https://thraxusares.wordpress.

com/2015/01/30/cronologia-istorica-a-geto-romanilor-ultimilor-2000-de-ani/

PREISTORIA

Vechea civilizaţie europeană (2.000.000 i.Chr. – 2.000 î.Chr.)

„Teoria clasică asupra originii civilizaţiei susţinea că ideile avansate s-au născut din neant acum 10.000 de ani. În toată lumea au
apărut dintr-o dată comunităţi organizate, câinii s-au domesticit, s-au construit ambarcaţiuni, s-au domesticit diverse animale, a
apărut agricultura, oraşele au început să se ridice şi s-a născut comerţul…..”
În mod evident, ceva este foarte greşit. Vechea teorie a evoluţiei civilizaţiei s-a format din presupuneri făcute de savanţii din
secolul XIX şi dezvoltate de diverşi experţi la începutul secolului XX. Modelul s-a schimbat cu timpul, dar un numar de puncte
cheie în evolutia umana au fost acceptate la modul general până foarte de curând. Aceste credinţe cuprindeau:
-acum 40.000 de ani a apărut omul modern (Homo sapiens)
-acum vreo 12.000 de ani, vânătorii din Asia au străbatut fâsia de pamant de pe locul actualei strâmtori Bering şi s-au stabilit în
America
-acum 10.000 de ani au apărut comunităţile de agricultori, au fost domesticite animalele, s-au construit ambarcaţiuni şi a început
comerţul
-acum vreo 5.000 de ani au apărut oraşele în Sumer, iar de acolo, toate formele de expresie ale civilizaţiei – arhitectura,
diferenţierea activităţilor, scrisul, matematica, astronomia şi înregistrarea datelor – s-au răspândit peste tot „civilizând” restul
lumii.
Pe parcursul ultimilor ani, arheologia a suferit o revoluţie importantă, cu noi metode ştiinţifice de analiza, ce sunt acum
disponibile spre a înlocui ipotezele savanţilor din secolul XIX. Deosebit de important s-a dovedit a fi imensul progres în ceea ce
priveşte metodele de datare, care au arătat că toate aceste idei de mai sus sunt pur şi simplu incorecte. Rezultatul este că acum
există un gol în cunoştinţele noastre despre preistorie…..
Omenirea este o enigmă în căutarea propriei sale soluţii.” (C.Knight & R.Lomas – Aparatul lui Uriel)
*
Şi istoria României a fost clădită tot după acelaşi eşafodaj, „presupunerile” istoricilor romani din secolul al XIX au fost luate ad-
literam, iar urmaşii lor din secolul XX-lea le-au confirmat printr-un dogmatism aberant şi ignorant, blocându-ne accesul la
adevărata dimensiune a istoriei noastre.
În urmă cu 25 de ani, pe când începeam să culeg datele pentru scrierea „Revanşei Daciei”, puţinătatea informaţiilor privind
preistoria României mă descurajase. Cu toate că aveam să aflu ulterior că existau foarte multe descoperiri, documente şi
informaţii atingător de acest subiect, şi nu numai, nu exista accesul la ele, cercetătorii şi istoricii preferând să le treaca în tăcere,
sau pur şi simplu să le evite.
Puţinele informaţii pe care le aveam, le-am căutat să le extind prin studierea preistoriei est şi vest europene, pe care din păcate
aveam să constat că era la fel de ignorată. Atenţia cercetătorilor şi a lumii era orientată şi focalizată spre istoria Egiptului, a Troiei
şi a civilizaţiilor din Orientul Mjlociu.
În ciuda acestui fapt, chiar în puţinătatea documentelor şi a descoperirilor arheologice am reuşit să-mi fac o părere, personală,
bazată pe constatările celor mai prestigioşi istorici ai timpului şi prezentată cititorilor în lucrarea Revanşa Daciei în capitolul:
Vechea Civilizaţie Europeană.
Interesant este faptul că aceste deducţii şi legături făcute, atunci, aveau să se demonstreze după 25 de ani prin descoperirile
arheologice făcute.
Voi incerca să prezint, fără a apela la acea periodicizare standardizată a epocilor preistorice, câteva din descoperirile făcute de
către arheologi pe teritoriul ţari, şi nu numai, cu adăugirile de rigoare, pentru o mai bună întelegere.

Descoperiri arheologice
Cea mai veche informaţie despre existenţa omului în teritoriul carpatic este confirmată din punct de vedere ştiinţific între anii
1.700.000 – 2.000.000 ani , înainte de Christos, prin descoperirea din localitatea Bugiuleşti, comuna Tetoiu, judeţul Vâlcea.
Săpăturile arhelogice întreprinse de către cercetătorul C. S. Nicolaeşcu-Plopşor între anii 1960-1969 şi reluate în 1975, în punctul
„Valea lui Greuceanu”, satul Bugiuleşti au scos la iveală un bogat material osteologic datând din villafranchian, perioadă
geologică cuprinsă între anii 1.700.000 si 2.000.000 ani.
În niveluri străvechi de locuire, s-au descoperit unelte din oase de animale şi coarne de cervidee, precum şi o serie de pietre
anume selectate de către fiinţe umane, spre a fi întrebuinţate ca unelte. Dintre toate, cele mai importante ştiinţific s-au dovedit
a fi vestigiile materiale provenite din punctul denumit de către localnici “Valea lui Grăunceanu”. În acel loc, pe o suprafaţă
restrânsă de numai circa 80 metri pătraţi, s-au “recoltat”, un impresionant număr, (câteva sute) de oase lungi (ale unor animale
mari), toate rupte la ambele extremităţi, pentru a se extrage măduva din interiorul acestora. Aproape tot pe atât de numeroase
erau diferite cranii de animale, prezentând perforaţii prin care s-au scos din cutia osteologica creierii în vederea consumării lor
ca hrană. Fapt deosebit de important, în punctul denumit “Valea lui Grăunceanu”, pe lângă oasele sparte cu scopul deliberat al
extragerii măduvei, erau prezente o serie de oase lungi (femure) provenite de la picioarele animalelor ce fuseseră transformate
în unelte prin spargerea lor dirijată, aplicându-se lovituri cu pietre ascuţite şi tăind oblic osul pe la mijlocul lungimii. Totodată, în
lotul pietrelor locale folosite la spargerea oaselor s-au identificat şapte bolovani dintr-o rocă aparte, mai dură, necesari în
procesul de rupere a capetelor oaselor aduse de pe Dealurile Slătioarei.
Tot aici au fost găsite însă şi trei fragmente de oase provenite de la un hominid: o diafiză (partea de mijloc), de tibie (fluierul
piciorului), precum şi două diafize de femur (osul lung al piciorului). Cele trei mărturii osteologice reprezintă aşadar cea dintâi
confirmare a prezenţei hominizilor, nu numai pe teritoriul tarii noastre, ci şi pe tot cuprinsul continentului European.
Fosilei umane descoperite la Bugiuleşti i s-a dat numele de Australoanthropus Olteniensis.
Din studiul fragmentelor de oase s-a dedus că “omul” de la Bugiuleşti era un individ destul de inalt, circa 1,70 m, care îşi procura
hrana îndeosebi prin vânarea animalelor din ţinut.

Fosile Australoanthropus Olteniensis

Raportat la această descoperire facem precizarea că alte fosile umane descoperite în Europa de vest erau „mult mai tinere” ,
resturile humanoidul descoperit în Spania, lângă Granada, numit „omul de Orce”, aveau să fie estimate la cca 900.000 –
1.600.000 de ani, iar fosilele umane descoperite în Anglia la Boxgrave erau doar de 500.000 de ani vechime.
*
În anul 2002 sau descoperit cele mai vechi rămăşite ale lui Homo Sapiens din Europa în „Peştera cu Oase” din apropierea
localităţii Anina, judetul Caraş-Severin.

Maxilarul inferior a lui Ion de la Anina

În pesteră s-a descoperit o mandibulă umană, care în uma analizelor efectuate cu carbon radioactiv s-a dovedit a avea o vechime
de cca. 40.000 – 36.000 de ani. Apartinătorul acestei mandibule a fost numit “Ion de la Anina” fiind catalogat ca fiind cel mai
vechi om modern fosil, al speciei Homo Sapiens din Europa.
Interesant este însă faptul că “Ion” are şi unele trăsături similare cu omul din Neanderthal.
Opinia unor cercetatori este ca aceşti Homo Sapienşi ar fi emigrat din Africa în zona Carpaţilor şi a Dunării Mijlocii,
sedentarizându-se pentru o perioadă de timp, după care ar fi înaintat spre restul Europei. În sprijinul acestei constatari
specialiştii angajaţi de British Broadcasting Corporation (BBC), pentru reconstituirea fizionomiei lui, l-au “re-creat” după
caracteristicile rasei negroide.
Contrar acestei teorii vin însă în sprijin constatările altor cercetatori care infirma posibilitatea emigrarii lui Homo Sapiens din
Africa în Europa, ţinand cont de imposibilitatea fizică a traversarii Mării Mediterane cu mijloacele navigabile pe care de altfel nu
le aveau.. Existenţa lui Homo Sapiens în Europa este legată de Homo Neandertalis, care se pare că provin din acelaşi strămoş
comun, humanoid de tip australoanthopus, dar pe ramuri diferite cu o foarte mică legătură cu humanoizii din Africa.
Tot în aceaşi pesteră s-au mai găsit înca două ramaşiţe fosilizate de oameni preistorici, dar mult mai “tineri”.

 
Craniul lui Vasile de la Anina
Un craniu de copil botezat cu numele de „Vasile” şi osul temporal al unei femei numită „Maria” Datarea făcută pe aceste fosile
avea să duca la concluzia ca cele două persoane au trait cu cca. 14.000 de ani după „ Ion de la Anina” (26.000 – 22.000).
În anul 1952 s-au descoperit în Peştera Muierilor în apropiere de localitatea Baia de Fier, judeţul Gorj, fosile umane de Homo
Sapiens a căror vârsta este de 30.000 de ani. O altă descoperire, de acelasi nivel, ca de la peştera Muierilor, s-a făcut la peştera
Cioclovina, din apropierea localităţii cu acelaşi nume, comuna Boşorod, judeţul Hunedoara. Fosilele umane descoperite au fost
datate ca vechime tot de 30.000 de ani.
Un amănunt interesant este de specificat, din nou, că trăsăturile anatomice ale oaselor descoperite sunt comune lui homo
sapiens şi neandertalienilor, respectiv o umflatură în partea din spate a craniului şi similitudini între maxilarul inferior şi omoplat.
Teoria cercetatorilor secolului XX, susţine că apariţia lui Homo sapiens ar fi dus la extincţia ramurii neandertaliene, ori fosilele din
Romania, în mod ciudat, relevă caracteristici anatomice comune. Însă mare parte a cercetatorilor opinează pentru încrucişarea
celor doua ramuri,care ar fi imbogăţit zestrea genetică a omului modern.
In ipoteza unor cercetatori, acest lucru s-ar fi petrecut în spaţiul Carpatic.
Această ipoteza a fost argumentată şi de către profesorul Alexander Rodewald, director al Institutului de Biologie Umană de la
Universitatea din Hamburg: “O Evă mitocondrială din Tracia se află la originea românilor. Populaţia de aici a migrat apoi spre
toată Europa cu 30-40.000 de ani în urmă”.
*
Dacă până în prezent am trăit cu ideea că cunoştiinţele acestor oameni pe care îi numim „ primitivi” erau limitate şi reduse la
asigurarea hranei zilnice, vom constata că nu este tocmai aşa, cum am fost îndoctrinaţi în scoală.
In anul 2011 un grup de speologi au descoperit în peștera Coliboaia, pe Valea Sighișelului din județul Bihor, o serie de desene și
picturi rupestre. Probele luate au fost analizate de un laborator de specialitate din Franța care le-a datat ca fiind de acum 35.000
de ani, fiind mult mai vechi, dar similare cu cele descoperite în peșterile Lascaux si Altamira, cele care erau considerate până în
prezent că găzduiesc cele mai vechi picturi lăsate de omul primitiv.
„În 1965 Alexander Marshack a studiat mai multe oase despre care, până atunci se credea că sunt simple resturi de
vânătoare. … A mai găsit şi alte exemple vechi în vestul Europei, în Kulna, în Slovacia, până în Blanchard din Dordogne, Franţa.
Un os vechi de 30.000 de ani descoperit de Marshack prezenta însemnări reprezentând fazele lunii pe o perioada de puţin
peste 2 luni. În aceasta colectie arheologică a găsit un numar de bâte reprezentând sceptre ce au fost numite batons de
commandement; acestea au fost datate 20.000 i.C. Marshack a putut arăta, studiind perioada între 30.000 i.C până la 17.000
i.C, că un sistem convenţional de semne „ scrise” se dezvoltase pe coasta de vest a Europei, înainte de sfârşitul ultimei
perioade glaciare.” (C.Knight & R.Lomas – Aparatul lui Uriel)
Descoperirile arhelologice ne-au dezvăluit modul de viata a acestor primi homo sapienşi, ocupaţiile lor de zi cu zi, realizarile lor
constructive, precum si crezul lor religios, dar şi magic.
“De exemplu, satul Dolni Vestonice de lânga oraşul Mikulov din Republica Cehă este un sit unde se fabricau unelte şi se
făceau schimburi comerciale acum 26.000 de ani. Au fost identificate rămăşiţele a cinci construcţii conturate de pietre de
calcar şi oase de mamut, cât şi straturi groase de artefacte pe podea. Cea mai mare dintre aceste construcţii preistorice este
de 17/10, cu cinci vetre distribuite în mod egal, în jurul cărora sunt împraştiate unelte de piatra, os şi fildeş, cât şi podoabe. ….
La câţiva metri de locul unde erau aceste construcţii se afla o carieră nefolosită, care scoate la iveala ziduri de loess, cam de 30
m înaltime – un depozit cu granulaţie fină, ca şi argila care se folosea mai demult la facerea cărămizilor…… Mai sus pe cărarea
ce pleacă de la construcţiile preistorice se afla un cerc de stâlpi despre care se crede că sunt rămăşiţele unei construcţii
rotunde , cu diametrul de vreo 6 m. În mijloc era un cuptor în formă de potcoavă, făcute din pământ şi calcar.
S-au găsit mai mult de 10.000 de bucăţi de argilă arsă,cuprinzând un numar mare de alice de formă neregulată şi fragmente
de figurine reprezentând capete şi picioare de animale, unele purtând încă amprenta creatorilor lor. Alte obiecte de ceramică,
cuprinzând parţi din figurine umane, au fost găsite, de asemenea, în această “fabrică” şi în jurul ei.
Cuvântul “fabrică” pare să se potrivească. Cu siguranţa, nicio comunitate n-avea cum să aibă nevoie de o asemenea producţie
uriaşă de obiecte de ceramică, aşa încât ar fi correct să concluzionam că această marfă a fost fabricată în scop comercial.
Dovezile care ne sunt la dispoziţie par a confirma faptul că oamenii se îndreptau spre această locaţie de la distanţe de până la
200 km depărtare. Mai mult chiar, examinarile geologice ale uneltelor de piatra de înaltă calitate găsite la Dolni Vestonice
arată că nu erau facute din materiale de la faţa locului: mai mult de 80 la suta sunt din silex din zone îndepărate, de până la
câteva sute de kilometri depărtare spre nord, est şi sud-vest.
Ce e mai ciudat cu privire la această fabrică de obiecte de ceramica din epoca pietrei este nivelul ridicat a ceea ce pare a fi o
risipă. Orice olar amator ştie că este esenţial să îndepărteze bulele de aer şi apă dintr-o bucată de argila, înainte de a o
modela în forma dorită, şi s-o lase sa se usuce până ajunge într-o stare solidă, înainte de a o arde. Dacă nu face acest lucru,
obiectul va exploda cu siguranţă în cuptor, din cauza expansiunii termice a aerului sau a apei rămase. Cele 10.000 de obiecte
găsite la Dolni Vestonice sunt fragmente de figurine – capul unui leu, pieptul unei femei – dar nu s-a găsit în preajma
cuptoarelor nici măcar o figura pe jumătate completă. Aceasta i-a determinat pe investigatorii locului să cerceteze părţile
rupe la un microscop electronic, de la Institutul Smithsonian din Washington DC. Ei au descoperit că bucăţile de ceramică din
colibe fuseseră sparte după ce au fost fabricate, iar cele din cuptoare explodaseră din cauza şocului termic, în timp ce erau
arse.

Venus de Dolni Vestonice

Venus de Cucuteni
Absenţa unei figuri complete printre toate cele descoperite a sugerat echipei de cercetare că ceva nu era în ordine. Oricum,
experimentele pe loessul de la faţa locului au arătat că era foarte rezistent la şocuri termice, ceea ce nedumerea şi mai mult:
de ce aceşti olari antici nu reuşeau în încercările lor ? Pamela Vandiver de la Institutul Smithsonian era vizibil intrigată când a
spus: Trebuie să te străduieşti foarte mult ca să faci să explodeze obiecte făcute din acest material. Apoi Olga Soffer a
concluzionat : Ori avem de-a face cu cei mai incompetenţi olari care au existat vreodata, ori aceste lucruri au fost distruse
dinadins.
Echipa a dedus că aceste figuri nici n-au fost făcute pentru a fi păstrate – distrugerea lor dramatica în cuptorul în formă de
potcoavă s-ar putea să fi fost chiar rezultatul dorit. Pentru că momentul de spargere violentă era punctul culminant al vreunui
ritual religios sau magic. Ne-a uimit faptul că ,dacă acest lucru a fost adevărat ,aceste figurine ar fi putut fi folosite asa cum se
foloseşte o păpusa voodoo în zilele noastre, făcându-se un model în miniatură care să semene cu un duşman şi care apoi este
supus unor maltratări, cu speranţa ca persoana reală pe care o reprezintă suferă la fel. Dacă aşa stăteau lucrurile, rezultatul
dorit era de a vedea imaginea modelului explodând în mod miraculous; dacă figurina supravieţuia testului, era dusă în
colibele în care locuiau şi aruncată, fiind considerate o încercare nereuşita de a câştiga putere asupra altuia. Priceputul olar ar
fi fost capabiil să controleze rezultatul şi este probabil ca aceşti oameni să fi fost vazuţi ca nişte preoţi sau şamani care
obţineau rezultatul pe care credeau că-l merită “clientul “ lor.
Cu toate acestea, indiferent de cea ce se întâmpla acum 26.000 de ani în acel loc, el scoate în evidenţa faptul că aceasta
societate era cu mult mai avansata decât avea dreptul să fie, conform teoriilor standard ale evoluţiei umane “ (C.Knight &
R.Lomas – Aparatul lui Uriel)
*
O situaţie oarecum asemănătoare va fi descoperită în ţara noastră.
În anul 2007 aveau să reînceapa săpăturile la situl arheologic situat în localitatea Lăpuş, în Ţara Lăpuşului din Maramureş.
Iniţial aici în locul numit Tufele Dobăneştilor s-a descoperit în anul 1998 o sabie din bronz de către un elev de la şcoala generala
din comună.

Locul de descoperire se afla în stânga pârâului Iedera, la cca. 300 m nord-est de terasa Podanc din Valea lui Lazăr, unde se va
descoperi ulterior o mare necropolă funerară. Spada este compusă din mâner de o culoare verde cenuşie şi lamă de culoare
verde negricioaşa cu compoziţii chimice diferite.Mânerul are o formă ovală şi este bombat la mijloc, unde este decorat cu o
nervură circulară. Garda rotunjită cu deschizătura în formă de potcoavă este prevazută la partea inferioara a celor doua laturi cu
câte un nit. Lama cu mici porţiuni rupte are secţiunea romboidala fiind marcată cu linii fine incizate paralele cu taişurile, puternic
deteriorate. Din sabie lipseşte o bucată dinspre vârf.
În urma studierii terenului arheologii au descoperit un număr de circa 80 de tumuli grupaţi într-o extinsa necropolă tumulară
(cimitir străvechi), care ocupa aproximativ 1 km pătrat. Un tumul (sinomim: gorgan) este o movilă de pământ sau de piatră, de
formă conică sau piramidală, ridicată deasupra unui mormânt în scop de protecție.

 
În anul 2008, arheologii au descoperit în tumulul 26 o construcţie imensa pentru acele vremuri, cu dimensiunea fundaţiilor de 25
x 11 m. Se pare că iniţial construcţia a fost din lemn, dar a fost incendiată, fapt demonstrat de resturile de lemn carbonizate
găsite.

