EVOLUȚIA ISTORIOGRAFIEI

ROMÂNE – ISTORIOGRAFIA
MEDIEVALĂ

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”,

IAȘI

FACULTATEA DE ISTORIE

AUTOR: LUCIAN BOIA

STUDENT: IONIȚĂ PETRU

GRUPA: ID111
 A. INTRODUCERE

A.1. Ce este istoriografia?

Conform autorului Lucian Boia, istoriografia este știința care se ocupă cu studiul
evoluției istoriei ca știință, a modului de a gândi, de a cerceta și de a scrie istoria.
Pentru a avea o privire de ansamblu asupra prezentului și a ne ghida mai ușor spre
viitor, este nevoie ca noi, cei din prezent să cunoaștem trecutul, evenimentele și oamenii ce au
făcut ca lumea de astăzi să arate astfel, iar acolo unde este cazul și putem interveni și să nu
lăsăm ca unele derapaje să se repete.
Românii au fost forțați de multe împrejurări să-și alimenteze cultura istorică, un
exemplu fiind așezarea lor între hotarele mai multor puteri de-alungul istoriei și de nevoia de
a dovedi statornicirea lor ca și cultură pe actualul teritoriu și chiar dacă au suferit modificări
datorate sau cauzate de alte culturi, românii consideră că își au rădăcinile pe acest teritoriu.
Interpretarea istoriei sau înțelegerea ei din mai multe unghiuri a reușit de-alungul
timpului să creeze ideologii naționaliste sau chiar extremiste, ceea ce au dus la derapaje grave.
Totuși, cunoașterea istoriei este benefică pentru toți, deoarece, chiar exemplul
românilor poate pleda pentru acest argument. Spiritul național românesc s-a dezvoltat odată
cu istoria și a adus aspirații de independență și de reîntregire teritorială și culturală. O astfel de
aspirației a reîntregirii a fost rezultatul unei expresii a mișcării daco-românismului din secolul
al XIX-lea și își are originile din cunoașterea istoriei culturii antice de pe actualul teritoriu al
României.
A.2. Date despre autor
Lucian Boia este istoric și profesor al Facultății de Istorie din cadrul Universitatății din
București. S-a născut la 1 februarie 1944, la București.
A publicat lucrări în domeniul istoriei ideilor și a imaginarului, având cartea Istorie și
mit în conștiința românească care este un punct de referință pentru istoriografia românească.
Alte opere ale autorului: Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune, Două
secole de mitologie naţională, Mitologia ştiinţifică a comunismului, Sfârşitul lumii. O
istorie fără sfârşit și multe altele.
A.3. Periodizarea evoluției istoriografiei românești din opera autorului
A.3.1. Istoriografia medievală
A.3.1.1. Istoriografia română în limba slavă (secolele XV-XVI);
A.3.1.2. Influența umanistă (secolul XVII - prima jumătate a secolului XVIII).
A.3.2. Istoriografia modernă
A.3.2.1. Istoriografia luministă (1770 - 1830);
A.3.2.2. Istoriografia romantică (1830 - 1860/70 );
A.3.2.3. De la romantism la școală critică (1860/70 - 1900);
A.3.2.4. Istoriografia primei jumătăți a secolului XX (caracterizată prin
eclectism).
 A.3.3. Istoriografia contemporană marxistă (corespunzând noilor realităţi
economice, sociale şi culturale create în România după 23 august 1944) – citat din
opera autorului, probabil acceptat la momentul publicării de conducerea țării de la acel
moment.
 B. ISTORIOGRAFIA MEDIEVALĂ ÎN LIMBA SLAVĂ

