivă, reiese din cercetarea lor mai amănunțită că scriitorii contimporani, mai ales când
povesteau împrejurări la care fuseseră ei înșiși parte, aveau noțiuni foarte precise despre diferitele naționalități ce le întâlniseră în
calea lor. Astfel pentru Ansbert, cronicarul Cruciatei a III-a, Pătru sau Kalopetrus este un Flachus, domnind peste Flachi, în
Bulgarie maxima parte ac versus Danubium, precum și într-o parte a Traciei. Mult mai precise sunt însă însemnările lui Geoffroi de
Villehardouin, povestitorul Cruciatei a IV-a și a cuceririi Constantinopolului. Când cruciații se apropie de Rushion, la o zi de marș
de Rodosto, pe țărmul Mării de Marmara , îi întâmpina cumanii și vlahii și grecii din acele părți – li Commain et li Blac el li Grieu de
la terre . Localnicii sunt aci grecii, ceea ce corespunde dealtfel cu realitatea. Mai departe însă, când Bonifaciu de Montferrat
intreprinde nenorocita sa expediție spre Mosynopolis, lângă golful Lagos din Mareea Egee, se sfătuiește cu grecii de acolo (as
Greus de la terre) și pătrunde în munți, unde i se împotrivesc bulgarii localnici (li Bougres de la terre). La cinci zile de drum de la
Adrianopol, împăratul Balduin se găsește deodata la poalele munților Vlahiei (al pie de la montaigne de Blaquie) lângă un oraș pe
care îl numește „ Eului” . Pătrunzând în regiunea muntoasă, oastea cruciaților, împărțită în patru corpuri, e pândită la întoarcere
în strâmtori de vlahii cari locuiau acolo (li Blac del pais). Se văd deci foarte limpede regiuni deosebite cu populație distinctă: grecii
pe țărmul mării Marmara și în orașele Traciei, bulgarii Rodopi, vlahii în munții Haemus. „ (G.I.Bratianu – Tradiția istorică despre
întemeierea statelor românești)
După ocuparea statului bulgar de către Vasile Bulgaroctonul (Omorâtorul de bulgari) singura mișcare, răscoală sau revoltă a
bulgarilor, până la cea inițiată de frații Asan a fost cea dintre anii 1040 – 1041, condusă de către Petru Delyan. Personaj istoric,
fascinant, care îl avea ca tată pe Gavril Radomir, fost țar bulgar (1014-1015), iar ca mamă pe Margareta, fiica Șaroltei de Alba
Iulia.
Urmare a căsătoriilor dintre membrii familiei Asan cu cei ai familiei cumanice Șișman vor rezulta viitorii mari conducători ai
statului, considerați, în mod interesat, din punct de vedere naționalist, doar ca țari bulgari. Dinastia Asan – Șișman va fi
reprezentata de Mihai III Asan – Șișman, Ioan Ștefan Asan – Șișman, Ioan Alexandru Asan – Strațimir, Ioan Asan – Șișman, Ioan
Asan – Strațimir. Toți acestia aveau aceași ascendență din Ioan Asan al II-lea și Irina Comnena. Pentru a fi mai corecți, trebuie să
recunoaștem că dinastia, din secolul al XIV-lea va ajunge de neam vlaho – bizantino – cumanic, si nici într-un caz bulgară.
Mihail III Asan 1323 – 1330
Restaurarea Dinastiei Asan se va face în anul 1323, odată cu înscăunarea lui Mihai III Asan – Șișman, numit în mod preferențial de
anumiți istorici Mihail Șișman, total incorect. Nu cunoaștem anul nașterii sale, dar posibil între anii 1280 – 1292.
Mihail Asan Șișman a fost fiul lui Șișman, primul cu acest nume, un boier de origine cumană care între anii 1270 – 1280 a fost
despotul Vidinului. Mama lui Mihai, al cărui nume din păcate nu-l știm, era nepoata lui Ioan Asan II. Anna fiica acestuia, în urma
căsatoriei cu Petru, sebastocrator al imperiului avea să o aiba ca fiica pe mama lui Mihail.
Mihail era totodată văr de la distanță cu predecesorii țari, Theodore Svetoslav ( 1300 – 1321) si Gheorghe Terter II ( 1321 – 1322).
Urmare a sfârșitului conflictului dintre tatăl său și Ștefan Milutin al Serbiei, Mihail se va căsători cu Anna Neda, fiica acestuia din
urmă, în anul 1298 (1299).
După moartea tatălui său, Sisman, Mihail va deveni și el despot al Vidinului, fiind recunoscut de către Teodor Svetoslav. Vidinul
era ținut autonom, aflat sub suveranitatea țarului. După moartea țarului Gheorghe Terter II, 1322, cel care va specula situația va fi
împăratul bizantin Andronic Palelologul III, care va încerca să-l impună ca și conducător al țaratului pe Voisil, fratele fostului țar al
imperiului vlaho-bulgar, Smilet (1292 – 1299).
Dar Mihail va fi ales împărat al imperiului vlaho-bulgar, de către nobilimea partizană lui. Alegerea lui s-a făcut și în virtutea
faptului că era descendent al dinastiei Asan, domnia lui fiind văzută ca o continuarea a casei Asan și nu o nouă dinastie. Odată cu
încoronarea lui Mihail Șișman își va adăuga și numele de Asan, pentru a sublinia legătura și descendenta lui din familie.
Drept răspuns Andronic va invada Tracia de nord-est, cucerind și ocupând cetățile Yambol, Lardea, Ktenia, Ruokastro, Anchialus,
Sozopol și Agatopol. Andronic va asedia de asemenea Philippopolis. Garnizoana militară existentă va reuși însă să apere orașul,
trupele bizantine fiind nevoite să renunțe la asediu, și să se retragă spre sud.
Mihail și-a condus trupele sale în nord-estul Traciei, recucerind rapid orașele pierdute în urma atacului bizantin. În anul 1324,
Mihail va pătrunde în imperiul bizantin pe cursul inferior al râului Marița. În fața puternicului atac vlaho-bulgar, Andronic va
încerca evitarea angajării armatei sale mult inferioară numeric, prin propunerea rezolvării problemei printr-un duel.
Mihail îi va răspunde lui Andronic, conform spuselor lui Ioan Cantacuzino, însă foarte subtil: „ Prost ar fi fierarul care ar prinde
fierul fierbinte cu mîinile și nu cu cleștele” refuzând oferta în urma opoziției propriilor săi oameni.
Andronic s-a infuriat pe răspuns, mai ales când Mihail s-a oferit a-i fi aliat în conflictul acestuia cu bunicul său Andronic al II-lea.
Mihail va renunța la atac, și se va retrage la Târnovo.
În urma hotărârii consiliului de coroană al Constantinopolelui, bizantinii vor demara, în ciuda invaziei Imperiului lor de către
Mihail, negocieri de pace. Pentru întărirea unei eventuale alianțe, bizantinii vor oferi lui Mihail de soție pe Theodora Plaiologina,
în vârstă de 35 de ani, fiica lui Michael IX Palaiologos, și fosta soție a lui Theodor Svetoslav. Se pare că în acel moment între Mihail
si sârbi relatiile erau deteriorate, ca urmare a intrării acestora, din urmă, și ocupării unei însemnate părți din Macedonia. Mihail,
va răspunde la oferta bizantinilor, divortând de soția lui sârboaică, Anna de Neda și căsătorindu-se cu Theodora.
Anna de Neda va părăsi Târnovo și se va refugia cu fiul ei, la fratele ei, Stefan Uros, regele sârbilor. Uros nu va reacționa la acest
afront, nefiind în stare să se opună puternicului țar vlaho-bulgar, fiind și implicat într-un conflict cu vărul său, Ştefan Vladislav al II-
lea.
În anul 1327, Mihail îl va sprijini pe Andronic al III-lea în lupta acestuia cu bunicul său, Andronic al II-la. În același timp Stefan Uros,
își va oferi ajutorul militar lui Andronic al II-lea, cei doi foști cumnați devenind dușmani în toată regula.