După o perioadă de timp construcţia a fost refăcută pe puternice fundaţii din piatră, stâlpi din lemn de stejar şi probabil acoperiş
(şarpanta şi învelitoare) uşor din lemn de raşinoase. Prin dimensiunile ei construcţia este cea mai mare clădire descoperită în
Europa de est şi zona Balcanică. După părerea cercetătorilor, destinaţia clădirii era de sanctuar religios, destinat efectuării
ceremoniilor de înmormantare dar şi a comemorării ritualice a celor decedaţi.
Interesant este însă faptul că aici s-a gasit un număr foarte mare de fragmente ceramice sparte, circa 10.000 de bucăti, asemeni
descoperirii făcute la Dolni Vestonice din Cehia. Fragmentele ceramice descoperite erau părţi componente ale diverselor vase de
mâncare sau băutura deliberat sparte de către participanţii la aceste procesiuni de înmormantare.
Se pare că spargerea acestor vase era legată de cultul morţilor, a pomenirii morţilor şi a ofrandelor făcute acestora, obicei diferit
de cel de la Dolni Vestonice
Tot în zona tumulului 26 s-a mai descoperit un drum pavat cu piatra de râu, ceea ce i-a determinat pe arheologi să boteze situl
cu denumirea de Troia de Maramureş.

Nu se cunoaşte ocupaţia de baza a baştinaşilor, cercetatorii presupun însă că ei erau îndeosebi preocupaţi de minerit, în special
al cuprului; chiar în imediata apropiere se află bazinul minier Băiuţ.
Vechimea acestei comunităţi este evaluată de către cercetători şi arhelologi la circa 3.500 – 3.400 de ani, respectiv între anii
1.500 – 1.400. î.Chr. Concluzia unanimă a cercetătorilor a fost că aşezarea fusese, în acele timpuri, un mare centru economic şi
comercial în estul Europei.
*
Tot în Maramureş nu la mare depărtare de Lapuş, s-a descoperit în localitatea Bozânţa Mică, punctul Grind, comuna Recea, un
alt sit arheologic important.

Aici s-au identificat un număr de 66 de complexe arheologice, care confirmă existenţa unei mari comunităţi, începând din anul
1.500 î.Chr., cu continuitatea în timpul epocii dacilor liberi, secolele II – III d.Chr., şi până în epoca medieval timpurie, sec. al VIII –
lea d.Chr.
Complexele arheologice identificate sunt diverse. Domină în primul rând gropile de stâlpi de pari de la diferite anexe
gospodăreşti de suprafaţă mare, gropi de provizii, vetre şi cuptoare. Cultura materială este reprezentată de o mare cantitate de
fragmente ceramice provenind de la vase de lut sparte înca din vechime, fusaiole folosite la torsul lânii, greutăţi din lut folosite la
plasele de pescuit. Printre descoperiri se remarcă un pandantiv din bronz şi două monede din epoca romană imperială, datate,
una 141 d.Chr., iar cealaltă în anul 232 d.Chr., ultima având pe avers chipul Iuliei Mamaea, mama lui Severus Alexander, unul
dintre cei mai importanţi împăraţi din Imperiul Roman.
Pentru epoca medieval-timpurie, ca şi descoperiri arheologice, se remarcă un cuptor în aer liber pentru producerea pâinii aflat în
partea nordică a locuirii din această epocă, şi o locuinţa sau dependinţa gospodarească adâncită în pământ, o jumatate de
metru. În groapa de alimentare a cuptorului, dar şi în locuinţa/dependinţa gospodărească s–au descoperit numeroase vase
ceramice întregi, folosite pentru păstratul proviziilor, dar şi pentru servirea mesei (oale) sau pentru gătit (tigăi de lut). Cele
câteva greutăţi pentru năvodul folosit la pescuit arată una dintre cele mai vechi ocupaţii ale locuitorilor din aşezarea de pe malul
râului Lapuş.
*
Dovezi ale vieţii spirituale şi religioase ale locuitorilor vechii civilizatii europeene s-au găsit pe tot cuprinsul spaţiului carpato-
balcanic.
Una dintre cele mai remarcabile, a fost făcuta, în jurul anilor ’70, în localitatea Parţa din judetul Timis. În urma săpăturilor
efectuate a fost adus la lumina zilei, cel mai vechi sanctuar neolitic construit în jurul anilor 4.000 î.Chr.

Statuie dublă, cu două capete, unul de taur, de femeie, cu faţa acoperită de o mască rituală. Această alăturare dintre taur şi
femeie simbolizează forţa creatoare, simbolul vieţii
Sanctuarul construit sub formă rectangulară, avea dimensiunile de 11,5 m, pe lungime şi de 6 m, pe lăţime. Prezintă două
compartimente distincte: camera altarului, şi camera unde se aduceau ofrandele. În partea anterioară se află altarul, cu două
statui lipite alăturat, o zeitate feminină și un taur, simboluri ale fecundității și fertilității pentru cultura vremii. Templul era folosit
drept şi calendar solar. Chiar în ziua solstițiului de toamnă și de primăvară, soarele pătrundea printr-un orificiu al templului și
lumina perfect altarul.
*
O altă descoperire de excepţie a fost facută în nord-vestul judetului Arad, în localitatea Sântana. La circa 4 km de localitate, în
punctul numit Cetatea de Pămant a fost identificată cea mai mare cetate hallstattiană din Europa.
Primele informaţii despre existenta acestei cetati le avem din anul 1835 când cronicarul Gabor Fabian, pomeneşte despre
existenţa unui „ mare, vechi val, care îngrădeşte la vreo 50 de iugare <28,50 ha>, numit Földvar <cetatea de pământ> sau
Varba.”
Istoriograful Sandor Marki, face prima descriere a fortificaţiilor, atribuindu-le avarilor, popor migrator a caror prezenţa în Europa
a fost între anii 567 – 797, ipoteză neconfirmată de cercetările ulterioare.
În anul 1888, lucratorii care amenajau terasamentul căii ferate, Arad – Oradea, aveau să descopere un vas cu oase umane şi un
numar de 23 de piese de bijuterie din aur. Bijuterii care în prezent sunt la Muzeul National Maghiar din Budapesta. Ulterior se
vor mai descoperi în zona scheletul unui om, în poziţie fetală, mormantul unui copil şi a unui adult, şi diferite obiecte precum:
bile de praştie din lut, fragmente de ceramică, un brâu realizat din bronz aurit, un cuptor plin cu circa 200 de bile de praştie, un
topor din piatra, râşnite din piatra, greutăti de la razboiul de ţesut, seceri, brăţari decorate din bronz .s.a
În urma săpăturilor efectuate pentru dezvelirea sistemului de apărare al fortificaţiei s-a descoperit un schelet uman „în varsta”
de cca. 5.500 de ani.
Suprafaţa fortificaţiei, de forma aproximativ ovală, depaşeşte 78 de hectare. Şi aici cercetătorii au descoperit trei niveluri de
culturi, o necropolă care aparţine primei părţi a epocii bronzului, cca. 4.500 – 4.000 î.Chr., o aşezare datată la sfârşitul epocii
bronzului, cca. 1.200 î.Chr., şi, a fortificaţiei propriu-zise, ridicată în prima perioada a epocii fierului, 800 – 600 î.Chr.
Fortificaţia este structurată pe trei incinte delimitate prin masive valuri de pământ a căror dimensiune este impresionantă,
având în medie o laţime de 27 de metri şi o înalţime de peste 2,40 m. Sistemul de construire al valurilor de pământ ne indica
bunele cunoştiinţe ale localnicilor în realizarea unor astfel de lucrari de apărare.
Dimensiunile celor trei incinte sunt de 14 ha cu un perimetru de 1524 m, 50 ha cu un perimetru de 2860 m, şi, 80 ha cu un
perimetru de 3630 m , incinte care găzduiesc valuri masive de pământ, şanţuri supradimensionate, palisade , drumuri de acces şi
numeroase resturi de construcţii din lemn.
 
Execuţia numai a unei părţi din incinta a III-a, a necesitat mişcarea unei cantităţi de circa 553.894,00 mc de pământ. Făcând un
calcul raportat la necesarul de forţa de munca pentru execuţia săpăturii, transportul pământului, împraştiatul pămîntului,
compactarea şi nivelarea, rezulta un numar de 2.525.756,00 de ore ( 553.894,00 x 4.56 ore/mc), respectiv 252.575,00 zile de
munca pentru un muncitor cu program de 10 ore/zi. În cazul execuţiei lucrarilor în echipă, ar fi fost necesari un număr de 692 de
muncitori pentru realizarea acestor lucrari, într-un timp de un an.
Calcul însă nu cuprinde celelalte activităţi anexă, sprijinirea săpăturilor, tăiatul arborilor necesari pentru fundaţie, exploatarea
pietrei, adusul şi claditul bolovanilor pentru fundaţie şi alte activităţi conexe. În aceasta situaţie numărul muncitorilor angrenaţi
în această lucrare era situat între 1400 – 1500 per zi, per an. La această forţă de muncă trebuie, să adăugăm şi personalul auxiliar
care trebuiau să-i hrănească, să cultive cereale, să vâneze sau să pescuiască pentru asigurarea necesarului de hrană zilnic. Şi tot
nu am terminat, la această armată de oameni, se mai adaugă şi mici meseriaşi atât de utili desfăşurării normale a activitaţii de
construcţii: confecţionatori de haine şi încălţăminte, pielari, mesteşugari în metal şi lemn pentru realizarea uneltelor, personal
pentru pregătirea şi servirea mesei, şi multi altii, precum şi personalul administrativ, religios şi militar. Numai astfel putem realiza
marimea şi complexitatea comunităţii care au ridicat acest sistem complex de fortificaţii.
Poziţia fortificaţiei făcea posibilă controlul drumurilor comerciale şi strategice, care făceau legătura, prin culoarul Mureşului, sau
peste Munţii Apuseni, între centrul Transilvaniei şi Câmpia Pannonica.
Pe lânga fortificaţia de la Cetatea Veche, în jurul localităţii Sântana, au mai fost identificate încă 17 situri arheologice.
Pe şantierul arheologic de la Sânandrei, s-a descoperit, o altă veche aşezare umană, datând din vremea neoliticului mijlociu.
Conform arheologilor, aşezarea, datează din anii 5.300 – 4.800 î.Chr. Studiul comunităţii de la Sânandrei, avea să ducă la
concluzia că aici a existat o comunitate bine organizată, condusă de un şef religios care avea puteri absolute asupra membrilor
comunităţii. Aşezarea avea un caracter proto-urban, cu locuinţe şi străzi perfect aliniate, asemănatoare oraşelor civilizaţiei
dravidiene şi ariene din India. Religia practicată de membrii comunităţii închinată mamei Geea, Hestia, in cunostiintele grecilor
antici era reprezentată prin statuete de idoli feminini, de mici dimensiuni, de la doi-trei centimetri la 10 centimetri fiecare.
*
La o distanţă geografică, nu prea mare de Sântana, arheologii vor descoperii cea mai mare fortificaţie din Europa epocii
bronzului, datata între anii 1.500 – 1.200 î.Chr. Este vorba despre localitatea Cornesti – Iarcuri, aflată la cca. 20 km de oraşul
Timişoara.
Ciudat este faptul că despre existenţa acestei fortificaţii se stia încă de pe vremea ocupaţiei austro-ungare, ea fiind menţionată
pe primele hărţi Mercy (1723 – 1725), iar apoi pe toate hărţile militare până la şfârşitul primului război mondial. Primele săpături
arheologice, au fost făcute în anul 1939 de catre Marius Moga, director al Muzeului Banatului, dar, întrerupte din lipsa de
fonduri. Acelasi motiv, dar şi lipsa de interes din partea istoricilor, vor păstra tăcerea asupra acestui sit şi până în zilele noastre.
Abia in ultimii ani vor fi reluate cercetările, arheologii români având şi sprijinul cercetătorilor straini.
Despre această fortificaţie s-au emis o serie de ipoteze privind construirea ei, fiind atribuită pe rând, avarilor sau hunilor. Un
cercetator canadian susţine că fortificaţia de lânga Timisoara, ar fi de fapt urmele capitalei lui Attilla, regele hunilor; ipoteza care
nu poate fi luată în considerare, având în vedere faptul, că hunii erau popor de stepa, care nu-şi construiau fortificaţii sau cetăţi
durabile în timp, fiind obişnuiţi să trăiască în adaposturi improvizate, usor de demontat şi de transportat , fapt care le permitea o
rapidă deplasare în acţiunile lor războinice.
Pe baza probelor de carbon 14, construcţia a fost datată, în mod cert, în a doua jumatate a mileniului al II-lea î.Chr. (epoca
mijlocie spre târzie a bronzului). Fortificaţia aparţine, conform opiniei arheologilor, culturii Cruceni – Belegis, care a fost
răspândită din nord – estul Croaţiei până în zona piemontană a Banatului, fiind contemporană cu civilizaţia miceniană.
Fortificaţia de la Corneşti este o construcţie monumentală, structurată pe patru inele concentrice care ocupă o suprafaţa de
1722 de hectare, si, având un perimetru de 16 km.
Dimensiunile celor patru incinte sunt:
-valul I, de 3140 m lungime, împrejmuieşte o suprafaţă de 72 hectare;
-valul II, de 5980 m lungime, împrejmuieşte o suprafata de 213 hectare;
-valul III, de 8120 m lungime, împrejmuieşte o suprafata de 504 hectare;
-valul IV, de 15735 m lungime, împrejmuieşte o suprafata de 1722 hectare.
Pentru a întelege dimensiunea acestei construcţii vom face o mică analogie. Suprafaţa ocupată, doar de primul inel, este
suficientă să cuprindă fosta cetate a Timişoarei.
Inelele concentrice sunt ziduri de apărare executate din lut bătătorit, având lăţimi medii de circa patru metri.
Conform opiniei cercetatorilor, fortăreaţa a găzduit o comunitate de oameni foarte mare, estimată la ordinul miilor, datorită
interesului acordat, realizarii unui asemenea sistem de fortificaţii de anvergura. Nu se cunosc încă prea multe despre viaţa
cotidiana a acestor locuitori, dar, se presupune că erau agricultori şi crescatori de animale, însă cu veleităţi de mari războinici,
dovadă fiind sistemul de fortificaţii realizat.
Harta austro-ungară cu localizarea fortăreţei de la Corneşti
*
Toate aceste descoperiri au fost anticipate, de decoperirea făcută, în anul 1884, în satul Cucuteni de langa Iasi, când s-au dezvelit
vestigiile unei civilizaţii datată între anii 5500 -2750 i.Chr. Populaţia aparținând culturii Cucuteni avea o organizare proto-urbană,
cu locuințe mari şi vetre interioare. Aveau ca ocupație vânătoarea, agricultura și meșteșuguri casnice, cum ar fi: țesut, olărit,
confecționare de unelte. În locuințele ce fac parte din cultura Cucuteni au fost întâlnite câteva cazuri în care, în podeaua
locuințelor, au fost descoperite oase umane, o posibilă mărturie a faptului că oamenii se îngropau la temelia caselor, în mod
ritualic. Acest lucru pare să fie susținut și de lipsa necropolelor în neoliticul vechi (5.500 – 3.500) , necropole care aveau să apară
abia în neoliticul târziu (3.000 – 2.500).
Răspândirea Culturii Cucuteni era evaluată la acea vreme, a descoperiri, la un teritoriu de cca. 350.000 kilometri patrati, care
includea parte, a teritoriului României, Ucraina şi Republica Moldova.
Cultura Cucuteni, unică în Europa, se remarca însă prin existenţa unei ceramici de foarte bună calitate, bogat si variat pictată,
predominand decorul în spirala si motivele geometrice. S-au descoperit si foarte multe statuete de figuri feminine, decorate la
fel de bogat ca şi restul ceramicii găsite. Se pare că şi în acest caz, religia comunităţilor, de sorginte cucuteniană, era bazată pe
cultul zeiţei – mamă, pământul numit Geea şi Hestia.

 
*
O altă anticipaţie la actualele descoperiri făcute, în spaţiul carpato-balcanic, a fost cea din anul 1956, când un grup de arheologi
au descoperit în aşezările de la Ceamurlia de Jos, Baia, Medgidia, Târguşor şi în Cernavodă şi Durankulak, din Dobrogea, urmele
unei civilizatii cu adevarate veleităţi artistice, datată între anii 4.000 – 3.500 î.Chr.
Ceramica de tip Hamangia excelează şi abundă prin decoruri cu motive triunghiulare dispuse în zone concentrice pe umăr sau pe
partea superioară a vaselor, „iar plastica este cu totul excepţională, figurinele fiind apropiate ca tip de cele cicladice,
caracterizându-se prin stilizarea formelor anatomice în volume şi planuri triunghiulare”.
Caracteristice pentru Hamangia sunt însă statuetele antropomorfe cu ţinută artistică deosebită. Într-o aşezare, într-un cimitir de
inhumaţie neolitică, au fost descoperite două figurine de lut ars,capodopere ale artei primitive, reprezentînd un bărbat şezînd pe
un scăunel într-o poziţie ce imită gestul gândirii, motiv pentru care a fost numit „gînditorul” şi o femeie şezînd alături, probabil
consoarta lui.

*
În anul 1961 arheologul Nicolae Vlasa descoperă în satul Tărtăria (jud. Alba) trei tăbliţe de lut ars (teracotă) într-o groapă de
sacrificiu. Împreună cu acestea au mai fost dezgropate şi 26 de figurine de lut sau piatră, o brăţară confecţionată din scoici şi
câteva oase umane care s-au dovedit a fi ale unei femei in varsta de aproximativ 55 de ani. În jurul resturilor de oase umane s-au
mai descoperit 26 de figurine de teracotă si 3 figurine de alabastru. În opinia cercetatorilor îngroparea oaselor umane alături de
figurinele de ceramică şi teracotă faceau parte dintr-un ritual de înhumare şi pomenire rituală, ulterioară a morşilor, ca şi în cazul
Dolnii Vestonice şi Lăpuş.
Cea ce avea să intrige însă cercetatorii, erau ele trei tablite de lut ars inscripţionate. Studiul lor avea să ducă la opinia generală că
inscripţiile erau dovada primei scrieri cunoscute în isoria omenirii, fapt care avea să zguduie lumea ştiinţifică, care plasa prima
scriere în Orientul Mijlociu, în vechiul Sumer. Faptul că întreaga istorie străveche îşi putea schimba cursul, i-a facut pe mulţi
dintre oamenii de ştiinţă să privească cu suspiciune aceste artefacte din lut, prea fragile parcă pentru a susţine o asemenea
povară.
Analiza fosilelor umane şi a artefactelor găsite aveau să ducă şi la datarea vechimii lor, 5.370 – 5.140 i.Chr. (!), producand o
adevarată confuzie în modul de judecată al istoricilor.
Arheologul italian Marco Merlini (n.1953) avea să reclame această ignorare a importanţei descoperirii de la Tartaria :„Oasele ca
şi tăbliţele sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Este rândul nostru să gândim că scrierea a început în Europa cu două mii
de ani înaintea Sumerului. În România avem o comoară imensă, dar ea nu aparţine României, ci întregii Europe.”
*
La patru ani de la descoperirea de la Tărtăria, în anul 1965, arheologii sârbi vor găsii în apropiere de localitatea Lepenski Vir, pe o
terasă joasă situată pe malul Dunării, o mică asezare datând din neolitic. Iniţial s-a crezut ca era o aşezare rurală din timpul
Imperiului Roman. Cercetările ulterioare aveau să dezvaluite leaganul a uneia dintre cele mai complexe şi stăalucite culturi
preistorice. Dupa decoperirea de la Lepenski Vir vor urma cele facute în localităţile: Veterani, Icoana, Răzvrata, Ostrovul Banului
şi Schela Cladovei în România şi Vlasac, Hajducka Vodenica şi Padina în Serbia.
Au fost găsite case, temeinic construite, morminte în care se aflau dovezi ale unor ritualuri de înmormântare mai putin
obişnuite, o bogatie de unelte foarte precis făcute din piatra, os si corn, diverse bijuterii, plăcuţe cu diferite semne
asemănătoare literelor şi sculpturi monumentale din piatră.
Urme de casă (Lepenski Vir)

Statuetă (Lepenski Vir)