B.1. DEZVOLTAREA ISTORIOGRAFIEI MEDIEVALE ÎN LIMBA SLAVĂ

DIN MOLDOVA

Acest capitol al istoriografiei românești este marcat de anale și cronici în care

evenimentele sunt reprezentate în ordine cronologică fără descrieri dezvoltate prin logica
istorică, ba chiar intervine misticismul și glorificarea domnitorului.
Apariția primelor cronici din istoriografia românească sunt o problematică din punct
de vedere al datării, unele din ele pierzându-se sau au fost prelucrate mai târziu, lăsând loc
ipotezelor, intrepretărilor și deducțiilor.
Nevoia consemnărilor succinte a acestor evenimente a venit odată cu întemeierea
statelor feudale Țara Românească și Moldova.
Prima scriere istoriografică românească a fost Cronica lui Ștefan cel Mare, scrisă
conform lui Ștefan Andreescu în două etape: 1473-1486 și 1496-1504 la curtea
domnitorului, din porunca și sub supravegherea sa. Această cronică nu s-a păstrat însă în
forma sa originală, suferind compilări ulterioare. Se presupune că încă din timpul domniei lui
Ștefan cel Mare s-a adăugat la cronica domniei sale și istoria Moldovei dinainte de 1457,
formându-se astfel Letopisețul de când s-a început Țara Moldovei.
Cronica lui Ștefan cel Mare a devenit Cronica Moldovei în urma adăugirilor rezultând
ulterior alte cronici cu variante mai mult sau mai puțin asemănătoare cu cea originala. Se pare
că o versiune asemănătoare ar fi Letopisețul de la Bistrița care narează succint evenimente de
la formarea Moldovei din 1359 până în 1507.

„În anul 6807 [1359] a venit Dragoș voievod din Țara Ungurească, din Maramureș,
la vânat, după un zimbru, și a domnit 2 ani.”

Letopisețul este tradus în trei versiuni; Cronica moldo-germană, Cronica moldo-rusă

și Cronica moldo-polonă. Toate variantele acestei scrieri au în centru domnia lui Ștefan cel
Mare și s-au bucurat și de succes extern.
Până la mijlocul secolului al XVI-lea autorii cronicilor rămâneau în anonimat, însă
începând cu această perioadă, identitatea lor este cunoscută. Cronica din vremea lui Ștefan
cel Mare este influențată de cronicari slavi și bizantini, cel mai imporatan dintre ei este
Contantin Manasses (1130-1187), cunoscut pentru stilul său retoric și pompos.
Primul și cel mai important cronicar documentat este Macarie (), egumen de Neamț
(1523) și episcop de Roman (1531). Acesta copiază evenimente din vechiul letopiseț din
perioada 1504-1525, apoi începând din 1525 și până în 1551 adaugă la cel vechi munca sa
proprie. Macarie scrie sub porunca și în interesul lui Petru Rareș.
 Continuatorul lui Macarie a fost Eftimie care a început cronica din anul 1541 și s-a
oprit în anul 1554, în al doilea an de domnie a lui Alexandru Lăpușneanu, din al cărui ordin o
scrisese.
Al treilea cronicar și ultimul care redactează în slavona a fost Azarie, uncenicul lui
Macarie, care a scris cronica între anii 1574 și 1577 din porunca lui Petru Șchiopul.
După cum se observă, scrieririle apărute de-a lungul secolului XVI erau elaborate din
porunca domnilor, însă începând cu anul 1600, acesta își pierde din influență în detrimentul
boierimii.