Mihail va încerca să joace un rol mai influent în conflictul dintre bizantini, oferindu-și ajutorul lui Andronic al II-lea , militar și bani
în schimbul obținerii unor teritorii de frontieră. Va trimite chiar un detașament de cavalerie, de 3000 de oameni condus de
mercenarul rus Ivan. Scopul țarului era însă altul, el urmărea capturarea împăratului Andronic al II-lea, și ocuparea
Contantinopolelui, pentru sine. Prevenit de nepotul său, Andronic la III-lea, Andronic al II-lea nu va permite intrarea călăreților lui
Ivan în capitala imperiului bizantin. Înțelegând că planurile lui au fost descoperite, Mihail va porunci lui Ivan să se retragă.
În urma victoriei lui Andronic al III-lea asupra bunicului său, țarul vlaho-bulgar va încerca să caștige unele teritorii ale bizantinilor.
După câteva confruntari, cei doi conducători vor cădea din nou la pace, reînoind alianța la 30 octombrie 1328.
Fiind în pregătire de război împotriva Serbiei, Mihail va solicita în anul 1329, încheierea cu bizantini, a unui tratat definitiv și
participarea acestora la operațiuni militare comune împotriva sârbilor.
La aflarea stabilirii acestei alianțe sârbii au răspuns prin prădarea ținuturilor Ohridului. Potrivit cronicarilor sârbi, Mihail ar fi cerut,
arogant , înfațișarea regelui sârb la Târnovo, pentru a i se supune, în caz contrar, amenințând cu infiintarea scaunului lui de
domnie în mijlocul regatului sârb.
Ambele părți au făcut pregătiri minuțioase. Mihail și-a chemat în ajutor aliatul, pe Basarab I, domnul Țării Românești, care i-a
trimis un corp de oaste valah, precum și detașamente de oseți și tătari, în total de 3 000 de oameni. Armata lui Mihai era estimată
de contemporani la 12 000 de oameni. Ștefan Uroš și-a întărit la rândul lui oastea cu lefegiii spanioli și germani (circa 1 000 de
soldați din fiecare), luptători experimentați care ofereau sârbilor un corp de elită. Totalul armatei regelui sârb se ridica la o cifră
comparabilă cu cea a armatei vlaho-bulgare, circa 15 000 de oameni.
La 19 Iulie armata vlaho-bulgară condusă de Mihail a părăsit capitala Târnovo, a mărșăluit prin pasul Iskar și Sofia și a intrat în
părțile nordice ale văii râului Struma. De acolo a continuat spre Zemen și și-a stabilit tabăra în satul Șișkovți. A doua zi, armata a
ajuns la puternica cetate de graniță de lângă satul Izvor. De acolo s-a despărțit în două grupuri. Corpul principal comandat de
împăratul Mihail a luat-o pe la nordul muntelui Konyavska (de-a lungul graniței bulgaro-bizantine) trecând prin pasul Zemen. O
forță mai redusă care includea unitățile auxiliare a ales o rută mai ușoară, dar mai lungă pentru a trece munții și a ajuns între
satele Konyavo și Dvoriște.
Alte forțe comandate de fratele vitreg al țarului, Belaur, au pornit din Vidin, dar nu luat parte la confruntare, ceea ce constituie
una din cauzele principale ale înfrângerii ce a urmat. După unii istorici aceste forțe au rămas în rezervă lângă cetatea de la Izvor,
după alții pur și simplu au ajuns prea târziu la locul confruntării.
Din cauza proastei coordonări cu bizantinii nu se va putea realiza nici joncțiunea cu armata lui Andronic al III-lea, la timp.
Din tabăra sa, așezată între Toplica și Morava, Ștefan Uros se aștepta la un atac de la Vidin, la nord-est. Scopul său era încetinirea
pătrunderii armatei țarului pe teritoriu sârb. Dar, la aflarea veștii că Mihail se află în valea Strumei, regele a ordonat un marș spre
sud, de-a lungul Moravei, apoi pe valea râului Pchinya, până în satul Staro Nagoricino, unde s-a oprit să de roage la o mănăstire
din apropiere. A continuat apoi până la Mănăstirea Ioachim Osogovski, unde s-a rugat din nou înainte de a intra pe teritoriu
vlaho-bulgar lângă râul Kamenița în apropiere de Velbužd unde și-a așezat tabăra.
Mihail va ajunge la Velbuzd în data de 24 iulie 1330, în fruntea corpului său de armata. Între el și Ștefan Uros se se va negocia un
armistițiu de pace provizorie , fiecare dintre suverani așteptând întăriri.
Încrezator în cuvântul regelui sârb, Mihail va permite dispersarea armatei lui în căutare de hrană prin satele din preajma. În
dimineața zilei de 28 iulie, fiul regelui sârb, Ștefan Dușan va sosi însoțit de 1000 de călăreți catalani și vor ataca armata vlaho-
bulgară dispersată, nemai ținând cont de promisiunea regelui lor. O unitate comandată de însuși regele Decanski a cucerit
înălțimile Spasovița în timp ce alte trupe sârbe, incluzând 1000 de mercenari catalani în armuri grele, sub comanda lui Ștefan
Dușan au pătruns pe valea râului Dragoviștița spre satul Șișcoviți. Principala confruntare a avut loc între sat și Spasovița pe locul
așezării numite Bozhurița. Legenda locală spune că aceasta își ia numele de la floarea de ochiul boului – bozhur – ce a crescut
udată de sângele soldaților căzuți.
Luat prin surprindere Mihail a încercat să își regrupeze trupele, dar era prea târziu, bulgarii se găseau în inferioritate numerică și
erau copleșiți. Bătălia s-a dovedit totuși sângeroasă, căci luptătorii lui Mihail s-au bătut vitejește. Pierderile au fost mari de
ambele părți. Cronicile relatează că apele râului s-au înroșit. În cele din urmă, sârbii victorioși au prădat tabăra vlaho-bulgară.
Țarul însuși a fost grav rănit, calul i-a fost ucis sub el, și a căzut prizonier. A fost dus în tabăra sârbă unde a murit în urma rănilor în
a patra zi de captivitate, pe 31 Iulie. Clericul Grigore Tambalak sugerează în secolul 15 că țarul nu ar fi murit pe câmpul de bătălie,
ci că ar fi fost ucis din ordinul lui Ștefan Dușan. Trupul lui Mihail a fost adus în fața regelui Ștefan, fiind ulterior îngropat în
mănăstirea de la Staro Nagoricino, (lângă Kumanovo). Pe locul unde regele sârb și-a petrecut noaptea în rugăciune înaintea
bătăliei, a fost construită o biserică ce poate fi văzută și astăzi.
La 30 Iulie sârbii au avansat spre muntele Koniavska, dar au fost respinsi de trupele conduse de fratele lui Mihail, Belaur și de Ioan
Alexandru pe atunci guvernator de Lovech. Astfel pericolul unei invazii sârbe în țarat a fost evitat. Pacea a fost negociată lângă
Izvor de regele Ștefan Uros și Belaur.
În urma pierderii bătăliei, vlaho-bulgarii, practic nu au pierdut nici un teritoriu, dar nu au putut opri expansiunea sârbilor în
Macedonia. Marea lor pierdere însă a fost Mihail III Asan – Șișman.
După moartea lui, pentru scurt timp țar al imperiului vlaho-bulgar, va fi incoronat, prin impunere forțată, fiul său, Ioan Ștefan, cel
născut din căsătoria cu Anna de Neda a Serbiei, (8 luni, între anii 1330 – 1331). Cu tot sprijinul acordat de unchiul său Stefan
Uros , Ioan Ștefan va fi detronat de către nobilime. Ioan Alexandru va fi ales de către aceștia ca și țar al statului vlaho-bulgar.
Ioan Alexandru (1331 – 1371)
Ioan Alexandru este fiul lui Strațimir al Kranului și al Petriței, sora lui Mihail III Asan – Șișman. Pe linie paternă Ioan Alexandru
descindea din Strațimir, frate cu fostul țar Gheorghe Terter I (1280 – 1292) . Pe linie maternă se trăgea din Ioan Asan II și Irina
Comnena, prin bunicii săi Petru Sebastocratorul și Anna Asan.