Datarea vestigiilor şi a artefactelor descoperite, avea să situeze existentă culturii Lepenski Vir între anii 8.000 – 7.000 î.Chr.
Se pare că cultura Lepenski Vir apăruse urmare încălzirii climei, când oamenii din paleleolitic, care au trăit în grotele din zona
Porţilor de Fier, încă din anii 20.000 î.Chr., au început să coboare spre luncile şi terasele Dunării, unde îşi puteau găsi cu mai
multă uşurinţă hrana vegetală sau animală, acest lucru permitându-le, adoptarea statutului de culegător, pescar, vanător şi
posibil agricultor.
Un alt situ arheologic important este cel de la Schela Cladovei, unde initial, în anii 60’, arheologii, au descoperit un cimitir cu
peste 65 morminte, datând între anii 7.300 –6.300 î.Chr. Săpaturile, ulterioare, aveau să aduca la suprafata pământului ruinele
unui atelier de produs mărgele din malachit. S-au descoperit bijuterii de acest tip în stare brută şi prelucrată, precum şi uneltele
de silex care au fost utilizate pentru fabricarea acestor podoabe.
Pe lânga vase de ceramica arsă, vase cuptor, vârfuri de săgeţi, fragmente de altar de cult, au fost descoperite şi oase fosile
umane, datate ca vârsta de circa 8700 de ani.
Aceste descoperiri făcute pe malurile Dunarii aveau să fie reconfirmate, prin obiectele găsite la Cuina Turcului, artefacte care
aveau să impingă, cu mult înapoi, în timp, confirmarea existenţei omului în aceste ţinuturi şi a începutului formarii unei civilizaţii
incipiente.
Fragment de os de cal inscripţionat cu motive geometrice – Cuina Turcului
Testele făcute asupra fragmentelor de oase descoperite aici vor confirma existenţa oamenilor încă din anul 11 000 î.Chr.
*
Am încercat să prezint doar o infimă parte a descoperirilor arheologice făcute în spatiul carpato – balcanic, insistând mai ales
asupra celor mai recente. O abordare de ansamblu și de specialitate înseamnă mulți ani de studiu și documentare, care însă de
multe ori poate fi dată peste cap de descoperiri de ultim moment.
Pentru a fi mai concret voi prezenta în acest sens patru astfel de decoperiri arheologice, de ultim moment, care vor deschide o
noua fereastră a viziunii noastre asupra vechii civilizații europene.
La sfârsitul anului 2010, arheologii bulgari au scos la lumină un templu al Soarelui, mai vechi decât cel de la Stonehenge, cu peste
3.000 de ani. Complexul arheologic datat ca și construire, în jurul anilor 6.000 i.Chr., a fost descoperit în apropriere de satul
Ohoden din regiunea Vratsa, situată în nord – vestul Bulgariei.
Templul are forma de potcoavă, fiind pavat cu piatra cubică. În incinta lui au fost desoperite o serie de discuri de piatră și lut
despre care arheologii afirmă că ar fi fost utilizate în diferite ritualuri, ca simboluri ale soarelui. Utilitatea templului era asemeni
unui observator astronomic care le permitea vechilor europeni să-și calculeze durata anotimpurilor corelată cu stabilirea celei
mai bune perioade pentru semănat și pentru recoltat.
O descoperire de exceptie s-a făcut în anul 2012, pe tronsonul IV al autostrăzi Sibiu – Orăștie, în zona localitatii sibiene Cristian.
În urma lucrarilor de construcții efectuate în zonă, la o adâncime de patru metri de la suprafata solului, s-a descoperit o aşezare
neolitică, datată ca fiind din jurul anilor 6.000 i.Chr.
În această așezare construită în jurul unui sanctuar, sau descoperit peste 18.000 de fragmente ceramice, printre care și cea mai
veche mască din Europa, și, cel mai vechi vas cu doua guri cunoscut până în prezent.

Masca de la Cristian
Vas cu doua guri, Cristian
Într-unul dintre vasele descoperite s-a constatat prezența celei mai vechi vopsele cunoscute în istoria omenirii, fapt certificat de
Institutul de Fizica de la Măgurele.
Tot în această zonă de sud a Transilvaniei, sa descoperit în cursul anului 2012, în localitatea Turdaș, jud. Hunedoara, cel mai
vechi oras din Europa de Est, până în prezent, datat ca fiind din jurul anilor 4.200 î.Chr. ( cele mai vechi piramide egiptene au fost
descoperite la Saqqar și sunt datate în jurul anilor 2630 – 2610 î.Chr.) Localitatea Turdaș fusese încă din secolul al XIX-lea locul
unor mari descoperiri arheologice, asupra căroră vom reveni.
Orașul se întindea pe o suprafață de circa 100 de hectare, apărat de un sistem de fortificație compus din 11 palisade și santuri
succesive, pe o profunzime de 200 m. Interesant este faptul că aici sau descoperit cinci schelete umane, așezate în diferite poziții
urmare unui sacrificiu ritualic. Scheletele sunt puse fie pe burta fie pe spate cu mâinile și picioarele legate, fie cu capul tăiat și
așezat pe piept. Orașul de la Turdas se pare ca a fost un mare centru de producție și ditribuție a ceramici, dovadă a numarului
foarte mare de cuptoare și obiecte de ceramică găsite. Cercetătorii au fost fascinați de statuetele zoomorfe și antropomorfe
găsite, dar mai ales de statutele de tron, care confirmă existența unui conducator regal.
O altă descoperire senzatională a fost facută de către un inginer constructor brașovean, care utilizând programul Google Earth, a
descoperit în Dobrogea, linii si desene ciudate, care, indică existența sub pământ a unor cetăți, fortificați, ziduri de apărare,
ziduri crenelate, tumuli și posibile sanctuare. Într-o zonă foarte cercetată în ultima o sută de ani, aceste descoperiri fascinează și
totodata frapează prin existența lor.
Originea lor este in prezent necunoscută. Opinia arheologilor și a istoricilor este în general de a nega și ignora aceste semen,
vizual existente pe hărti.
  

 
Construcţii misterioase în Dobrogea: fortificații, ziduri, tumuli, cetați s.a.

Povestea scrisului
oate aceste descoperiri făcute, și multe altele, puțin mediatizate, a căror expunere numai, ar ocupa zeci de volume, se întind pe
un spatiu imens care acoperă o mare parte a Europei de Est pe actualele teritorii ale României, Republicii Moldova, Ungariei,
Ucrainei, Cehiei si Slovaciei, Serbiei si Bulgariei, Greciei si Turciei.
Ne punem intrebarea cine au fost cei care au construit aceste fortificatii gigantice, au început să își contruiască case și să închege
comunități mari, au început să prelucreze metalele, au inceput să se împodobească cu obiecte din aur și argint, si mai ales au
început să-și organizeze traiul, după structuri administrative, economice, militare și religioase, bine definite
O astfel de civilizație în plin proces de dezvoltare economică și culturală avea însă nevoie de un instrument absolut necesar
contabilizării și ținerii evidenței cantităților de cereale recoltate în raport cu numărul de populație, a însemnării duratei de
evoluție a anotimpurilor, a calculului cantităților de materiale necesare realizării marilor fortificații și de a comunica între ei, și,
chiar cu zeii la care se închinau. Astfel că au inventat scrisul.
Până în ultimii ani s-a considerat că apariţia scrisului este legată de civilizaţia protosumeriană. Şi nu în mod deductiv, ci bazat pe
vaste cercetări arheologice. În straturi arheologice vechi în Mesopotamia au fost găsite o serie de tăbliţe cu scriere pictografică
datate ca vechime între mileniul IV – V î.Chr. Tăbliţele descoperite la El Obeid (lângă vechea aşezare Ur), Warka (lângă vechiul
oraş sumerian Uruk) şi Djemdet Nasra (în apropierea miticului oraş Kiş), sunt din lut ars, acoperite cu diverse desene şi inscripţii,
dovedind o scriere pre-sumeriană ideografică. Scribul care a executat aceste notaţii s-a folosit de plăcuţe de argilă proaspătă, pe
care a imprimat uşor, cu ajutorul unei bucăţi de trestie, diverse semne şi desene; ulterior plăcuţele a fost arse realizându-se acea
rezistenţă necesară păstrării lor ca viitoare documente.

„În anul 1882, cercetatoarea Torma Zsofia, din Oraștie, a publicat în Anuarul Societatii de Istorie si Arheologie a comitatului
Hunedoara, câteva dintre studiile sale, reunite sub titlul „<Contribuții la preistoria comitatului Hunedoara>”. Lucrarile fusesera
prezentate anterior la una din ședintele respectivei societati (pe 30 noiembrie 1880).
Autoarea a înfățisat, în această culegere de studii, o colectie unică de obiecte preistorice, descoperite de la Turdaș si Valea
Nandrului. Cele mai prețioase sunt idolii de lut de la Turdaș și Valea Nandrului, precum și roțile de lut, conținad rudimente de
scriere. La cea de a XI-a reuniune a antropologilor, desfășurata la Berlin (5-12 august 1880), Torma Zsofia a prezentat celor 400
de oameni de știința prezenti rezultatele descoperirilor sale.
În urma acestor comunicări, marele arheolog Schlieman a declarat că este de acord cu concluzia autoarei, conform căreia
<străvechii locuitori ai Translvaniei aparțineau aceluași trunchi preistoric al unei familii de popoare ariene, precum cel din
Hissarlik>”.
În comunicarea prezentată la Berlin, Torma Zsofia a abordat problema semnelor grafice existente pe obiectele descoperite la
Turdaș și Valea Nandrului, subliniând uimitoarea asemănare dintre grafemele amintite și semnele aparținând scrierilor din Troia
și Cipru, analizate de Schlieman în celebra sa carte Ilios și de Cesnola în lucrarea Cypern.
În finalul comunicării, cercetătoarea a atras atenția asupra identității perfecte dintre cultura de la Troia și accea din Dacia.
Totodată autoarea a afirmat că locuitorii preistorici ai României au cunoscut scrierea”. (V.Maierean & D. Dulcu – O istorie a
criptologiei românești).
Vom devia puțin de la subiectul nostru pentru a prezenta pe scurt personalitatea celei care a fost românca Zsofia Torma (citată,
în referinţele internaţionale de specialitate ca unguroaică), prima femeie arheolog din Romania, „Doctor Honoris Cauza” a
Universității din Cluj.
Născută în anul 1832, la 27 septembrie, în localitatea Cristur, comitatul Hunedoara, și-a petrecut primii 29 de ani în casa
părintească din localitatea Crișteștii Ciceului (jud.Bistrița-Năsăud).
Tatăl ei, József (Iosif) Torma, dintr-o veche familie ardeleană nobilă, făcuse cercetări la avanpostul roman de la Ilișua
(jud.Bistrita-Nasaud); iar fratele ei, mai mare, Károly Torma, profesor universitar la Pesta, arheolog și epigrafist, a fost cel care a
înființat muzeul antichităților dacice de la Aquincum (Buda veche), i-au insuflat pasiunea pentru istorie si au incurajat-o să
studieze istoria si arheologia.
Dupa moartea tatalui, in anul 1861, Zsofia Torma avea să se stabilească la Oraștie, unde se va deveni membru al Societății de
Istorie și Arheologie a Comitatului Hunedoara și a Comitetului Director.
În anul 1875 începe primele săpături arheologice în zona Turdas, lângă Alba – Iulia, iar în anul urmator pe Valea Nandrului. Până
în anul 1879 va mai efectua săpături în locatățile: Josani, Nandru, peștera de la Nandru, Cârjiți, Geoagiu de Jos, Coldău,
Hunedoara, Găunoasa și Aranieș.
Descoperirile făcute la Turdaș și Valea Nandrului, din anul 1875, aveau să confirme existența unui proto-scris, inscripționat pe
diferite obiecte ceramice, figurine sau fusaiole. Inventarul acestor semne simple și complexe, depășește un numar de peste 300
de inscripții sub forme regulate, geometrice sau stilizate.

Prezentarea făcută de către Zsofia la reuniunea generală a Societății Germane de Antropologie, ținută la Berlin, în luna august
1880, și discuțiile ulterioare ale cercetatoarei cu iluştrii arheologi ai timpului: A.Voss, R.Virchov si H.Schlieman vor duce la
concluzia că populațiile neolitice europeene aveau un sistem propriu de scriere cert.
Această deducţie a fost făcută cu 86 de ani înaintea descoperirii celebrelor plăcuțe de la Tărtăria descoperite de către Nicolae
Vlasa in anul 1961.
Existența acestei proto-scrieri descoperite de către Zsofia Torma avea sa fie re-confirmată în anul 1908 când M. Vasic, le va
regăsi în situl de la Vinca, lânga Belgradul Sârbesc, și după cincizeci de ani mai târziu, când vor fi din nou regăsite la Banjica, tot în
apropierea capitalei sârbe.
Pe tot parcursul vieții ei, Zsofia Torma, se va implica tot mai mult în activitatea arheologică, ținând permanent legatura cu marii
cercetatori și istorici ai acelor timpuri.
Szofia Torma avea să treacă la cele vesnice, în locuința sa de la Orastie, la 14 noiembrie 1899, ora 15.30, în urma unui atac de
cord.
Scrierea Turdaș – Vinca

Scrierea Lepinski Vir

Făcând o comparatie între scrierile descoperite la Turdaș, Vinca și Lepenski Vir, paleolingvistul iugoslav Radivoje Pesic, profesor
la Universitățile din Belgrad si Roma, a ajuns la concluzia, că, scrierile erau de formă liniara și nu pictografică, reușind prin
sistematizarea semnelor descoperite, să identifice 57 de litere, despre care susține că ar fi stat la baza alfabetului etrusc
organizat din 26 de litere. Concluziile lui nu au fost bine primite însa de elita cercetatorilor europeeni.
Pesic avea să priveasca cu mare venerație Vechea Civilizatie Europeana și să respingă părerea, arhelologilor și cercetatorilor vest-
europeni, că oamenii preistorici, erau primitivi.
Radivo Pesic (1931 – 1993) a avut chiar ideea întocmirii unui tabel cronologic al apariței scrisului sub forma lui pictografică, și
liniară, completată și de alți cercetători, în baza altor descoperiri arheologice , ulterioare:
§ inscripțiile geometrice de la Cuina Turcului ( cca. 11 000 î.Ch)
§ proto-scrierea de la Lepenski Vir ( cca. 8 000 î.Chr )
§ proto-scrierea de la Turdaș – Vinca ( cca. 7 000 î.Chr.)
§ inscripțiile de la Miercurea Sibiului (cca.6.200)
§ scrierea de Tărtăria (cca. 5 500 î.Chr.)
§ scrierea de la Sumer ( cca. 3 100 î.Chr.)
§ scrierea proto-elamită ( 3 000 – 2 000 î.Chr.)
§ scrierea egipteană ( 3 000 î.Chr.)
§ scrierea proto-indiană (cca. 2 200 î.Chr.)
§ scrierea cretană (cca. 2 000 î.Chr.)
§ scrierea hitită (cca. 1 600 î.Chr.)
§ scrierea chineză ( cca. 1 300 î.Chr.)
Legendele pun inventarea scrisului pe seama atlanţilor sau a altor civilizaţii pierdute în negura istoriei. Sumerienii afirmau că
scrisul era un dar al zeilor, tainele lui fiind deslușite doar de către puțini inițiați. Opinia generală prezentată în sute de carți și
documentare de televiziune este – fară drept de apel – că “scrisul a inceput în Sumer”, concluzie puternic zdrucinata de
descoperirile făcute în zona balcano – carpatică, si mai ales de descoperirea făcută de către arheologul Nicolae Vlasa în anul
1961, în apropierea localității Tărtăria.
Plăcuţele descoperite la Tărtăria sunt din lut ars, de dimensiuni mici : două plăcuţe rectangulare având desenate pe ele
reprezentări animale şi vegetale, iar a treia, rotundă prezintă gravată pe ea o scriere pictografică. Cea ce era însă interesant este
uimitoarea asemănare dintre aceste inscripţii şi cele de la Djemdet – Nasra şi Creta.

„Sumerologul V. Titov afirmă că textul înscris pe cea de-a treia plăcuţă se traduce aproximativ prin textul : ‘’ În (cea de-a)
patrusprezecea domnie pentru buzele (gura) zeului Sane cel mai vârstnic după ritual (este sau a fost) ars ’’, argumentând aceasta
cu locul în care au fost descoperite, o groapă de sacrificiu, din care s-au excavat alături de plăcuţe, cenuşă şin oase de om matur
dezmembrat şi calcinat. Titov susţine caracterul unui rit antropofagic de sacrificiu, rolul tăbliţelor fiind totemic. Numele zeului
Sane, zeu tartaric,în cinstea căruia se face sacrificiul, îl consideră sinonim cu zeul sumerian Usmu.
Altă interpretare este făcută de către Janos Harmatta un reputat arheolog, care consideră că cele trei plăcuţe sunt nişte simple
documente contabile ale unui negustor : ‘’Făină 60+10 (masuri) zeului Palil ; 20 (masuri) regelui Pontif ; 60+2 (masuri) zeului
Usmu/Samos ’’.
În consemnările sale din ‘’Jiviie slova Tartarii’’, Boris Perlov caută descifrarea textelor de pe plăcuţe, plecând de la interpretările
făcute de Nicolae Vlassa şi similitudinea existentă cu plăcuţele din Djemdet – Nasra : ‘’Pe prima tăbliţă dreptunghiulară e
însemnată întruchiparea simbolică a doi ţapi, între dânşii e aşezat un spic. Poate că întruchiparea unor ţapi şi a unui spic a
reprezentat simbolul bunăstării obştii,la baza căreia se află ocupaţia lor cu agricultura şi creşterea animalelor. Dar s-ar putea să
reprezinte şi o scenă de vânătoare. E interesant că un subiect de acelaşi fel se întâlneşte şi pe tăbliţele sumeriene.
A doua tăbliţă e împărţită prin linii orizontale şi verticale în sectoare nu prea mari. În fiecare sector sunt zgâriate diferite imagini
simbolice. Acestea nu sunt totemuri ?
Cercul totemurilor sumeriene e cunoscut. Şi dacă se compară desenele de pe tăbliţa noastră cu imaginea de pe vasul ritual, găsit
în săpăturile de la Djemdet – Nasra, vom remarca din nou o coincidenţă izbitoare. Primul semn de pe tăbliţa sumeriană e un
animal, mai mult ca sigur un ied, al doilea reprezintă un scorpion, al treilea, după toate posibilităţile, un cap de om sau de zeu, al
patrulea simbolizează un peşte, al cincilea o construcţie, al şaselea o pasăre. Astfel se poate presupune că pe tăbliţă sunt
însemnate totemurile : ied, scorpion, demon, peşte, ‘’adânc-moarte’’,pasăre.
Pe a treia tăbliţă rotundă sunt înscrise următoarele : NUM, KA, SA, UGULA, PI, IDIM, KARA ,I.’’ (de către cele) patru conducătoare,
pentru chipul zeului Sane, cel mai în vârstă (conducătorul – patriarhul – sacerdotul – preotul suprem) în virtutea adâncei
înţelepciuni, a fost ars unul’’
Ce înţeles poate avea această înscripţie ? S-o comparăm cu documentul Djemdet – Nasra pomenit înainte. În acela se află lista
celor mai însemnate surori preotese care erau în fruntea a patru grupe tribale. Poate că tot astfel de preotese conducătoare s-ar
afla şi la Tărtăria. Dar mai există şi o altă coincidenţă. În inscripţia de la Tărtăria este pomenit zeul Sane, ba mai mult, numele
zeului este reprezentat ca la sumerieni. Judecând după toate acestea, tăbliţa conţine informaţii asupra ritualului uciderii şi arderii
unui sacerdot, care şi-a săvârşit slujba într-un termen al conducerii sale.
Ne întrebăm atunci cine au fost locuitorii străvechi ai Tărtăriei, care scriau în sumeriană, în mileniul V î.Hr., când despre Sumerul
însuşi nu se pomeneşte încă”. (Bârsan Cornel – Revanşa Daciei)

Studiile ulterioare făcute de către cercetători aveau să infirme încercările de descifrare făcute
de către V.Titov, J.Harmatta si B.Perlov. Accepția generală este faptul că un artefact purtator de scris, în cazul în care nu se
cunoaşte nici măcar limba, dar nici scrisul, are şanse zero de a putea fi descifrat. Chiar şi în cazul în care se cunoaşte limba , dar
nu se cunoaşte scrisul, sau, invers se cunoaşte scrisul, dar nu se cunoaşte limba, este necesar un număr mult mai mare de
tablete. Ori în cazul de faţa avem din păcate doar trei.
Totuşi cercetătorii au încercat în decursul timpului, cu paşi mici să descopere misterul inscripţiilor de la Tărtăria.
Oasele descoperite, considerate iniţial ca aparţinând unui bărbat în vârstă de circa 35 – 40 de ani, s-au dovedit a fi a unei femei,
în vârstă de aproximativ 55 de ani. Analiza oaselor a indicat faptul că ele nu au fost supuse unui proces de incinerare, fiind
exclusa varianta sacrificării persoanei, sau a unui act de canibalism. Îngroparea femeii, numită Milady Tărtăria, s-a făcut într-un
ritual religios riguros, dovadă fiind obiectele aşezate alături de ea. Egiptenii îşi vor îngropa ulterior conducătorii, aşezând lângă ei
un mare inventar de obiecte, care, în concepţia lor aveau să fie utilizate de decedat în viaţa de apoi.
Plecând de la aceste obiecte vom încerca să analizăm circumstanţele înhumării acestei femei, despre care unii cercetători au
presupus că ar fi o femeie – şaman.
În acea perioadă istorică, triburile sau federaţiile tribale, erau in general conduse de către femei. Rolul conducător al femeii, al
perioadei matriarhatului, fiind bine argumentat de studiile şi cercetările făcute de către mari arheologi şi istorici.
Nu putem decât să opinam că această femeie, înhumată în urmă cu 7 000 de ani, era conducătoarea comunităţii / tribului care a
trăit în acea zona. Obiectele aşezate lângă ea erau ofrande făcute zeilor (figurinele de lut şi alabastru) , obicei ritualic prezentat
la începutul acestui capitol, sau, pur si simplu obiecte purtate şi utilizate în timpul vieţii de către decedată (bratara de scoici şi
tabliţele de lut).
Ceea ce suscita însă atenţia istoricilor şi a arheologilor sunt însă cele trei tăbliţe misterioase, tăbliţe care aveau să zgduie lumea
ştiinţifică. Faptul că întreaga istorie veche îsi putea schimba cursul prin această descoperire, i-a facut pe mulţi oameni de ştiinţa
să privească cu suspiciune aceste artefacte de lut, ca de fapt, orice descoperire făcută pe teritoriul României.
Analizând în decursul timpului aceste plăcuţe, mi-am format o părere proprie asupra lor, ca şi utilizare, cât şi, ca şi inscripţionare,
plecând de la considerentele economice ale acelor timpuri.