B.1. DEZVOLTAREA ISTORIOGRAFIEI MEDIEVALE ÎN LIMBA SLAVĂ

DIN ȚARA ROMÂNEASCĂ

Spre deosebire de istoriografia veche moldovenească, cea din Țara Românească

prezinte lipsuri.
Letopisețul Cantacuzinesc este o compilație alcătuită spre finalul secolului XVII care
cuprinde istoria Țării Românești de la formarea sa, dar care însă prezenta informațiile destul
de vag.
Cel ce folosește un model asemănător de laudă a domnilor ca cel din Moldova este
Neagoe Basarab, care împreună cu boierii Craiovești îl însărcinează pe călugărul Gavril de la
Muntele Athos să alcătuiască biografia Sfântului Nifon, fost patriarh al Constantinopolului
adus în Țara Românească de către Radu cel Mare (care a domnit în perioada 1496-1508) în
urma alungării de către turci de pe scaunul patriarhal. Opera se intitulează Viața și traiul
Sfântului Nifon și cuprinde pe lângă datele biografice ale personajului principal și laude
pentru domnia lui Neagoe Basarab.
Lucrarea biografică a fost scrisă mai întâi în limba greacă, apoi a fost tradusă în
slavonă, apoi în română și introdusă în Letopisețul Cantacuzinesc prin intremediul căruia ne-a
fost transmis.
În ceea ce privește cronicile oficiale, există ipoteza existenței unei cronici a lui Radu
de la Afumați, domn al Țării Românești în perioada 1522-1529, cronică ce a mers cu relatarea
până în 1525. Dacă această ipoteză este adevărată, putem vorbi despre prima cronică scrisă în
Țara Românească după modelul moldovenesc de folosire a cronicilor în scopul domniei.
O altă scriere se consideră cea scrisă din porunca lui Mircea Ciobanul până în 1559
care împreună cu cea menționată mai sus au fost continuate succint făcând astfel legătura cu
perioada în care Țara Românească a fost condusă de Mihai Viteazul.
La sfârșitul secolului al XVI-lea, logofătul Teodosie Rudeanu a alcătuit cronica
oficială de curte a lui Mihai Viteazul care a domnit în perioada 1593-1601. Această scriere nu
s-a pătrat însă în original și există și divergențe între cercetători privind limba în care a fost
scrisă (unii cred că a fost scrisă în românește – P.P. Panaitescu, iar alții precum I.C. Chițimia
și G. Mihăilă susțin că a fost scrisă în slavonă). Dacă faptul că lucrarea a fost scrisă în română
ar fi adevărat, ar însemna că această lucrare ar fi prima lucrare istorică scrisă în limba română.
O altă operă care îl avanteașează pe Mihai Viteazul dar care nu este însă oficială este
Cronica Buzeștilor care subliniază și importanța acestei familii în luptele Țării Românești cu
otomanii. Cronica a fost scrisă în românește la începutul secolului XVII și a fost introdusă în
Letopisețul Cantacuzinesc.