Aceasta descendență din patru familii va fi evidențiată pregnant și prin numele acordat fiilor săi: Mihail IV Asan, Ioan III Asan, Ioan
V Asan., Ioan Strațimir și Ioan Șișman.
Majoritatea istoricilor consideră că în tot decursul existenței familiei Asan aceștia au ținut o permanentă legatură cu valahi
munteni și conducătorii acestora. În virtutea acestor legături, și a unei limbi comune, Ioan Alexandru va căuta să și-l câștige ca
aliat pe Basarab I ( 1315 – 1352). Astfel că imediat după încoronare va lua de soție pe Theodora, fiica domnitorului muntean. Din
această căsătorie vor rezulta patru copii:
– Mihail IV Asan, n. 1322 – d. 1355, țar coregent între anii 1331 – 1355;
– Ioan Strațimir, n.1324 – d.1397, țar al Vidinului intre anii 1356 – 1396, căsătorit cu Ana de Valahia, fiica lui Nicolae Alexandru
Basarab;
– Ioan III Asan, n 1326 – d.1349, țar coregent între anii 1337 – 1349;
– Maria Tamara, n. ? – n. ?, căsătorită inițial cu despotul Constantin și ulteriior cu sultanul Murad (1361 – 1389)
Cu a doua soție pe nume Sarah, Ioan Alexandru va avea tot patru copiii:
– Ioan V Asan, n.? – d.?, țar coregent intre anii 1359 – 1371
– Ioan Șișman, n. 1350/1 – d.1395, țar de Târnovo între anii 1371 – 1395
– Kerata Maria, n. 1348 – d. 1390, căsătorita cu Andronic IV Paleologul, împărat al Bizantului (1376 – 1379)
– Desislava, n. ? – n. ?
– Vasilisa, n. ? – n. ?
În timpul domniei lui Mihail III Asan, Ioan Alexandru a fost numit despot (guvernator) al orașului Lovec. Împreuna cu tatăl său
Strațimir, va participa la bătălia de la Velbuzd din anul 1330.
În urma loviturii de palat, care avea să-l detroneze pe Ioan Ștefan, Ioan Alexandru va fi ales țar al statului vlaho-bulgar. Primele
măsuri luate de noul conducator vor fi consolidarea poziției lui și recâștigarea teritoriilor pierdute în Tracia de nord-est, în urma
conflictelor cu imperiul bizantin. Pentru asigurarea stabilității în zonă, Ioan Alexandru va încheia o primă alianță cu noul rege sârb
Stefan Uros IV Dușan, întărită și prin căsătoria sorei lui, Elena, cu regele sârb în ziua de Paști a anului 1332.
Dar în acest timp Belaur, fratele vitreg a lui Mihail al III-lea Asan, despot al Vidinului pornește o revoltă contra lui Ioan Alexandru,
cu intenția de a-și reînscăuna nepotul, Ioan Ștefan.
De acest lucru va profita Andronic al III-lea Palelogul, invadând în vara anului 1332 nord-estul Traciei. Implicat în conflictul cu
unchiul său Belaur, Ioan Alexandru va aduna o mica armată de circa 5 000 de oameni, cu care va porni în întâmpinarea
bizantinilor. Ajuns în fața cetății Rusokastro, avea să-l provoace la luptă pe împăratul bizantin. În noaptea de 17 iunie, Iui Ioan
Alexandru i se va alătura, în calitate de aliați circa 3 000 de călăreți tătari.
Chiar dacă datorită faptului că erau net inferiori din punct de vedere numeric, 3 000 de oameni, bizantinii se vor vedea nevoiți să
accepte lupta.
În dimineața zilei de 18 iunie 1332, bizantinii și-au distribuit armata în fața cetății sub formă de semilună. Aripa dreaptă va fi
comandată de către sebastocratorul imperial, cea de stânga de Papias Megas Alexios Tzamplakon, iar în centru, de însuși
împăratul Andronic.
După trei ore de luptă, vlaho-bulgarii aliați cu tătarii îi înfrâng însă pe bizantini, obligându-i să se refugieze în cetate. Ioan
Alexandru va iniția negocieri de pace, întâlnindu-se personal cu Andronic al III-lea. Pentru întărirea păcii se va hotărî căsătoria
fiului mai mare a țarului, Mihail IV Asan cu Maria Irina, fiica împăratului bizantin, căsătorie ce se va realiza în anul 1339.
Rezolvând problema bizantină, Ioan Alexandru, va putea să-și îndrepte întreaga atenție asupra unchiului său Belaur și a Vidinului.
Rebeliunea va fi înfrantă însă abia în anul 1336, sau după alți istorici în 1337.
Pentru întărirea autorității sale, și creștere a puterii, Ioan Alexandru își va lua ca asociați la domnie, rând pe rând pe fii lui: Mihail
IV Asan în 1332, Ioan IV Asan și Ioan Strațimir în anul 1337, încredințându-le spre administrare teritorii și orașe din cadrul
țaratului vlaho-bulgar.
La începutul anilor 1340 relațiile cu Imperiul Bizantin s-au deteriorat temporar. Ioan Alexandru a cerut extrădarea vărului său
Șișman, unul din fiii lui Mihail Asan al III-lea, amenințându-i pe bizantini cu războiul. Demonstrația de forță a lui Ioan Alexandru a
avut însă efecte nedorite, întrucât bizantinii i-au înțeles intențiile și au trimis pe aliatul lor, emirul turc al Izmirului, Umur Beg.
Debarcând în Delta Dunării, turcii lui Umur Beg au jefuit regiunile rurale și au atacat orașele țaratului de la Dunăre. Forțat să își
limiteze revendicările, Ioan Alexandru a invadat din nou Imperiul Bizantin la sfârșitul anului 1341, susținând că a fost chemat de
locuitorii Adrianopolului. Dar, trupele lui Ioan Alexandru au fost de două ori învinse de aliații turci ai bizantinilor chiar lângă oraș.
Între anii 1341 și 1347, țarul vlaho-bulgar se va implica de partea lui Ioan V Palelologul în războiul civil iscat între acesta și un alt
pretendent la tronul bizantin, Ioan VI Cantacuzino. Urmare a ajutorului acordat, Ioan Alexandru va primi ca recompensă orașul
Philippopolis (Plovdiv) și nouă fortarete importante din Munții Rodopi (1344).
În aceeași perioadă, regele sârb a profitat de războiul civil bizantin pentru a lua în posesie ceea ce astăzi constituie Macedonia,
mare parte din Albania și nordul Greciei. În 1345 el a început să se autointituleze “Împărat al sârbilor și grecilor”, iar în 1346 a fost
încoronat sub acest titlu de patriarhul nou-înființatei Patriarhii a Serbiei. Aceste acțiuni, pe care bizantinii le-au primit cu
indignare, par să fi fost susținute de vlaho-bulgari, întrucât Simeon, patriarhul Bulgariei participase și el la crearea Patriarhiei
Serbiei și la încoronarea împăratului sârb Ștefan Uroș al IV-lea Dušan.
Conflictul cu bizantinii se va reactualiza odată cu înscăunarea lui Ioan VI Cantacuzino. Aliații turci vor jefui constant teritorii din
Tracia în anii 1346, 1347, 1349, 1352 și 1354. Vlaho-bulgarii se vor vedea nevoiți a se angaja în lupte de eliberare a teritoriilor
invadate și ocupate de otomani. În timpul acestor lupte, Ioan Alexandru își va pierde doi dintre fii mai mari: Ioan IV Asan în 1349,
și Mihail IV Asan în 1355. La această nenorocire se va mai adauga și izbucnirea unei grave epidemii de ciumă, care va secera mii
de vieți.
După anul 1351, Ioan al VI-lea Cantacuzino, realizează gravitatea situatiei infiltrării turcilor în Peninsula Balcanica, infiltrare
favorizată chiar de el. În această situație face apel la Ioan Alexandru și Stefan Uros, dar aceștia nu vor avea încredere în el.