Voi incepe cu cea mai mică plăcuţă, cea în format dreptunghiular, care reprezintă un ţap viu, un spic de grâu şi un alt animal tăiat
şi tranşat spre comercializare.
Plăcuta de lut era echivalentul unei monede de schimb. Este mai mult ca sigur, că deţinatorul acesteia îl folosea, ca echivalent al
unui card actual, sau, a unei monede de schimb. Plăcuţa îi permitea să achiziţioneze în schimbul ei ori un animal viu ori un
animal taiat, ori o anumită cantitate de cereale, pentru a-şi putea hrănii familia. Această plăcută îşi urma dupa acea cursul
obişnuit al tranzacţiei, plăcuţă contra produse, produse contra plăcuţă, trecând dintr-o mâna în alta.

A doua plăcuţă dreptunghiulară cu gaură centrală are inscripţionate pe ea urmatoarele semne, dispuse în 5 spaţii delimitate:
    colţ stânga sus (primul spaţiu) – seminţe de cereale şi cereale ca plantă(graminee);
    colţ stânga jos (al doilea spaţiu ) – semnul în formă de Y (furca de lemn) limitat pe un spaţiu foarte mic , reprezintă cositul şi
recoltatul fânului;
    colţ stânga jos , spre spaţiul central (al treilea spaţiu) – reprezentare a unui pocal, vas de ceramică;
    spaţiu central sus (al patrulea spaţiu)  – reprezentate păsări;
    spaţiu central jos stânga (al patrulea spaţiu) – plantă textila (in , cânepă )
    spaţiu central jos dreapta (al patrulea spaţiu) – cap de ovină;
    spaţiu dreapta (al cincilea spaţiu ) – reprezentare a unui pocal în care se toarnă dintr-un alt vas (amfora), vin.
Plăcuţa reprezenta în sine un veritabil certificat de producător, care conferea posesorului acesteia dreptul de a comercializa
produsele obţinute în gospodaria proprie. Inscripţionarea plăcuţei, dimensiunea ei şi numarul de spaţii delimitate şi activităţi
menţionate îi confereau posesorului ei reprezentarea în scris a puterii de producţie şi economice a familiei, sau, a comunităţii pe
care o conducea.
În cazul nostru, plăcuţa, confirma oricui, că deţinătorul ei, era cultivator de cereale, plante textile şi viţă de vie (producator de
vin), precum şi crescător de animale.
Inscripţiile făcute pe plăcuţă evidenţiază în mod clar lista activităţilor pe care o desfaşura familia sau comunitatea. Activitatile
mentionate pe placuta sunt:
 cultivarea cerealelor (grâu, mei) pentru coacerea pâinii necesare uzului propriu şi a comercializării
 cultivarea plantelor textile necesare confecţionării îmbrăcăminţii, încălţăminţii sau utilizării ca material de construcţii;
  creşterea animalelor – păsări pentru uz propriu sau pentru comercializare;
 creşterea animalelor – ovine, caprine, bovine, cu activităţile conexe de recoltare a fânului, asigurându-se astfel hrana
animalelor pe perioada de iarna, tot pentru uz propriu, iar surplusul comercializat;
 producerea de oale din lut arse (amfore, cani, farfurii, sa.) pentru uz personal sau cormecializare
 cultivarea viţei de vie şi ulterior de producere a vinului ( activitatea este foarte bine stilizată pe plăcuta prin turnarea
vinului, lichid stilizat prin linii semi-orizontale, scurs dintr-un vas, amfora, într-un pocal).
Remarcabil este faptul că această plăcuţa avea o gaura în partea de sus, cea ce permitea înşirarea ei pe o sfoară şi păstrarea ei în
gospodarie, împreună cu alte „documente” doveditoare a statului economic şi social al proprietarului ei.
A treia plăcuţă de lut, cea mai reprezentativă, este de fapt un calendar anual, al anotimpurilor  si al activitatilor pe care era
obligată familia/comunitatea să le respecte pentru asigurarea necesarului de trai zilnic:

Plăcuţa este structurată şi delimitată pe cele patru anotimpuri: iarnă, primavară, vară şi toamnă în care sunt specificate ordinea
activitatilor  şi a proceselor de producţie.
Primul cadran reprezintă perioada de IARNĂ, în care membrii familiei/comunităţii trebuie să-şi asigure un adapost sigur pe
perioada anotimpului friguros, cu mari precipitaţii sub forma de zapadă (litera D stilizată sub o forma foarte mare).
Al doilea cadran reprezintă perioada de PRIMAVARĂ, care specifică timpul de arat şi semănat în straturi, functie de cerealele,
legumele şi plantele textile dorite a fi semănate. Inscripţia menţionează şi mersul anotimpului: de la precipitaţii sub formă de
zăpadă, lapoviţă şi ploi frecvente ( litera D stilizată de la mare spre o şi c), cea ce dovedeşte buna cunoaştere a  perioadei de
primavară foarte instabilă din punct de vedere atmosferic.
Al treilea cadran reprezintă perioda de VARĂ, cu activităţile specifice acestui anotimp. În aşteptarea recoltei de toamnă membrii
comunităţii cresc animale ( reprezentare stilistica prin pictograma de ţarc),  vânează animale şi păsări ( reprezentare făcută prin
semnul de arc şi păsări în zbor).
Al patrulea cadran reprezintă perioada de TOAMNĂ , reprezentată în mod stilizat prin creşterea plantelor din pamant, recoltarea
şi depozitarea lor în spaţii închise şi acoperite (hambare).
Cele trei plăcuţe şi celelalte artefacte descoperite în mormântul Doamnei de la Tărtăria ne certifica existenţa unei comunităţi
bine structurate din punct de vedere economic, social şi administrativ. În virtutea descoperirilor făcute în ultimii ani, a cetăţilor şi
fortificaţiilor existente înca din neolitic, putem afirma cu siguranţa ca aceste mari comunităţi erau foarte bine structurate din
punct de vedere organizatoric, existând o viaţă economică, comercială, socială, politică şi religioasă la un înalt nivel. Doamna de
la Tărtăria, a fost o mare personalitate a timpului său, conducătoare de clan, trib sau comunitate ale carei merite au fost
pomenite şi prin asezarea în mormântului ei a „actelor” doveditoare a acestui fapt, menţionate mai sus.
Amuleta calendar era, se pare, reprodusă şi distribuită în mod tradiţional, fiecărui conducător / conducătoare a comunităţii cu
scopul de a-i reaminti în mod ritual, de mersul anotimpurilor şi a obligativităţii respectării unui ciclu de viaţa, în vederea
supravieţuirii persoanei şi a membrilor comunităţii.
Inventarea scrisului sub formă pictografică, lineară sau geometrică a fost determinată de dezvoltarea economică a comunităţilor
„asa-zise primitive”. Cultivarea cerealelor, creşterea animalelor, producţia de vase ceramice, dezvoltarea metalurgiei dar mai
ales construirea de mari fortificaţii din pământ şi piatră i-a obligat să găsească un sistem de contabilizare a producţiei şi mai ales
de menţionare a „ proceselor” de lucru care le permiteau să supravieţuiască.  Ulterior scrierea s-a extins pentru însemnări cu
caracter ritual, religios, administrativ şi cultural.
Se impune de la sine o concluzie : inventatorii scrierii sumeriene au fost, oricât de paradoxal, nu sumerienii, ci locuitorii zonei
carpato-balcanice, est-europene. Întradevăr, cum poate fi explicat astfel faptul că cea mai veche scriere din Sumer, datată din
mileniul IV î.Hr. a apărut cu totul pe neaşteptate şi într-o formă dezvoltată? Sumerienii (ca şi babilonienii) au fost doar elevi buni,
preluând scrierea pictografică de la civilizatia veche europeeana şi apoi dezvoltat-o într-o scriere, mai sofisticata sub forma
cuneiformă.
Şi totuşi această descoperire este în continuare ignorată de cărţile de istorie şi enciclopediile publicate peste tot în lume,  care
continuă să prezinte Sumerul ca loc al naşterii scrisului.
De ce? Pentru că opinia unor “iluştri istorici” este că, o singură descoperire, chiar arheologică, nu e suficientă pentru a convinge.
Şi atunci voi aduce şi câteva dovezi documentare preluate din opera lui Diodor din Sicilia, “Biblioteca istorică”. Care, în urmă cu
exact 2000 de ani (!) înainte de descoperirea de la Tărtăria, pomeneşte despre vechea scriere europeană, fără ca acest lucru să
de-a de gândit cercetătorilor din istorie: „cât priveşte Linos se spune că el a însemnat cu litere pelasgice isprăvile întâiului
Dionysos, înfăţişând în lucrarea sa şi celelalte legende. La fel s-ar fi folosit de scrierea pelasgică şi Orfeu şi Pronapides, dascălul lui
Homer, un foarte dăruit meşter al cuvântului”.
Şi mai mult decât atât: Marcus Porcius Cato, numit şi Cato cel Bătrân, om politic şi istoric roman, care a trait între anii 234 – 149
î.Chr., menţiona în scrierile sale un fapt absolut senzational care, din păcate este la fel de  ignorat în prezent :  „în plus, e posibil
ca, cu mult înainte să fi fost inventat alfabetul latin şi înainte să fi ajuns Carmenta şi Grecia împreună cu Evandru la gurile Tibrului
şi pe pământ roman, după ce i-au alungat pe băştinaşi, şi înainte ca neamul acela necultivat să înveţe rânduiala şi scrierea, geţii
să fi avut alfabet propriu. Deşi nu pot afirma fără tăgadă acest lucru (căci nu cunosc pe autorul acestui fapt), totuşi acest lucru se
poate lămuri îndeajuns din aceea că geţii, chiar înainte de întemeierea Romei (753 i.Chr.)  cântau acompaniaţi de fluier faptele
glorioase scrise în versuri ale eroilor lor; lucru care la romani a devenit obişnuinţă doar după mult timp”.
*
*                *
Legat de plăcuțele de la Tărtăria, constatăm însă că mulţi dintre cercetatori nu au auzit de ele, mediatizând în continuare
scrierea sumeriană ca fiind prima, iar alţii o iau în derâdere, considerând plăcuţele contrafăcute, pentru a elimina aceste dovezi
arheologice „deranjante” pentru specialiştii în istorie.
„Tăbliţele zăceau pe fundul a ceea ce părea un puţ artificial, lângă câteva rămaşiţe umane. Pe ele figurau simboluri picturale ce
aminteau atât de tabliţele sumeriene, cât şi de vestigiile civilizaţiei minoice din Creta. Dar tăbliţele de la Tărtăria, care este posibil
să fi aparţinut culturii Vinca – trib agricol din epoca pietrei, – precedeau cu o mie de ani scrierea sumeriană şi cu doua mii de ani,
pe cea minoică. Teoria este îndrăzneaţă, pentru că, dacă scrierea a aparut în Europa în epoca pietrei, şi nu în Sumer, în epoca
bronzului, se ridică întrebarea cum a ajuns în îndepărtatul Sumer cu o mie de ani înainte să fi apărut în insula cretană. De
asemenea, istoricii au refăcut evoluţia scrierii în Mesopotamia, în timp ce în Europa n-au găsit nici o urmă a procesului evolutiv.
Unii oameni de ştiinţă consideră că proba cu cărbune la care au fost supuse tăbliţele de la Tărtăria a fost eronată. Nu este
imposibil ca din cauza faptului că au fost deplasate în interiorul tumulus-ului, tăbliţele să reflecte de fapt o epoca din cultura
Vinca ulterioară scrierii sumeriene. O a treia ipoteză afirmă că inscripţiile de pe tăbliţe sunt în realitate nişte semne fără nici un
sens numite <magice>, pe care un popor primitiv a încercat să le copieze după ulcioarele şi bolurile neguţătorilor veniţi dintr-o
civilizaţie mai evoluată din Orientul Apropiat. Dacă această din urmă teorie este cea exactă, atunci când triburile transilvanene
copiau sârguincios pictogramele, sumerienii înlocuiseră de mult mâzgălelile cu un scris mai elaborat” (Erich von Daniken –
Înţelepciunea pierdută a vechilor civilizaţii).
Este interesant faptul cum un „fan” al „extratere;trilor antici” bagatelizează şi persiflează o determinantă descoperire a
existenţei omenirii, numai prin faptul că ea a fost făcută în România, asemeni, de altfel tuturor descoperirilor făcute în ţara
noastră, care sunt ţinute sub tăcere şi ignorate cu rea voinţă.
O părere cu totul deosebită o are însă scriitorul David Hatcher Childress care, în cartea sa „Tehnologia Zeilor, fascinanta
cunoaştere a anticilor” contrazice „dogma” multora dintre istoricii şi cercetătorii occidentali, şi nu numai, derutând însă şi mai
mult cititorii: “Din punct de vedere arheologic, ideea că civilizatia a început în Sumer este de dată relativ recentă, începând cu
săpăturile britanice şi germane de la jumătatea anilor 1800. În această perioadă s-a stabilit că Sumeria este cea mai veche
civilizaţie din lume şi că toate celelalte trebuie să fie mai recente. În esenţa, ştiinţa susţinea că omul a trăit într-un haos
dezorganizat vreme de zeci sau sute de mii de ani până la sumerieni, adică până prin anul 9000 î.Chr. În momentul de faţă se
crede că nu Sumeria este cea mai veche civilizaţie din lume, ci culturile din India şi din sud-estul Asiei.” 
Se pare că nici unul dintre autorii de mai sus nu a auzit niciodată de Marija Gimbutas şi de România (?!).
Existenţa scrisului în timpul perioadei neolitice a Vechii Civilizaţii Europene, sunt pe cale să fie descoperite de mai recentele
săpături efectuate în ţara noastră.
În anii ’80 ai secolului trecut, profesorul Dumitru Ioniţa, avea să descopere în locul numit Vadu Rău, din localitatea Fărcaşa, jud.
Neamt o serie de obiecte neolitice cum ar fi: fusaiole, greutăţi pentru plasele de pescuit sau pentru războiul de ţesut, topoare
din piatra s.a.
În luna mai a anului 2009, o viitură a râului Bistriţa, produsă în zona localităţii mai sus amintite avea să scoată la inveală o serie
de tăbliţe asemănătoare celor de la Tărtăria.

 
Cu timpul numărul lor a ajuns la 120 de bucăţi, fiind realizate din lut ars sau din părţi de lespezi de piatra peste care s-a aşternut
un strat de lut. Inscripţiile realizate pe ele sunt romburi franjurate, linii intersectate şi linii mici, diferite puncte şi scobituri care se
regăsesc în proto-scrierea Turdaş-Vinca şi semnele de pe plăcuţele de la Tărtăria.
Vechimea lor nu a fost verificată, din lipsa de încredere a cercetătorilor, însă descoperitorul lor o situeaza ca fiind din anii 3.500 –
3.000 î.Chr.
 La sfârşitul anului 2012, în situl numit „Miercurea Sibiului 2” aflat în nordul localităţii
Miercurea Sibiului, pe şantierul autostrăzii Sibiu-Orăştie, s-a descoperit un complex de locuinţe din neolitic. Alături de locuinţe s-
au descoperit cuptoare specifice arderii ceramicii, precum şi mii de fragmente de ceramică.
Unul dintre aceste fragmente avea să surprindă cercetătorii. Pe un fragment de vas sunt inscripţionate simboluri necunoscute,
care după părerea calificată a directorul Muzeului Naţional Brukenthal, prof. univ. dr. Sabin Adrian Luca, reprezintă o forma de
scris şi nu simboluri ornamentale.
Remarcabil că acest fragment ceramic a fost realizat în urmă cu 8.200 de ani, în jurul anilor 6.200 î.Chr. Scrierea fiind mai veche
decât cea de pe celebrele plăcuţe de la Tărtăria, confirmă autenticitatea acestora, fiind găsite într-un spaţiu geografic foarte
apropiat de cea de la Miercurea Sibiului.
Dată fiind vechimea acestui obiect, se poate spune că inscripţiile de pe el reprezintă în acest moment, dovada celei mai vechi
forme de scriere din istoria umană.

O descoperire incitanta va fi făcută în Moldova, în cursul anului 2012. Profesorul Mihai Gabriel Vasilencu efectuând săpături în
localitatea Hândresti, comuna Oteleni, jud. Iaşi, avea să descopere urmele unei aşezari umane foarte vechi, la ora actuală
specialiştii nepronuntându-se asupra vechimii.
Aici arheologii aveau să scoată la suprafaţă urme ale unor locuinţe dreptunghiulare cu podină din lut ars, cuptoare de ardere a
ceramicii şi un bogat inventar arheologic constând în statuete zoomorfe şi antropomorfe, cermica fină, semifină şi grosieră,
suflătoare, fusaiole, lame de silex, nuclee de silex, topoare de piatra cu perforatie de tip ciocan si sapa, greutati, maciuci, daltite,
razuitoare, varfuri de lance, rasnite din piatra, margele de piatra s.a. În urma cercetarilor efectuate s-a constatat că întreaga
asezare neolitică se întindea pe o suprafaţa de circa 6 km pătraţi.
Pe lângă aceste obiecte de tip unealtă sau descoperit însă şi două tăbliţe de piatra care prezintă semne clare de scriere.
Interesant este însă faptul că aceste semne – litere, sunt asemănătoare cu cele ale scrierii Vinca – Turdaş dar şi cu celebrul
alfabet secuiesc, care a fost preluat de către secui de la daci.

Alfabetul secuiesc, respectiv dacic

Se pare că istoria se scrie în prezent în România.

Teoria originii indo europene

Misionarul iezuit de origine franceză, Gaston Laurent Coerdoux (1691 – 1779), stabilit în India, avea să trimită Academiei de
Ştiinţe a Franţei în anul 1767, o lucrare prin care demonstra similitudinile unor cuvinte în limbile sancrită, latină, greacă, germană
şi rusă. Constatarea lui va fi copiată şi preluată ulterior de alţi cercetatori ai timpului în lucrările lor.
Filozoful englez, Sir William Jones (1746 – 1794) va prelua ipoteza lui Coerdoux, scriind în lucrarea sa, The Sanscrit Language,
tipărită în anul 1786, că mai mult ca sigur, limba sanscrită, limba greacă şi limba latină au o radăcină comună. Ulterior va adăugă
la acest grup de limbi, gotica, celtica şi persana.
Franco-danezul Conrad Malte-Brun (1755-1826), va inventa pentru această asemănare de cuvinte, în limbile menţionate de
cercetătorii de mai sus, termenul de limbă „indo-germanică”. Abia în anul 1813, englezul Thomas Young (1773 – 1829) va
extinde acest termen cu o noua denumire mai globală de „indo – europeni”.
Munca de cercetare a similarităţii limbilor din India si Europa va fi continuată ulterior de danezul Rasmus Rask (1787 – 1832) şi
germanul Franz Bopp (1791 – 1832). Franz Bopp va merge însă mai departe. Pasionat cercetator al civilizaţiei indiene şi a
sanscritei, va încerca demonstrarea unei legături puternice între sanscrita şi limbile iraniană, greacă, latină, germană, baltică,
slavă, albaneză şi celtică.
Cercetatorii occidentali aveau să opineze că existenţa unei limbi comune, necesita un popor care a folosit-o iniţial si o patrie. Nu
se stie din ce considerente s-a stabilit că locul de origine al indo-europeniilor, termen intrat la modă în acele vremuri, era situat
în stepele din nordul Mării Negre şi ale Mării Caspice.