C. INFLUENȚA UMANISMULUI

C.1. CRONICARII
În secolul XVII și la începutul secolului XVIII tot cronica era forma principală de
manifestare a istoriografiei românești, însă, conținutul și forma nu mai era aceeași ca în
secolele anterioare.
Reprezentanții istoriografiei românești erau de-acum influențați de alte influențe
culturale cum ar fi umanismul. Acesta a pătruns în Moldova prin filiera poloneză, iar în Țara
Românească prin filiere italiană și constantinopolitană. Umanismul a influențat poata
conținutul și forma cronicilor, însă nu a reușit să înlăture total cadrele slavo-bizantine.
Primul Cronicar însemnat al secolului XVII este moldoveanul Grigore Ureche, fiul lui
Nestor Ureche, unul dintre cei mai bogați boieri ai secolului XVI-XVII care a trăit o vreme în
Polonia, căpătând astfel cetățenia poloneză. Datorită acestor fapte, Grigore Ureche a făcut
cunoștință atât cu vechea cultură europeană cât și cu umanismul.
Grigore Ureche a scris Letopisețul Moldovei probabil între anii 1642-1647, scriere ce
nu s-a păstrat în original ci în variante ulterioare „interpolate” de Simion Dascălul și Misail
Călugărul. Grigore Ureche prezintă în lucrarea sa evenimetele din istoria Moldovei de la
descălecare și până în 1595 (a doua domnie a lui Aron Vodă).
Continuatorul lui Grigore Ureche a fost Miron Costin, născut în 1633, petrecându-și
copilăria și adolescența în Polonia. Întors în Moldova la sfârșitul domniei lui Vasile Lupu
ajunge logofăt și îndeplinește mai multe misiuni diplomatice cu mare pricepere.
El întreprinde vizite la Turnu Severin și în Transilvania cunoscând astfel întreg
teritoriul locuit de români. Acesta a fost chiar în solie la Sobieski, viitorul rege polon. Aceata
moare în 1691 când se crede că a complotat alături de fratele său Velișco Costin la asasinarea
lui Constantin Cantemir.
Marea opera a lui Miron Costin nu a fost termintă niciodata, fiind implicat în politică,
nu a avut timpul necesar pentru elaborarea măreței sale opere care să cuprindă întreaga istorie
a Moldovei și în general al teritoriului locuit de români de la Traian până în zilele sale.
Opera sa se numește Din neamul moldovenilor. Din ce țară au ieșit strămoșii lor și a
apucat să scrie doar partea de început a acesteia.
Din neamul moldovenilor este prima lucrare din istoriografia românească care își
propune să afle cum s-a format poporul român. Miron Costin a fost adeptul ideii că românii
au origini latine.
Un alt cronicar important este fiul lui Miron Costin, Nicolae Costin care se formează
tot în școlile poloneze și devine om politic și mare logofăt precum tatăl său. Acesta a reușit sp
ducă la bun sfârșit Letopisețul Țării Moldovei, de la zidirea lumii până la 1601. Operă bazată
pe izvoare latine, ungare și polone care va ocupa un loc modest în istoriografia româneasca.
 O operă importantă a cronicarului Nicolae Costin rămâne Cronica domniei lui Nicolae
Mavrocordat și Dimitrie Cantemir
Ultimul mare cronicar a fost Ion Neculce (1672-1745) sfetnic și apropiat lui Dimitrie
Cantemir pe care îl și urmează în exilul din Rusia. Opera sa este o continuare a lui Miron
Costin și prezintă întâmplările din perioada 1661-1744.
C.2. CONSTANTIN CANTACUZINO ȘI DIMITRIE CANTEMIR
Constantin Cantacuzino este era fiul postelnicului cu același nume de origine greacă
care susținea chiar că ar proveni din împărații bizantini. Acesta s-a stabilit în Țara
Românească în prima jumătate a secolului XVII și se căsătorește cu una din fiicele lui Radu
Serban.
În 1663, tatăl său, postelnicul Constantin Cantacuzino este ucis, în urma acestei
întâmplări se declanșează conflictul dintre Cantacuzini și Băleni. Constantin Cantacuzion fiul
se refugiază în Moldova de unde revine un timp după care pleacă în străinătate unde se va
studia (întâi la Adrianopol și Constantinopol, apoi la Veneția și Padova). Acesta studiază
geometria, dreptul, logica și fizica.
Se întoarce în țară după ce vizitează mai multe țări europene. Un alt episod în care este
forțat să plece din țară se desfășoară în timpul lui Grigore Ghica care îl obligă să ia drumul
exilului. Acesta pleacă în Creta, însă aceasta era ocupată de otomani, ceea ce l-a făcut să se
reîntoarcă în Țara Românească. Acum urcă la tron Serban Cantacuzino (1678-1688), iar
persecuțiile iau sfârșit, plus de asta, Constantin Cantacuzino ocupă funcții înalte în divan și
culturale. Acesta împreună cu frații Greceanu traduc Biblia în anul 1688 la București.
Moartea domnitorului Șerban Cantacuzino din 1688 pare suspectă și este bănuit chiar
Constantin Cantacuzino care se crede că l-ar fi otrăvit în urma unor conflicte apărute în
familie.
La tron urmează Constantin Brâncoveanu (1688-1714), nepotul său care va aduce
remarcabile realizări pe plan cultural și politică externă, însă pe parcursul domniei se dezvoltă
alte conflicte în familie iar Constantin Cantacuzino este bănuit de cronicarii vremii că ar fi
adus la cunoștință Constantinopolului că Brâncoveanu are relații bune cu, creștinii, cauză ce a
dus la mazilirea familiei Brâncoveanu în 1714.
În 1714, Cantacuzinii reușesc să urce pe tron, astfel, Ștefan Cantacuzino, fiul lui
Constantin Cantacuzino urcă la tron și continuă politica veche de apropiere de creștini, astfel,
acest lucru îi aduce mortea, atat domnului cât și tatălui său, la Constantinopol în anul 1716.
Singura sa lucrare scrisă rămasă a lui Constantin Cantacuzino a fost: Istoria a Țării
Românești, întru care se coprinde numele ei cel dintâi, și cine au fost locuitorii atunce, și
apoi cine a mai descălicat și a stăpânit până în vremile de acum, și cum s-au tras și stă.