Ioan Alexandru va reînoi alianța cu bizantinii doar după detronarea lui Cantacuzino în anul 1355, și înscăunarea lui Ioan V-lea
Paleologul, alianță întarită prin căsătoria acestuia din urmă cu fiica țarului vlaho-bulgar, Maria Kerata.
Ioan Alexandru va face însă o greseală care se va repercuta atât asupra lui cât și a viitorului țaratului vlaho-bulgar. În anul 1349,
divorțează de soția sa, Theodora, fiica lui Barasab I și sora lui Nicolae Alexandru Basarab, și se căsătorește cu o evreică convertită,
Sarah, care va adopta tot numele de Theodora. Ioan Alexandru va pierde sprijinul românilor din Muntenia, iar fiul lui, Ioan Șișman
și al Sarei, va deveni dușman înverșunat al fratelui său vitreg, Ioan Strațimir și a rudelor lui, prin alianță, Basarabii, ducând la
ruperea totală a țaratului vlaho-bulgar în doua, facilitând astfel cucerirea lor de către otomani.
Povestea de dragoste dintre Ioan Alexandru și Sarah Rebecca, va incepe încă din anul 1335, când aceasta din urmă, va veni de la
Constantinopol să-și prezinte o jalbă la Târnovo. După ce va divorța de Theodora, care se va călugari sub numele de Teofana, se
va căsători cu evreica botezând-o, creștineste, tot cu numele primei soții, acela de Teodora, și încoronând-o ca țarină la Târnovo !
Inteligentă, cultivată și interesată, ea a exercitat o mare influență asupra afacerilor țaratului. În timp ce sectele împânziseră
țaratul vlaho – bulgar și Biserica Ortodoxă, ea însăși divizată, între autonomiști și adepții Patriarhatului de la Constantinopole,
nimeni nu s-a sesizat de originile sale iudaice. Din contră, cronicarii epocii au fost unanimi în a lauda marea sa virtute !
Conform cutumei, Ioan Alexandru își asociase fiii la tron, pe întâiul născut, Mihail Asen IV înca din 1332, iar pe Ioan Srațimir și pe
Ioan Asen IV în 1337, aceștia primind ca resedințe Vidinul si Preslavul. Moartea în luptă cu turcii, întâi a celui de-al treilea fiu, apoi
a primului născut, a făcut din Ioan Sratimir moștenitorul tronului de la Târnovo. Lucru de neacceptat de evreica botezată, acum
Țarină, care dorea tronul pentru fiii săi, Ioan Șișman și Ioan Asen V !
În aceste condiții, Ioan Alexandru, împarte țara în două, întâiului născut Srațimir, acordându-i zona de nord-vest, cuprinsă între
raul Pec, Dunare, râul Lom și Muntii Haemus (Balcani) și titlul de țar, în 1356, iar întâiului fiu al Sarei, Ioan Șișman e asociat în
calitate de țar coregent în anul 1356, al doilea fiu, Ioan Asan V e asociat în 1359, calitate păstrată până la mortea sa, survenită în
anul 1388.
În urma pierderii fraților săi mai mari, și a faptelor necugetate ale tatălui său, Ioan Strațimir se va stabili în 1356 la Vidin, preluând
conducerea cetătii și a țaratului de Vidin. Aici va incerca să își dezvolte și extinde relațiile cu familia Basarabilor (Nicolae Alexandru
Basarab, fiind unchiul lui, frate cu Theodora, mama lui Stațimir). Această înrudire se va cimenta și mai tare urmare a căsătoriei lui
Strațimir cu Ana, fiica lui Nicolae Alexandru, cu care în fapt era și văr. Din această căsătorie vor rezulta trei copii, cunoscuți fiind:
Doroteja (Doroslava), căsătorită cu Stefan Tvrtko I al Bosniei și Constantin II, care s-a născut în jurul anilor 1370, și a murit în exil
la curtea despotului Serbiei, Ștefan Lazarevici, în ziua de 17 Septembrie 1422.
Sub pretextul că noul țar a devenit vasalul turcilor, în anul 1365 , Ludovic I al Ungariei va ataca țaratul de Vidin, ocupând cetatea și
luându-l ostatic pe Ioan Strațimir, acesta fiind dus ulterior, atât el cât și familia lui, în prizonierat în Croația. Țaratul Vidinului este
transformat în anul 1366 în Banatul Bulgariei, parte componentă a regatului maghiar, ca un punct de sprijin al ofensivei catolice
asupra ținuturilor de la nord și sud de Dunăre. Această ocupație maghiară și a aplicării în forță a politici de convertire a populației
vlaho-bulgare la catolicism, va provoca mari nemulțumiri în zonă.
Ioan Alexandru nu va apuca să reacționeze împotriva coroanei maghiare deoarece imediat după ocuparea Vidinului de către
maghiari, vlaho- bulgarii vor intra în conflict cu bizantini, urmare a unui gest stupid. Împăratul Ioan V Paleologul care se întorcea
dintr-o călătorie din Ungaria nu a fost lăsat să treacă prin teritoriul țaratului vlaho-bulgar. Această atitudine a avut efecte nefaste,
întrucât un aliat al imparatului, contele Amadeus al VI-lea de Savoia, a răspuns cu forta capturând mai multe porturi maritime,
inclusiv Ankhialos (Pomorie) și Mesembria (Nesebǎr), deși nu a reușit să cucerească Varna. Depășit de situatie, Ioan Alexandru a
fost obligat să facă pace cu bizantinii.
Orașele capturate au fost cedate Imperiului Bizantin, iar împăratul Ioan V Paleologul a plătit totuși 180.000 florini lui Ioan
Alexandru, ca și compesatie. Acești bani vor fi foloșiti pentru a-i convinge pe Vladislav I Basarab și pe Dobrotici al Dobrogei să
recucerească Vidinul și să-l elibereze pe fiul său. Pe lângă această sumă de bani, țarul va mai face o serie de concesii teritoriale în
favoarea lui Dobrotici.
Ocazia se ivește în anul 1367, când Ioan Șișman, aliat cu turcii invadează țaratul fratelui său, Srațimir, cu motivația de al recucerii
de la maghiari. Comandantul maghiar al Vidinului va cere însă ajutor lui Vladislav I Basarab, care va trimite trupele sale să
respingă atacurile turcilor.
Pe fondul confictului existent dintre Ludovic I al Ungariei și Vladislav I Basarab, acesta va recuceri în anul 1368, Banatul
Severinului, îar în anul imediat următor “ chemat de cetățeni” conform cronicii misionarilor catolici, Vladislav “ocupă Vidinul” la
12 august 1368, cu întregul său teritoriu până la râul Pec și la Nis, cu scopul “de a-l păstra pentru cumnatul său Srațimir, si spre a
nu cădea în mâinile lui Șișman și ale turcilor”.
Pe fondul amenințării otomane, relațiile dintre coroana maghiară și domnitorul român se îmbunătățesc, Ludovic va recunoaște în
schimbul prestării formale a unui angajament de vasalitate, toate posesiunile și titlurile lui Vladislav , iar țarul Strațimir va fi
eliberat, și repus în drepturi de țar al Vidinului, dar sub garanția lui Vladislav Basarab și a lui Dobrotici, despotul Dobrogei. Țaratul
de Vidin va continua să dăinuiască, la adăpost de primejdii, sub garanția domnitorilor munteni, până la căderea lui sub turci.
Rezolvarea relativ reușită a crizei din nord-vest nu a ajutat însă la recuperarea pierderilor din sud-est. Mai mult, în preajma lui
1369, turcii otomani sub Murad I au cucerit Adrianopolul și l-au făcut capitală a statului lor în plină expansiune. În același timp, au
capturat și orașele Philipopolis (Plovdiv) și Boruj (Stara Zagora).