Ipotetica zonă a originii indo-europenilor

Identificându-se locul de geneza, teoria originii indo-europene susţine că această mare masă de populaţie ar fi invadat Europa
între mileniile IV şi III î.Chr. , ocupând-o şi generând ulterior, actualele popoare moderne.
Din păcate această teorie avea să devieze, prin adoptarea termenului de „arya”, creându-se o noua denumire a poporului
generator, de „indo-arieni”, folosită ulterior în mod abuziv de către Hitler şi nazistii săi în perioada celui de-Al Treilea Reich (1933
– 1945) pentru a desemna rasa albă europeană nordică. Concept care a dus la declanşarea celui de al doilea război mondial
(1939 – 1945).
Termenul de „arya” a fost preluat din limba sanscrită, în care desemna rangul de „nobil, om superior”. Interesant este însă faptul
că acest cuvant a fost preluat de la dravidieni, care în momentul invaziei nordului Indiei de către un popor de rasă albă, în jurul
anilor 1700 – 1600 i.Chr., i-au numit pe aceştia „arya” adică „străini” (!), termen care nu are de a face cu rangul de nobil.
Astfel că teoria indo – europeană, sa pricopsit de la început cu numele banal de „popor de străini”.
Aceasta teoriei însă va avea foarte mulţi adepţi. Renumita profesoară de arheologie, Marija Gimbutas (1921 – 1994) de la
Universitatea California o va prelua, emitând teoria kurgana. Termenul de kurgan provine din limba tătară, însemnând tumul sau
gorgan (movilă de pământ ridicată deasupra unui mormânt).
Ipoteza Marijei Gimbutas aparută în anul 1956 în lucrarea The Prehistory of Eastern Europe, presupune că vorbitorii limbii indo-
europene, ar fi migrat în mileniul al III-lea î.Chr., din stepele nord pontice şi de la Marea Caspică, intrând treptat în Europa,
ocupând-o şi ulterior generând popoarele europene.
În viziunea autoarei lucrării, indo-europeni ar fi fost un popor paşnic de păstori nomazi în căutarea unor păşuni mai bune.
Această intruziune în Europa ar fi dus la dispariţia Vechii Civilizatii existente până la acea vreme.
Din păcate autoarea se contrazice, făcând ulterior afirmaţia că aceste popoare kurgan erau „hunii mileniului trei” popor
războinic care a distrus civilizaţia veche europeană , impunându-se în noile teritorii. Se ştie că în general popoarele migratoare
asiatice aveau întradevar obiceiul de a invada teritoriul european, fapt petrecut foarte periodic în decursul istoriei europene, dar
scopul lor era jaful şi îmbogăţirea, întorcandu-se însă întotdeauna în stepele lor asiatice, unde erau obişnuiţi cu traiul.
Să nu uităm totuşi că Marija Gimbutas va fi printre primii cercetători care va realiza că defapt leagănul civilizatiei europene a fost
în zona carpato – balcanică.
’’ România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.Hr., axată pe o societate
matriarhală , teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo – europenizate patriarhale de
luptători din epocile bronzului şi fierului ( . . . )
Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în alte ţări învecinate după cel de-al doilea război mondial, asociate datărilor cu
radio – carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii vechi europene, o cultură a unei societăţi de
agricultori.
A devenit de asemenea evidentă că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. Aceste
date fac imposibilă ipoteza conform căreia civilizaţia războinică şi violentă a sumerienilor ar fi fost cea mai timpurie de pe glob.În
Vechea Europă nu existau fortificaţii elaborate şi nici arme de luptă. Absenţa reprezentărilor privind societatea războinică sau
condusă de bărbaţi reflectă o structură socială în care femeile aveau rolul principal şi în care atât bărbaţii cât şi femeile activau în
mod egal întru binele comun.
A fost o perioadă de reală armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii. Trebuie ca de acum încolo să recunoaştem
realităţile şi modul de viaţă al epocilor neolitică şia cuprului, caren însemnau mai mult decât semănatul, culesul, măcinatul şi
coacerea pâinii ori ridicarea caselor ( .. .) ’’. (Marija Gimbutas – Civilizatie si Cultura)
La data când autoarea scria aceste rânduri, nu se descoperiseră uriaşele fortificaţii de pământ, lemn şi piatra descoperite pe
teritoriul ţării noastre dar şi ale vecinilor, cea ce infirma statutul de „paşnici” alocat locuitorilor Vechii Civilizaţii, care pe lânga
faptul că erau un popor de agricultori şi crescători de animale, dovedeau şi straşnice aptitudini războinice, fapt relevat de
impresionantele şi sofisticatele fortificaţii construite în acea vreme.
Şi in prezent, adepţii teoriei încearcă prin studii şi carţi savant elaborate să justifice „necesitatea” existenţei unui popor civilizator
generat în Asia, care a civilizat Europa, precum şi existenţa unei limbi unice indo-europene, din care sau născut limbile europene.
Pentru a nu intra în amănunt voi prezenta un singur caz prin care cercetătorii încearca să dovedeasca fondul comun al limbilor
euro-indo-iraniene.
Comparând cuvântul „mamă”, plecând de la limba sanscrită vom observa întradevăr similaritatea lui cu alte limbi.

sanscrita Latina Italiana Franceza Greaca Engleza Germana Ceha

matar mater madre maman Meter mother mutter matka

Ceea ce în cazul termenului de „ tată„, nu mai este valabil.

sanscrita Latina Italiana Franceza Greaca Engleza Germana Ceha

 pitar pater padre pere pater father vater otec

Exista o similaritate între sanscrită şi limbile romanice, întradevăr, dar cauza este cu totul alta.
Adepţii teoriei origini indo-europene pe baza aceastei similarităţi au încercat, independent unul faţă de celălalt să alcatuiască un
arbore al familiilor de limbi şi popoare înrudite.
Un astfel de arbore al familiilor presupuse a se trage din poporul kurgan, proto-indo-european este prezentat în lucrarea „The
Oxford Introduction to Proto-Indo-European and the Proto-Indo-European World” (autori:J.P.Malorry si D.Q.Adams),

care ulterior este “simplificat” în spaţiul european sub forma:

