EVOLUȚIA OMULUI

Omul, așa cum îl cunoaștem noi astăzi, este definit de o poziție verticală și o locomoție
bipedă, alături de o dexteritate manuală în diverse activități și o utilizare avansată a uneltelor,
având creierul cel mai complex și fiind integrat într-o structură socială complexă, dar până ca
oamenii, sau Homo sapiens sapiens sa ajungă în acest punct a fost nevoie de o perioadă foarte
mare de timp, de multe schimbări, atât georgrafice cât și climatice și de ce nu și culturale în cele
din urmă.
Pentru a începe să vorbim despre omul modern, trebuie să ne întoarcem mult în timp și să
vorbim despre primate, care sunt mamifere ce au apărut în urmă cu cca. 60-70 de milioane de
ani și prezintă o serie de caracteristici, precum reducerea volumului feței, orbite frontale, poziție
verticală în poziție șezândă, cinci degete, mâini ce pot apuca obiecte (de asemenea, și cu
picioarele), unghii „plate”. Din cadrul acestora, prosimienii1 formează primul grup ce se
diferențiază prin botul alungit, creierul mai mic și activitatea pe timpul nopții (acest grup
reprezentând grupul mai „primitiv”), din cadrul căruia fac parte: lemurienii, indridienii,
daubentonienii și tarsidienii.
Al doilea grup este format din simieni2, ce se diferențiază prin nările spre exterior, față
lipsită de păr cu excepția anumitor locuri, craniul relativ voluminos, coadă ce poate să apuce și
36 de dinți.
Hominidaele au apărut în urmă cu cca. 14-12 milioane de ani, cu Ramapithecus3, acesta
fiind primul exemplar cu o clară poziție bipedă, ce se credea că este strămoșul direct al
oamenilor4 (homo sapiens), până s-au făcut mai multe cercetări și s-a ajuns la ideea că este un
strămoș al urangutanului. Primele rămășițe ale Ramapithecusului au fost descoperite în India, în
1932.

1
Whitten P. L., Brockman D. K., „Chapter 14: Strepsirrhine reproductive ecology”, în: Ellison, P. T., (ed.),
Reproductive Ecology and Human Evolution, Transaction Pubisher, 2001, pp. 321-350.
2
Căpiță C., Țârlea A., Curs de preistorie generală, p. 25.
3
https://www.britannica.com/topic/Ramapithecus Accesat 10.01.2020, ora 12:28.
4
Căpiță C., Țârlea A., op. cit., p. 26.
 Australopithecinele
Australopithecus sp., a apărut acum 10 milioane de ani iar definirea genului este
dificilă din cauza rarității fragmentelor descoperite și identificate.
Australopithecul afarensis, este precizată după cca. 3,7 milioane de ani, fiind una
dintre cele mai longevive și mai cunoscute specii umane timpurii, fiind descoperite rămășițe de
la peste 300 de indivizi. Conform descoperirilor și cercetărilor, specia aceasta a supraviețuit mai
bine de 900.000 de ani5, adică de patru ori mai mult decât propria noastră specie. Similari cu
cimpanzeii, indivizii-copii ai acestei specii au crescut rapid după naștere și au ajuns adulți, mult
mai repede decât omul modern, asta înseamnă că perioada lor de creștere era mult mai scurtă.6
Masculii speciei aveau în jur de 151 cm înălțime și cca. 42 de kilograme iar femelele aveau cca.
105 cm înălțime și cca. 29 de kilograme.
Membrii grupului australopithecus afarensis aveau nasul plat, maxilar proeminent, creier destul
de mic, aproximativ 1/3 din dimensiunea unui creier uman modern, brațe lungi, curbate, adaptate
pentru cățărat, trupul se prezenta în poziție bipedă iar adaptările la mediul de viață terestru cât și
în copaci i-au ajutat să supraviețuiască aproape un milion de ani.
Lucy este un exemplar feminin de australopithecus afarensis, format din bucăți de fosile,
ce alcătuiesc aproximativ 40% din scheletul său, fiind unul dintre cele mai complete schelete
descoperite până acum, descoperirea fiind făcută de Donald Johanson, paleoantropologist
american, alături de colegul său Tom Gray.7
Lucy a fost datată ca având aproximativ 3,2 milioane de ani, prezentând un craniu mic, evidențe
ale unui mod de viață terestru-mersul pe jos, având o poziție verticală și bipedală, caracteristici
ce implicit duc și la dezvoltarea creierului.8