Pe fondul încercării, refacerii unității statului vlaho-bulgar și a slăbirii influentei politice și militare a lui Vladislav la sud de Dunare,
țarul de Târnovo, Ioan Alexandru se aliază cu turcii. La cererea acestuia, turcii trec Dunarea și pradă sudul Munteniei. Vladislav,
ajutat de ruda lui prin alianța Ladislau de Doboca, reușește să-i înfrângă pe otomani, și să-i alunge la sud de Dunare: „Am poruncit
<scrie Vladislav> să se ridice o oaste puternică împotriva necredincioșilor turci si a împaratului de la Târnovo , . . Ladislau de
Doboca . . . năvălind cu noi și cu oastea noastră, s-a luptat vitejeste împotriva prea cruzilor și necredincioșilor turci și a împăratului
de la Târnovo, săvârșind acolo isprăvi ostășești prea strălucite și vrednice de cinste . . .” Prin această acțiune Ioan Alexandru se va
îndepărta în totalitate de familia Basarabilor și de fiul său Ioan Strațimir, Vladislav I Basarab va rupe relațiile cu el, atât de
colaborare cât și de alianță.
În timp ce principii bulgari și sârbi din Macedonia se pregăteau pentru un atac concertat împotriva turcilor, Ioan Alexandru a
murit pe 17 februarie 1371.
Prăbușirea Țaratului Vlaho – Bulgar ( 1371 – 1396 )
După moartea lui Ioan Alexandru , țaratul vlaho-bulgar se va diviza în mod oficial în două, Țaratul de Vidin, condus de către Ioan
Strațimir, și, Țaratul de Târnovo condus de către Ioan Șișman.
Despre Ioan Strațimir primele mențiuni istorice, după moartea tatălui său, sunt din anul 1386, când Dan I Basarab (1383 – 1386) îi
va lua partea în luptele fratricide duse cu Ioan Șișman. Dan I va încerca să intervină în favoarea lui Strațimir, dar aceasta
intervenție îi va fi fatală. Cronica anonimă bulgară, scrisă în perioada desfășurării evenimentelor, menționează uciderea
domnitorului român în data de 23 septembrie 1386, de către asasinii tocmiți de însuși țarul Ioan Șișman.
În toamna anului 1390, Baiazid I atacă și cucerește Țaratul Vidinului, alungându-l pe țar. Cu această ocazie turcii pătrund și în Țara
Românească, ucigând și jefuind populația de la nord de Dunăre. Mircea cel Bătrân atacă, în primăvara anului 1391 trupele turcești
conduse de către Firuz Bei și le decimează. În urma victoriei, domnitorul român ocupă Vidinul și-l repune în drepturi pe țarul
Strațimir.
Ioan Șișman, care fusese aliat al turcilor va asista neputincios, și singur, fără sprijinul Basarabilor, pe care-i trădase, la invazia turcă
a Țaratului de la Târnovo. Șișman va fi prins de către turci, iar din ordinul lui Baiazid va fi decapitat în data de 3 iunie 1393. Țaratul
de la Târnovo va fi desființat și transformat în pașalâc.
Ioan Strațimir va avea însă aceași soartă ca și fratele său. După bătălia dezastruoasă de la Nicopole, 1396, în lipsa sprijinului lui
Mircea cel Bătrân, angrenat și el în lupta de recucerire a Țării Românești, Țaratul de Vidin va fi cucerit și ocupat de turci. Ioan
Strațimir va fi luat ostatic și trimis în prizonierat la Bursa, în Asia Mică, unde va fi ucis prin ștrangulare.
Asemeni Țaratului de la Târnovo și Țaratul de la Vidin va fi desființat și transformat în pașalâc. După 211 ani de la fondarea
Imperiului Asăneștilor acesta dispare, urmare a luptelor de interese și succesiune a decendenților lui Ioan Alexandru, și, a politici
greșite ale acestuia, începută încă din anul 1335.
Imperiul Oroman își va extinde granițele până la Dunare, devenind o primejdie și o amenințare în creștere pentru Țările Române.
Încheiere, ca și o concluzie
„” Intr-adevăr, aceste concluzii, cari își păstrează și acum întreaga lor valoare au fost rezumate în urmatoarele puncte, la cari
rămâne prea puțin de adăugat:
1. „Imperiu bulgar în sensul adevărat al cuvântului a fost numai cel vechi, care e despărțit de stăpânirea Asăneștilor prin domnia
sângeroasă a lui Basilos Bulgaroktonos și prin stăpânirea romeică < bizantină>
2. Întemeietorii imperiului înoit al bulgarilor au fost vlahii de origine română și nu bulgarii, și noul imperiu din anul 1186, un
imperiu vlaho-bulgar
3. Ridicarea din anul 1186 porni de la vlahi, se sprijini mai ales pe cumani, târâ cu sine bulgarii, și astfel acest imperiu mai cu
seamă vlah, care se numește bulgar pentru că frații vlahi au izbutit să se impună ca și stăpânitori ai bulgarilor”
Trebuie să adaugăm că legăturile de tradiție și înrudire cu vechile dinastii bulgare au fost mai întâi invocate de diplomația
pontificală, pentru a găsi o justificare, față de regele Ungariei, a trimiterii coroanei cerute de Ioniță Asan. Dar acest argument de
ordin diplomatic și extern a devenit pentru Asșnești o necesitate de stat, atunci când legăturile lor cu Sf.Scaun au fost rupte și au
fost nevoiți să-și găsească un reazăm, religios și politic, în tradiția vechii împărății bulgărești. E încă un exemplu a puterii tradiției,
nu numai ca element de cunoaștere al istoriei dar și ca factor determinant în dezvoltarea statului.
Vecinii noștri de la miazăzi greșesc, însă, când interpretează tendința noastră legitimă de a revendica în numele adevărului istoric
un trecut ce ne aparține – sau cel puțin aparține uneia din ramurile neamului nostru – cu cine știe ce planuri de expansiune ale
unui presupus imperialism românesc peste Peninsula Balcanică.
Destinul poporului român, așa cum s-a definit în istorie, așa cum îl trăim și noi astăzi, cu toate tragediile și gloriile sale, cu durerile
și jertfele ce-i înseamnă calea, dar și cu nădejdia neânfrântă și setea de dreptate care îl luminează, nu era să fie balcanic, dar
dunărean și mai ales carpatic. În jurul acestei cetăți a munților era să se întemeieze tradiția sa istorică, odată cu existența sa de
stat.
*
Textul de mai sus este preluat de la marele istoric Gheorghe I. Bratianu (1898 – 1953), din lucrarea domniei sale Tradiția Istorică
despre Întemeierea Statelor Românești, adevărat testament istoric și politic, apărută în anul 1945. Cele trei concluzii numerotate
însă nu îi aparțin, ele fiind preluate de către istoricul român de la Constantin von Hofler, istoric german care a trăit între anii 1811
și 1898.
În ciuda afirmațiilor și a concluziilor celor doi istorici, fenomenul Asan este ignorat cu bună credință de către istoricii români,
nefiind studiat și neprezentat cititorului român sau de altă nație; si mai ales lăsat la latitudinea altor istorici „ mai bine
intenționați” români sau străini.
Cu atât mai mult cu cât tot aceași istorici români, pentru a evita studiul istoriei și citirii documentelor de epocă, concluzionează în
mod foarte dogmatic legat de destinul asăneștilor urmatoarele: „ odată cu moartea lui Căliman II Asan, în anul 1257 , familia
Asăneștilor dispare în negura istoriei” , constatare de o ignoranță rară și aberantă.
Istoricii bulgari și rusi care neagă naționalitatea vlahă a Asăneștilor, mai insistă și cu mărturisirea unui oarecare călugăr Paisie,
care susținea că : „Asan II, urmaşul lui Ioniţa, s-a lepădat de unire şi trecând în cele două Valachii a dat poruncă sub tăierea limbii
să se părăsească mărturisirea romană şi să nu se mai citească în grai roman, ci numai în cel bulgăresc.” (Alexandru Filipascu –
Istoria Maramuresului), fapt contrazis de însăși inscripția bisericeasca de pe portretul țarului Ioan Asan II, care este scrisă sub
forma de Ioan și nu Ivan.
