Evoluția umană

Evoluția umană se referă la procesul evolutiv care a condus la

apariția oamenilor moderni din punct de vedere anatomic. Procesul se
concentrează pe istoria evolutivă a primatelor – în special pe genul Homo, și pe
apariția Homo sapiens ca o specie distinctă de hominidae. Acest proces a
implicat dezvoltarea treptată a însușirilor, cum ar fi poziția bipedă umană
și limbajul.
Studiile genetice arată că primatele s-au ramificat de alte mamifere cu
aproximativ 85 de milioane de ani în urmă, iar cele mai vechi fosile apar în
urmă cu 55 de milioane de ani. Oamenii moderni din punct de vedere anatomic
au apărut în Africa cu aproximativ 300.000 de ani în urmă.
Primul care a comparat speciile și a stabilit un clasament a
fost Aristotel în secolul al IV-lea î.Hr. El deduce o organizare a celor vii
ridicându-l pe om pe o scară, în Scala naturæ. Hippocrates în De natura
hominis vede o relație între anatomie și influența mediului.
Galen (în secolul al doilea) notează asemănarea dintre anatomia
maimuțelor și a oamenilor. Îi încurajează pe medici să practice disecția asupra
maimuțelor. În evul mediu Isidorus din Sevilla face observații privind relația
dintre caracteristicile mediului geografic și particularitățile raselor omenești.
Carl Linnaeus stabilește o mare clasificare a naturii în 1758 în Systema
naturae. Linnaeus consideră că maimuțele antropoide sunt cele mai apropiate
rude ale omului dacă luăm în considerare asemănările morfologice și anatomice.
În 1859, Darwin și-a publicat cartea „Originea speciilor”, în care explică
mecanismul care guvernează evoluția treptată a speciilor vii în natură. Teoria sa
este că doar cei mai bine adaptați indivizi supraviețuiesc și se reproduc. Aceasta
este o selecție naturală. Cartea lui Darwin nu abordează problema evoluției
umane, dar ideea asocierii între oameni și maimuțele vechi a devenit evidentă.
El consideră că maimuțele sunt animalele cele mai apropiate de om și presupune
că originile liniei umane se găsesc în Africa.
O problemă majoră în secolul al XIX-lea a fost lipsa fosilelor
intermediare. Cea mai veche descoperire era reprezentată de un schelet
descoperit în 1823, identificat ca aparținând unei femei din epoca romană.
 În 1886, prezentarea de către Societatea de arheologie din Namur a
descoperirii fosilelor umane în peștera Spy din Belgia, are un impact deosebit în
presa întregii lumi.
În 1925, Raymond Dart, descrie în revista Nature „veriga
lipsă” Australopithecus africanus. Specimenul descris astfel este Copilul din
Taung, un craniu bine conservat al unui individ tânăr, descoperit în 1924 într-o
carieră din Taung, lângă Kimberley, Africa de Sud. Deși creierul este mic,
forma sa rotunjită, spre deosebire de cea a cimpanzeilor și gorilelor, are o
organizare comparabilă cu cea a unui creier uman modern. În plus, copilul din
Taung prezenta dinți canini scurți iar crăpătura occipitală, în centrul craniului și
îndreptată în jos, arată o locomoție bipedă. Toate aceste trăsături l-au convins pe
Dart că specimenul reprezenta „o rasă dispărută de maimuțe, intermediare între
antropoizii de astăzi și om”. Aceste descoperiri au făcut posibilă afirmarea
rolului Africii ca leagăn al omenirii.
În anii 1960 și 1970, s-au găsit sute de fosile, în special în Africa de Est
în regiunea Cheile Olduvai și Lacul Turkana. În anii 1970, Etiopia a apărut ca
un loc important pentru paleoantropologie cu descoperirea lui Lucy la 30
noiembrie 1974. Este o fosilă relativ completă a speciei Australopithecus
afarensis, care demonstrează că mersul biped datează de 3-4 milioane de ani.