5
http://humanorigins.si.edu/evidence/human-fossils/species/australopithecus-afarensis Accesat 10.01.2020, ora
13:30.
6
Johanson D. C., White T. D., Coppens Y., „A new species of the genus Australopithecus (Primates:Hominidae)
from tge Pliocene of Eastern Africa”, în: Kirtlandia 28, 1978, pp. 2-14.
7
Johanson D. C., Edey M. E., Lucy:The Beginnings of Humankind, St. Albans, Granada, 1981, pp. 154-158.
8
Tomkins S., The Origins of Humankind, Cambridge University Press, 1998, p. 136.
 Fig. 1, Fig. 2. – Australopithecus afarensis.

Australopithescus robustus se precizează pe la 3 milioane de ani, specia fiind

caracterizată de o bipedie perfectă, craniul rotunjit mult peste arcada supraorbitală, orificiu
occipital ce evoluează spre orizontală, arcadă dentară diastemică, cu o creastă de craniu bine
dezvoltată pentru atașarea temporalisului9 – muschi temporal utilizat la mestecare –, maxilare și
pomeți masivi și distanță scurtă între rândul dinților și fosa mandibulară a mușchiului
temporalis10, cu un encefal mai complex. Aceste caracteristici fac ca, craniile robustelor să pară
foarte diferite de cele ale oamenilor moderni.11
Australopithecus robustus are de asemenea oase nazale care au aceeași dimensiune și formă,
stâlpi anteriori ce mărginesc deschiderea nazală, margine inferioară a obrazului, ce este practic o
linie dreaptă și dinți postcanini mai mari.12
În anul 2011 s-a desfășurat un studiu asupra izotopilor de stronțiu din dinți, în urma căruia s-a
ajuns la concluzia că Australopithecus robustus (dar și Australopithecus africanus) făceau parte
din grupuri patrilocale (sistem social în care cuplurile căsătorite se mută cu sau lângă părinții

9
https://www.britannica.com/topic/Australopithecus/Australopithecus-robustus-and-Australopithecus-boisei
Accesat 10.01.2020, ora 13:56.
10
http://archaeologyinfo.com/australopithecus-robustus/ Accesat 10.01.2020, ora 14:17.
11
Broom R., „The Pleostocene anthropoid apes of South Africa”, în: Nature 142, 1938, pp. 377-379.
12
http://archaeologyinfo.com/australopithecus-robustus/ Accesat 10.01.2020, ora 14:28.
soțului) iar femelele tindeau să se stabilească în zone mai depărtate de regiunea în care s-au
născut decât o făceau masculii.13

Fig. 3, Fig. 4. – Australopithecus robustus.

Australopithecus africanus este, din punct de vedere anatomic, similar cu

Australopithecus afarensis, cu o combinație de caracteristici asemănătoare cu om și maimută.14
În comparație cu primul, A. Africanus are un craniu rotund ce adăpostește un creier mai mare,
dinții sunt mai mici, brațele relativ lungi, maxilar pronunțat. Judecând după oasele pelvisului,
femurului și picioarelor, A. Africanus ar fi avut o poziție bipedă, dar oasele mâinilor și ale
umerilor indică faptul că au fost adaptate și pentru cățărat. Masculii speciei aveau o înălțime de
aproximativ 138 cm, cu o greutate de 41 de kilograme iar femelele aveau o înălțime de 115 cm și
cântăreau aproximativ 30 de kilograme.15
Nu au fost descoperite unelte de piatră în apropierea fosilelor de Australopithecus
africanus, dar totuși cercetătorii au crezut mult timp că A. Africanus a fost vânător, deoarece
resturile osteologice ale acestei specii au fost găsite alături de oase de animale rupte, dinți și
coarne ce probabil au fost folosite drept arme, dar ulterior, în anii 1970-1980 oamenii de știință