Pentru întelegerea mai bună a faptelor și evenimentelor petrecute în decursul a 210 ani de istorie a neamului Asăneștilor și a
statului creat de ei, vom recapitula argumentele prezentate de cei doi istorici, Gheorghe I.Bratianu și Constantin von Hofler,
complectându-le:
1. vlahii sud dunăreni erau ramura sudică a valahilor din Țara Românească și Dobrogea, Moldova și Transilvania;
2. vlahii erau vorbitori de limbă latină, după constatarile cronicarului Nicetas Choniates Akominatos, papei Inocentiu al III-lea și a
cruciaților francezi;
3. revolta organizată împotriva bizantinilor în anul 1185 este condusă de către Teodor (Petru) și Ioan Asan, cronicile timpului
nemenționând nici un conducător bulgar;
4. vlahiilor răsculati li s-au alăturat cumanii, care vor avea un rol determinant în istoria statului asăneștilor, dar și bulgarii existenți
în viitorul imperiu;
5. numele de țarat vlaho-bulgar și imperiu vlaho-bulgar (utilizat de altfel și de mine pentru o mai bună întelegere) este total
impropriu și nereal. Istoricii care folosesc termenul de „ al doilea țarat bulgar” , îl susțin în necunoștiință de cauza sau din interes
naționalist. Țaratul Asanilor și Imperiul Asanilor nu are nici o legătură de continuitate sau identitate cu „primul țarat bulgar”, țarat
bulgar, întemeiat și condus de bulgari între anii 668 și 1018 cu variațiuni între anii 1040 – 1041 și 1072. De altfel numele prin care
era cunoscut în acele timpuri noua formațiune statală a asăneștilor era REGNUM VALACHORUM și nicidecum: imperiul vlaho-
bulgar sau al doilea țarat bulgar.
6. frații Petru (Teodor) și Ioan Asan erau niște oameni simpli din popor, nefiind descendenții a nici unei familii regale sau
imperiale. Pentru a-și legitima în fața supușilor lor vlahi, cumani și bulgari, statutul de conducător al statului vlah în formare,
Teodor va adopta numele de Petru, după ultimul țar bulgar, Petru al III-lea;.
7. Ioniță Caloianul va solicita de la papa Inocentiu recunoașterea lui ca Împărat, solicitând restituirea de către papalitate a
coroanei și sceptrului imperial al țarilor bulgari Simeon I, Petru I și Samuil, aparținătoare de drept supușilor lui, bulgari, și nu
papei. În acest sens va face modificarea titulaturii lui Caloiohannes Imperator Bulgarorum et Blachorum și nu invers” Blachorum
et Bulgarorum” cum fusese inițial.
8. este interesant faptul că din această titulatură lipsește termenul de cuman, cu toate că aceștia au reprezentat o forță puternică
a imperiului vlaho-bulgar, din rândul lor ridicându-se conducători renumiți; este posibil ca această omisiune să se datoreze
copiștilor vremii și a intereselor de diverse facturi;
9. Regnum Valachorum va fi condus între anii 1196 – 1258 și 1279-1280 de familia direct descendentă din primii asănesti;
10. între anii 1258 si 1323 Regnum Valachorum va fi condusă de familiile macedonene și cumane Tich, Terter și Smilet, legati prin
rudenie însă cu familia Asan. În această perioadă vor fi și două intruziuni cea a lui Ivailo, posibil bulgar, si a lui Ciaka, tătar, fiul
hanului Nogai;
11. după anul 1323 și până la ocuparea țaratului de către turci, 1396, conducerea va fi preluată de ramura Ioan Asan, întărită prin
aliantă cu familia Șișman – Strațimir din Vidin; familie care descindea tot din dinastia cumanică Terter;
12. istoricii români, evitând în general abordarea fenomenului „asăneștilor” , se raliaza cu alți istorici, minimalizând, sau încercând
să elimine efectul vlahilor asupra istoriei la sud de Dunăre, în Pensinsula Balcanica, intre anii 1196 – 1396. Făcând corp comun cu
istorici pan-slaviști vor concluziona în mod aberant că după dispariția lui Caliman II Asan, 1257, influența familiei dispare în istorie,
iar vlahii vor suferi un proces de „bulgarizare” forțată; acestă „bulgarizare” forțată putând fi comparată cu „ne-maghiarizarea”
forțată a românilor din Ardeal, în decursul a 1000 de ani;
13. după moartea lui Caliman II Asan și preluarea conducerii țaratului pe durată de un an de zile de Mitu Asan, cei care își vor
asuma conducerea imperiului vlaho-bulgar vor fi conducători de origine macedoneana, cumană și tătara (Constantin Tich, familia
Terter, Smilet, tătarul Ciaka, și din nou descendența Terterilor), țarii nefiind de nație bulgară, fapt care elimină teoria
„bulgarizării” forțate;
14. începând de la Contantin Tich care se va autonumi Constantin I Asan, și care își va numi fiul Mihail II Asan, toți viitorii țari ai
imperiului vlaho – bulgar, își vor aroga legături de rudenie sau chiar descendența din familia asăneștilor;
15. începând cu anul 1323 și până în anul 1396 destinele țaratului vlaho-bulgar vor fi preluate din nou de familia Asan, întărita
prin alianță cu familia Șișman, descendenta din familia cumanică Terter;
16. noua dinastie Asan – Șișman va continua relatiile politice și de alianța cu domnitorii Tării Românești, Basarabii, cu care erau
rude, și cu care își vor reface și extinde alianțele politice, militare și de rudenie;
17. continuitatea familiei va fi afirmată și consolidată prin țarii: Mihail III Asan, Ioan Ștefan Asan, Ioan Alexandru Asan, Ioan III
Asan, Mihail IV Asan, Ioan V Asan și Ioan Strațimir între anii 1323 – 1396.
Termenul de „al doilea țarat bulgar” nu are nicio legătură cu evenimentele istorice petrecute între anii 1185 – 1395, în primul
rând prin prisma cuvintelor “țarat bulgar”, în toată această perioadă furtunoasă de 210 ani, nici un conducător al Regnum
Valachorum nu a fost de nație bulgară, ci doar români vlahi, cu mici intruziuni macedoniene, sârbe, cumane, tătare, bizantine și
chiar maghiare.
*
Ocuparea țaratelor vlaho-bulgare de către turci, Țaratul de Târnovo, 1393, și Țaratul de Vidin, 1396, va duce la transformarea
unei mari părți a Balcanilor în pașalâc turcesc. Ultimii doi țari, Strațimir si Șișman vor fi executați de către turci, la fel ca și o mare
parte a boierilor lor, printre care numeroși membrii ai familiei Asan. Cei rămași în viata se vor supune dominației otomane sau vor
fugi în Țara Românească.
Dacă fenomenul de „bulgarizare” atât de mediatizat de istorici nu a existat, în schimb procesul de „turcizare” aplicat de otomani,
va avea un efect brutal asupra tuturor comunităților din Peninsula Balcanică. Prin politica lor de securizare a pașalâcurilor, turcii
vor obliga mari mase ale populației să treacă la religia musulmană, cei care nu se vor supune, vor fi uciși sau deportați în Asia
Mică. Pentru a putea administra în condiții de siguranță teritoriile balcanice, turcii vor infuza masa populațională balcanică cu
turci, tătari, chiar și evrei. Aceste mișcări de populație și convertiri religioase vor transforma în decursul timpului Balcanii într-un
adevărat butoi de pulbere, efectele acestui fenomen existând și până în ziua de azi.
Vlahii, după ocuparea lor de către turci, vor alege, unii calea bejeniei, trecând Dunărea la nord, la frații lor, alții se vor risipi în
întreaga Peninsulă Balcanică, generând noi enclave de populație latină majoritară, iar alții, au acceptat să trăiască sub stăpânirea
otomană.
Acesta este motivul, probabil, când peste timp, numele de Asan va fi purtat și de familii de turci musulmani.
Perioada Asan a durat în istorie 210 ani, trecând de la naștere la mărire, și de la extaz la agonie.