Major Groups              Minor Groups
Celtic                                 Lusitanian
Italic                                  Rhaetic
Germanic                         Venetic
Baltic                                 South Picene
Slavic                                Messapic
Albanian                          Illyrian
Greek                               Dacian
Armenian                       Thracian
Anatolian                        Macedonian
Iranian                            Phrygian
Indo-Aryan
Tocharian
La ora actuală sunt enunţate înca două posibile origini ale indo-europenilor.
Lingviştii georgieni T.V.Gamkrelidze si V.V.Ivanov propun un teritoriu situat în vecinătatea platoului Armeniei, pe când alţi
cercetători susţin Anatolia ca loc baştină a indo-europenilor.
Iosif Constantin Drăgan (1917 – 2008), în ideea de a fi împăciuitor între partizanii teoriei populaţiilor indo-europene şi contestari
ei, propune şi susţine termenul de ’’ populaţie euro-indiană’’ argumentând : ’’ Din această mare unitate euro-indiană, compusă
din populaţii vorbind o limbă comună la origini, s-au născut marile ramuri ale familiei europene străvechi, teză susţinută şi
argumentată de de numeroţi lingvişti precum : Boppe, Coeurdoux etc. Invazia euro-indiană s-a extins până în Mesopotania prin
Sumer şi până în Iran, iar în india, prin puţinii aşa-zişi Brahmani (şef politici religioşi), asemănători rasiali cu noi Europenii şi total
deosebiţi de Dravizii localnici. Arianii din Europa s-au răspândit mai mult pe continent şi mai puţin în India, motiv pentru care
apare mai justificată expresia de euro-indieni în locul celei vechi de indo-europeni.’’
Textul lui Iosif Constantin Drăgan este modul clasic al românilor, atât de bine cunoscut în lunga lui istorie, de a „organiza
dezorganizarea”.
Vechea civilizatie europeana
După concepţia generală a cercetătorilor şi istoricilor, dar si a noastra prin educatie, oamenii neoliticului trăiau rudimentar
folosindu-se de unelte de lemn şi piatră cioplită pentru a supravieţui; totuşi foloseau SCRISUL! Ridicându-se cu greu din starea de
semi- sălbăticie constuiau centre metalurgice, fortificaţii gigantice şi sanctuare strict orientate după poziţia astrelor!
De ce apar aceste discrepanţe uriaşe între cărţile actuale, consacrate, ale unor istorici, şi, noile descoperiri arheologice ? Pentru
că în general noi oamenii avem tendinţa de a fi dogmatici, mult prea comozi să încercăm să ne modificăm anumite mentalităţi.
Refuzăm să credem că înaintea actualei civilizaţii a existat o altă civilizaţie care a putut să strălucească prin grandoarea şi
realozarile ei. Şi urme ale acestei civilizaţii sunt răspândite peste tot pe pământ, dar, şi la ora actuală sunt studiate doar ca simple
ciudăţenii şi nu omologate ca realităţi istorice. Dar aceasta este cu totul altă poveste, care nu intră oarecum în cuprinsul acestei
lucrări.
Teoria originii indo-europenilor avea însă să fie contestată şi infirmată chiar de la începutul secolului al XX-lea.
După ce insistase pe încercarea dovedirii posibilităţii existenţei indo-europenilor numiţi popoare kurgan, Marija Gimbutas, avea
să realizeze în baza descoperirilor arheologice făcute în ţara noastră şi nu numai, că adevărata vatră a civilizaţiei europene este
spaţiul carpato-balcanic şi nu cel asiatic. La nu mult timp după constatarea ei, cercetătorii ruşi Boris Perlov şi A.Kifişin, vor şoca
lumea ştiinţifică europeană cu concluziile lor. Cei doi vor susţine teza apariţiei lui Homo Sapiens în spaţiul carpato-balcanic,
generarea unei marii civilizaţii neolitice, precum şi existenţa scrisului la aceştia înainte de civilizaţia sumeriană.
Rând pe rand istoricii şi cercetătorii se vor ralia la aceste concluzii, dovedite tot mai insistent de către cursul descoperirilor
arheologice din ultimii ani.
„Locuitorii de la nordul Dunarii de jos pot fi consideraţi strămoşii Omenirii” (Louis de la Valle). „Locurile primare ale Dacilor
trebuie căutate, deci, pe teritoriul României.Într-adevar, localizarea centrului principal de formare şi extensiune a indo-
europenilor să fie plasată la nordul şi sudul Dunarii” (Gordon W.Childe). „ Spatiul din care au pornit indo-europeni este situat
între Valea Dunării, Marea Egee [Marea Tracică] şi Marea Neagră” (Bosch Gimpera). „Strămoşii etnici ai Românilor urcă
neîndoielnic pâna în primele vârste ale Umanităţii, civilizatia neolitică reprezintă doar un capitol recent din istoria ţării.” (Eugene
Pittard) . „Carpaţii sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute până în ziua de
azi” (Daniel Ruzzo). „Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astazi poporul Român, răspândindu-se apoi spre răsărit şi spre
apus” (William Schiller). „România e vatra a ceea ce numim Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6500 – 3500
i.e.n…. cele mai vechi descoperiri ale unor semne de scriere au fost făcute la Turdaş şi Tărtăria” (John Mandis). „ Limba română
este o limbă – cheie care a influenţat în mare parte limbile Europei „ (Par Olof Ekstrom). „Drumul parcurs de arienii carpatici
până la ajungerea lor în India i-a purtat prin nordul Mării Negre si cel al Caspicei” (Cambridge History of India, 1922).
Cine erau aceşti locuitori ai Vechii Civilizaţii Europene ?
Grecii îi numeau „Pelasgi”.
La venirea lor în Europa în mileniul al II-lea i.Chr., triburile grecilor aveau să întâlnească răspândit în spaţiul Carpatic, în Peninsula
Balcanică, în insulele Mării Egee şi în estul Asiei Mici, marele popor pelasg.
Primul care avea să-i menţioneze în scrierile sale, Homer (sec.VIII i.Chr.) îi aminteşte ca fiind aliaţi ai troienilor (troienii făceau şi
ei parte defapt din marele popor pelasg) ; Asius din Samos (sec.VI î.Chr) ne transmite că primul lor rege, născut din pământ
numit Pelasgus şi-a transmis numele poporului său ; Hecateus din Milet (550-480 î.Chr) îl identifica pe Pelasgus ca fiind fiul lui
Zeus, iar tara în care domnea, Pelasgia ; Ephorus (cca.400-330 î.Chr.), în baza unui text a lui Hesiod, vorbind despre pelasgi îi
identifică pe aceştia ca fiind băştinaşii Balcanilor, popor războinic care traia după un mod de viata militar [Stratiokon Bion].
Identitatea pelasgilor mai este menţionată şi în operele literare sau istorice ale lui Eschil, Sofocle, Euripide, Dionisie din
Halicarnas, Pausanias, Strabon, Ovidiu s.a.
Părintele istoriei Herodot (481-425 i.Chr.) ne transmite, în felul lui de grec superior şi câteva amănunte despre limba pelasgă.
„De ce limbă s-au folosit pelasgii, eu cu siguranţa nu pot să afirm; dar dacă ne este permis să facem o concluzie după pelasgii ce
mai există şi astazi în orasul Crestonia deasupra tursenilor şi cari locuiau odata în regiunea numită astăzi Thessaliotis … de
asemenea, dacă vom avea în vederea limba pelasgilor, care au întemeiat oraşele Placvia şi Scylace din Hellespont şi care locuise
mai inainte laolaltă cu athenienii, atunci vom putea face concluzia că pelasgii s-au folosit de o limbă barbară… În ce priveste însă
neamul hellenilor, aceştia înca de la inceputurile lor s-au folosit întotdeauna de aceeaşi limbă, însă diferită de a neamului pelasg
… Pelasgii însişi erau un popor de neam barbar” (Herodot – Istorii)
Poetul Eschyl (525-456 î.Chr), în lucrarea sa Prometeu încătuşat, ni-l înfăţişează pe Prometheu depănând amintirile legate de
civilizarea pelasgilor: „Aceşti oameni, nu cunoşteau nici arta cum să construiască case de caramizi la lumina Soarelui, nici modul
cum să lucreze lemnele, ci locuiau pe sub pământ în ascunsurile cele întunecate ale cavernelor, întocmai ca furnicile cele agile; ei
nu aveau nici un semn sigur ca să cunoască când are să fie iarnă, când are să sosească primavara, anotimpul floriilor, când are să
fie vară, anotimpul fructelor, ci duceau o viaţă de pe o zi pe alta, lipsiţi de orice cunoştinţe, până când eu i-am învăţat să
cunoască răsăritul stelelor şi apusul lor, lucruri de altminterea greu de însemnat. Afara de acestea eu i-am învăţat sistemul
tuturor ştiinţelor utile; eu am aflat modul de scriere şi cum oamenii pot să ţina în minte toate ştiinţele; eu, cel dintâi am prins în
jug animalele, ce pot servi la transporturi. Nime altul decât eu singur am inventat corăbiile cu pânze, ca oamenii să poata trece
peste mare… Mai înainte, dacă se întampla ca cineva să se bolnavească, el murea din lipsa mijloacelor de vindecare, până
când eu le-am arătat cum au să compună medicamentele şi cum se pot vindeca de toate boalele; eu am introdus diferite moduri
de a cunoaşte viitorul… şi, în fine, cine poate să afirme că ar fi aflat mai înainte de mine lucrurile cele folositoare ascunse sub
pământ, cum sunt arama, fierul, argintul şi aurul?”
Tot Eschil vorbind despre expansiunea pelasgă pune în gura regelui Pelasg din Argos cuvintele: „Eu sunt Pelasg… Domnul acestei
ţări. Gintea pelasgilor, numită astfel cu tot dreptul după numele meu, regele lor, stăpâneste această ţară. Eu domnesc peste tot
pământul, din care se scoboară râul Algos şi Stymonul, ce curge din partea de unde apune Soarele. Între hotarele împărăţiei
mele se află şi ţara perhibilor (din nordul Thessaliei) şi ţinuturile de dincolo de Pind lângă paeoni şi munţii Dodonei (Epirul).
Marea întrerupe, ce e drept, hotarele ţării mele, însă domnia mea se extinde şi dincolo de mare, iar numele ţari acesteia este
Alpia”.
Nicolae Densuşineanu (1846 – 1911) a fost primul, şi deocamdată singurul, care a încercat să închege cât de cât o istorie a
primilor europeni în a sa celebră lucrare, contestată de mulţi istorici, Dacia Preistorică.
‘’Înainte de civilizaţiunea greacă şi egipteană, o civilizaţiune mult mai veche se revarsă asupra Europei. Aceasta a fost
civilizaţiunea morală şi materială a rasei pelasge şi care a deschis un vast câmp de activitate a genului omenesc. Influenţele
acestor trei culturi pelasge au fost decisive, pentru soarta muritorilor de pe acest pământ.
Pelasgii au fost adevăraţii fondatori ai stării noastre actuale ( . . . )
Pelasgii ne apar după vechile tradiţiuni istorice ca una şi aceeaşi populaţie cu neoliticii, cari introduc în Europa cele dintâi
elemente ale civilizaţiunii, animale domestice, cultura cerealelor şi o artă industrială mai progresată.’’
’’ ( . . . ) (pelasgii) au fost cei dintâi care au adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri,
au întemeiat sate şi oraşe au format cele dintâi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând. (. . . )
Pentru poporul grec, pelasgii erau ’’ cei mai vechi oameni de pe pământ ’’. Rasa lor li se părea atât de arhaică,atât de superioară
în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri încât tradiţiunile şi poemele graceşti atribuiau tuturor
pelasgilor epitetul de – dioi – divini, ce ei întru adevăr l-au meritat prin darurile lor fizice şi morale.’’
’’Arcazii, popor pastoral şi viteaz, după cum ne spune Pausanias (istoric grec sec II d.Chr.), căci cel dintâi om născut pe pământ a
fost Pelasg, un bărbat, care se distingea prin mărimea, prin frumuseţea şi puterea figurei sale şi care întrecea pe toţi ceilalţi
muritori prin facultăţile spiritului său; că acest Pelasg, după ce a început să domnească a fost cel dintâi care a învăţat pe oameni
să-şi construiască colibe, pentru a se apăra de incomodităţiile frigului, a ploilor şi a căldurilor ; că el a învăţat pe oameni să-şi facă
haine din piei de oaie ; le-a interzis să se mai nutrească şi mai departe cu frunze, cu buruien i cu rădăcini ( . . . ).’’
Şi totuşi care ar fi putut fi motivele generatoare ale unei mari civilizaţii neolitice în zona carpato – balcanică.
Ultima glaciaţiune care a durat peste 100.000 de ani avea să se încheie în jurul anilor 10.000 i.Chr. Populaţiile umane existente în
această eră glaciară extinsă, caracterizată prin perioade de reducere pe durate lungi a temperaturii climatice şi avansarea
gheţarilor spre sudul continentului european, aveau să fie decimate datorită conditiilor climatice aspre şi a lipsei de hrana. În
schimb spaţiul carpato-dunăreano-balcanic a fost favorizat climatic, datorită dublei curburi a lanţului carpatin şi a poziţionării
paralele a Munţilor Carpaţi şi Muntilor Balcanici, care au asigurat posibilitatea existenţei unei enclave umane, în condiţii
favorizante pentru dezvoltarea une civilizaţii umane ulterioare.
N.J.Jirov concluzionează în celebra sa carte ’’ Atlantida ’’ ca: ’’ Civilizaţiile primare au fost cele de munte. Astfel cultura
sumerienilor din Mesopotania a fost creată de oameni veniţi din ţinuturile muntoase. Cultura chineză şi cea indiană au fost
întemeiate de asemenea de triburi muntene. Cele mai dezvoltate culturi din ambele Americi au apărut în regiuni de munte şi pe
platouri.’’ Iar ca o completare folosim si afirmaţia lui Jaques de Launay : ‘’civilizaţia se dezvoltă în zonele temperate caracterizate
prin ierni aspre şi veri cu căldură normală.’’
Zonele montane şi înaltele platouri ofereau peşteri în care oamenii se puteau adăposti ; piatră şi lemn ca material de construcţii
pentru case, cetati, fortificatii şi sanctuare; apă curată atât de vitală existenţei fiinţei umane; hrană suficientă şi bună sub formă
animală, rezultată din vânat şi pescuit, sau vegetală din diferite plante, fructe sau diverse rădăcini. Marile zone de păşune au
concretizat omul ideea de a-şi asigura un trai mai sigur, prin creşterea animalelor (iniţial oi apoi vite), practicand transhumanta,
ocazie cu care a descoperit marile câmpii sudice si estice, câmpii care l-au făcut să viseze la sedentarizare. Astfel incepe marea
perioada a agricultorilor, care învaţă din instinct să supravieţuiască folosindu-se de un complex de plante şi animale: grâu – orez,
oaie – capră – vite – porc – câine şi ulterior şi cal.
Acum apar şi relaţiile interumane dintre diversele comunităţi, în primul rând prin necesitatea schimbului de produse specifice
zonei de habitat (băştinaşii montani cu cei de la câmpie). Dar aceste relaţii nu se limitează doar cu atât, ci ele converg spre forma
mai complexă facilitând apariţia unor mari grupări umane care, sub conducerea unor oameni mai dotaţi din punct intelectual şi
spiritual s-au extins paşnic şi spre alte zone ale Europei.
Extinderea pelasgilor nu s-a limitat la teritoriul României. Urme şi dovezi ale existenţei lor apar şi în Ucraina şi actuala Republică
Moldovă, Ungaria şi sudul Slovaciei, întreagă zona Balcanică inclusiv Grecia şi insulele limitrofe, zonele de coastă ale Asiei Mici,
Italia şi Sudul Franţei, coastele Mediteraniene ale Spaniei. Inventarele arheologice care relevă existenţa lor sunt imense,
începând cu vestigii ale unor aşezări paşnice, cetăţi şi ziduri de apărare, sanctuare şi obiecte de cult, obiecte de muncă şi de
luptă, opere de artă neegalate, construcţii megalitice.
Si astfel se concretizează un sumum de factori determinanţi în geneza Vechii Civilizaţii Europene, factorii de mediu, geografici şi
climatici.
Rasa albă s-a născut în spaţiul in Europa de est, în vastul spatiu carpato- balcanic extins până în zona caucaziană, de unde s-au
extins prin migratii succesive, determinate de suprapopulare, în întreaga Europă, cu preponderenţă în jurul bazinului
mediteranian, fapt care le-a adus şi supranumele de ‘’popoare ale mării’’
Primii greci sosiţi în spatiul Est European acordau pelasgilor atributul de “divini” adica oameni asemeni zeilor. Credeau că
“locuiesc în părţile Greciei dinainte de cele doua diluvii legendare (…) din timpul regelui Ogyges si altul din timpul lui Deucalion,
care domniseră (…) inainte de timpurile lui Noe” (Nicolae Densusianu – Dacia Preistorica)
Strabon afirma în Geografia sa, că odată cu invazia triburilor greceşti în spatiul capato-pontico-balcanic, aceştia au întâlnit „pe
Hiperboreeni <care > locuiau deasupra Pontului Euxin şi a Istrului”, iar, Apolonius din Rodos, în Argonautice, confirma ca :”
Hiperboreeni sunt Pelasgi, locuitori ai nordului Traciei”.
Herodot pomeneşte despre aceasta civilizaţie, explicând chiar şi fenomenul expansiunii lor : “Tracii …… au trecut în Asia şi s-au
numit bitinii. Mai înainte – după câte spun ei – purtau numele de strimonii, fiindca locuiseră pe malurile Strimoniului. Au fost
scoşi – zic ei – din ţara lor de catre teucrii şi misieni” (V,27) , “ Singurii oameni despre care am putut afla trăiesc dincolo de Istru
sunt un neam cu numele de sigini. Ei se folosesc de haine ca şi ale mezilor. Acest neam e raspandit până în regiunea eneţilor care
locuiesc lânga Adriatica . Ei susţin că sunt colonisti mezi. Cum s-au aşezat aici mezi un pot să-mi dau seama, dar într-un timp
foarte indelungat totul este cu putinţa….(V,9).
Totusi Herodot face o mică confuzie, care lui însuşi i se pare la nealocul ei, confundându-i pe mezi, popor care între anii 612 –
549 i.Chr. aveau să intemeieze un imperiu în nordul Iranului, cu moesii. Totul se datorează deformării informaţiei, a numelui
tribului ce trăia în nordul şi sudul Dunării, moesii cu mezi. Tot istoricul grec, însă în capitolul V.27, se va corecta numindu-i pe
aceştia mysii; moesii numiţi şi mysi erau un trib geto-dacic care a ocupat vaste teritorii la sud si nord de Dunare până la invazia
romană, şi ocuparea Balcanilor de către acestia. Numele comunităţii misilor avea să fie binecunoscut şi în vremea răscoalei
Asăneştilor, din anul 1185 d.Chr., când cronicarul Nicetas Choniates, afirma că acestia acum se numesc vlahi.(!).
Remarcabil este faptul că Herodot explică fenomenul marii expansiuni a pelasgilor: tracii care sau împraştiat şi prin Asia, mysii
(moesii) care sau extins din nordul şi sudul Dunării până pe ambele maluri ale Mari Adriatice, generand popoarele care se vor
ocupa vaste teritorii în Serbia, Bosnia – Hertegovina, Croatia, nordul Italiei (tribul eneţilor care se declară colonisti (!) a
moesilor/mysilor, vor fonda oraşul Veneţia).
Este posibil ca şi confuzia făcută de către Herodot legat de moesi-mysii cu mezii, să-i fi dus pe cercetatori la geneza teoriei
expansiunii popoarelor iraniene pe teritoriul european şi nord asiatic, nedovedită în fapt, nici din punct de vedere istoric-
documentar sau arheologic.
Această expansiune sustinută de către Herodot se va extinde în mileniul al III, pe fondul dezvoltării agriculturii şi cresterii
populaţiei:
-spre nord – estul Europei unde vor ocupa vaste ţinuturi în zona Munţilor Caucaz, a Mării Caspice şi Mării Aral,
-spre sud, ocupând Asia Mică şi insulele Mării Egee (ducând scrierea pelasgă în Creta).
-spre sud-est în Sumer ( scrierea pelasga generând proto-scrierea sumeriană şi elamita şi apoi cuneiforma).
-spre nordul Africii (cârja încârligată a păstorilor carpatici este prezentă în mâinile faraonilor ilustraţi pe pereţii piramidelor).
-spre centrul Asiei în zona Bazinului Tarim (dovadă mumiile din deşertul Taklamakan)
-spre India, în jurul anilor 1700 (pomeniţi de cronicile Văii Indusului ca Arieni )
Aceste mişcări ale populaţiei pelasge au fost ciclice, permiţându-le să ocupe mare parte a Europei, Asiei Mici şi Orientale, parte
din subcontinentul Indian şi Africa de Nord (Egiptul) , repetându-se la anumite intervale, determinate de suprapopulaţie şi de
spaţiu vital existenţei.
Celebra epopee sanscrită “ Ramayana “, scrisă în secolul IV î.Chr., alcătuită din 24.000 de distihuri, prezintă epopeea prinţului
Rama descrind în mod clar şi distinct aceste masive mişcări de populaţii dinspre zona Carpaţilor şi a Caucazului, către alte spaţii.
Demn de remarcat în aceasta epopee este faptul că prinţul Rama este identificat ca “preot scit”. Ori numele de Sciţia era in
antichitate denumirea unui spaţiu care cuprindea o parte din Dacia (Doborgea) sub numele de Sciţia Mică şi stepele nord –
pontice, sub numele de Sciţia Mare. Termenul Sciţia defineste o provincie istorică şi mai puţin o regiune locuită de sciţi. În urma
unei revelaţii divine Rama ajunge conducatorul spiritual al poporului său. Pe fondul iscării unor divergenţe între conducatorii
pelasgi, Rama îşi va duce adepţii spre India, spre noi teritorii. Miscarea este masivă, pelasgii cucerind Caucazul, Iranul, India şi
Ceylonul. Rama este prezentat nu ca şi un cuceritor, dornic de expansiune ci ca şi “conducator al popoarelor, domnul lumii,
stăpânul sufletului său şi dragostea oamenilor, tatăl şi mama supuşilor săi; el a ştiut să unească toate fiinţele într-un lanţ unic al
iubirii” ( E.Schure – Marii Iniţiaţi)
În alt spaţiu geografic, în jurul anilor 1250 – 1100 î.Chr., populaţii pelasge din nordul Balcanilor, triburi ilire, trace şi predacice,
numite de către istorici ’’ triburile câmpurilor de urne ‘’, datorită faptului că-şi incinerau morţii (obicei utilizat si de arienii din
India), organizează o campanie împotriva triburilor greceşti – aheene. Angrenând în această mişcare şi triburile doriene, distrug
lumea aheeană din Grecia peninsulară, se răspândesc în Grecia insulară, trec în Asia Mică, regatul Hitit, Fenicia, Palestina şi ajung
până în Egipt unde cu mare greutate sunt respinşi de către Merneptah, în anul 1221 î.Hr.
Cronicile greceşti numesc această campanie de recucerire -’’ întoarcerea Heraclizilor ’’, iar egiptenii nu uită să specifice că
atacatorii au fost – ’’popoarele mării’’. Se cuvine a face aici o mică paranteză legată de atributul acordat pelasgilor ’’heraclizi’’,
adică urmaşi ai lui Hercule. Prin aceasta grecii recunoasteau că cel mai celebru erou al mitologiei ’’lor’’ a fost pelasg. Expresia
„intoarcerea Heraclizilor „ se refera la pretentiile legitime a populaiilor pelasge asupra tinuturilor egiptene care le apartinuseră
până la venirea triburilor semitice din care faceau parte şi egiptenii.
Mileniul II î.Hr. va fi mileniul în care marele imperiu pelasg se destramă, populaţia scindându-se în triburi, cu identitate diferită
determinată de spaţiul geografic de habitat.
De aici înainte izvoarele antice îi vor trata pe descendenţii poporului pelasg în Europa cu denumiri zonale : iberi în Spania ; gali în
Franţa; etrusci şi latini în Italia ; arimani în Germania; traci şi iliri în Balcani ; geto-daci în Dacia ; dar, toţi vorbitori de latină
barbară , proto- latina.
Cum arătau aceşti pelasgi ne-o spun reprezentările de pe vase ceramice şi statuetele descoperite.
Din punct de vedere antropologic pelasgii sunt diferiţi de greci şi egipteni : având chipul oval, alungit, bărbia retrasă, fruntea
înaltă, nasul drept (roman!), ochi mari denotând vivacitate şi inteligenţă, carnaţie albă contrastând puternic cu părul bogat blond
sau castaniu. Bărbaţii erau medii de înălţime, puternici, foarte agili, iar femeile mignone, delicate, deosebit de frumoase şi suple.
Iată cum în sec. VII – VI î. Hr. într-o Europă dominată de un Homo sapiens aflat în epoca pietrei (după cum afirmă marii
cercetători ai istoriei), primitiv şi sălbatic îşi afirmă prezenţa un tip antropologic deosebit. ‘’ Un asemenea tip uman, zvelt, fin,
specific, deşi unele trăsături se întâlnesc şi la alte popoare mediteraneene, apare curios dacă este comparat cu imaginea general
admisă despre omul din neolitic şi chiar antic ( . . . )
Locul de unde a venit populaţia respectivă (care a adus cu ea şi obişnuinţa folosirii metalelor neferoase) rămâne încă incert.
Caracteristicile antropologice elimină Africa, Asia şi Grecia continentală, iar printre popoarele din Orientul Mijlociu nu se
numărau prea multe de navigatori în mileniul al III-lea î. Hr. Oricum, argumente de ordin istoric şi cultural, la care se adaugă
diferenţele majore privind însăşi concepţiile despreom, Univers, viaţă, societate, religie etc. a cretanilor, par să excludă Orientul
Mijlociu, rămânând deschise doar două posibilităţi : emigrarea unei populaţii necunoscute din Asia Mică, ori, din Sud-Estul
Europei (. . .) ’’ ( Dan Apostol în Terra – Planeta Vieţii, vorbind despre cretani, popor de origine pelasgă ).
Un asemenea popor generat trebuia să aibă o limbă proprie, unitară, în stadiul incipient.
Civilizaţiile umane vechi au apărut în mai multe zone ale Pământului, în enclave lingvistice specifice, de unde s-au extins apoi
circumferic :
-astfel în Asia, populaţiile irano – indiene (dravidiană) formate pe podişurile munţilor Himalaia, s-au extins apoi în zona
peninsulei indiene şi a Asiei de Vest. Aceste populatii au un fond comun de cuvinte, dovedind o rădăcina comună, dravidiana;
-civilizaţia născută pe malurile Tigrului şi ale Eufratului, asiro – babiloniană a generat apariţia popoarelor din Orientul Mijlociu.
Limba vorbită era o limbă semită din care s-au format ulterior limbile arabe şi ebraice actuale şi vechile limbi feniciene, egiptene,
arameice, abisiniene;
-civilizaţia chino – mongolă născută pe platourile Tibetane s-au extins în întreaga Asie Centrală şi de Est. Limbile chineză,
mongolă, coreană, japoneză şi celelalte din zonă au un fond comun la fel fiind generate de aceaşi limbă unică.
Grecii afirmă că la venirea lor în Europa, pelasgii vorbeau o limbă BARBARĂ , mult diferită de a lor, fără să-i amintească
caracterul.
Care este caracterul acestei limbi ni-l comunică însă Quintilian (35 – 100 d.Chr.), afirmând că, dacă, se adaugă la cuvintele latine,
ori, se lăsau pe dinafară, unele litere sau silabe, se obţinea vorbirea barbară.
Cicero numeşte limba poporului lui ca o limbă barbară coruptă – Barbaries domestica. Astfel după unii autori, limba barbară
avea caracterele unei limbi latine vulgare sau rustice. De altfel ei etichetau ca limbă barbară toate dialectele populaţiilor de rasă
pelasgă, indiferent că erau din Spania, Gallia, Dacia, Germania sau Tracia. Iar la rândul lor, romanii erau consideraţi de greci
vorbitori de limbă barbară.
Isidor din Sevilla ne spune că cea mai veche limbă latină a fost numită lingua prisca, adică, limba bătrână.
Ovidiu şi-a compus ultimele versuri apelând la latina barbară a geţilor, atât de apropiată de latina literară ; afirmând el însuşi că a
devenit un poet get.
Putem afirma cu toată convingerea şi în conformitate cu concluziile trase de iluştri istorici, că limba civilizaţiei pelasge a fost o
PROTOLATINA, sau altfel zis o latină vulgară.
Un alt argument important în susţinerea acestei afirmaţii este de ordin geografic. Spaţiul sud-european de la vest la est este
ocupat de popoare de limbă latină (cu mici enclave), rezultate nu din romanizarea lor cu romanii, ci, din originea lor comună
pelasgă.
Pe parcursul istoriei această limbă ‘’bătrână’’ îşi va păstra unitatea, fiind suportul pe care se vor construi limbile latine europene.
Diferenţele lingvistice dintre ele au fost cauzate de aşezarea geografică şi influenţele produse de popoarele care au venit
ulterior, pe parcursul istoriei, în contact. Astfel limbile : italiană, franceză, spaniolă şi portugheză au suferit influenţe germanice,
iar româna, slavone.
’’ Limbile indo – europene evidenţiază numeroase apropieri, în primul rând gramatical, care nu se pot explica decât printr-o
unitate lingvistică genuină, o limbă comuna, ce presupune o patrie comună şi un popor iniţial ’’. (!) ( I.H.Crişan – Spiritualitatea
geto–dacilor ).

Descoperiri care ră stoarnă teoria popoarelor indo-europene de origine asiatică .

În Asia Centrală
Arheologul Brian Haughton (n.1964) în lucrarea sa „Istoria secretă – Civilizaţii pierdute şi mistere străvechi” referindu-se la
„misterele istoriei” scrie în introducerea cărţii:” „Din nefericire, dovezile care susţin o teorie îndrăgita sunt de obicei obţinute
prin ignorarea informaţiilor contradictorii sau eliminând un artefact individual, o persoană sau chiar contextul original.”
Astfel şi teoria imigrării lui „homo sapiens” din Africa spre Europa, ca şi formarea popoarelor europene dintr-un melanj iraniano-
indian sunt simple teze şi teorii neargumentate şi nedovedite din punct de vedere istoric sau arheologic, dar promovate cu o
asiduitate obositoare şi deranjantă.
Sprijinirea acestor teorii fanteziste care persista de-a lungul timpului se face prin ignorarea multor descoperiri arheologice mai
vechi şi mai recente şi a multor documente antice, din interese politice, ideologice, şi mai ales geo-politice.
O astfel de descoperire arheologică avea să răstoarne toate perceptele istoriciilor tradiţionalişti din întreaga lume.
„Mumiile din Tarim reprezinta un uimitor mister al lumii antice şi una din cele mai remarcabile descoperiri arheologice din
secolul XX. Aceste rămăşiţe umane incredibil de bine conservate au fost găsite în mediul uscat şi sărat din vastul deşert
Taklamakan, o parte a bazinului Tarim din vestul Chinei.Trupurile găsite până acum variază ca perioadă, de la 1800 î.Chr. până la
400 d.Chr. Dar ceea ce a captat atenţia cercetatorilor din întreaga lume este faptul că mumiile au trăsături distinctive europene
şi par să reprezinte diverse triburi caucaziene care au locuit în această zonă pustie din vestul Chinei până acum 2.000 de ani,
când au disparut în mod misterios.” ( Brian Haughton – Istoria secretă, Civilizaţii pierdute şi mistere străvechi)
Această dispariţie, presupusă, de către Brian Haughton, este însă infirmată de însuşi Dalai Lama în secolul XXI, acesta oferind şi
informaţii despre situaţia actuală etnică din China de nord-vest.
Thomas Laird, în convorbirile sale cu Dalai Lama, care au stat la baza cărţii: „Povestea Tibetului. Convorbiri cu Dalai-Lama”
pomenind despre cuceririle lui Ghinghis Khan scrie: „ La sud-est de Mongolia se afla regatul Uigur (We-gur) pe teritoriul actualei
provincii Xinjiang (shin-jang) < teritoriu din Nord-Vestul Chinei aflat între Kazastan şi Mongolia > . In anul 1205 <!> , regii turcici ai
regatului Uighur au dominat peste baştinaşii indo-europeeni. Oameni cu păr castaniu, blond sau rosu din Qocho nu erau chinezi
şi nici nu vorbeau limba chineză. În regiune nu traiau chinezii – niciunul n-a trăit acolo în vremea când cei din dinastia Tang au
fost alungaţi cu câteva secole în urmă. Uigurii s-au supus de bunăvoie mongolilor între anii 1207 si 1209, de îndata ce au fost
ameninţaţi şi au devenit vasali de încredere. Deşi Ghinghis Khan era analfabet, scribii uigurii, care transcriau mongola în scrierile
lor, îşi învăţau proprii fii. Cele mai vechi documente mongole sunt scrise într-un alfabet care nu avea caractere chinezeşti. „
Cine erau aceşti indo-europeeni pomeniţi de către Dalai Lama, cum au ajuns ei în centrul Asiei, şi mai ales ce fel de scriere
foloseau ?
Bazinul Tarim este parte a deşertului Taklamakan, unul dintre cele mai aride zone din lume, aflat în Asia Centrală, în Regiunea
Autonomă Xianjiang Uighură din China. Numele de Taklamakan se traduce de altfel prin „îndemnul” : „du-te şi nu vei ieşi
niciodată”. Deşertul Taklamakan acoperă o suprafaţă de cca. 270.000 kmp, având o lungime de 1000 km şi o laţime de 400 km.

Deşertul aflat pe traseul Drumului Mătăsii care lega Europa de China, este ocolit pe doua drumuri distincte situate la nord şi
sudul deşertului, pentru a se evita condiţiile aspre ale ţinutului.
Regiunea Uighură este locuită în prezent de o populaţie cu o identitate specifica, având caracteristici fizionomice europeene,
turcice şi cu vagi influenţe chinezeşti. Studiile genomice au evidenţiat că uigurii sunt un amestec de 60% europeni şi 40% asiatici ,
cu preponderenţa turcică.