13
Copeland S.R., „Strontium isotope evidence for landscape use by early hominins”, în: Nature 474, 2011, pp. 76-
78.
14
http://archaeologyinfo.com/australopithecus-africanus/ Accesat 10.01.2020, ora 14:49.
15
Dart R., „Australopithecus africanus. The man-ape of South Africa”, în: Nature 115, 1925, pp. 195-199.
au ajuns la concluzia că acele oase proveneau defapt de la prădători precum leii, hienele etc. care
mâncau chiar și indivizi ai speciei africanus.16

Fig. 5, Fig. 6. – Australopithecus africanus.

Homo sp.
Homo habilis este primul palier al omenirii care face parte din genul uman
propriu-zis, separația dintre ființa umană și rudele sale îndepărtate fiind clar marcată acum.
Homo habilis ocupă teritorii importante în Africa între 2,5 – 1,3 milioane de ani, primul
specimen fiind descoperit de către antropologii Mary Leakey și Louis Leakey în Olduvai Gorge,
Tanzania, în anul 195517, are un creier ușor mai mare, fața și dinții mai mici decât în genul
anterior, Australopithecus, sau specii mai vechi. Totuși, acesta mai păstrează unele caracteristici
ale maimuțelor, mai exact brațele lungi. Numele său înseamnă „om priceput” 18, denumire ce a
fost dată în anul 1964 deoarece se credea că Homo habilis reprezintă primul producător de
arme/unelte din piatră, dar în prezent cele mai vechi unelte de piatră sunt datate mai timpuriu
decât dovezile genului Homo19, dar se crede că Homo habilis folosea uneltele pentru curățarea
cărnii de pe oase mai mult și nu pentru vânătoare, adaptându-și unele practici după cele ale
șacalilor sau gheparzilor20. Deși aveau dinții mai mici decât Australopithecus, smalțul dinților era

16
http://humanorigins.si.edu/evidence/human-fossils/species/australopithecus-africanus Accesat 10.01.2020, ora
15:09.
17
Wood B., „Fifty Years after Homo habilis”, în: Nature 3, 2014, pp. 31-33.
18
Leakey L. S. B., Tobias P. V., Napier J. R., „A new species of the genus Homo from Olduvai Gorge”, în:
Nature 202, 1964, pp. 7-9.
19
http://humanorigins.si.edu/evidence/human-fossils/species/homo-habilis Accesat 10.01.2020, ora 17:14.
20
Cavallo J. A., Blumenschine R. J., „Tree-stored leopard kills: expanding the hominid scavenging niche”, în:
Journal of Human Evolution 18, 1989, pp. 393-399.
încă gros iar fălcile lor erau puternice, lucru ce indică faptul că dantura încă era adaptată
alimentelor tari, iar unele studii sugerează ca dieta era flexibilă și erau capabili să mănânce o
gamă largă de alimente, inclusiv alimente dure precum plante lemnoase și unele țesuturi animale.
Oasele marcate descoperite, ce provin de acum 2,6 milioane de ani reprezintă o altă linie a
dovezilor referitoare la dieta lui Homo habilis; oamenii de știință asociază de obicei aceste urme
de măcelărie de animale mari cu dovezi directe ale consumului de carne și măduvă.21

Fig. 7, Fig. 8. – Homo habilis.