Dimitrie Cantemir s-a născut la 1673 fiind fiul unui om incult folosit și sprijinit de
boieri să ajungă la conducerea Moldovei, deoarece, boierii aveau nevoie de un om ușor de
manipulat.
Spre deosebire de tatăl său, Dimirie va avea parte de o educație aparte începându-și
studiile acasă, sub îndrumarea dascălului grec renumit, Ieremia Cacavelas, apoi între anii
1688-1691 a continuat studiile la Constantinopol.
 În 1693 moare tatăl său și urmează la tron Dimitrie care nu poate domni decât trei
săptămâni din cauza intrigilor la care au contribuit și Constantin Brâncoveanu. Cantemir
renunță în favoarea fratelui său Antioh (1695-1700 apoi 1705-1707) și rămâne la
Constantinopol.
Confilctul dintre Cantemir și Brâncoveanu continuă, iar otomanii dau crezare lui
Cantemir, deoarece acesta a stat foarte mult timp în Constantinopol și părea a le fi un prieten
de nădejde. Astfel aceștia îl pun domn în Moldova pentru a putea să fie ajutați de Moldova în
timpul războaielor ruso-turce. Cantemir avea alte planuri și s-a aliat cu Petru cel Mare, țar al
Rusiei în lupta împotriva otomanilor.
În cele opt luni de domnie în Moldova, Dimitrie Cantemir a dus o conducere autoritară
și ereditară după modelul statelor europene.
În 1711 Cantemir semnează tratatul de la Luck prin care se alătură Rusiei în războiul
cu Imperiul Otoman, crezând că prin această victori va obține independența Moldovei.
Calculele au fost greșite, căci Imperiul Otoman încă mai era puternic.
După înfrângere, Dimitrie Cantemir se refugiază împreună cu vreo 4000 de moldoveni
la Harkov, la acea vreme în Rusia cu speranța de a reveni în Moldova. Între 1716 și 1718 se
aprinde un nou conflict, de această data între Austria și Imperiul Otoman, Cantemir speră la
implicarea Rusiei, însă aceasta nu se întâmplă deoarece Petru cel Mare era preocupat de
partea nordică a continentului ce îi oferea deschidere la Marea Baltică.
În 1719 Cantemir se stabilește la Petersburg, iar în 1721 este numit membru al
Senatului. Acesta îl insoțește pe țarul Petru cel Mare în expediția din Caucaz din 1722 ca și
expert în problemele orientale.
În 1723 Cantemir moare și astfel se întrerupe o strălucită carieră politică și literară
care mai putea da roade mulți ani de-atunci încolo.
Periodizările operei lui Cantemir sunt: între 1698-1700 – cuprinde scrieri cu caracter
filosofic și teologic; între 1700-1711 – se manifestă mai mult pe plan politic și scrie în 1705
Istoria ieroglifică și ultima etapă care se manifestă după ce părăsește tronul Moldovei și până
când acesta moare în 1723. În această ultimă etapă Cantemir a realizat cea mai întinsă și
valoaroasă parte a operei sale.
O altă operă importantă a lui Cantemir este Descrierea Moldovei – Descriptio
Moldaviae, scrisă în latină la cererea Academiei din Berlin al cărui membru devenise în
1714. Această operă este mai mult de importanță geografică, politică și etnografică decât
istorică.