 
Descendenţi actuali ai populaţiei uighure.
Existenţa acestei populaţii de origine europeană este dovedită prin descoperirile arheologice făcute de către cercetatorii
occidentali şi chinezi, şi prin informaţii existente în înscrisurile romanilor, chinezilor şi a mongolilor.
În jurul anilor 3000 î.Chr. triburile europene migrate la sud de Marea Caspică au avansat spre estul Asiei, ajungand şi în Bazinul
Tarim, unde parte din populaţii s-au aşezat.
Prima informaţie despre aceste populaţii din bazinul Tarim o avem din surse chinezeşti, la sfârsitul primului mileniu î.Chr., când
se menţionează despre existenţa unor oameni albi, cu părul lung, trăitori la graniţa de nord-vest a Chinei; populaţia chineză
numindu-i pe aceştia “Bai”. Autorul chinez Guan Zhong, îi numeşte pe la anul 645 î.Chr. , “Yuezhi”. Cert este că aceştia au
intratîin contact cu civilizaţia chineză, dezvoltând legături comerciale. Obiectul principal al comerţului îl reprezenta jadul mult
dorit de către chinezi, şi pe care “baii” îl extrageau din munţii din vecinătate.
În timpul campaniei sale din Asia, din anii 323 î.Chr., Alexandru Macedon, avea să întâlnească aceste populaţii europene,
infiltrate atât de adânc în spaţiul asiatic. Peste 2330 de ani, în timpul filmarilor documentarului BBC despre campania asiatică a
lui Alexandru, realizatorii vor rămâne surprinşi la afirmaţiile baştinaşiilor privind descendenţa lor europeană, ante-Alexandru.
Popoarele asiatice din timpul campaniei lui Alexandru Macedon (Asia la anul 323 î.Chr.)
Scriind despre aceasta populaţie Pliniu cel Bătran (23 – 79 d.Chr.), povesteşte că în timpul împaratului Claudius ( 41 – 54 d.Chr) o
solie romană trimisă în Asia, ar fi întălnit lânga munţii Emodian (Himalaia) o populaţie care „ depaseau înalţimea obişnuită a
oamenilor, aveau părul ca inul <gălbui – cenuşiu> şi ochi albastri, şi având o manieră stângace în felul de a vorbi”.
Aceste triburi europene vor fi cunoscute începand cu secolul I d.Chr. sub numele de „toharieni” . Scrierile chinezeşti pomenesc
despre o populaţie distinctă având părul blond sau roşcat şi ochii albastrii. Picturile descoperite în peşterile budiste din Bazinul
Tarim, datând din secolul al IX-lea d.Chr. înfăţişează un popor cu trăsături europene distincte. În mod identic reprezentările
regilor toharieni de pe monedele descoperite evidenţiază fizionomia caracteristic europeană a acestora.
Începând din secolul al X-lea toharienii vor intra în sfera de influenţa a popoarelor turcice şi apoi mongole.
Toharienii foloseau o scriere proprie, total deosebita de caracterele chineze, scriere care avea să fie utilizată de către acestia
pentru întocmirea documentelor mongole, începând încă din timpul vieţii lui Genghis Khan.
Primele ştiri despre mumiile din bazinul Tarim sunt de la şfârşitul secolului al XIX –lea şi începutul secolului al XX-lea, când
exploratorul suedez Sven Anders Hedin (1865 – 1952), care investiga istoria Drumului Mătăsii şi posibile urme ale Marelui Zid
Chinezesc, va descoperi în urma săpăturilor efectuate, primele relicve umane europene din această zonă. Neavând condiţiile
necesare investigării sau a transportului acestora în Europa ele vor rămâne în situ. Alţi cercetători care vor investiga mumiile din
Tarim, la începutul secolului al XX-lea vor fi englezo-maghiarul de origine evreiască, sir Marc Aurel Stein (1862 – 1943) şi
germanul Albert von le Coq (1860 – 1930), fără însă să se pronunţe asupra originii lor.
În anul 1987, arheologul chinez Wang Binghua va descoperi 113 mumii într-un loc numit Dealul Roşu, situat la limita nord-estică
a provinciei Xinjiang. Acestea vor fi cercetate şi analizate la faţa locului, iar apoi transportate mare parte din ele la muzeul
oraşului Urumqi. „Toate mumiile purtau haine purpurii din lână şi cizme de fetru, iar trupurile erau perfect conservate. Mai
fascinant, mumiile aveau trasaturi europene: păr şaten sau blond, nasuri şi cranii alungite, trăsături suple şi ochi mari, adânci”
(Brian Haughton – Istoria secretă, Civilizaţii pierdute şi mistere străvechi).
În anul 1993, Victor Mair, profesor de religie şi literatură chineza şi indo-iraniană de la Universitatea din Pennsylvania, însoţit de
o echipă de geneticieni italieni vor analiza mumiile descoperite la Dealul Rosu (Qizilchoqa). Analizarea mostrelor de ADN
prelavate de către echipa italiana va duce la confirmarea identităţii europene a mumiilor.
Cea mai veche dintre aceste mumii, descoperită în anul 1980 de către arheologii chinezi, şi numită Frumoasa din Loulan a fost
datată cu o vechime de cca. 4800 de ani. Femeia care a murit la vârsta de 40 de ani, în jurul anilor 2800 i.Chr., avea 1.55 m
înalţime şi puternice trăsături europene: nas ascuţit, pomeţi ridicaţi şi păr blond sau castaniu deschis.

Mumia                                             Reconstituire
Îmbrăcămintea ei consta dintr-o pălărie din fetru, un şal din lână şi cizme din piele. Alături de ea au mai fost îngropate un
pieptene şi un coş de paie artizanal, in care se aflau boabe de grâu.
În zona cimitirului botezat Small River din nord estul desertului Taklamakan, arheologii chinezi săpând prin cele cinci straturi de
morminte au descoperit aproximativ 200 de pari de lemn, fiecare având 4 m inaltime. La baza stâlpilor se aflau bărci, aşezate
invers şi acoperite cu piei de vite.

Trupurile umane au fost găsite asezate în aceste bărci, învelite cu grijă în pături de lână. S-au păstrat intacte şi hainele mumiilor,
tehnica realizării acestora indicând o origine comună cu tehnica realizării îmbrăcăminţii de către populaţia neolitică europeană.
Remarcabile sunt modul de realizare al cizmelor din piele încheiate cu şireturi.
Alaturi de cadavre se aflau daruri funerare, între care cosuri împletite, măşti sculptate şi ierburi medicinale.
În urma efectuarii testelor cu radiocarbon, arheologii chinezi au evaluat vechimea acestor mumii la 3980 de ani. Analiza ADN-ului
efectuată la Universitatea din Beijing a confirmat din nou identitatea europeană a acestor mumii. ADN prelevat indica o secventa
a grupului Haploid R1a caracteristică populaţiilor din vestul, centrul şi estul Europei.
„ O alta expediţie în regiunea Loulan, în 2003, efectuată de către Institutul Arheologic Xinjiang, a scos la iveală alte aspecte
remarcabile. Săpăturile au avut loc la un cimitir care consta într-o movilă de nisip, măsurând 8 m înalţime, aflată la 176 km de
oraşul străvechi Loulan. O descoperire deosebit de interesantă a fost făcută aproape de centrul movilei şi s-a dovedit a fi o alta
mumie impresionantă. Aşezată într-un cosciug în forma de barcă, mumia fusese învelită într-o pătura de lână şi purta o pălărie
de fetru şi încalţăminte din piele.
Bărbatul de la Cherchen
Fusese îngropată cu o masca facială pictată în roşu, o braţara conţinând o piatra de jad, o traistă din piele, un brâu de lână şi
nuiele de ephedra….
Un alt grup de mumii descoperite în regiunea bazinului Tarim este alcatuit dintr-un bărbat, trei femei şi un copilaş, care au ajuns
cunoscuţi ca Mumiile din Cherchen. Cele patru cadavre de adulţi, despre care se crede ăa datează din anul 1000 i.Hr., erau
îmbracate în aceaşi culoare, cu cordoane roşii şi albastre înfaşurate în jurul mâinilor, probabil indicând o relaţie de rudenie
apropiată. Bărbatul din Cherchen avea peste 1.80 m şi a murit la vârsta de 50 de ani. Avea parul lung, şaten deschis, prins în
coada, cu o barbă scurtă şi mai multe tatuaje pe faţă. A fost ingropat cu nu mai puţin de zece pălării diferite şi era îmbrăcat într-
un veşmânt alcătuit din doua piese, de culoare mov şi roşie. La fel ca şi bărbatul, trupul uneia dintre femeile din grup avea
nenumărate tatuaje pe faţă şi aproape 1.80 m înălţime. Purta o rochie roşie şi cizme albe din piele de căprioara, iar părul şaten
deschis fusese împletit în doua cosiţe. Împreună cu adulţii a mai fost îngropat şi un copilaş de trei luni, care purta o bonetă de
fetru albastru şi avea pietricele albastre pe ochi. Alături de copil au fost îngropate o cupă din corn de vită şi un fel de biberon
făcut dintr-un uger de oaie. Se crede că familia a murit în timpul unei epidemii.” (Brian Haughton – Istoria secretă, Civilizaţii
pierdute şi mistere străvechi).
La Subeshi s-a descoperit o mumie care prezenta clare urme de operaţie chirurgicală efectuată în zona gâtului. Incizia a fost
cusută cu păr de cal pe post de aţa chirurgicală. Se pare că vechii europeni din Bazinul Tarim cunoşteau secretele chirurgiei,
ţinându-se cont că chinezii considerau operatiile ca fiind eretice conform perceptelor medicinii tradiţionale chineze.
Tot în această zonă au fost descoperite trei mumii care au aparţinut unor femei, numite “vrăjitorele din Subeshi”, datorită
pălăriilor lungi conice de circa 60 cm, pe care le purtau pe cap.
Mumiile găsite se prezentau în condiţii foarte bune de conservare datorită uscăciunii şi salinităţii deşertului, multe dintre ele
pătrându-şi părul de culoare blondă sau castanie. Totodata sau păstrat în bune condiţii şi hainele mumiilor, multicolore cu
nuanţe vii de o mare varietate: robe, capişoane, cămăşi, pelerine, pălării, pantaloni ţesuţi în stil tartan, ciorapi de lână şi cizme
din piele. Profesoara de lingvistică şi arhelologie Elisabeth Barber, de la Occidental College Los Angeles în urma efectuării unui
studiu detaliat asupra tipurilor de haine, a constatat că tehnica realizarii îmbrăcăminţii este specifică populaţiei neolitice
europene din zona Mării Negre, a Anatoliei şi a Caucazului.
Antropologul Irene Good, specialistă în textilele europene timpurii, în urma analizelor îmbrăcăminţii mumiilor de la Tarim, avea
să traga concluzia, că locuitorii acestui ţinut foloseau un razboi de ţesut sofisticat care permitea ţeserea şi în diagonală,
asemănătoare îmbrăcaminţilor descoperite pe corpurile minerilor din minele de sare din Austria, datate circa 1300 i.Chr.
Procedeul de ţesere clasic implica introducerea firelor orizontale pe cele verticale; ţeserea în diagonala necesitand ustensile
speciale pentru adăugarea firului transveral. O astfel de ţesere asigura durabilitatea materialului textil, pe termen foarte lung
indiferent de agenţii atmosferici,climatici sau la spălare.
Bărbatul din Yingpan
Mumia “Bărbatul din Yingpan” a fost descoperită în anul 1995 în regiunea cu acelaşi nume. Remarcabil este faptul că bărbatul
avea o înalţime foarte mare, de aproape 2 m, cu o fizionomie clasic europeană şi părul şi barba blondă. Faţa lui era acoperită cu
o mască din foiţă subţire de aur, în stil specific minoic (balcanic) timpuriu. De asemeni purta haine roşii brodate cu fir de aur,
dovadă a importanţei rangului său în comunitate.
În opinia unor cercetatori, prezenţa europeana în Bazinul Tarim, începând din mileniul al III i.Chr., sugereaza transferul de
informaţie privind tehnica metalurgiei bronzului şi a carului de război către civilizaţia chineza. Această teorie contravine în
general ideii că Europa şi Asia au format civilizaţii total independente, fără schimburi culturale.
Robert Charroux în lucrarea sa “ Cartea lumilor uitate “ avea să precizeze înaltul nivel al metalurgiei bronzului dobândit de către
europeni şi care va deveni moneda de schimb cu celelalte civilizaţii.
“La Medzamor în Armenia sovietică (în momentul descoperirii, Armenia, încă aparţinea de imperiul sovietic – N. A.) Dr. Korioun
Meguertchian a scos la lumină cea mai veche uzină metalurgică din lume.
Expertize riguroase fac să urce construcţia sa la 5.000 de ani, cu două – trei mii de ani înainte de bronzul şi arama preistoricilor !
S-a găsit la Medzamor vase şi obiecte metalice, cuţite, suliţe, săgeţi, agrafe, inele, brăţări, etc. din toate metalele cunoscute.
Topitoria avea o serie de cuve tăiate în stâncă unde minereul sfărâmat, periat, spălat, se curăţa şi se îmbogăţea până la
obţinerea metalului pur. Mai mult de 200 de cuptoare ar fi îngropate, dar 25 au fost scoase.
Medzamor era un centru industrial al epocii, zise în derâdere, neolitică ; aici se trata metalul de import, care era pe urmă
prelucrat şi distribuit popoarelor din Orientul Apropiat.
Se lucra aici arama, bronzul, plumbul, zincul, ferul, aurul, cositorul, arsenicul, manganul etc. Si de asemenea oţelul.
În adevăr s-au găsit acolo, cleşti de oţel, fine şi încă strălucitoare, analoage cu pensetele noastre de depilat. Ele aunt puţin mai
recente, datâd numai … de acum 3.000 de ani ! Patruzeci de varietăţi de bronz erau topite în uzine şi destinate diferitelor
industri.
Aceste descoperiri verificate, autentificate de Institutele stiinţifice din U.R.S.S., controlate de cele din Statele Unite, Franţa,
Anglia şi Germania, n-au modificat unghiul de vedere al preistoricilor.
Epoca fierului, epoca bronzului rămân ceea ce erau …chiar dacă, cu două milenii mai înainte se topeau ustensile de oţel !
Este eretic cel ce susţine contrariul ! ‘’
*
De unde proveneau aceşti locuitori ai Bazinului Tarim.
Dovezile ca aceşti oameni, care au trăit cu mai bine de 3800 de ani în centrul Asiei, erau europeni, sunt mai mult decât certe.
Fizionomia lor şi modul lor de a se îmbrăca, existenţa tatuajului, obicei practicat de popoarele balcanice, în special tracii,
cunoaşterea scrisului, folosirea tehnicii de îmbălsămare şi mumificare a decedaţilor, ne conduc la concluzia că aceştia erau
descendenţii triburilor europene migrate din spatiul carpato-dunarean, în decursul a sute de ani.
Se pare că în jurul anilor 3000 – 25000 i.Chr., unele triburi sau uniuni de triburi au ales calea migrarii din spatiul carpatic spre est
şi nord – est, pătrunzând pe teritoriul Rusiei de azi, şi, până în centrul Asiei.
Aceste populaţii se vor raspandi la nord de Marea Neagră, în munţii Caucaz, în jurul Mării Caspice şi a Lacului Aral, ajungând
până în deşertul Taklamakan, dând naştere la noi popoare , de origine europeană, numite de către uni cercetători, popoare
caucaziene. De altfel termenul de caucazian desemneaza rasa albă.
Aceste popoare vor fi cunoscute în decursul istoriei de către cronicarii antici greci şi chinezi sub numele de Massageţi (Geţii Mari)
în nordul Mării Negre şi în jurul Lacului Aral, Tissageti în nordul Mării Caspice, Dahi (Daci ?) la est de Marea Caspică,
Tocarieni/toharieni în deşertul Taklamakan.
*
Cine erau însă aceşti locuitori europeni ai Bazinului Tarim ?
Informatiile documentare pe care le avem despre ei, din cronicile chineze, începând din mileniul I inainte de era noastră sub
numele de “bai” , din anul 645 i.Chr. sub numele de Yuezhi ( cronicarul Guan Zhong), din timpul campaniei lui Alexandru
Macedon în Asia (cca. 323 i.Chr.), din scrierile lui Pliniu cel Bătran din jurul anilor 50 i.Chr., din secolul I al erei noastre sub
numele de “ tocarieni / toharieni” , din secolele X-XIII d.Chr. când sunt menţionaţi sub numele de “turcici” sau “ uighuri”, poate fi
completată cu o altă informaţie importantă, făcută în cronicile chineze din secolul al V-lea d.Chr.
La începutul secolului al V-lea populaţiile din bazinul Tarimului vor intra in conflict cu dinastia chineză Wei. Dacă iniţial au fost
vasali ai chinezilor, încercarea de dominare a acestora avea să ducă la izbucnirea unor conflicte de lungă durată. Cronicile
chinezeşti numesc această populaţie din Taklamakan cu numele de “ Yüe-tschi” sau “Cücen”, primul termen fiind identic cu cel
folosit de către cronicarul chinez Guan Zhong in anul 645 i.Chr, şi este mai mult ca sigur că desemna caracterul european al
acestei populaţii misterioase. Dar tot în cronicile chinezeşti aceşti “ Yüe-tschi” mai sunt pomeniţi şi sub numele de “varii”,
respectiv de “AVARI ”, cum vor fi cunoscuţi aceştia în istoriografia europeana. Astfel că presupunerile mari majorităţi a istoricilor
actuali, asupra identitatii avarilor : de popor mongol, fino-ugric sau altaic de tip turcic, nu se confirmă.
Avarii erau descendenţi ai triburilor europene “roite “ din Europa până în centrul Asiei în mileniul al III î.Chr. Parte dintre ei, în
urma conflictelor avute cu chinezii vor “re-roii”, migrând spre Europa, astfel că în anul 463 d.Chr. îşi vor face apariţia în zona
Marii Negre.
În anul 557, avarii, sub presiunea triburilor turce din Asia Centrală pătrund în Europa.
Sub conducerea kaganului (hanului ) Baian, în anul 562, avarii pătrund pe teritoriului ţării noastre ajungând la Dunare.
Ameninţând Imperiul Bizantin vor cere subvenţii de la aceştia, care însă le vor fi refuzate. Urmare acestui refuz, avarii se vor
deplasa spre Bazinul Pannonic unde vor intra în conflict cu regatul gepizilor. În anul 567 îi vor infrange pe aceştia, impunându-şi
dominaţia asupra Câmpiei Panonice şi parte a teritoriului vestic al Transilvaniei.
În baza descoperirilor arheologice făcute în Transilvania, se pare că între avarii stabiliţi aici şi populaţia dacică băştinaşa ar fi
existat o relaţie paşnica de auto-tolerare reciprocă, fiind descoperite sate în care se evidentiază în mod distinct cele două culturi.
Pentru a putea mai bine controla Câmpia Pannonica cu deschidere spre teritoriile bizantine, în anul 582, avarii vor cucerii cetatea
Sirmium (Sremska Mitrovica) unde hanului Baian îşi va stabili capitala.
În decursul timpului avarii vor intra în conflict cu bizantinii, slavii, bulgarii şi cu francii. Înfrânţi de francii de sub conducerea lui
Carol cel Mare în jurul anului 800 şi apoi de bulgarii hanului Krum în anul 803, imperiul avar va dispare din istorie.
Comunităţile avare rămase după desfiinţarea imperiului avar, vor fi acceptate şi asimilate de populaţiile locale. Ultima informaţie
despre existenţa lor este din anul 950, când sunt amintiţi ca plătitori de impozite în câteva regiuni din Croaţia.
Impresionant este însă traseul “avarilor” de forma ciclica. Triburile europene plecate în mileniul al III i.d.Chr. în Asia Centrala, se
vor reîntoarce în secolul al V-lea d.Chr în locurile de unde au “roit”. Acest fenomen este clasic şi pentru alte popoare migrate din
spaţiul european în Asia, când se vor reîntoarce în Europa ca “migratori” sub diverse denumuri, fiind din păcate consideraţi ca
fiind de origine iraniană, mongolă sau altaică.
In India
Aceasta migrare a triburilor europene în Asia nu a fost însă unică, cronicile indiene menţionează infiltrarea unei mari populaţii în
Valea Indusului, în jurul anilor 1700 i.Chr. care avea să influenţeze într-un mod determinant cultura şi civilizatia indiană. Aceasta
populaţie europeana migrata din zona Central-Europeana pe traseul Caucaz, Tarim şi ulterior Valea Indusului avea să fie numită
de către vechii indieni, Arya, respectiv “străini” , formulare de unde derivă atât de utilizatul, în exces cuvant “arian” respectiv
“popoare ariene”.
Celebra epopee sanscrită “ Ramayana “, scrisă în secolul IV iHr., alcatuită din 24.000 de distihuri, prezintă epopeea prinţului
Rama, identificat şi ca „preot scit”, intrat în conflict cu anumite facţiuni ale poporului său „pelasg”, decide să „emigreze” spre
Asia.
Mişcarea iniţiată de către Rama este un proces masiv de migrare, pelasgii cucerind Caucazul, Iranul, India şi Ceylonul.
În India pre-invaziei ariene trăiau dravidienii, populatie de rasă negroidă care ocupau întregul subcontinent, originari, probabil,
din Africa. În jurul anilor 2400 î.Chr., aceştia vor crea o înfloritoare civilizaţie, remarcată prin ridicarea unor orase precum,
Mohendjo-Daro şi Harappa, construite matematic. Clădirile oraşelor, construite din cărămidă, sunt aliniate de-a lungul străzilor
care se întretaie în unghi drept. Oraşele erau prevazute cu un sistem de canalizare şi alimentare cu apă performant. Creşterea
puterii economice a populatiei dravidiene avea să le faciliteze efectuarea de schimburi comerciale cu civilizaţiile din
Mesopotamia şi întregul Orient Mijlociu.