Homo erectus reprezintă la rândul său un moment crucial, chiar dacă în ansamblu unele
caracteristici pot fi considerate a fi „primitive”, în principiu evoluția lui H. Erectus se înscrie pe
lista acumulărilor, atât anatomice cât și culturale.22 Această specie îi încadrează pe cei mai vechi
oameni timpurii cunoscuți, ce au deținut proporții moderne ale corpului uman, cu picioarele
alungite iar brațele mai scurte în comparație cu mărimea torsoului, caracteristici ce sunt
considerate a fi adaptări la o viață terestră, indicând totodată și pierderea abilităților de cățărare,
dezvoltându-se capacitatea de a parcurge distanțe lungi pe jos iar cea mai clara diferență între
Homo erectus și Homo sapiens este dantura, Homo erectus având dinții mult mai mari decât
Homo sapiens.23

21
http://humanorigins.si.edu/evidence/human-fossils/species/homo-habilis Accesat 11.01.2020, ora 11:32.
22
Căpiță C., Țârlea A., op. cit., p. 34.
23
Roach & Richmond, „Clavicle length, throwing performance and the reconstruction of the Homo erectus
shoulder”, în: Journal of Human Evolution 80, 2015, pp. 107-113.
 Cel mai complex individ al speciei Homo erectus este cunoscut sub numele de „băiatul
Turkana” – un schelet bine conservat, deși îi lipsesc aproape toate oasele mâinii și ale piciorului,
ce datează de aproximativ 1,6 milioane de ani. Studiul microscopic al danturii relevă faptul că
avea rata de creștere asemănătoare cu cea a unei maimuțe mari.24

Fig. 9, Fig. 10. – Homo erectus.

Homo sapiens
Homo sapiens fossilis (Neanderthal), a fost plasat undeva între 240.000 și
100.000 de ani, existând și date de 450.000 î. Hr., acest gen fiind marcat în principal de schimări
climatice, cum ar fi glaciațiunea Würm, ce a schimbat și caracteristicile biologice cât și rata și
șansa de supraviețuire. Schimbările climatice au avut influențe majore în dimensiunile și
masivitatea trupului/trunchiului, torusul supra-orbial foarte bine definit, pomeți proeminenți, nas
mare.25 Această ramură a apărut ca un răspuns la aceste schimbări climatice glaciare/preglaciare
– neanderthalienii, iar locul de apariție pare să fie tot Africa, de unde se extinde spre Europa și
Asia, ulterior și în Americi și Australia.
Neanderthalienii făceau și foloseau diverse ustensile26, foloseau focul, locuiau în
adăposturi, confecționau și purtau haine, erau vânători experimentați ai animalelor mari, dar
uneori mâncau și plante, confecționând chiar și obiecte ornamentale și simbolice, descoperindu-

24
http://humanorigins.si.edu/evidence/human-fossils/species/homo-erectus Accesat 11.01.2020, ora 13:32.
25
King W., „The reputed fossil man of the Neanderthal”, în: Quarterly Review of Science 1, 1864, pp. 88-97.
26
Schmitt D., Churchill S., „Experimental evidence concerning spear use in Neanderthals and early modern
humans”, în: Journal of Achaeological Science 30, 2003, pp. 103-114.
se dovezi că neanderthalii își îngropau ocazional decedații, marcându-le mormintele și aducându-
le daruri, cum ar fi flori.
Nicio altă primată sau o specie umană mai timpurie nu a practicat asemenea ritualuri și nu a avut
un comportament atât de simbolic și sofisticat.
Referitor la talia și greutatea acestora, masculii aveau în jur de 164 cm înălțime și
aproximativ 65 kilograme, iar femelele 155 cm, ajungând la aproximativ 54 de kilograme.

Fig. 11. – Neanderthal.

Homo sapiens sapiens (recens), se presupune că a pătruns în spațiul european undeva pe

la 40.000 î. Hr., fiind plasat în Orientul Apropiat din punctul de vedere al originii sale. Acest
grup încadrează umanitatea modernă, nu contemporană. Evoluția a dus în timp la apariția raselor
umane, ce reprezintă o adaptare biologică a ființei la condițiile de mediu; rasele din zilele noastre
sunt deosebite din punct de vedere anatomic, părțile biologice ce au rol adaptiv fiind cele ce
oferă un aspect diferit, cum ar fi dimensiunea corpurilor, tendința de compactare a corpului în
zonele reci pentru o pierdere a căldurii mai scăzută, sau apariția pliului ocular pentru protejarea
globului ocular etc. 27
Din punct de vedere tehnologic, Homo sapiens sapiens a dus la diversificarea tradițiilor
tehnologice și la dezvoltarea uneltelor. Acesta începe să folosească mult mai mult osul și
fildeșul, producând din aceste materiale unelte mult mai bune, cum ar fi vârfurile de sulițe,