CONDUCĂTORI VALAHI ÎN TIMPUL REGALITĂŢII LUI ATTILA (cca 447)
 RAMUNC, duce
 SIGEHER von WALACHEN
 MALDUCA , domn al valahilor
 MADELOS, rege
 CURIDACHUS, rege vasal al lui Atilla
CONDUCĂTORI AI FORMAŢIUNILOR STATALE ÎN TIMPUL INVAZIEI MAGHIARE
Conducătorii din Câmpia Pannonică
 KEAN – (înainte de 895), conducător al ţinutului Pannoniei, strămoşul lui Salanus
 „Ducele” SALANUS – cca.890-907 – şi ulterior
Conducătorii din Transilvania
În Bihor – Satu Mare
 „Ducele” MOROUT – înainte de 890 (bunicul lui Menumorout)
 MENUMORUT – cca. 890 -906 (nepotul lui Morout)
În Banat
 GLAD – cca. 890- 927
 AHTUM (OHTUM) – cca. 970 – 1028/30 (strănepot a lui Glad)
 CHANADINUS – dupa 1028/1030 (alt strănepot a lui Glad)
În Transilvania de Centru
 GELU – cca.890 – 904/5
 IULIU CEL BĂTRÂN – cca.920-975
 IULIU II (PROCUI ) – cca. 950-după 1003 (fiul lui Iuliu cel Batran)
 IULIU III CEL TANAR – cca. 980 – după 1003/1004 (nepotul lui Iuliu cel Batran )
 BUA si BUCNA – 1046 (fii lui Iuliu cel Tanar)
 BÂLEA – 1205 ( cneaz zona Hunedoara-Alba)
CONDUCATORI IN DOBROGEA
 Jupan DIMITRIE – 973
 Jupan GHEORGHE – 973
 TATRYS 1072- 1074
 SATZA 1086 – 1091
 SESTLAV – 1086 – 1091
 TATOS – 1086 – 1091
 PUDILĂ (BUDILĂ) – 1094 – 1096
 BALICA – 1320 – 1347
 DOBROTICI – 1347 – 1386
 IVANCO – 1386 – 1388
Din anul 1389 Dobrogea Intră în componenţa Ţării Româneşti, condusă de Mircea cel Bătrân.
REGNUM VALACHORUM – REGATUL ASANILOR
 – PETRU ASAN 1185 – 1197
 – IOAN ASAN 1189 – 1196
 – IONIŢĂ CALOIANUL 1197 – 1207
 – BORILĂ ASAN 1207 – 1218
 – IOAN ASAN II 1218 – 1241
 – CĂLIMAN I ASAN 1241 – 1246
 – MIHAIL ASAN 1246 – 1256
 – CĂLIMAN II ASAN 1256 – 1257
 – MITU ASAN (Mitso) 1257 – 1258
o – CONSTANTIS TIS 1258 – 1277 (ţar de origine macedoneană)
o – IVAILO 1278 – 1279 (ţar bulgar-haiduc legendar)
o – MIHAIL ASAN II 1278 – 1279 (fiul lui Constantin Tich)
 – IOAN ASAN III 1279 – 1280
o – GHEORGHE TERTER I 1280 – 1292 (ţar de origine cumană)
o – SMILET 1292 – 1298 (ţar de origine cumană)
o – CIAKA 1299 (ţar de origine tătară)
o – THEODOR SVIATOSLAV 1300 – 1322 (ţar de origine cumană)
o – GHEORGHE TERTER II 1322 – 1323 (ţar de origine cumană)
 – MIHAIL III ASAN 1323 – 1330 fiu a lui Şişman
 – IOAN ŞTEFAN ASAN 1330 – 1331 fiu a lui Mihail III Asan
 – IOAN ALEXANDRU ASAN 1330 – 1371 fiu a lui Sraţimir
 – MIHAIL ASAN IV 1331 – 1355 ţar asociat la domnie, fiu Ioan A. A
 – IOAN ASAN III 1337 – 1349 ţar asociat la domnie, fiu Ioan A.A.
 – IOAN ASAN V 1359 – 1371 ţar asociat la domnie, fiu Ioan A.A.
 – IOAN ŞIŞMAN 1371 – 1395 ţar de Tarnovo, fiu Ioan A.A.
 – IOAN SRAŢIMIR 1356 – 1396 ţar de Vidin, fiu Ioan A.A.
VOIEVOZII TRANSILVANIEI
 GELU cca. 900 – 903/4
 TUHUTUM cca. 903/4 – ?
 HORCA ? – cca.920
 LADISLAUS ? – ?
 IULIU cel Batran cca.940 – 970
 IULIU II Procui cca. 970 – 980
 IULIU III cel Tanar cca.980 – 1003
 ZOLTAN ARDELEANUL cca. 1003
 MERCURIUS 1111 – 1113 (primul voievod atestat documentar)
 LEUSTACHIUS RATOT 1164 – 1176
 LEGFORUS 1199 – 1200
 GYULA KAN 1201 – 1202
 NICOLAE 1201 – 1202
 BENEDICT 1202 – 1206 (fiul lui Conrad)
 SMARAGDUS ZSAMBOKI 1206 – 1208
 BENEDICT 1208 – 1209 (fiul lui Conrad)
 MIHAIL KACSICS 1209 – 1212
 BERTHOLD DE ANDECHS 1212 – 1213 (arhiepiscop de Calocea)
 NICOLAE 1213
 GYULA KAN 1213 – 1214
 SIMION 1215
 IPOTH (IPOLIT) 1216 – 1217
 RAFAIL (RAFAIN) 1217 – 1218
 NEUKA (NEVKE) 1219 – 1221
 PAUL 1221 – 1222 (fiul lui Petru)
 MIHAIL KACSICS 1222
 POUSA (POZSA) CSAKI 1226 – 1231 (fiul lui Solum/Solyom)
 GYULA RATOT 1229 – 1233 (fiul lui Leustachius Ratot)
 DIONYSIUS TOMAJ 1233 – 1234
 SERAFIN 1235
 ANDREI 1235 (fiul lui Serafin)
 POUSA (POZSA) CSAKI 1235 – 1241 (fiul lui Solum/Solyom)
 LAURENTIU ABA 1243 – 1252
 STEFAN (dux Transilvaniae) 1257 – 1258 (fiul regelui Bela IV)
 ERNYE AKOS 1258 – 1261 (ban al Transilvaniei)
 STEFAN (dux Transilvaniae) 1260 – 1270 (fiul regelui Bela IV)
 LADISLAU I KAN 1261 – 1265
 NICOLAE GEREGYE 1265 – 1270
 MATEI CSAKI 1270 – 1272
 NICOLAE GEREGYE 1272 – 1273
 IOAN KOSZEGI 1273
 EGIDIUS MANOSZLO 1274
 MATEI CSAKI 1274 – 1275
 UGRINUS CSAKI 1275
 LADISLAU I KAN 1275 – 1276
 UGRINUS CSAKI 1276
 MATEI CSAKI 1276 – 1277
 NICOLAE MEGGYESI 1277 (din neamul Pok)
 FINTA ABA 1278 – 1280
 STEFAN DE MERA 1280
 PETRU 1280
 ROLAND BORSA 1282
 APOR PEC 1283 – 1284
 ROLAND BORSA 1284 – 1285
 MOISE/MOYUS AKOS 1287 – 1288
 ROLAND BORSA 1288 – 1294
 LADISLAU II KAN 1294 – 1315
 LADISLAU III KAN 1315 (neconfirmat de rege)
 NICOLAE MEGGYESI 1315 – 1316 (din neamul Pok)
 DOJA DEBRECENI 1318 – 1321
 TOMA SZECSENYI 1321 – 1342
 NICOLAE SIROKAI 1342 – 1344
 STEFAN LACKFI 1344 – 1350
 TOMA GONYUI 1351 (din familia Csor)
 NICOLAE RAHOLCAI 1351 – 1356
 ANDREI LACKFI 1356 – 1359
 DIONISIE LACKFI 1359 – 1367
 NICOLAE LACKFI 1367 – 1368
 EMERIC LACKFI 1369 – 1373
 STEFAN LACKFI II 1373 – 1376 (fratele lui Emeric)
 LADISLAU DE LOSONCZ 1376 – 1391
 EMERIC BEBEK I 1392 – 1393
 FRANK DE SZECSENY 1293 – 1395
 STIBOR DE STIBORICZ 1395 – 1401
VOIEVOZI ŞI CNEZI MARAMUREŞENI
 NEGRILĂ, cneaz 1270
 RADOMIR, cneaz 1270
 TATOMIR, voievod c.1300
 CODREA BÂRSAN c. 1326
 STANISLĂU BÂRSAN, cneaz 1326
 NICOLAE, cneaz 1334
