NINIVE – „CETATEA CEA VĂRSĂTOARE DE SÂNGE”:

Până acum un secol și jumătate istoria Mesopotamiei era cunoscută exclusiv pe baza
informațiilor oferite de autorii antichității clasice și de cărțile Vechiului Testament, la care se mai
puteau adăuga puținele și nu rareori îndoielnicele date existente în jurnalele publicate ale
diverșilor călători în Orient1. Din aceste condiții obiective nu putea rezulta decât o imagine
deformată și incompletă a istoriei teritoriului dintre Tigru și Eufrat, redusă la unele evenimente
din vremea imperiilor assirian și babilonian, în timp ce existența și importanța altor civilizații
orientale (sumeriană și hittită, de exemplu) nu erau nici măcar bănuite2.
Odată cu primele descoperiri și cu începutul săpăturilor arheologice sistematice în
Mesopotamia și în regiunile învecinate situația înfățișată mai sus se modifică. După descifrarea
scrierii cuneiforme și a limbilor redate prin aceasta assiriologii aveau la dispoziție izvoare
arheologice și literare de proveniență internă cu ajutorul cărora puteau verifica exactitatea și
credibilitatea unor surse considerate până nu demult indispensabile pentru reconstituirea, chiar și
incompletă, a istoriei mesopotamiene3. Pe măsura publicării rezultatelor acestor cercetări
importanța izvoarelor externe suferă reconsiderări succesive, iar lacunele de până atunci privind
istoria orientală antică sunt înlocuite de fapte, personaje și evenimente necunoscute anterior.
Devenea realizabilă o istorie a Mesopotamiei, în aspectele ei politice, economice, sociale sau
culturale, întocmită pe baza izvoarelor interne, cu trimiteri tot mai rare la sursele antichității
clasice sau la cele biblice.
În ciuda acestor progrese înregistrate de assiriologie, pe care o bogată literatură de
popularizare le făcea cunoscute neinițiaților, un aspect privind istoria Orientului antic rămânea
nemodificat cel puțin în aparență: Assiria continua să aibă parte de o reputație nefavorabilă.
Imaginea acestui imperiu mesopotamian, așa cum reiese din literatura istorică din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea, nu era cu mult diferită față
de cea oferită de istoriografia antică, o imagine care în tradiția vetero-testamentară căpăta
accente devastatoare. Ca și în vechime războiul, jaful, cruzimea, sadismul erau cuvinte care
caracterizau cel mai bine și la care de multe ori se considera că poate fi redusă istoria statului
assirian.