27
Căpiță C., Țârlea A., op. cit., p. 43.
harpoane etc., și apare unealta care multiplică forța umană, anume propulsorul sau arcul, făcând
sulița mult mai eficace în vânătoare. 28
Principala diferențiere dintre omul modern și strămoșii săi este totuși arta, care devine
mult mai complexă și mai simbolică odată cu omul modern.

Fig. 12. – Homo sapiens recens. Omul modern.

De-a lungul timpului, rasa umană a trecut prin foarte multe schimbări, mai întâi
schimbări externe, precum geografia zonei, clima, hrana etc., ce au dus la schimbări de ordin
fizic și psihic, schimbări ce s-au perpetuat vreme de milioane de ani, ce au dus în cele din urmă
la aspectul si condiția omului modern.

28
Ibidem, p. 44.
 Bibliografie

Broom R., „The Pleostocene anthropoid apes of South Africa”, în: Nature 142, 1938, pp. 377-
379.
Căpiță C., Țârlea A., Curs de preistorie generală, p. 25.
Cavallo J. A., Blumenschine R. J., „Tree-stored leopard kills: expanding the hominid
scavenging niche”, în: Journal of Human Evolution 18, 1989, pp. 393-399.
Copeland S.R., „Strontium isotope evidence for landscape use by early hominins”, în: Nature
474, 2011, pp. 76-78.
Dart R., „Australopithecus africanus. The man-ape of South Africa”, în: Nature 115, 1925, pp.
195-199.
Johanson D. C., Edey M. E., Lucy:The Beginnings of Humankind, St. Albans, Granada, 1981,
pp. 154-158.
Johanson D. C., White T. D., Coppens Y., „A new species of the genus Australopithecus
(Primates:Hominidae) from tge Pliocene of Eastern Africa”, în: Kirtlandia 28, 1978, pp. 2-14.
King W., „The reputed fossil man of the Neanderthal”, în: Quarterly Review of Science 1, 1864,
pp. 88-97.
Leakey L. S. B., Tobias P. V., Napier J. R., „A new species of the genus Homo from Olduvai
Gorge”, în: Nature 202, 1964, pp. 7-9.
Roach & Richmond, „Clavicle length, throwing performance and the reconstruction of the
Homo erectus shoulder”, în: Journal of Human Evolution 80, 2015, pp. 107-113.
Schmitt D., Churchill S., „Experimental evidence concerning spear use in Neanderthals and
early modern humans”, în: Journal of Achaeological Science 30, 2003, pp. 103-114.
Tomkins S., The Origins of Humankind, Cambridge University Press, 1998, p. 136.
Whitten P. L., Brockman D. K., „Chapter 14: Strepsirrhine reproductive ecology”, în: Ellison,
P. T., (ed.), Reproductive Ecology and Human Evolution, Transaction Pubisher, 2001, pp. 321-
350.
Wood B., „Fifty Years after Homo habilis”, în: Nature 3, 2014, pp. 31-33.
http://archaeologyinfo.com/australopithecus-africanus/
http://archaeologyinfo.com/australopithecus-robustus/
http://humanorigins.si.edu/evidence/human-fossils/species/australopithecus-afarensis
http://humanorigins.si.edu/evidence/human-fossils/species/australopithecus-africanus
http://humanorigins.si.edu/evidence/human-fossils/species/homo-erectus
http://humanorigins.si.edu/evidence/human-fossils/species/homo-habilis
https://www.britannica.com/topic/Australopithecus/Australopithecus-robustus-and-
Australopithecus-boisei
https://www.britannica.com/topic/Ramapithecus