 
Fizionomii feminine Dravidiene
Triburile europene, dupa invadarea centrului Asiei, au găsit pasajele de trecere către India, în jurul anilor 1700-1500 î.Chr,
intrand în actualul Punjab, de unde şi-au început campania de cucerire a teritoriilor indiene. În ciuda faptului că unii autori
afirmă ca această migrare s-ar fi desfăşurat în mod paşnic, realitatea a fost cu totul alta.
Europenii, numiţi arieni, beneficiau de o adevarată scoală a „artei războiului” . Dotaţi cu armament superior din bronz si
uimitorul fier, utilizatori ai cailor şi carelor de luptă, aveau să-şi dezvolte o strategie de luptă bazată pe atacul pedestrimii şi a
atacurilor rapide ale cavaleriei. Diferenţa dintre războinicii europeni şi dravidieni nu poate fi comparată decât cu superioritatea
militară a spaniolilor din secolul al XVI-lea asupra populaţiilor indigene din America Centrală şi de Sud.
În urma acestui război „Civilizaţia Indusului” va disparea din istorie, locul ei fiind luat de către „Civilizaţia Arienilor”.
Aceştia îşi vor impune în scurt timp, mai ales în nordul Indiei, tradiţiile şi obiceiurile, delimitându-se de populatia dravidiană,
înfrântă, prin creerea unui sistem de diferenţiere socială dar şi rasială, castele:
1.Casta Preoţilor – Brahmanii, Aryenii
2.Casta Domnitorilor şi Războinicilor – Ksatriya
3.Casta Negustorilor şi ţăranilor – Vaisyas
4.Casta Servitorilor – Sudras care “asudau” muncind pentru primii
Şi în prezent se pot constata diferenţele fizionomice şi de culoare majore între cele doua rase, chiar dacă, în decursul timpului
sau mai produs şi amestecuri de populaţii.
Fizionomii rezultate din amestecul / mixajul raselor arienilor si dravidienilor
Europenii aveau să se impună în subcontinentul Indian până în zilele de azi, datorită unor funcţiuni determinante, sintetizate pe
scurt de către Georges Dumezil ca fiind:
1. stăpânirea sacrului şi a cunoaşterii;
2. forţa fizică şi valoarea războinică;
3. fecunditatea şi abundenţa.
Dravidienii vor ramane însă majoritari, şi în zilele noastre în sudul Indiei.
O facţiune a acestor dravidieni vor imita „migrarea” arienilor, dar în sens invers, plecand din India spre Asia şi Europa, popor care
ulterior va fi cunoscut în istoria Europei sub numele de „ţigani – gypsy ”.
Teoria continuitatii
În anii ’90 in Occident va aparea o noua teorie privind originea popoarelor indo-europene, completând dar şi contestând unele
din tezele Marijei Gimbutas. Promotorii aceştei teorii sunt americanul Homer L.Thomas, germanul Alexander Hausler, belgianul
Marcel Otte, italienii, Mario Alinei si Gabriele Costa şi romanul Cicerone Poghirc. (Cicerone Poghirc, născut 1928 la Măscurei, jud.
Vaslui, decedat 2009 in Paris, fost profesor la Sorbona, de profesie lingvist şi istoric, mentorul lui I.P.Culianu, prieten cu Mircea
Eliade şi Emil Cioran)
Mario Alinei a denumit noua teorie cu titlul de “Paradigma continuitatii paleolitice” ca şi confirmare a genezei popoarelor indo-
europene în Europa şi nu în Asia.
Teoria indo-europeană a Mariei Gimbutas, în concepţia noilor cercetători, are o serie de lacune privind inexistenta dovezilor
documentare şi arheologice pentru susţinerea ei.
Teza Marijei Gimbutas privind geneza popoarelor indo-europene pleacă de la afirmarea existenţei unei populaţii neolitice în
zona balcano-carpatică care în decursul timpului sub influenţa popoarelor invadatoare, numite kurgan, de origine asiatică ar fi
generat marea masă a popoarelor indo-europene. O alta variantă a acestei teorii afirmă că aceste popoare “kurgan”, originare
din stepele Ucrainei ar fi fost defapt popoare proto-indo-europene care în anii 3.000 au invadat Europa ducând la exterminarea
aproape în totalitate a populaţiei baştinaşe, şi generând ulterior o noua populaţie şi limba indo-europeană.

Invazia triburilor kurgan în Europa, în conceptia Marijei Gimbutas

În ambele variante ale teoriei sale, Marija Gimbutas insista însă pe locul de naştere al populaţiilor europene, spaţiul carpato-
balcanic.
Actualii cercetatori, sprijinitori ai teoriei continuităţii, contestă, în baza descoperirilor arheologice recente, posibilitatea
existenţei unei invazii de proporţii “apocaliptice” de triburi kurgane. O asemenea mişcare imensă de populaţie trebuia să lase
urme în istorie prin dovezi arheologice cel puţin.
Lingvistul italian, Mario Alinei (n.1926), profesor emerit la Universitatea din Utrecht propune o noua teorie pe care o numeşte,
initial, Teoria Continuitatii Paleolitice, argumentând-o în cartea sa Origini delle Lingue d’Europa, publicată în doua volume în anii
1996 şi 2000.
Noua teorie suştine că popoarele indo-europene s-au format în Europa înca din Palelolitic, existenţa lor continuându-se în
Neolitic şi mai departe.
În virtutea noilor descoperiri şi a extinderii cadrului de cercetare, teoria continuităţii avea să fie rebotezată în anul 2010 cu
numele “Paradigma Continuităţii Palelolitice”.
“Paradigma este o construcție mentală larg acceptata, care ofera unei comunitati sau unei societati pe o perioadă îndelungată o
bază pentru crearea unei identităţi de sine ( a activităţii de cercetare, de exemplu) şi astfel pentru rezolvarea unor probleme sau
sarcini. Paradigma este adesea folosită pentru a descrie sistemul de referinţa care determina felul în care percepem lumea”.
(Andy Green)
Teoria continuităţii se bazează pe 4 principii:
1. Continuitatea este matricea de bază a preistoriei Europene şi ipoteza de lucru pentru originea limbilor indo-euopene
2. Stabilitatea şi vechimea sunt caracteristici esenţiale ale limbilor;
3. Lexicul, datorită miilor de ani, a suferit schimbari majore structurate pe perioade;
4. Frontierele arheologice (şi genetice) corespund frontierelor lingvistice.
Noua grupare a cercetatorilor, adepţi ai teoriei continuităţii confirmă însă concluzia Marijei Gimbutas, privind locul de naştere a
popoarelor Europene, numind-o “complexul balcanic”.

Naşterea civilizaţiei neolitice europene s-a facut în spatiul carpato-balcanic de unde datorită suprapopulării, triburile au “roit” la
începutul anilor 7.000, iniţial în spaţiul nord mediteranian , centrul Europei şi ulterior în intreaga Europă de Vest şi Est. Mişcarea
de “roire” se va relua în jurul anilor 3.000 – 1.500 spre Asia Mică, nordul Africii, Asia Centrală şi India.
În consens cu afirmaţia lui Jakob Grimm: “ Limba noastră este istoria noastră” , Mario Alinei, argumentează existenţa unei limbi
inţiale comune a tuturor “indo-europenilor” din Europa Neolitică. Limbă din care se vor forma principalele limbi europene
moderne.
Aferent marelui grup latin al Europei, Alinei susţine existenţa unei limbi neo-latine folosind termenii pentru limbă de “romazo”
iar pentru procesul de latinizare: “ romanizzazione – latinizzazione “.
*
Nicolae Densusianu (1846 – 1911), cel luat în derâdere de actualii istorici, formula în urmaă cu 100 de ani „teoria continuităţii”
fară ca nimeni să constientizeze acest fapt. La 15 ani de la publicarea „Daciei preistorice” în anul 1928, arheologul australian
V.Gordon Childe (1892 – 1957) avea să confirme în mare parte ipotezele lui Densusianu, privind neolitizarea Europei din
epicentrul dunarean, în lucrarea “The Danube in the prehistory “, aceste ipoteze şi teorii nefiind luate în considerare de către
istoricii români.
În schimb, istorici sau arheologi celebrii precum Marija Gimbutas, Colin Renfrew, Alojz Benac, M.M.Winn, precum şi noua
generatie de corifei a lui Mario Alinei, în baza descoperirilor arheologice recente , demonstreaza “geneza” civilizaţiei europene în
zona carpatico-dunăreana şi extinderea ei ulterioară în Europa.
În urma cu peste 100 de ani Nicolae Densuşianu scria despre această civilizaţie neolitică, asemeni concluziilor ulterioare ale
Marijei Gimbutas, sau mai recent, Mario Alinei: “ Studiind timpurile preistorice ale tărilor de la Carpaţi şi Dunărea de Jos, o lume
veche disparută, leaganul civilizaţiunei anteelene, se înfăţişează înaintea ochilor nostri. Înapoia populaţiunilor cunoscute în
antichitatea greco-romană sub numele de geţi şi daci se întinde o lungă serie de mai multe mii de ani, o istorie înmormântată a
unor mari evenimente, a căror importanţa a trecut departe peste orizontul acestei ţări – istoria unei naţiuni geniale, puternice şi
glorioase, care, cu mult înainte de timpurile troiane, fondase cel dintâi imperiu vast al lumei, întemeiase prima unitate de cultură
din Europa şi pusese totodată bazele progresului moral şi material în Asia de Apus şi în Africa de Nord…
Dacia în istoria acestor vremuri întunecate, apare ca prima metropola geografica, ce a fost destinată prin pozitiunea sa
particulară, prin abundaţia populaţiunii şi prin diversitatea avuţiilor sale a-şi extinde, în perioada preistorică, influenţa sa etnică
şi culturală, pe o parte, spre sud, în Peninsula Balcanică şi până dincolo de Marea Egee, pe de altă parte, spre apus, pe calea cea
mare şi lungă de comunicaţiune a Dunărei.
Acţiunea civilizatoare, ce a exercitat-o populaţiunea preistorică antedacă de la Carpaţi şi Dunărea de Jos, asupra lumei
anteelene, a fost mult mai mare de cum ne putem închipui astăzi pe baza fragmentelor de monumente şi a tradiţiunilor istorice
şi poporale, ce le avem din această epocă extrem de îndepartată.
Aici la Dunărea de jos şi în special în ţerile Daciei- faptul este cert – s-a format şi s-a închegat centrul cel mare şi puternic al
populaţiunii neolitice în Europa; centrul unei rase noi de oameni, de o statură înaltă şi viguroasă, cu o veche organizare
patriarhală, cu idei severe religioase…
Dintre toate aceste migraţiuni neolitice însă, rolul cel mai important în istoria civilizaţiunei europene l-a avut curentul meridional
sau paleohton (carpato-micenic).
Epoca neolitică ni se prezintă astfel în Europa, cu excepţiune de litoralul Mării Baltice, omogenă şi unitară din punct de vedere
etnic, omogenă şi unitară din punct de vedere cultural.
Însă noi când vorbim aici despre această întinsă şi puternică invaziune neolitica în Europa, nu întelegem nicidecum migraţiunea
anacronistă a aşa numiţilor arii < popoare ariene > , de cari se ocupă filologia modernă, si ale cărei concluziuni ipotetice nu se
unesc nici cu rezultatele investigaţiunilor arheologice, nici cu constatările ştiinţei antropologice; ci, din contra, noi avem în
vedere o mişcare mult mai veche decât epoca metalelor (sau a pretinşilor arieni), mişcare întâmplată cu mult înainte de
migraţiunea în Europa a grecilor, a celţilor şi a germanilor , şi care a lăsat urme reale despre cultura sa anteelenica şi anteceltică
prin toate tările, pe cari le-a ocupat ori le-a atins. …….
Cea mai veche limbă latină, ne spune Isidor, a fost numită de catre uni autori şi lingua prisca, adeca limba bătrână. Limba prisca,
scrie dânsul “” a fost aceea de care s-au folosit locuitorii cei mai vechi ai Italiei în timpurile lui Ianus şi Saturn. Această limbă însă
nu avea forme regulate şi stabile după cum se poate vedea în carminele saliare””. De asemenea, scrie Festus: “” Prisci Latini au
fost aceia cari au existat înainte de întemeierea Romei””
Limba priscă, aşadar, care se vorbise, după tradiţiunile vechi , în timpul lui Ianus şi Saturn, nu se formase în Italia. Ea a fost limba
triburilor pastorale, arimice şi latine, ce se vorbise în timpurile marelui imperiu pelasg, şi era astfel identică cu limba barbara
veche….
Câmpiile hiperboreilor ,de cari aminteşte Horaţiu în aceasta odă, erau şesurile cele întinse de la Dunarea de jos. Poetul Marţial
înca pune pe hiperborei în Dacia. Colchii, asupra cărora venise cu război argonauţii, locuiau, după Ovidiu , în părţile de nord ale
Dunării de jos, lânga poalele Carpaţilor. Dincolo de colchi, în Transilvania de astăzi, Horaţiu aminteşte de daci. Dacii erau
consideraţi, aşadar, în timpurile lui August, ca un popor cu o limbă barbară latină…. (Nicolae Densusianu – Dacia preistorica)
Opera lui Densuşianu va fi luată însă în derâdere începând chiar de către istoricii români contemporani cu el, precum Alexandru
D. Xenopol (1847 – 1920) care va afirma că: “Teoria autorului că dacii ar fi închegat întâia civilizație a omenirei arată că avem a
face cu un product al șovinismului și nu cu unul al știintei” Şi, Vasile Pârvan (1882 – 1927), în lucrarea sa Getica, va trage o
concluzie cu totul defăimatoare la adresa autorului si a lucrării:  “romanul său fantastic Dacia preistorică, plin de mitologie și de
filologie absurdă, care la apariția sa deșteptă o admirație și un entuziasm nemărginit printre diletanții români în arheologie”.
Şi în prezent, istoricii romani, prin conservatorismul lor nu accepta ipoteza lui Nicolae Densusianu, considerând-o ca roman de
science-fiction, şi ignorand afirmaţiile pertinente ale Marijei Gimbutas, precum şi al recentului grup de susţinători ai teoriei
“continuităţii” în frunte cu Mario Alinei.
Spre diferenţă însă de Densuşianu, actualii cercetatori ai teoriei indo-europene şi ai teoriei continuităţii încearcă să elimine limba
primordială de factură carpato-balcanică. Chiar dac aceştia accepta elementul de baza a teoriilor lor: formarea civilizaţiei
europene în spaţiul carpato-danubian , elimina în totalitate limba utilizată de către locuitori, aducând în faţa alte limbi derivate
din această primă limbă arhaică.
Major Groups                     Minor Groups
Celtic                                        Lusitanian
Italic                                         Rhaetic
Germanic                                Venetic
Baltic                                        South Picene
Slavic                                       Messapic
Albanian                                 Illyrian
Greek                                      Dacian
Armenian                              Thracian
Anatolian                              Macedonian
Iranian                                  Phrygian
Indo-Aryan
Tocharian
În mod ciudat cercetătorii actuali prin creerea unui grup major de limbi elimină limbile primare pe care le consideră ca făcând
parte din grupul minoritar.
“Limbile” dacilor și geților, tracilor, bessilor, macedonienilor, ilirilor, reților, veneților, frigienilor sunt menționate în istoriile
grecești ca și limbi vechi, primordiale descendente din limba pelasgilor, constatate de către eleni incă de la începutul invaziei lor
în Balcani , pe când limbile grupului major: celtice, italice, germanice, slavice, albaneze se vor impune în spațiul european abia
peste câteva sute de ani.
Teoria “indo-europenilor” și parțial a “continuității” excelează în încercări de denaturare și modificare a periodizării istoriei
aferent de cauzele și efectele determinante ale istoriei Vechii Civilizații Europene , încercând să “introducă” , din considerente în
special politice și de dominație culturală, populații și civilizații care au apărut mult mai târziu în spațiul european, prin argumente
forțate.
Făcând o cronologie a apariției omului european și urcarea lui pe treptele de civilizare se poate constata prin dovezi arheologice,
rezultând că primele focare de civilizație umană din Europa sunt cele din spațiul carpato-dunărean, extins până în zona
Peninsulei Balcanice:
Cultura  / Zona geografică / localitatea
Perioada din spațiul carpato – balcanic Cultura  / Zona geografică / localitateadin Europa de Vest

2.000.000 – 1.700.000 “ omul” de la Bugiulești

40.000 – 36.000 “ Ion “ de la Anina

26.000 – 22.000 “Maria” și “Vasile” de la Anina

cca. 26.000 Dolni Vestonice (Cehia)

11.000 Cuina Turcului

8.000 – 7.000 Lepenski Vir (zona Dunării,Porțile de Fier)

7.300 – 6.000 Vinca – Turdaș

6.900 – 6.000 Starcevo – Criș

cca. – 6.000 Asezare neolitică la Cristian, Sibiu

Cca. 6200 Civilizația de la Miercurea Sibiului

cca. 6.000 Ohoden (Bulgaria) – templul soarelui

6.000 – 5.500 Tărtăria

5.500 – 2.750 Cucuteni

5.500 – 600 Sântana (Arad)

5.500 – 5.000 Gumelnița

5.300 – 4.800 Sânandrei (Arad)
 cca. 5.000 Bylany (Cehia)

5.000 – 4.000 Stentinello (Italia, Sicilia,Malta)

4.500 – 4.000 Leșmir (Salaj)

4.500 – 4.000 Perța (Timis)

Cca.4.200 Civilizația orașului de la  Turdaș

4.500 – 3.500 Hamangia (Dobrogea)

cca. 3.200 Newgrange, Knowth (Anglia)

3.180 – 2.500 Skara Brae (Scotia)

3.000 – 900 Troia (coasta Turciei)

cca. 2.600 Avebury (Anglia)

2.400 – 2.200 Stonehenge (Anglia)

2.700 – 1.500 Creta

1.600 – 1.100 Micene (Grecia)

1.500 – 1.200 Lăpuș (Maramureș)

1.500 – 1.200 Grind (Maramureș)

1.500 – 1.200 Cornești (Timis)

1250 – 800 Cortaillod (Elvetia)

Toate celelalte culturi și populații europene au apărut ulterior pe scara temporală a istoriei, cea ce duce la confirmarea ipotezei
lui Densușianu care afirma că limba “neoliticului”, lingua prisca, sa format în spațiul carpatic, de unde s-a împrăștiat în întreaga
Europă prin migrații de populații.
Astfel că acel grup major de limbi propus de către cercetătorii occidentali, pleaca de la lingua prisca utilizata inițial de către daco-
geti, traci, besii, macedonieni, iliri și celelalte popoare existente în spațiul carpato-balcanic, înainte de venirea grecilor, limbă de
factură latina, care, ulterior va fi purtată în întreaga Europă.
Limbile romanice existente la ora actuală în Europa sunt: aragoneză • araneză • aromână (macedoromână) • asturiană • bască •
catalană • corsicană (galureză) • dalmată • fala • faliscă • franceză • friulană • galiciană • istroromână • italiană • ladină •
ladino • latină • meglenoromână • mirandeză • neapolitană • occitană • oscă • portugheză • retoromană • română • sardă
(campidaneză, logudoreză) • sasareză • spaniolă • umbriană • valonă • venetă.
Prin simplă observație putem constata uriașul spațiu geografic ocupat și în prezent de popoarele care folosesc această limbă
“romazo”.
Scriitorul sudez, Per Olof Ekström (1926 – 1981), care a trăit o vreme în România, unde avea să si treacă la cele veșnice, vorbind
despre limba româna avea să facă o observație, considerată ca fiind foarte ciudată la acea vreme: “Limba româna este o limba-
cheie, care a influențat în mare parte toate limbile Europei.”