Etapele evoluției umane

Viața a apărut pe Pământ cu 3,5-3,8 miliarde de ani în urmă, sub forma
celulelor procariote. Toate speciile care trăiesc în prezent pe Pământ provin
dintr-un ultim strămoș comun universal.
Autorii susțin că multe dintre adaptările umane de bază au evoluat în
vechile păduri și ecosisteme ale pădurilor din Miocenul târziu și din Africa din
timpul Pliocenului timpuriu.
Genul Australopithecus a evoluat în Africa de est cu aproximativ 4
milioane de ani în urmă, înainte de a se răspândi pe tot continentul și, în cele din
urmă, a dispărut cu 2 milioane de ani în urmă.
Homo habilis a evoluat în urmă cu aproximativ 2,8 milioane de ani, și
este, fără îndoială, cea mai veche specie pentru care există dovezi pozitive
privind utilizarea uneltelor din piatră. Creierul acestor hominizi timpurii era de
aproximativ aceeași dimensiune ca a unui cimpanzeu. Se crede că Homo
erectus și Homo ergaster au fost primii care au folosit focul și unelte complexe

și au fost primii din linia de hominizi care au părăsit Africa, răspândindu-se în

întreaga Asie și Europă cu 1,3-1,8 milioane de ani în urmă.
 Homo habilis a trăit de la aproximativ 2,8 până la 1,4 milioane de ani în
urmă. Specia a evoluat în Africa de Sud și de Est, când s-a separat de
australopiteci. Homo habilis avea cavitatea craniană mai mare decât la
australopiteci și făcea unelte din piatră și posibil din oase de animale.
Homo erectus a trăit în intervalul cuprins între acum 1,8 milioane de ani
până acum 70.000 de ani în urmă - ceea ce ar însemna că probabil a dispărut în
urma catastrofei Toba. Această specie a dezvoltat creiere mai mari și a făccut
unelte de piatră complexe.
Homo neanderthalensis a trăit în Europa și Asia acum 400.000-28.000 de
ani. Există o serie de diferențe anatomice clare între oamenii moderni din punct
de vedere anatomic și populațiile neanderthaliene. Multe dintre acestea se referă
la adaptarea superioară la mediile reci a populațiilor neanderthaliene.
Neanderthalienii aveau, de asemenea, un creier semnificativ mai mare.
Populațiile neanderthaliene au fost fizic superioare populațiilor oamenilor
moderni. Însă, creierul neanderthalian arată că o zonă mai mică era disponibilă
pentru funcționarea socială. Se pare că având populații mai mari, inovații
sociale și tehnologice, oamenii moderni au înlocuit treptat populațiile
neanderthaliene, începând de acum 50.000 de ani, mai întâi în estul Europei,
ultima astfel de înlocuire având loc în extremitatea vestică, acum circa 28.000
de ani.
Este cunoscut că oamenii moderni s-au suprapus cu neanderthalienii în
Europa și în Orientul Apropiat timp de peste 40.000 de ani, iar descoperirea
ridică posibilitatea ca neanderthalienii, denisovanii și oamenii moderni să se fi
încrucișat. Se creează o imagine mult mai complexă a omenirii în
timpul Pleistocenului târziu decât se credea anterior.
H. floresiensis, care a trăit acum 190.000-50.000 de ani în urmă, a fost
poreclit hobbit pentru dimensiunea sa mică, posibil un rezultat al evoluției
insulare. H. floresiensis este interesant atât pentru mărimea cât și pentru vârsta
sa, fiind un exemplu al unei specii recente din genul Homo care prezintă
trăsături derivate ce nu sunt comune cu oamenii moderni.
H. Sapiens, care a trăit între 400.000 de ani în urmă și cea de-a doua
perioadă interglacială din Pleistocenul mijlociu, în urmă cu aproximativ
250.000 de ani se remarcă prin tendința de extindere a volumului creierului și
dezvoltarea elaborării tehnologiilor pentru unelte de piatră, furnizarea de dovezi
pentru o tranziție de la H. erectus la H. sapiens.