 MAXIM, cneaz 1334
 BOGDAN, voievod 1335
 DRAGOŞ, voievod 1336
 CRĂCIUN, voievod de Bilca 1343
 SENESLAU, voievod de Dolha 1343
 MAXIM, cneaz 1343
 CODREA, voievod 1345
 OPRIS, cneaz 1345
 MARIŞ, cneaz 1345
 MICU, cneaz 1345
REGII UNGARIEI
Dinastia Arpadiană:
 ARPAD 905 – 907 (fiul lui Almus)
 ZSOLT 907 – 947 (fiul lui Arpad)
 FAJSZ 947 (nepot de frate a lui Arpad)
 TAKSONY 947-972 (fiul lui Zsolt / Zoltan)
 GEZA 972 – 997 (fiul lui Taksony)
 ISTVAN (STEFAN I) 997 – 1038 (fiul lui Geza)
 PETRU ORSEOLO 1 038 – 1041 (fiul surorii lui Stefan I)
 SAMUEL ABA 1041 – 1044 (sotul fiicei lui Geza)
 PETRU ORSEOLO 1044 – 1046 (fiul surorii lui Stefan I)
 ANDRAS I 1046 – 1060 (fiul lui Vazul, fratele lui Geza)
 BELA I 1060 – 1063 (fratele lui Andrei I)
 SALAMON 1063 – 1074 (fiul lui Andrei I)
 GEZA I 1074 – 1077 (fiul lui Bela I)
 LASZLO cel Sfant 1077 – 1095 (fiul lui Bela I)
 KALMAN Carturarul 1095-1116 (fiul lui Geza I)
 ISTVAN II 1116 – 1131 (fiul lui Kalman)
 BELA II Orbul 1131 – 1141 (nepotul lui Geza I)
 GEZA II 1141 – 1162 (fiul lui Bela II)
 ISTVAN III 1162 – 1172 (fiul lui Geza II)
 LASZLO II 1162 – 1163 (fiul lui Bela II, impotriva regelui)
 ISTVAN IV 1163 – 1165 (fiul lui Bela II, impotriva regelui)
 BELA III 1172 – 1196 (fiul lui Geza II)
 IMRE 1196 – 1204 (fiul lui Bela III)
 LASZLO III Infrantul 1204 – 1205 (fiul lui Imre)
 ANDRAS II 1205 – 1235 (fiul lui Bela III)
 BELA IV 1235 – 1270 (fiul lui Andras II)
 ISTVAN V 1270 – 1272 (fiul lui Bela IV)
 LASZLO Cumanul 1272 – 1290 (fiul lui Istvan V)
 ANDRAS III Venetianul 1290 – 1301 (fiul lui Andras II)
Dinastii străine:
 WENCESLAV III de Boemia 1301 -1305 (din dinastia Premysl)
 OTTO III de Bavaria 1305-1307 (din casa de Wittelbach)
 CAROL I ROBERT DE ANJOU 1308 – 1342 (fiul lui Carol Martell de Anjou)
 LUDOVIC I cel Mare 1342 – 1382 (fiul lui Carol I)
 MARIA D’ANJOU 1382 – 1385 (fiica lui Ludovic I)
 CAROL II cel Mic 1385 – 1386 (fiul lui Lajos, duce de Durazzo)
 MARIA D’ANJOU 1386 – 1395 (fiica lui Ludovic I)
 SIGISMUND DE LUXEMBURG 1387 – 1437 (sotul Mariei D’Anjou)
CONDUCĂTORII BULGARIEI
Vechea Bulgarie
• 632-651 : Kubrat (Kurt), rege, Dinastia Dulo
• 651-668 : Batbayan, rege, Dinastia Dulo
Țaratul Bulgar
• 668-700 : Asparuh, cneaz, Dinastia Dulo
• 700-721 : Tervel, rege, Dinastia Dulo
• 718-724 : Kormesii, rege, Dinastia Dulo
• 725-739 : Sevar, rege, Dinastia Dulo
• 739-756 : Kormisoș, rege, Dinastia Vokil
• 756-759 : Vineh, rege, Dinastia Vokil
• 759-763 : Teleț, rege, Dinastia Ugain
• 763-766 : Savin, rege, Dinastia Vokil
• 766 (40 de zile) : Umor, rege, Dinastia Vokil
• 766-768 : Toktu, rege, Dinastia Ugain
• 768-772 : Pagan, rege
• 772-777 : Telerig, rege
• 777-803 : Kardam, rege, Dinastia Dulo?
• 803-814 : Krum, rege, Dinastia Krum (Dinastia Dulo?)
• 814-831 : Omurtag, rege, Dinastia Krum
• 831-836 : Malamir, rege, Dinastia Krum
• 836-852 : Presian I, rege, Dinastia Krum
• 852-889 : Boris I, botezat Michel I, rege, Dinastia Krum
• 889-893 : Vladimir, rege, Dinastia Krum
• 893-927 : Simeon I, rege, 917 – țar (împăratul), Dinastia Krum
• 927-969 : Petru I, țar, Dinastia Krum
• 969-972 : Boris al II-lea, țar, Dinastia Krum
• 980-997 : Roman, țar, Dinastia Krum
• 991-1014 : Samuel, țar, Dinastia Comitopouloï
• 1014-1015 : Gabriel Radomir, țar, Dinastia Comitopouloï
• 1015-1018 : Ioan Vladislav, țar, Dinastia Comitopouloï
• 1018-1018 : Presian al II-lea, țar, Dinastia Comitopouloï
• 1040-1041 : Petru al II-lea Delian, țar, Dinastia Comitopouloï
• 1072 : Petru al III-lea (Constantin Bodin), țar, Dinastia Vojislavljević
Regnum Valachorum (dupa istoricii clasici)
• 1185-1197 : Petru al IV-lea, țar, Dinastia Asăneștilor
• 1189-1196 : Ioan Asan I, țar, Dinastia Asăneștilor
• 1197-1207 : Caloian, țar, Dinastia Asăneștilor
• 1207-1218 : Boril, țar, Dinastia Asăneștilor
• 1218-1241 : Ioan Asan al II-lea, țar, Dinastia Asăneștilor
• 1241-1246 : Căliman I Asan, țar, Dinastia Asăneștilor
• 1246-1256 : Mihail al I-lea Asan, țar, Dinastia Asăneștilor
• 1256-1257 : Căliman al II-lea Asan, țar, Dinastia Asăneștilor
• 1257-1258 : Mitzo Asan, țar, Dinastia Asăneștilor
• 1258-1277 : Constantin I Tich, țar, Dinastia Asăneștilor (Dinastia Tich)
• 1277-1279: Ivailo
• 1277-1279 : Mihail al II-lea Asan, țar de Tarnovo, Dinastia Asăneștilor
• 1279-1280 : Ioan Asan al III-lea, țar, Dinastia Asăneștilor
• 1280-1292 : Gheorghe I Terter, țar, Dinastia Terter (Tertereș)
• 1292-1298 : Smileț, țar, Dinastia Smileț
• 1298-1299 : Smilțena, țarină, Dinastia Smileț (Paleolog)
• 1299-1300 : Ceaka Nogai, țar, descendent din Temüügin (Ginghis Han)
• 1300-1322 : Teodor Svetoslav, țar, Dinastia Terter
• 1322-1323 : Gheorghe al II-lea Terter, țar, Dinastia Terter
• 1323-1330 : Mihail al III-lea Asan, țar, Dinastia Asăneștilor şi Dinastia Șișman
• 1330-1331 : Ioan Stefan Asan, țar, Dinastia Asăneștilor şi Dinastia Șișman
• 1331-1371 : Ioan Alexandru Asan , țar, Dinastia Asăneștilor si Dinastia Strațimir
• 1371-1395 : Ioan Șișman, țar, Dinastia Asăneştilor si Dinastia Șișman
• 1356-1396 : Ioan Strațimir, țar, Dinastia Asăneştilor si Dinastia Strațimir